Română 

"Cel ce primeşte cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu, primeşte pe Dumnezeu, primeşte pe Dumnezeu-Cuvântul."

Feb
23
2024

Protosinghelul Serafim Bădilă - arhim. Andrei Coroian

Protosinghelul Serafim Bădilă, un om ca sarea în bucate


Părintele Serafim este unul dintre cei mai nevoitori duhovnici români din ultimii 20 de ani. Smerit și rugător, bucuros și milostiv, postitor și râvnitor, bun sfătuitor și îndrumător duhovnicesc, părintele protosinghel Serafim Bădilă a făcut din Mănăstirea „Înălțarea Sfintei Cruci” de la Cășiel, judeţul Cluj, un loc de sfințenie și un centru de pelerinaj. Pelerini din tot Ardealul îl caută pe părintele Serafim pentru spovedanie și pentru sfat. Este cunoscut în zonă pentru milostenia sa duhovnicească - material nu are nimic - ajutând, cercetând spitale, penitenciare, în Dej, Gherla, Bistrița, Zalău, îngrijindu-se deopotrivă de tinerii ortodocși din zonă. În mănăstire povățuiește o obște de călugărițe de peste 30 de maici și surori care, precum albinele în stup, se întrec în muncă și rugăciune. Mănăstirea Cășiel a fost ctitorită în secolul al XVII-lea de către ieromonahul Pahomie Georgiu, călugăr de la Mănăstirea Putna, cu origini locale. Este una dintre cele opt mănăstiri aflate în zona Chiuieștiului - la Cășei, Rugășești, Leurda, Strâmbu și Sălătruc - care au existat până să fie arse de generalul Bukow. Este cunoscut că la Chiuiești a fost protoierie ortodoxă și 40 de credincioși, care n-au voit a primi uniația, au fost împușcați. Maica stareță stavrofora Varvara Georgiu, care a redeschis mănăstirea în anul 1991, este fiica acestor locuri, născută în cătunul Huta, cealaltă filie a Parohiei Strâmbu. După nume pare a fi o rudă îndepărtată a ieromonahului Pahomie Georgiu, ctitorul. A intrat din fragedă tinerețe în monahism și s-a format duhovnicește în marea lavră a Râmețului, trăind acolo aproape 20 de ani.


I-a cunoscut pe marii duhovnici ai României din secolul trecut

Părintele Serafim este un duhovnic înţelept și cu har care a studiat teologia și mai apoi s-a călugărit, la îndemnul părintelui Arsenie Boca. Despre părintele Arsenie, pe care îl cerceta la biserica din comuna Drăgănescu, spune că a fost un om cu mult har de la Dumnezeu. Îl evocă mereu, amintește de sfaturile lui și insistă ca tinerii să fie curați până la căsătorie, să zămislească și apoi să trăiască în curăție, căci așa se nasc oamenii în care pune Dumnezeu darul, precum în părintele Arsenie. De la părintele Cleopa Ilie a învățat cum să aplice canoanele la spovedanie, ca prin ele omul să se schimbe duhovnicește. Despre părintele Iustin Pârvu spune că a fost un mucenic mărturisitor care avea o putere duhovnicească în rugăciune și binecuvântare cum n-a mai văzut în viața sa. Despre Arhiepiscopul Justinian spune că a fost un ierarh sfânt care l-a sfătuit să-și facă mormântul, aici, la Mănăstirea Cășiel, unde slujește de 27 de ani. S-a spovedit la părintele Dometie Manolache de la Râmeț, despre care spune că era milostiv, predica și cânta frumos... La părintele Paisie Olaru - care avea darul blândeţii, la părintele Ioanichie Bălan - care-l prețuia în mod aparte pe mai tânărul părinte Serafim, la părintele Ilarion Argatu - care era un postitor cum n-a mai fost în zilele noastre, cu putere asupra duhurilor necurate. De la fiecare a învățat câte ceva și a păstrat câte un cuvânt de folos. Părintele Serafim s-a născut la Praznicul Sfântului Ierarh Nicolae, 6 decembrie 1948, în satul Deal, comuna Câlnic, județul Alba, și a primit la botez numele marelui sfânt făcător de minuni din Mira Lichiei. Din familia sa patru persoane s-au călugărit, ceea ce spune mult despre evlavia şi marea dragoste față de Dumnezeu a părinţilor şi copiilor. Două dintre surori sunt astăzi maicile starețe Mina și Pavelida, de la mănăstirile „Sfânta Cruce”, respectiv „Buna Vestire” din Oradea. Mai apoi s-a călugărit și mama părintelui, devenind monahia Mihaela, astăzi mutată la cele veșnice.


Un om de pus la rană

Părintele a fost învățător, vreme de 20 de ani, în satele din jurul Râmețului. Sub influența duhovnicească a părintelui Dometie de la Râmeț și a părintelui Arsenie Boca, părintele Serafim și-a descoperit vocația slujirii lui Dumnezeu, ca monah și ca preot. În plin comunism a început să le vorbească elevilor despre Dumnezeu și despre duhovnicie, iar după 1989 a părăsit învățământul și a studiat teologia, devenind preot-duhovnic la Mănăstirea „Sfânta Cruce” din Oradea. Aici a făcut o misiune importantă, formând sute de fii duhovnicești... Din anul 1993 este la Mănăstirea Cășiel, pe atunci un loc puțin căutat. Astăzi, pe lângă cele 30 de nevoitoare întru Hristos și alți zeci de ajutători permanenți, sunt, zilnic, zeci și sute de credincioși care așteaptă să fie primiți de părintele Serafim. Îi întâmpină cu bucurie, cu lumină și veselie, asemeni Sfântului Serafim din Sarov, ocrotitorul său în cinul monahal. Îl știu de mai bine de un sfert de veac - n-ai cum să nu-l iubești. Îmi amintesc de cei 12 ani cât am fost stareț în Eparhia Clujului, când, în sinaxele monahale pe care le aveam, părintele Serafim - prin voiciunea sa, prin felul autentic și original de a fi - dădea culoare acestor întâlniri. Dacă l-aș caracteriza, în puţine cuvinte, aş spune că e ca sarea în bucate, ceea ce arată profunzimea trăirii sale duhovnicești.


Părintele Serafim sfătuiește cu multă claritate și convingere

Povețele sale sunt verificate în viața și experiența marilor duhovnici și a lui însuși. M-am spovedit de mai multe ori la sfinția sa și de fiecare dată m-am folosit. Suntem legați duhovnicește și sufletește, având evlavie și prețuire reciprocă, cu toate că, în anumite privințe, opiniile sau părerile noastre, uneori, sunt diferite. Părintele Serafim se roagă mult și dacă călătorești împreună cu el, te mulţumesc tăcerea și rugăciunea zisă în inimă… Are multă răbdare, iubire și bunătate, iar a ședea în preajma sfinției sale este un privilegiu. Când îl vezi cum se roagă, cum slujește zilnic Sfânta Liturghie, de zeci de ani, cum pomenește mii de nume la vii și la adormiți - sute pe care le știe pe de rost - nu poți să nu te uimești și să nu te folosești. În prezența lui sufletul se liniștește și se deșteaptă spre lauda lui Dumnezeu; în jurul său toată lumea se roagă în liniște: maicile la biserică, credincioșii așteptând la spovedanie, peste toţi şi peste toate domnește o atmosferă isihastă, plină de duhovnicească bucurie… De vorbit, părintele vorbește puțin, cuvinte esențiale, dar prezența și rugăciunea lui transformă omul. Prin sfinția sa duhovnicia românească, caracterizată de liniște, pace, bucurie și cumpătare, își face lucrarea în mijlocul unui popor definit de smerenie, sete duhovnicească și bunătate. Întâlnindu-l în această perioadă a postului, i-am cerut câteva sfaturi duhovnicești izvorâte din viața și experiența sa de duhovnic.


Poţi deveni alt om printr-o spovedanie sinceră

Mărturisiți foarte mulți oameni care vin aici, la sfinția voastră, de ani și ani. Ce bucurie duhovnicească aveți din această lucrare? Ce experiențe duhovnicești ați trăit?

Părintele Serafim: Ca duhovnic, am constatat că oamenii, chiar dacă au păcate mari și multe, prin Taina Spovedaniei, reușesc să lepede făptura cea veche și să se îmbrace în omul cel nou. Spovedania renaște duhovnicește pe foarte mulți, când e făcută sincer, cu părere de rău şi cu hotărâre de a nu mai păcătui. Spovedania ridică tone de greutate de pe sufletul și conştiința creștinului. Aceasta am simțit-o și eu. Să vă spun ce mi s-a întâmplat mie. Aici, lângă noi, este Mănăstirea Rohia. Și eu m-am dus la Arhiepiscopul Justinian cu scopul de a face o spovedanie la un arhiereu. Mergând cu cineva pe drum, l-am rugat să nu vorbim, căci dacă merg la spovedanie, vreau să mă adun puțin. Omul m-a înţeles. Până acolo mi-am făcut un fel de examen al vieții mele: păcatele făcute cu gândul, cu cuvintele și cu faptele, clasate pe trei perioade. Prima de când eram copil până la vârsta tinereții. A doua de la tinerețe până la preoție. Și a treia de la preoție și călugărie până acum. Și așa de mult m-a favorizat această analiză a vieții, încât, după ce am ajuns la arhiepiscop și făcând spovedania, atunci când am terminat parcă simțeam că zbor. Așa o fericire, o bucurie care în viaţă se întâmplă foarte rar. Mi s-a mai întâmplat așa când m-am spovedit la părintele Paisie Olaru…

Povestiţi pe larg despre cum v-ați folosit de spovedanie și la alți duhovnici.

Taina Spovedaniei, pentru cine se foloseşte de ea, poate să transforme omul. Dintr-un om lumesc, să-l schimbe într-un om duhovnicesc, într-un om pe care Dumnezeu îl îmbrățișează și-l pune pe calea dreaptă a mântuirii. Desigur, nu toți oamenii „profită” de Sfânta Taină a Spovedaniei.


Prin spovedanie oamenii ajung la împăcare cu Dumnezeu, cu ei înșiși, dar și între ei, unii cu alții...

Omul care stăruie, insistă găsește rezolvare la problemele lui. Să vă mai spun un caz. Vine la mine un oarecare creştin din Cluj, care avea un băiat și o fată cu facultăți terminate, cu serviciu în Cluj, locuință asigurată, dar nu erau căsătoriți. Și omul își spune păcatele, dar își spune și păsul… Să-i văd căsătoriți! Atât mai doresc! Și-i zic: Uite, dacă nemulțumirea ta persistă, găsește o zi și vino să mergem până la părintele Iustin Pârvu, pentru ca Dumnezeu, prin părintele, să te odihnească în frământarea ta. Am fost de față la dialogul dintre ei și am reținut răspunsul pe care părintele Iustin de la Petru Vodă l-a dat acestui creștin. De aceste sfaturi mă folosesc și eu, transmiţându-le mai departe. Și-i zice părintele Iustin: Dacă vrei să-ți vezi băiatul și fata căsătoriți și să reziste căsnicia, trebuie să îndeplinească trei condiţii: „Atât băiatul cu prietena, cât și fata cu prietenul, cu care vrea să se căsătorească, să fie creștini ortodocși practicanți. Adică, duminica și-n sărbători să meargă la biserică; să țină posturile de peste an, lunile, miercurile și vinerile; să aibă un program de rugăciune și să urmărească viața și trăirea ortodoxă; să muncească cinstit pentru trebuința de zi cu zi a familiei; să deschidă ochii în ce neam intră... Să fie cu băgare de seamă dacă familia celuilalt este creștină bună sau sunt oameni lumești și pătimași, căci așchia nu sare departe de trunchi”.

Și mai adaug eu, aici, un sfat inspirat din cel pe care părintele Arsenie Boca l-a dat unui tânăr, căruia i-a spus: „Tu nu ești pregătit nici de căsătorie, nici de călugărie”.


Fără egoism viaţa ar fi rai

Deci omul să aibă pregătire duhovnicească, în amândouă cazurile...

Da, dintre fiii duhovniceşti, unii, deși practicau Ortodoxia, erau harnici, de neam bun și totuşi au ajuns la divorţ. De ce? Pentru că n-au îndeplinit condiția pusă de părintele Arsenie. N-au fost pregătiți. Fiecare are egoismul lui... Bărbatul era ca un dictator, vrea ca el să comande, să se impună. Femeia are și ea egoismul ei..., până când să asculte de bărbat? Avea și ea dreptate… Pentru a trăi în armonie, în pace, în dragoste, trebuie să știi să lași de la tine... Pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea. Smerenia, bunătatea, atenția, dragostea și respectul față de celălalt trebuie cultivate. Din familie, de mici, trebuie să-i învățăm pe copii cu lepădarea de sine, cu dăruirea. Egoismul se cultivă astăzi pe toate canalele. Tot ce se vede la televizor și internet propune lipsa de iubire şi indiferenţa faţă de celălalt. Sunt, desigur, și site-uri ortodoxe, duhovnicești, spre care tinerii trebuie îndrumați. Duhul de smerenie este Duhul lui Hristos. Dacă din familie nu au o educație creștină, părinții nu sunt practicanți, copiii, tinerii, devin înstrăinați de Duhul Sfânt, de Duhul lui Hristos, de Duhul Bisericii, și acest lucru este grav, căci tinerii sunt viitorul țării... Egoismul duce la certuri, la neascultare, creează dependențe pătimașe. De aceea este în societate un duh antihristic față de Biserică, față de icoane, față de religie. Tineri cu astfel de dependențe nu pot învăța, nu iubesc munca, curăția.

Egoismul este o patimă care se manifestă din copilărie. Cum putem scăpa de el?

Celula societății este familia. Dacă viaţa în familie începe cu dreptul, se respectă regulile nunții creștine, cum spune părintele Cleopa, se trăiește viață creștină în smerenie, se păstrează înfrânarea în vremea sarcinii, în posturi, atunci există pace și armonie în familie și societate. Copiii se nasc sănătoși sufletește și trupește. Părintele Arsenie Boca zicea că vrajba vine din cauza păcatelor. Toți suntem chemați să ne schimbăm viața prin pocăință, ca fiul risipitor… Trebuie să postim, să ne rugăm, să iertăm, să citim cărți sfinte, să trăim viață duhovnicească cu adevărat.


Arhim. Andrei Coroian

separator
Feb
23
2024

Patimile și tămăduirea lor - arhim. Andrei Coroian

Patimile și tămăduirea lor


În bunătatea Sa, Dumnezeu n-a părăsit oamenii, urmașii strămoșului Adam, întâiul căzut. El constata cu durere că înmulțirea lor pe pământ, înmulțea și păcatul început de întâiul om. Când găsea câte un ascultător (ca Noe și Avraam), le vorbea simplu: Fii fără prihană... Eu sunt Scutul tău... (Fac. 15.1), iar mai apoi, prin Moise, dă Legea cu cele zece porunci, restabilind firescul adorării și cinstirii lui Dumnezeu (Ieș. 20.2-6), precum și iubirea aproapele său (Ieș. 20.7-17). Venit pe pământ, Mântuitorul ne arată în evanghelie noi căi de mântuire, descoperind tainele smereniei, umilinței, blândeții, dorului de Dumnezeu, vederii duhovnicești prin curăția inimii, păcii cerești în tulburarea lumii, a suferinței fericite pentru adevăr, bunătate și sfințenie (Matei 5,3-12). Sfântul Apostol Pavel descrie virtuțile care ar trebui să domnească în sufletul unui creștin: iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, smerenia, blândețea, bunătatea, facerea de bine, credința, înfrânarea, curăția (Galateni 5.22); dar pentru a le dobândi, trebuie să dezrădăcinăm păcatele și patimile: adulterul, desfrânarea, necurăția, destrăbălarea, închinarea la idoli, fermecătoria, vrajba, cearta, mânia, gâlceava, dezbinarea, eresul, pizma, uciderea, beția, cheful (Galateni 5,20,21). Odată cu răspândirea credinței creștine în lume, Părinții Bisericii s-au îngrijit să tâlcuiască, în amănunt, virtuțile care aduc împlinirea și fericirea omului, precum și păcatele, viciile care degradează persoana umană. Oameni despătimiți, devenind personalități de vază ale Bisericii, mai apoi, au fost cinstiți ca sfinți. Astfel a apărut Filocalia - cheia de înțelegere a Sfintei Scripturi. Primii Părinți, preocupați de analiza viciilor și virtuților, au fost monahii trăitori în pustia Egiptului. Sfântul Antonie cel Mare (251-356) a fost cel dintâi monah și dascăl al pustiului, ajuns la desăvârșire prin biruința asupra patimilor și demonilor. Sub influența sa, între anii 325-340, zeci de mii de creștini s-au angajat în războiul duhovnicesc al desăvârșirii, devenind monahi. Organizați în trei mari comunități: Nitria, Kellia și Sketia, ei au luptat împotriva patimilor, practicând virtuțile. Sub influența scrierilor marelui dascăl Origen, monahii intelectuali din Pustia Schetia, povățuiți duhovnicește de cei doi Sfinți Macarie (Egipteanul și Alexandrinul), au scris despre cele opt patimi de căpetenie și combaterea lor. Ca lucrare, despătimirea este una la care suntem chemați cu toții, mireni și monahi, căci ajută la restaurarea omului și integrarea lui deplină în Biserică - Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Hristos, Cel fără de păcat, preacurat și desăvârșit, ne ajută să ne curățăm, să ne luminăm și să ne desăvâșim cu harul Său. Cu El, așadar, începem și sfârșim lupta noastră.

Cel dintâi dascăl al pustiei care a lăsat scrieri despre cele opt patimi și tămăduirea lor, este avva Evagrie Ponticul (345-399). Ghenadie de Marsilia (480) consideră scrierea sa baza tuturor scrierilor ascetice, scriere care cataloghează patimile și păcatele, așa cum vor fi cunoscute în Biserică de-a lungul secolelor. Ucenic al marilor capadocieni - Sfinții Vasile cel Mare și Grigorie Teologul, cuviosul Evagrie a ajuns în Schetia la anul 382, după o scurtă ședere în Țara Sfântă. Cu scoliile părintelui Gabriel Bunge și bogata introducere a părintelui arhid. Ioan Ică jr, cartea avvei Evagrie Despre cele opt gânduri ale răutății și combaterea lor1 prezintă învățătura despre cele opt patimi, în următoarea ordine: 1. Lăcomia pântecelui (gastrimargia), combătută prin înfrânare (enkrateia); 2. Desfrânarea (porneia), combătută prin cumințenie (sophrosyne); 3. Iubirea de arginți (philargyria), combătută prin neagoniseală (aktemosyne); 4. Întristarea (lype), combătută prin bucurie (chara); 5. Mânia (orge), combătută prin îndelungă-răbdare (makrothymia); 6. Slava deșartă (kenodoxia), combătută prin lipsa slavei deșarte (akenodoxia); 7. Plictiseala, descurajarea (akedia ), o patimă complexă, combătută prin psalmodie; 8.Trufia (hyperphaneia), combătută prin smerita cugetare (tapeinophrosyne).

1. Despre îmbuibarea (lăcomia) pântecelui. El spune că îmbuibării se împotrivește înfrânarea pântecelui. Postirile sunt felurite, după puterea și structura fiecăruia, asemenea și cantitatea bucatelor, fiecare om având măsura proprie a înfrânării, hranei, puterii și slăbiciunii. Însă regula principală este: Să fugă de îmbuibarea pântecelui! Să nu mănânce până la săturare! Dar nu numai! Să păstreze smerenia, ascultarea, munca, rugăciunea; să fugă de bani și de dorința de ai avea, de mândrie, de slavă deșartă. Păstrarea unui trup sănătos, în lupta duhovnicească, necesită echilibru și cumpătare. Sfântul Siluan Athonitul dă ca măsură a săturării (diferită de la om la om) dorința de rugăciune. La masă, atât să mânânci, încât atunci când isprăvești, să simți dorința de a te ruga.

2. Despre duhul curviei şi al poftei trupeşti. Lupta cu această patimă se întinde pe durata întregii vieți. Fiindcă patima este îndoită (sufletească și trupească), zice sfântul, și îndoită luptă se cere. Postul trupesc, paza minții, paza simțurilor, (în special a ochilor), zdrobirea inimii, rugăciune îndelungată, citirea deasă a Sfintelor Scripturi, muncă (rucodelia), în adânc de smerenie. Nejudecarea, pacea, iubirea frățească, trezvia și rugăciunea minții ajută la dobândirea curăției și păstrarea ei. Un complex de virtuți sufletești și trupești care este necesar a se lucra pentru păstrarea curăției sufletești și trupești.

3. Despre iubirea de argint. A treia luptă o avem împotriva duhului iubirii de argint. Sfântul Ioan dă numeroase exemple de cădere în această patimă, arătând că rădăcina ei este necredința sau puțina noastră credință. Iubirea de argint poate lua uneori forme aberante. Sfântul Pavel o numește rădăcina tuturor relelor (I Timotei 6, 11), iar Părinții închinare la idoli. Și totuși, fiindcă nu este în firea noastră (precum mânia și pofta), poate fi ușor biruită prin silință, milostenie și luare aminte.

4. Despre mânie. A patra luptă o avem împotriva duhului mâniei. Sfântul Ioan Casian spune că acest duh aduce veninul purtător de moarte existent în adâncul sufletului nostru. Acest venin care poartă în sine ură și necredință tulbură sentimentele, întunecă ochii inimii, vederea minții, ne lipsește de discernământ, ca să nu înțelegem ce ne este de folos pentru mântuirea sufletului nostru. Mânia răpește sufletului puterea de a sta în bine și a vedea slava dumnezeiască. Sfântul Ioan ne sfătuiește să nu ne mâniem, nici pe drept, nici pe nedrept. Căci mânia nu lucrează dreptatea (sfințenia, voia) lui Dumnezeu.

5. Despre întristare. A cincea luptă o avem împotriva duhului întristării care întunecă sufletul, ca să nu poată vedea duhovnicește, şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună. Sufletul întristat nu poate să se roage, să citească Sfânta Scriptură, să fie smerit și blând cu frații săi, ci este plin de tulburare și deznădejde. Întristarea îl roade precum molia haina, dându-i gânduri, cum că cei din jur ar fi pricina supărării sale. Sfinții Părinți ne recomandă respingerea acestui duh al întristării, vecin cu deznădejdea. Să transformăm întristarea în întristare după Dumnezeu (adică căință, lacrimi și plâns pentru îndepărtarea noastră de El, pentru nelucrarea poruncilor Lui) și atunci sufletul se va umple de râvnă dumnezeiască pentru cele bune. Întristarea după Dumnezeu hrănește sufletul cu nădejdea pocăinței care e unită cu bucuria, îl face bun, prietenos, ascultător, smerit, iubitor, dornic de rugăciune și de cugetări duhovnicești.

6. Despre trândăvie. A şasea luptă duhovnicească este împotriva duhului trândăviei. Acesta este înjugat cu duhul întristării şi lucrează împreună. El lucră apăsător asupra monahilor din pustie, între ceasul al șaselea și al nouălea (orele 12:00-15:00), de aceea era numit demonul amiezii. Acest duh aduce moleșeală, împrăștiere, lehamite pentru orice lucrare, și se biruiește prin răbdare, prin muncă, cel ce nu lucrează, nici să nu mănânce (II Tes.3,10) și prin rugăciune.

7. Despre slava deşartă. A şaptea luptă o avem împotriva duhului slavei deşarte care este dorința de a plăcea oamenilor. Este un duh subţire, greu de observat, de cel care pătimeşte de ea. Având multe înfăţişări, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, posturi, rugăciune, citire, linişte, până şi prin îndelunga răbdare. Pe cel care nu izbuteşte să-l amăgească spre slava deşartă prin scumpetea hainelor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proastă şi pe cel care nu l-a putut face să se îngâmfe prin cinste, pe acela îl duce la nebunie prin aşa zisa răbdare a necinstei; pe cel care nu l-a putut răni pentru frumusețea vorbirii, îl face să se mărească cu tăcerea. Deci, cel care vrea să se mântuiasă și să biruie această fiară cu multe capete, zice Sfântul Ioan: să aibă pururi înaintea ochilor cuvântul lui David: «Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor». În toate să caute numai răsplata lui Dumnezeu. Să lepede necontenit gândurile care vin în inima lui şi îl laudă, și să se dispreţuiască pe sine înaintea lui Dumnezeu. Căci numai aşa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se izbăvească de duhul slavei deşarte.

8. Despre mândrie. A opta luptă o avem împotriva duhului mândriei care este mai cumplit şi mai rău decât toate celelalte patimi. El se războieşte mai ales cu cei desăvârşiţi, cu cei care au sporit pe calea virtuţilor, încercând să-i prăbuşească. Precum ciuma strică întreg trupul, aşa și mândria strică tot sufletul. Mândria l-a dus la cădere pe satan, întâiul înger și ceata sa. Zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toate virtuțile, n-a voit să le recunoască pe acestea ca fiind venite de la Stăpân, ci din firea sa. De aceea, Sfântul Casian ne îndeamnă să păzim cu toată strășnicia inima noastră de gândul mândriei. Să nu socotim niciodată că am dobândit vreo virtute, ci să zicem cu apostolul: ,,Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, carele este cu mine” (I Corinteni 15.10), căci ,,fără de Hristos nu putem face nimic” (Ioan 15, 15). Străduința noastră este încununată cu mila și harul lui Hristos, de la care este ,,toată darea cea bună” (Iacov 1,17). Toate le-am primit de la El (I Cor.4,7). Iar dacă toate le-am primit de la Hristos-Dumnezeu, El ne va da și mântuirea pentru smerenia noastră, așa cum a dat-o tâlharului. Smerenia este alfa și omega vieții duhovnicești, calea de lumină pe care mergem. Sfântul Isaac Sirul numește smerenia haina lui Dumnezeu, iar sfințenia este abisul smereniei. De aceea să urmăm exemplul smeritului Domn Iisus Hristos, al smeritei Sale Maici, Preacurata Fecioară Maria, smeritului și Sfântului Botezător Ioan. Să urmăm exemplele sfinților și să citim învățăturile lor despre smerenie, căci mare este darul lui Hristos și mila Sa către noi. Dacă luna ianuarie este luna icoanelor sfințeniei când prăznuim pe marii Sfinți Părinți: Vasile, Grigorie, Ioan Gură de Aur, Antonie, Teodosie, Eftimie, Atanasie, Chiril, Efrem, Maxim și mulți alții, lunile februarie și martie sunt lunile marilor dascăli filocalici: Ioan Casian și Ioan Scărarul. Iar la final cuvântul Sfântului Ioan Casian despre smerenie. Ea se naşte din credinţă, din frica lui Dumnezeu, din blândeţe şi din sărăcia desăvârşită, prin care ne vine şi dragostea desăvârşită, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.


Arhim. Andrei Coroian

1 Această împărțire corespunde celor trei etape ale vieții duhovnicești. Patimile sunt legate între ele - se cauzează una pe alta. În treapta întâi lupta pentru curăție predomină lupta cu patimile trupului, în a doua - iluminarea, cea cu patimile sufletului, iar în a treia - desăvârșirea, în care se dă marea luptă împotriva mândriei, invidiei, slavei deșarte. Creștinătatea apuseană a înlocuit patima plictiselii (akedia) cu patima socială a invidiei (phthonos) care se combate prin lipsa de invidie (aphtonia). Ordinea patimilor a fost inversată de Grigore cel Mare, sub influența Fericitului Augustin, care a considerat mândria izvorul tuturor patimilor și păcatelor. Noi o să învățăm, pe scurt, combaterea celor opt patimi, din scrierile Sfântului Ioan Casian (360-435) - compatriotul nostru, ucenic al avvei Evagrie, trăitor temporar în pustia Schetia, unde străluceau marii Părinți: Macarie, Sisoe, Paisie, Moise, Arsenie, Ioan Colov, etc. După izgonirea călugărilor (intelectuali) din Schit, la anul 400, Sfântul Ioan ajunge diacon, secretar și apărător al marelui Sfânt Ioan Gură de Aur (350-407) și, după moartea acestuia, întemeiază mănăstiri de călugări și maici la Marsilia. În cunoscutele sale Convorbiri Duhovnicești, Sfântul Ioan Casian descrie cele opt patimi arătând originea și modul tămăduirii lor.

separator
© 2024 Mânăstirea Nicula - Toate drepturile rezervate.