"Credinţa neclintită este un turn întărit şi Hristos se face toate celui ce crede."

Pastorala de Crăciun 2023

Pastorala de Crăciun 2023
- Nașterea Domnului sărbătorită în cântările Bisericii -
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Daniel
Prin harul lui Dumnezeu,
Arhiepiscopul Bucureștilor,
Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,
Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei
și
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler şi dreptmăritorilor creștini din Arhiepiscopia Bucureștilor

Har, pace și bucurie de la Domnul nostru Iisus Hristos,
Iar de la noi părintești binecuvântări!

„Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște 
și pământul peștera Celui neapropiat aduce.
Îngerii cu păstorii slavoslovesc și magii cu steaua călătoresc.
Că pentru noi S-a născut Prunc tânăr,
Dumnezeu Cel mai înainte de veci”.
(Condacul Nașterii Domnului, alcătuire a lui Roman Melodul)[1]

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți frați și surori în Domnul,

Nașterea Pruncului Iisus a fost vestită păstorilor de oi din ­Betleem, noaptea, de către o mulțime mare de îngeri care cântau: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14).

Întrucât Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2023 An comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești, tema Pastoralei de Crăciun din anul acesta evidențiază modul în care ­Nașterea Domnului este sărbătorită în cântările Bisericii și în colindele populare inspirate de acestea[2].

Taina Nașterii Domnului este taina iubirii milostive și smerite a lui Dumnezeu pentru oameni. Pe cât a coborât Fiul Lui Dumnezeu la noi pe pământ, pe atât ne-a deschis nouă oamenilor drum ca să ne înălțăm la El, la viața cerească.

De aceea, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire nesfârșită față de om, este temelia și inima credinței creștine. Această sfântă și mare lucrare mântuitoare a fost și scopul pentru care Dumnezeu a făcut lumea. Ea a fost prezisă de profeții lui Dumnezeu inspirați de Duhul Sfânt, iar apoi a fost văzută și mărturisită de Apostolii lui Hristos (cf. Romani 1, 2), a fost apărată și formulată ca dogmă de către Părinții Bisericii în fața ereziilor, a fost preamărită în rugăciuni și lăudată în cântări de-a lungul veacurilor de către toți creștinii binecredincioși și iubitori de Dumnezeu.

Pentru Sfinții Apostoli, contemplarea Tainei Întrupării sau Înomenirii Fiului lui Dumnezeu este izvorul întregii teologii, al întregii vieți spirituale și al misiunii Bisericii în lume. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel, uimit în fața iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru lume, exclamă: „Cu adevărat, mare este taina dreptei credințe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălțat întru slavă” (1 Timotei 3, 16). Iar Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan zice: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L‑a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16).

Urmând credinței Sfinților Apostoli, Sfinții Părinți ai Bisericii, mari dascăli ai lumii și ierarhi, cuvioși și mărturisitori, imnografi și melozi, n-au încetat să preamărească taina iubirii nesfârșite a lui Dumnezeu pentru lume, care s-a descoperit nouă prin Iisus Hristos. În această privință, Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662) spune că, „din dor nesfârșit după oameni, Cel ce există din fire S-a făcut cu adevărat însuși cel iubit”[3], adică om.

Cine altul poate mântui sau vindeca pe om de păcat și de moarte, decât Dumnezeu Cel fără de păcat și moarte? Cântările ortodoxe ale Nașterii Domnului vorbesc despre vindecarea omului de păcat prin Nașterea lui Hristos: „Pe cel după chip și după asemănare văzându-l Iisus stricat din pricina călcării poruncii, plecând cerurile S-a pogorât și S-a sălășluit în pântecele Fecioarei fără schimbare, ca în El să înnoiască pe Adam cel stricat, care striga: Slavă arătării Tale, Izbăvitorul meu și Dumnezeu!”[4]. Iar Sfântul Grigorie de Nyssa (†395) descrie scopul Întrupării Fiului Cel veșnic al lui Dumnezeu, zicând: „Firea noastră cea slăbănogită, într-adevăr, avea nevoie de doctor, omul căzut de istoveală aștepta pe Cel ce-i va întinde mâna, cel ce-și pierduse viața aștepta pe Dătătorul ei”[5].

Pe scurt, Sfinții Părinți ai Bisericii au rezumat învățătura despre scopul Întrupării Fiului lui Dumnezeu astfel: „Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu, după har”. Sau: „Dumnezeu S-a făcut purtător de trup, pentru ca omul să poată deveni purtător al Duhului (Sfânt)”. Sau: „Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al Omului, pentru ca oamenii să devină fii ai lui Dumnezeu după har”.

Sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos este, așadar, mai întâi de toate, sărbătoarea iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru oameni. Fiul lui Dumnezeu Cel veșnic S-a pogorât din ceruri, S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om, pentru a dărui oamenilor, păcătoși și muritori, iertarea păcatelor și viața veșnică.

Sfinții Părinți ai Bisericii au meditat adânc asupra înțelesului ­Tainei Întrupării și Nașterii ca om a Fiului veșnic al lui Dumnezeu, Care, „fiind fără de început, primește început, născându-Se cu Trup în Betleem”[6], și „neîncăput încape în pântece, și vine să Se nască pentru noi, din pântece de mamă”[7], după cum ne vestesc cântările sărbătorii Nașterii Domnului.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Dumnezeu Cuvântul „a binevoit să Se îngroașe și, prin venirea Lui în trup – din noi, pentru noi și ca noi, afară de păcat –, să înfățișeze în chip acomodat nouă, prin cuvinte și pilde, învățătura despre cele negrăite, care întrece ­puterea a tot cuvântul”[8].

Așadar, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul păcătos și muritor să fie ridicat din păcat și moarte, să devină sfânt și să trăiască veșnic, deoarece el a fost la început creat după chipul lui Dumnezeu Cel sfânt și veșnic viu. Prin lucrarea Sa mântuitoare, de unire a omului muritor cu Dumnezeu Cel veșnic, Iisus Hristos vindecă și curățește firea umană de ceea ce îi este nesănătos și nefiresc, adică păcatul și moartea, survenite ca urmare a despărțirii omului de Dumnezeu prin neascultare, neînfrânare și nepocăință (cf. Facerea 2, 17 și Romani 6, 23).

Pruncul Iisus, Dumnezeu-Copilul, Se naște fără de păcat, dar crește, viețuiește și Se luptă într-o lume profund marcată de păcat și de forme ale morții spirituale și fizice. Primit cu bucurie în Betleem de îngeri, de păstori și de magii de la Răsărit, El este, pe de altă parte, prigonit de regele Irod, care caută să-L ucidă. Mai târziu, când va începe activitatea Sa publică, Iisus devine iubit de mulțimile de oameni pe care-i luminează, îi hrănește spiritual cu Evanghelia iubirii veșnice și îi vindecă de boli, de patimi și de pătimiri, prin harul Său dătător de viață sfântă.

Prin însuși felul Său de-a vorbi, de-a trăi și făptui, Domnul Iisus Hristos ne arată că El este în mod deplin Omul pentru oameni, fiindcă este în mod deplin Omul pentru Dumnezeu, sau mai precis El este Dumnezeu-Omul, măsura supremă a umanului sfințit și înveșnicit, capabil de iubire infinită și viață eternă.

Hristos Domnul, născut dintr-o mamă-fecioară, săracă și smerită, într-o peșteră modestă, va fi tot timpul smerit și sărac material, dar bogat și statornic în puritate, sfințenie și iubire milostivă. Model suprem și promotor constant al adevărului și al dreptății, al smereniei și al iertării, al păcii și al iubirii milostive, Domnul Iisus Hristos fericește pe cei smeriți, pe cei ce își plâng propriile păcate, pe cei blânzi, pe cei însetați de dreptate, pe cei milostivi, pe cei curați cu inima și pe cei făcători de pace (cf. Matei 5, 3-12).

El nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu (cf. Iezechiel 18, 23; 33, 1). El voiește „ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1Timotei 2,4). Domnul Iisus Hristos apreciază pe oamenii buni și drepți, iar pe cei răi și păcătoși îi cheamă la pocăință și îndreptare, la vindecare și ridicare, pentru dobândirea iertării, a mântuirii și a vieții veșnice.

Un imn al spiritualității creștine de la începutul secolului al II-lea exprimă acest adevăr astfel:
„Dragostea Sa pentru mine a smerit slava Sa.
S-a făcut asemenea mie, pentru ca eu să-L primesc,
S-a făcut asemenea mie, pentru ca eu să îmbrac haina Sa.
Nu mi-a fost teamă văzându-L, căci El este pentru mine Milostivirea.
El a luat firea mea, pentru ca eu să-L descopăr,
A luat fața mea, pentru ca eu să nu-mi întorc fața de la El”[9].

Iubiți credincioși și credincioase,

Taina Întrupării lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, despre care Sfântul Ioan Damaschin spune că e „singurul lucru nou sub soare”, este cântată cu fior sfânt în toate cântările bisericești ortodoxe, arătându-ne mai lămurit că rostul Întrupării Fiului lui Dumnezeu este sfințirea omului și participarea lui la viața veșnică: „Veniți, credincioșilor, să ne înălțăm dumnezeiește și să vedem cu adevărat dumnezeiasca pogorâre de sus în Betleem și curățindu-ne mintea prin viață curată să aducem în loc de mir fapte bune; să pregătim prin credință intrarea sărbătorii Nașterii și din adâncurile sufletelor să strigăm: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, Celui în Treime, prin Care S-a arătat între oameni bunăvoirea, mântuind pe Adam din blestemul cel dintâi, ca un iubitor de oameni!”[10].

Această iubire nesfârșită și mai presus de înțelegere a lui ­Dumnezeu pentru oameni a inspirat opere de artă, literatură și muzică, atât cultă, cât și populară. Una dintre expresiile cele mai vii ale felului în care poporul a teologhisit și cântat poetic taina iubirii lui Dumnezeu pentru om se regăsește în colinde. La români, colindele se remarcă prin profunzimea teologiei și simplitatea formei. În ele nu este cu nimic micșorată dumnezeirea Fiului, după cum nu este uitată omenitatea Lui: „Astăzi S‑a născut Cel făr’ de-nceput, cum au spus prorocii”; „Mititel și‑nfășățel, în scutec de bumbăcel / Neaua ninge, nu‑L atinge, vântul bate, nu‑L răzbate”.

Colindele reprezintă expresia cea mai vie a culturii teologice și duhovnicești populare a românului creștin ortodox. Ele sunt un memorial și o prelungire a Liturghiei și a slujbelor de Crăciun auzite în biserică. Ele sunt ecou și rodire a slujbei și sfințeniei Bisericii în sate și orașe, în casele creștinilor, întrucât inimile credincioșilor au devenit biserică, peșteră din Betleem transformată în sălaș primitor pentru cer, casă de oaspeți în care Pruncul este preamărit de magi înțelepți! Poezie și cântare sfântă, evlavie și bucurie, colindele românești sunt aur, smirnă și tămâie, în sens duhovnicesc, izvorâte din inimi și purtate pe buze, ca daruri și ofrande aduse Pruncului Iisus, ca răspuns la iubirea Sa pentru noi.

Colindele noastre sunt bunătate izvorâtă din împlinirea poruncii iubirii față de Dumnezeu și față de semeni. Unul dintre aceste colinde ne îndeamnă astăzi îndeosebi să păstrăm dreapta credință și să cultivăm dragostea față de semenii noștri, ca pe o dumnezeiască liturghie a iubirii lui Dumnezeu din neam în neam, din generație în generație:
„Azi cu strămoșii cânt în cor
Colindul sfânt și bun,
Tot moș era și‑n vremea lor
Bătrânul Moș Crăciun.
E sărbătoare și e joc
În casa ta acum,
Dar sunt bordeie fără foc
Și mâine‑i Moș Ajun.
 Și‑acum te las, fii sănătos
Și vesel de Crăciun,
Dar nu uita, când ești voios,
Române să fii bun”.

Ca și odinioară, Hristos vine astăzi la noi în multe forme, ca un colindător sau ca un pelerin necunoscut, prin chipurile smerite ale oamenilor fără adăpost, ale copiilor și bătrânilor abandonați, ale săracilor și bolnavilor, ale oamenilor singuri și întristați, flămânzi și neajutorați.

Dreptmăritori creștini,

Să arătăm iubire milostivă și solidaritate față de toți oamenii, dar mai ales față de cei care suferă din cauza războiului, să aducem bucuria sărbătorii Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos în casele de copii orfani, în căminele de bătrâni, la patul bolnavilor, dar și acolo unde este multă tristețe, singurătate și depresie, în familiile sărace, îndoliate și îndurerate. Oriunde putem săvârși binele, să-l facem purtând, în suflet și în fapte, bucuria îngerilor, a păstorilor și a magilor veniți la Betleem!

În această perspectivă, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2024 drept Anul omagial al

Să nu uităm în rugăciunile noastre și în faptele iubirii noastre frățești de Crăciun și de Anul Nou nici pe

În noaptea de 31 decembrie 2023 spre 1 ianuarie 2024 și în ziua de Anul Nou, să înălțăm rugăciuni de mulțumire

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Nașterii Domnului, Anului Nou 2024 și Botezului Domnului, vă adresăm tuturor

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

1. Mineiul pe Decembrie, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2019, p. 521.
2. În redactarea acestei Pastorale au fost folosite unele texte din Pastoralele de Crăciun din anii 1993, 1998, 2012 și 2014. A se vedea: Daniel, Patriarhul României, Daruri de Crăciun. Înțelesuri ale sărbătorii Nașterii Domnului, Ed. BASILICA, București, 2019.
3. Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua 5, trad. din limba greacă veche, introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006, p. 78.
4. Ioan Monahul, „Stihira IV de la Litie, la sărbătoarea Nașterii după trup a Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, în Mineiul pe Decembrie, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2019, pp. 513-514.
5. Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt Catehetic sau Despre învățământul religios, XV, în vol. Scrieri. Partea a doua: Scrieri exegetice, dogmatico-polemice și morale, trad. și note de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 30, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998, p. 310.
6. „Cântarea I din Canonul Înainteprăznuirii”, în Mineiul pe Decembrie, p. 446.
7. „Cântarea a VI-a din Canonul Înainteprăznuirii”, în Mineiul pe Decembrie, p. 451.
8. Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 5, p. 369.
9. Odes de Salomon 7 [The Odes and Psalms of Solomon, R. Harris, A. Mingana (eds), II, 240-241], citat de Olivier Clément, Sources, p. 37, apud Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale Ortodoxiei, Ed. Trinitas, Iași, 2007, p. 281.
10. „Stihira glasul 1, Ceasul al șaselea din Rânduiala Ceasurilor împărătești”, în Mineiul pe Decembrie, p. 494.

Trăirea evanghelică a Sfântului Ierarh Nicolae

Sfântul Ierarh Nicolae este unul dintre cei mai mari şi mai populari sfinţi ai Bisericii. Numit al doilea Înaintemergător, prieten şi laudă a apostolilor (Acatist), întâi stătător al ierarhilor, se bucură de o mare iubire şi cinstire din partea credincioşilor, poate imediat după Maica Domnului, alături de Botezătorul Ioan şi mai marii apostolilor, Sfinţii Petru şi Pavel.

S-a născut în jurul anului 260, în Asia Mică, în localitatea Patara, provincia Mira Lichiei, din părinţi înstăriţi şi evlavioşi, Teofan şi Nona. Din copilărie s-a arătat un ales al lui Dumnezeu, prunc de sân fiind, nu primea să fie alăptat în zilele de post, miercurea şi vinerea. Crescând, evita jocurile copilăreşti, petrecând ore şi chiar zile de-a rândul în meditaţie şi rugăciune. A primit o aleasă educaţie, fiind dăruit de Dumnezeu cu o minte luminată şi cuprinzătoare; dar înţelegând deşertăciunea şi limitele ştiinţelor şi înţelepciune profane, s-a îndreptat spre arena desăvârşirii duhovniceşti - viaţa monahală. Studiind şi meditând profund asupra textelor Sfintei Scripturi, în general, şi a Sfintelor Evanghelii, în special, a înţeles sensul vieţii, vocaţia şi chemarea omului de a trăi în dreapta credinţă, dreapta relaţie şi înţeleapta iubire, cu Dumnezeu şi cu oamenii.

După ce în urma unei călătorii la locurile sfinte, din Israel şi Egipt, s-a întors sporit în evlavie şi în înţelepciune, tânărul curat la suflet şi la trup, a fost hirotonit preot la doar douăzeci şi trei de ani. Odată hirotonit de către îmbunătăţitul bătrân - episcopul şi unchiul său cu acelaşi nume - Nicolae, a început slujirea preoţească cu râvnă şi putere apostolică. Propovăduind Evanghelia în orice împrejurare, tămăduind bolnavi, ajutând sărmani, luând apărarea celor slabi şi nedreptăţiţi, în timpul marilor prigonitori ai credinţei creştine - împăraţii romani Deocleţian şi Maximian, a avut mult de suferit. În jurul vârstei de treizeci de ani, după moartea unchiului său, a fost ales episcop al cetăţii sale natale - Mira Lichiei. Sporindu-şi ostenelile şi nevoinţele, în marea sa dragoste faţă de păstoriţii săi, a fost întemniţat ani îndelungaţi suferind bătăi, torturi pentru credinţa sa, fiind eliberat abia în anul 313 în urma decretului de la Milan, dat de Sfântul Împărat Constantin. În anul 325 a participat, alături de alţi 318 Sfinţi Părinţi, la întâiul Sinod ecumenic convocat la Niceea, de Sfântul Constantin, împotriva ereticului Arie.

Dacă în eparhia sa era recunoscut pentru mila şi iubirea sa de oameni, aici şi-a arătat marea sa iubire şi devotamentul faţă de adevărul dreptei credinţe. În râvna sa cea sfântă l-a pălmuit pe ereticul hulitor, fapt socotit nepotrivit de către împărat pentru un slujitor al Domnului, dar apreciat şi lăudat de Hristos. Acesta, după ce împăratul l-a aruncat în temniţă pe Sfântul Nicolae, luându-i însemnele arhiereşti, Însuşi i s-a arătat, dându-i Evanghelia, iar Preacurata Sa Maică i-a pus pe umeri omoforul. Astfel s-a întors în cetatea sa cu slavă şi cu cinste, fiind aşteptat cu multă dragoste de credincioşii săi. Aici, petrecând viaţă sfântă în bătrâneţi cinstite, a adormit întru cuvioşie, în anul 342. Moaştele sale înmiresmate, pline de har şi făcătoare de minuni, se găsesc astăzi în oraşul Bari din Italia, iar mâna dreaptă, spre binecuvântarea țării noastre, la Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou din Bucureşti.

Din viaţa sa de totală slujire şi jertfelnicie evanghelică, două virtuţi atotcuprinzătoare se evidenţiază. Iubirea de Dumnezeu, de Hristos, de adevăr, de sfintele Lui învăţături, şi iubirea de oameni, materializată prin fapte de milostenie şi sprijinire necontenită a celor sărmani.

Prima virtute reiese din viaţa sa ascetică dedicată postului, privegherii, rugăciunii, studiului Scripturii şi din râvna apostolică a propovăduirii evangheliei. Era atât de adânc cunoscător al dogmelor ortodoxiei, de trăitor şi propovăduitor al acestor adevăruri, încât troparul îl numeşte „îndreptător credinţei”. Îndreptător şi păzitor al credinţei, Sfântul Nicolae arată creştinilor, din toate veacurile şi din toate timpurile, că nu poate fi o trăire creştină autentică, decât fundamentată şi ancorată în adevăr, care este însuşi Hristos. Numai o dreaptă relaţie cu Hristos şi Evanghelia Sa ne dă calitatea de fii ai Tatălui Ceresc, trăitori şi împlinitori în Duhul Sfânt a poruncilor Sale. Participarea la viaţa Bisericii, la viaţa lui Hristos, este o participare la viaţa Sfintei Treimi şi trăire anticipată, la o oarecare măsură a vieţii din împărăţia cerească, întreţinută, aici pe pământ, prin starea de rugăciune şi alte fapte bune.

A doua mare virtute şi calitate a Sfântului Ierarh Nicolae este iubirea de oameni. Urmând lui Hristos - care din iubire de oameni S-a întrupat, a flămânzit şi a însetat, a primit insulte, bătăi şi scuipări, sfârşind prin moartea ruşinoasă pe Cruce - Sfântul Nicolae „şi-a pus sufletul pentru poporul său” (Condac). Luând apărarea celor slabi şi neajutoraţi, „a scăpat pe cei nevinovaţi din moarte”, arătându-se în vis împăratului Constantin şi guvernatorului Avlavie, mustrându-i pentru fapta nedreaptă de a fi condamnat la moarte oameni nevinovaţi, pe care i-a şi eliberat. A „plinit evanghelia lui Hristos” mai ales prin mila şi milostivirea sa faţă de sărmani, izvorâte din bunătatea sufletului său. Tânăr fiind, a făcut, cu mare discreţie (noaptea), o faptă de milostenie extraordinară, salvând patru suflete de la pieire, a trei tinere fete expuse prostituţiei din pricina sărăciei şi a tatălui lor, care le îndemna spre aceasta. De-a lungul vieţii sale ¹ a făcut nenumărate asemenea fapte. Ele au continuat şi s-au intensificat după mutarea sa la cer. Istoria mânăstirilor din România, Athos sau Rusia, consemnează nenumărate intervenţii miraculoase ale Sfântului Nicolae. Este îndeajuns să amintim faptul că, pe vremea când Sfântul Calinic era stareţul Mânăstirii Cernica, la cererea sa, Sfântul Nicolae a izbăvit mânăstirea de năvălirea turcilor, iar apoi a hrănit în mod miraculos obştea mânăstirii (peste 300 de vieţuitori) şi mulţimea de refugiaţi din calea turcilor în mânăstire, care izolaţi piereau de foame.

Sfântul Nicolae este cunoscut şi ca „Moş Nicolae” care aduce daruri pe ascuns, tocmai pentru bunătatea sa cea asemeni cu a Dătătorului tuturor bunătăţilor - Dumnezeu. Sfântul Nicolae nu este numai un model veşnic viu şi atrăgător, de viaţă în Hristos, ci şi un grabnic ajutător, prieten de nădejde, ocrotitor al călătorilor, al celor care naufragiază pe mări şi oceane. Este un „chip al blândeţilor” prin faptele sale, mereu apropiat şi ajutător celor nevoiaşi. Un sfânt bătrân „puternic, blând, bun şi înţelept, prietenos, contemporan cu toţi creştinii până la sfârşitul veacurilor şi solitar tuturor greutăţilor vieţii omeneşti. O frumoasă povestire ne arată cât este de apropiat omului şi de ce este atât de iubit Sfântul Nicolae: se povesteşte că „Sfântul Nicolae, dimpreună cu Sfântul Ioan Casian, se îndreaptă degrabă şi-nveşmântaţi în straie strălucitoare spre locul unde au, laolaltă, întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum, căruţa unui ţăran adânc înţepenită în glod. Sfântul Nicolae parcă ar dori să se oprească şi să dea celui necăjit o mână de ajutor. Îl ceartă însă Sfântul Casian: se poate să întârziem, ferească sfântul, la întâlnire şi să ne înfăţişăm înaintea Domnului, cu haine mânjite, sau mai ştii minune, sfâşiate? Aşa o fi, aşa este, încuviinţează Sfântul Nicolae, dar nici pe prăpăstuitul acesta nu-l putem lăsa la voia întâmplării şi a trece pe lângă el ca preotul şi levitul din parabola samarineanului milostiv. Şi nici una nici două îşi sumecă poalele hlamidei, îşi suflecă mânecele stiharului şi coboară alături de ţăran, punând voiniceşte umărul sub codârlă. Se zbate, se opinteşte, asudă, se umple de mâzgă, răsuflă greu, iar încearcă, i se fac veşmintele harcea-parcea... Dar, până la urmă, căruţa e scoasă la drum drept şi omul vesel şi bucuros, blagoslovindu-şi binefăcătorul, îşi poate urma calea. Sfântul Casian, ăst timp, privind la cele ce se întâmplă, dă nedumerit din umeri şi pleacă zorit nevoie mare. Sosesc amândoi la întâlnire. Sfântul Casian aşteaptă de multă vreme, când în sfârşit, apare şi bietul Nicolae, gâfâind, abia trăgându-şi sufletul şi într-un hal de murdărie şi neorânduială de neînchipuit. Sfântul Casian, uimit şi niţel scandalizat. Atotputernicul, atunci, ce face? Pe Sfântul Casian îl primeşte cu o glacială politeţe, iar pe Sfântul Nicolae cu mare prietenie. Şi le grăieşte astfel: numele tău, imaculatule şi neîntârziatule, respectuosule şi mult-protocolarule, va fi purtat doar de unul din zece mii de oameni - Şi încă! Vei fi prăznuit numai odată la patru ani. Iar al tău, o mult mânjitule, nepunctualule, neparolistule, dar vrednic iubitor de aproapele tău şi adevărat ucenic al mult-compătimitorului Meu Fiu, va fi printre cele mai populare din toată lumea”².

Sigur, tâlcul acestei povestiri ne arată că Sfântul Nicolae a ajuns la Dumnezeu în momentul în care a luat hotărârea să-l ajute pe cel din necaz, cu care Hristos se identifică, dar şi faptul că, raportul dintre milă şi dreptate este copleşitor în favoarea celui dintâi. Prin aceasta însă ne îndatorează pe toţi creştinii de astăzi şi din toate vremurile să înţelegem că sufletul Evangheliei este mila. Mila lui Dumnezeu „de care este plin tot pământul”, după cum spune psalmistul, este aceea care ne-a mântuit pe noi şi o va cere de la noi în raportul de legătură cu aproapele nostru. La înfricoşătoarea Judecată (Matei cap. 25) faptele milei vor cântări copleşitor şi vor pecetlui pe veci soarta noastră. Rugăciunile, postul, milosteniile Sfântului Nicolae, exemplul pilduitor al vieţii sale şi intervenţiile lui salvatoare de-a lungul istoriei, ne întăresc trăirea noastră în adevăr, milă şi milostivire, care sunt bineplăcute şi mult dorite de Dumnezeu. Amin.

1. Vieţile Sfinţilor, luna decembrie, Ed. Episcopiei Romanului, 1999.
2. După Părintele N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Sfinţi şi oameni iubiţi, Ed. Episcopiei Maramureşului, Baia Mare, 1992.