|
|
"Credinţa neclintită este un turn întărit şi Hristos se face toate celui ce crede."
|
|
ÎNVIEREA DOMNULUI
în teologia părintelui Dumitru Stăniloae
Învierea Domnului este cel mai mare eveniment din istoria lumii.1
Este dovada cea tare a dumnezeirii Sale, temeiul care arată originea divină a creștinismului.2 Învierea lui Hristos este izvorul propriei noastre învieri, minunea care dă sens vieții noastre. Învierea este sensul cel mai adânc al credinței noastre. Hristos cel înviat transfigurează prin credință, iubire și har, ființa noastră, unindu-ne cu El, care este Adevărul și Viața. (Ioan 14,6)
Prin Înviere, firea noastră a fost replămădită în ființialitatea ei. Hristos este Adam cel nou, cel duhovnicesc, care împărtășindu-ne cu Trupul Său cel înviat, ne face părtași vieții celei noi. Efectele minunii învierii Sale, le vom vedea deplin, doar în viața de dincolo.
Întreita biruință a lui Hristos: asupra morții, asupra diavolului și asupra păcatului, dușmani ființiali ai omului, este biruința duhovnicească asupra necredinței, deznădejdii și urii de Dumnezeu. Prin înviere (biruință), se petrece restaurarea sufletului omenesc, în duhul ascultării de Părintele ceresc.
În Hristos a locuit trupește "toată iubirea și bunătatea dumnezeiască”.3 El a biruit păcatul în trupul Său, trăind viață fără de păcat; moartea prin suferința crucii; iadul prin puterea dumnezeirii Sale și a umanității Sale îndumnezeite. Odată despărțit de trup, sufletul Său, după Sf. Epifanie, coboară la iad înconjurat de oștirile cerești, făcând începutul învierii, prin biruința Sa asupra satanei. Biruința asupra morții, asupra iadului și satanei, descrisă inegalabil de Sfântul Ioan Gură de Aur în Cuvântul din noaptea de Paști,4 ne dă credința că sufletul îndumnezeit a lui Hristos s-a unit cu trupul îndumnezeit, se arată în Persoana lui Hristos cel Înviat, care intră la apostoli prin ușile încuiate, mănâncă pește și fagure de miere, arată rănile Sale Apostolului Toma.
Moartea rușinoasă suferită pe cruce din iubire pentru noi, încununează lucrarea lui Hristos, de mântuire a lumii. Prin Înviere și Înălțare face posibilă îndumnezeirea firii umane. Despre legătura lui Hristos cel înviat cu planul istoriei, iradierea pnevmatică, eficiența transformatoare a Învierii asupra lumii, vom afla din scrierile ilustrului nostru teolog Dumitru Stăniloae.
Dacă manualele clasice de Dogmatică tratează Învierea lui Hristos prin formularea unor răspunsuri împotriva celor trei ipoteze (a morții aparente, a înșelăciunii și a viziunii), susținute de teologi protestanți din sec. XVI-XVII, părintele Dumitru Stăniloae tratează momentul Învierii într-o manieră cu totul duhovnicească, arătând legătura și efectul Învierii în lumea creată.
Minunea Învierii Domnului este tratată în patru capitole ale Dogmaticii5 sale. Primul, intitulat Realitatea învierii lui Hristos, cuprinde subcapitolele: Realitatea aparițiilor lui Hristos cel înviat și Corporalitatea lui Hristos cel înviat, ne învață că realitatea învierii lui Hristos este fundamentată istoric și biblic. Completând concluziile teologului protestant Berthold Klappert, referitoare la posibilitatea învierii și realitatea aparițiilor lui Hristos Cel înviat, părintele Dumitru Stăniloae semnalează cu bucurie că astăzi, aproape toți teologii protestanți admit Învierea Domnului, chiar dacă înțeleg în mod diferit raportul lui Hristos Cel înviat cu planul istoric și importanța Învierii Lui pentru mântuire.
Ca teolog ortodox, părintele Dumitru Stăniloae leagă posibilitatea împărtășirii de Învierea lui Hristos, de curățirea sufletească a omului. Hristos se arată în lumina (focul) iubirii divine, care nu arde pe cei care-l primesc, asemeni lui Toma, cu inimă curată. Aparenta dilemă dintre obiectiv și subiectiv este astfel depășită prin credință, ca facultate trezită în noi de Duhulul Sfânt. Potrivit învățăturii ortodoxe credința are și virtuți de ,,cunoaștere”. Hristos se dăruiește în lumină sufletului curățit de patimi, printr-o credință lucrătoare, care sporește prin virtuți și cunoaștere, până la înălțimea iubirii. (Cf. II Petru 1, 5-7)
În următorul subcapitol, intitulat:Legătura lui Hristos cel înviat cu planul istoriei, părintele Dumitru Stăniloae pornește de la concluziile teologului protestant Klappert, potrivit căruia Învierea Domnului și caracterul trupului lui Hristos Cel înviat, nu pot fi cunoscute cu mijloacele cercetării istorice, ci doar prin credință. După Ernst Troeltsch, la baza metodei critico-istorice, stau trei axiome:
a) în cercetarea istorico-critică se admite numai ceea ce este verosimil;
b) există o corelație între toate fenomenele istorice;
c) se sprijină pe analogie, adică pe un caracter imanent uniform a tot ceea ce se întâmplă.6 Klappert admite faptul că învierea lui Hristos, ca fenomen meta-istoric, are totuși o atingere cu istoria, însă pentru un anumit cerc de persoane care participă la ea. El socotește că aparițiile lui Hristos și interpretările posibile, aparțin doar unor persoane care au fost martore la ea, în diferite timpuri și locuri, formând doar obiectul credinței, nu și al cercetării istorice. Părintele Stăniloae insistă pe recunoașterea caracterului istoric al Învierii: ,,Dacă persoanele cărora le-a apărut Hristos Cel înviat, sunt persoane istorice, prin ele s-a putut verifica, după toate regulile metodei istorice, dacă nu modul Învierii lui Hristos și caracterele trupului Lui Înviat, cel puțin faptul Învierii...”
Teologul protestant W. Pannenberg afirmă că Învierea Domnului nu este accesibilă numai credinței, ci ,,oricui are ochi să vadă”7, ea poate fi constatată de orice istoric profan, care se apropie de ea, fără prejudecata necredinței. Pannenberg afirmă că principiul verosimilității sau al analogiei, în cazul Învierii, este întâmpinat de o faptă care nu ține seama de ele. Iar temeiul acesta nu poate fi decât deschiderea istoriei, unei ordini mai presus de cauzalitatea strict imanentă.
Bazându-se pe această afirmație, părintele Dumitru Stăniloae concluzionează:
,,Învierea lui Hristos este astfel nu numai verificabilă, ca fapt impenetrabil în conținutul lui mai presus de conținuturile istorice, ci ea ne deschide un conținut de existență din alt plan, cu cea mai mare eficiență asupra istoriei. Ea are o mare și continuă cauzalitate pnevmatică asupra istoriei. Datorită ei istoria nu se mișcă doar pe planul mărginit, am spune static, care nu ne-ar aduce la nimic esențial nou, ci ne pune în legătură cu un conținut în care se comunică continuu istoriei conținuturi noi.”8
Al treilea capitol din Dogmatică, în care părintele tratează tema Învierii, este intitulat Iradierea pnevmatică și eficiența transformatoare a învierii lui Hristos în lume.
Părintele Dumitru Stăniloae accentuează legătura lui Hristos Cel înviat cu lumea creată, dezvoltând un mod de teologhisire legat de persoana lui Hristos. El arată insuficiența teologiei apusene care, prin teologii săi Karl Barth-protestant sau Hans Urs von Balthasar-catolic, vede în Învierea lui Hristos doar un act de autoritate al Tatălui, care îl înviază pe Fiul din morți.
"Dar Hristos n-a suportat ca un obiect Învierea, zice părintele Dumitru Stăniloae, ci a fost împreună subiect cu Tatăl. De aici urmează că El însuși a biruit sau participat la biruința morții, exercitând puterea Sa de Împărat în acest act... ca Dumnezeu și om. Numai recunoscând aceasta menținem uniunea ipostatică în toată realitatea ei, cu implicațiile ce rezultă din ea asupra firii umane.”9
Potrivit învățăturii patristice Hristos a îndumnezeit trupul, încă din timpul vieții pământești, umplându-l de putere, prin eforturile Sale de al menține curat (fără de păcat). În timpul morții trupul Său nu s-a golit de dumnezeire. Sufletul unit cu dumnezeirea a mers în iad, iar trupul unit cu dumnezeirea a rămas în mormânt.
Astfel, "Învierea lui Hristos nu a fost deci numai rezultatul unui decret al Tatălui, ci a fost pregătită și de această unire a umanității Lui cu dumnezeirea, prin Ipostasul Lui dumnezeiesc care purta și natura omenească”10, zice părintele Dumitru Stăniloae citându-l pe Leonțiu de Bizanț.
"Trupul lui Hristos nu e mai un gaj (garanție) dat nouă de Tatăl, că și noi vom învia, ci și un izvor de viață dumnezeiască pentru noi în viața pământească, un izvor de putere și de curăție. E un izvor de putere, de pnevmatizare, pentru a ne menține pe noi în curăția și pnevmatizarea care duce la Înviere. De această penvmatizare ține progresul nostru duhovnicesc... în același timp este și o întărire a comuniunii între noi și Dumnezeu și între noi laolaltă.”11
Așadar, să ne curățim simțirile ca să-L vedem pe Hristos, (zice imnograful), să păstrăm și să întărim legătura noastră personală cu Hristos Cel înviat, care după Înălțarea Sa la cer, potrivit părintelui Dumitru Stăniloae, ,, Își trece trupul în planul unei pnevmatizări așa de desăvârșite - fără să înceteze al avea - încât nu se mai arată vizibil, ci Se sălășluiește invizibil în cei ce cred în El.”12
Părintele Dumitru Stăniloae dedică un articol lui ,,Hristos cel înviat și vieții noastre pământești”13, scriind: ,,nu există credință care să dea atâta temei de bucurie și atâta împlinire concepției despre lume ca aceea în Învierea lui Hristos”... ,, Învierea lui Hristos dă preț acestei vieți... Hristos Cel înviat prin însuși faptul că a înviat, ne dă tărie în mijlocul greutăților vieții, dă pășirii noastre printre ele bărbăție, strecoară din forța Sa de atracție o mare energie în sufletele noastre.”14
Hristos este cu noi până la sfârșitul veacurilor (Matei 28, 19), dar nu Se dezvăluie vederii ochilor fizici, căci atunci i-ar sili pe toți să admită că Hristos a înviat, zice părintele. El se descoperă și își face simțită prezența doar acelora care cred și Îl iubesc. A iubi o ființă înseamnă ai spune: tu nu vei muri, zice părintele, citându-l pe Gabriel Marcel. Acordându-i iubire lui Hristos, Cel care a venit în lume, a murit și a înviat din iubire pentru noi, El ne înmulțește această iubire. Iar apariția și menținerea fiecărui om în viață este un act al lui Dumnezeu - Creatorul. Hristos S-a ridicat prin Înviere și Înălțare într-o zonă scoasă de sub chipurile și neajunsurile vieții pământești, dar a și rămas cu noi spre a ne ajuta să ne însușim mântuirea. Una dintre caracteristicile principale ale iubirii este suferința pentru cel iubit. Datorită aplecării firii omenești spre pierzanie, Hristos a suferit în timpul vieții Sale pământești și suferă mai departe. ,,În această capacitate de suferință se arată adâncimea fără de margini a iubirii, iar această suferință face minuni pentru mântuirea oamenilor.”15
Suferința iubirii pentru îndreptarea și mântuirea cuiva este întotdeauna un act de jerfă, un sacrificiu de Sine, iar Biserica, zice părintele Dumitru Stăniloae, ne vorbește de o rugăciune a lui Iisus (în Ghetsimani), făcută pentru noi către Tatăl, de o Liturghie săvârșită de Hristos ca Arhiereu. O Sfântă Liturghie are un sâmbure de foc din jertfa Sa pentru noi, care se prelungește văzut în liturghia din biserici, în toate timpurile și toate locurile, concentrându-se în jurul aceleiași jertfe pe care o aduce Iisus în cer. În concluzie, putem spune că învățătura părintelui și teologului nostru Dumitru Stăniloae ne face să înțelegem că partiparea la jertfa nesângeroasă a Sfintei Liturghii, la măsura darului și ostenelii noastre, ne unește cu Hristos, ne transformă și ne desăvârșește prin focul iubirii și jertfei Sale.
"Jerfa aceasta alimentează puterea noastră, zice părintele Dumitru Stăniloae, din ea ne împărtășim și ne înduioșăm. Hristos este mai aproape de noi decât ne putem închipui. Din învierea Sa crește, prin credință, viața de veci în noi. Ea crește în bătaia vânturilor acestei vieți, consumându-ne și sfârtecându-ne eul văzut, în arșița și grindina timpului pe care îl trăim. În atitudinea bărbătească față de ele, în înfruntarea lor, își dă expresie colaborarea noastră cu puterea lui Hristos, credința noastră ca răspuns la iubirea Lui.”16
Arhim. Andrei Coroian
Note.
1. Învierea lui Hristos. Arhim. Hieroteos Vlachos. Predici la Marile Sărbători. Editura Cartea Ortodoxă, Galați, 2004, p.217
2. Adeverirea Morții și Învierii Domnului. Dogmatică Ortodoxă. Manual pentru Seminariile Teologice. Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2009, p.202
3. Hristos Mântuitorul – Hristologia. Sfântul Iustin Popovici. Dogmatica, vol. II. Editura Doxologia, Iași, 2020, p.10
4. Penticostarul Mic. Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2005, p.29
5. Învierea lui Hristos. Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae. Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. II. Editura I.B.M.B.O.R, București, 2003, p.162
6. Legătura lui Hristos cel înviat cu planul istoriei. Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae. Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol II. Editura I.B.M.B.O.R, București, 2003, p.167
7. Ibid. nota 6, p.169
8. Ibid. nota 6, p.170
9. Iradierea pnevmatică și eficiența trasformatoare a Învierii lui Hristos în lume. ibid nota 6. p.174
10. Ibid. nota 9, pp.174-75
11. Ibid. nota 9, p.175
12. Înălțarea la cer și șederea de-a dreapta Tatălui. ibid. nota 6, p.191
13. Hristos cel Înviat și viața noastră pământească. Dumitru Stăniloae. Cultură și Duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român (1937-1941). Editura Basilica, București, 2012, p.617
14. Ibid. nota 13, pp.617-618
15. Ibid. nota 13, p.621
16. Ibid. Nota 13, p.622
|
|
|
|
Cu Mirele Ceresc Iisus Hristos, în Zilele Pătimirilor Sale
Cu Mirele Ceresc Iisus Hristos, în Zilele Pătimirilor Sale
Odată cu intrarea triumfală a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Ierusalim - numită și Praznicul Floriilor potrivit învățăturii Bisericii, Postul Mare se încheie.
Începe o Săptămână Mare dedicată patimilor și răstignirii Domnului nostru Iisus Hristos. Prin post, rugăciune, milostenie și spovedanie, ne-am curățit și ne-am înbunătățit.
La Florii, cu stâlpările virtuților și cântările noastre, întâmpinăm pe Mirele Ceresc care vine să intre în Ierusalimul sufletelor noastre. În Săptămâna Mare nu ne mai gândim la noi, ci la El, nu la dezamăgirile, durerile, tristețile și bucuriile noastre, ci la întristarea și durerea Lui. Fiecare zi a acestei săptămâni este Mare, reactualizând un moment deosebit din viața Celui răstignit din iubire pentru noi.
Mântuitorul a trăit ultimile zile ale vieții pămîntești în post și rugăciune, izvorâte din iubire. A plâns Ierusalimul și poporul care-i refuzase iubirea binefăcătoare.
Joi, la Cina cea de Taină, a spălat picioarele ucenicilor (simbolul iubirii slujitoare), iar apoi, prin rugăciune și binecuvântare, a instituit Taina Sfintei Euharistii care cuprinde iubirea Sa jertfită și învierea Sa. A dat apostolilor, cu mâinile Sale, prima Sfântă Împărtășanie din lume. A așteptat pătimirile Sale în neîncetată rugăciune către Tatăl, pentru o lume pe care o iubea cu iubire nebună și care, paradoxal, nu-l înțelegea, ci îi pregătea răstignirea și moartea pe Cruce.
În Sfânta și Marea Luni Domnul a urcat pentru ultima dată pe Muntele Măslinilor (sau Eleonului). A plâns cu lacrimi grele Ierusalimul - Cetatea Sfântă, pe locuitorii săi care nu i-au înțeles iubirea și evanghelia Sa. În această zi Biserica face pomenirea lui ,,Iosif cel preafrumos”, fiul patriarhului Iacob care a fost vândut în Egipt, din invidie și gelozie, de către frații săi. El preînchipuia vânzarea Mântuitorului Iisus Hristos, Mielul cel Nevinovat, urât și invidiat de către mai marii Templului pentru harurile și binefacerile Sale, pentru iubirea pe care i-o arăta poporul pe care ei cu fățărnicie îl păstoreau. Tot în această zi este pomenit și smochinul neroditor pe care Domnul l-a blestemat - Smochinul este simbolul sufletului omenesc, neroditor în credință, iubire și milostenie, așa cum s-a întâmplat cu preoții, leviții și arhiereii Templului, care erau goi de lumină (înțelegere), de iubire și milostenie. Noi, însoțindu-L pe Mântuitor pe muntele Eleonului, să stăm aproape de sufletul Lui întristat, zicându-I:
Doamne Iisuse, Mire preadulce, dă-ne nouă să urmăm lui Iosif cel preafrumos care, prin curăția, înțelepciunea și bunătatea lui, Te-a preînchipuit pe Tine, iar Tu, cu plăcere, Te-ai asemănat cu el. Dă-ne nouă curăția și înțelepciunea lui, iubirea și milostenia lui, ca alături de Tine și împreună cu Tine să stăm în rugăciune și priveghere. Să ne rugăm pentru cei care Te iubesc, dar mai ales pentru care Te urăsc pe Tine și Biserica Ta, care Te răstignesc prin ura și indiferența lor.
Sfânta și Marea Marți este ziua în care Mântuitorul merge pentru ultima oară la Templu. O mare durere îi stăpânește sufletul. În acest loc sfânt, unde trebuia să fie recunoscut și arătat lumii, ca Mesia, Fiu al lui Dumnezeu și Mântuitor, tocmai aici a fost respins. Conducătorii bisericii evreiești pe care El i-a pus, nu-L mai recunosc pe Dumnezeul lor, urăsc pe Binefăcătorul lor. Îl resping ca pe un mare dușman, Îi pregătesc moartea ca unui mare răufăcător. Biserica face pomenire în această zi ,,Celor zece fecioare”, din pilda evanghelică (Matei 25,1-12). Hristos ne previne să nu cădem în înșelare, precum preoții și cărturarii Templului care, împlinind doar formal poruncile sfinte, au rămas afară de cămara de nuntă, asemeni fecioarelor neînțelepte.
Noi să-L așteptăm cu drag, să-L însoțim cu iubire sfântă și trezvie pe cerescul Mire Iisus, spre a nu pierde iubirea și harul Său. Ele sunt haina noastră de nuntă. Să căutăm să fim drepți, curați, feciorelnici, cinstiți, dar mai ales iubitori și milostivi. Dă-ne Doamne să urmăm fecioarelor celor înțelepte care, cu iubire milostivă și înțeleaptă, te-au așteptat priveghind, gata să intre cu Tine în cămara de nuntă cea cerească.
Sfânta și Marea Miercuri este ziua în care Mântuitorul merge pentru ultima oară în satul Betania la iubiții Săi prieteni: Lazăr, pe care îl înviase a patra zi din morți, la surorile sale Marta și Maria. Era locul unde Se simțea bine, Se odihnea în locul în care era iubit de prietenii pe care El însuși îi iubea. Prietenii adevărați sunt mai mult decât frații, se identifică cu tine, chiar atunci când ești condamnat la moarte. Hristos era pregătit de moarte, iar dușmanii Săi erau pregătiți să-l omoare și pe Lazăr. Acesta era mărturia cea mai vie a iubirii, a puterii și prieteniei lui Hristos.
Hristos se bucură când Îl iubim și-L urmăm ca prieteni, care își identifică viața cu Viața și moartea cu moartea Lui. Al iubi pe Hristos înseamnă a suferi, chiar a muri din iubire pentru El și evanghelia Lui. Iubirea te ajută să înțelegi Persoana Sa și să participi la suferința Sa.
Tot în această zi facem pomenirea "femeii păcătoase” (Marcu 14, 1-12) care a uns cu mir și propriile sale lacrimi picioarele Domnului. Pentru fapta ei de iubire nesfârșită (a fost singurul suflet care a răspuns iubirii Domnului în acele clipe), Hristos i-a iertat păcatele, dar mai mult, fapta ei de iubire smerită va fi pomenită în Sfânta Evanghelie până la sfârșitul veacurilor. Acestui episod evanghelic o prințesă bizantină, devenită Monahia Casiana, a compus celebra cântare care îi poată numele: ,,Troparul Casianei” sau ,,Doamne, femeia ceea ce căzuse”.
O, Preadulce și Preabunule Iisuse, dă-ne și nouă lacrimile și iubirea înmiresmată a acelei femei. Primește credința și iubirea noastră! Unește iubirea noastră cu iubirea Ta, inimile noastre cu inima Ta, ca prin Tine să gustăm mireasma și dulceața Duhului Tău, al Duhului Tău cel Sfânt.
Sfânta și Marea Joi este ziua când nostru Mântuitorul Hristos a luat ultima cină cu iubiții Săi ucenici. Le-a lăsat îndemnul de a trăi în iubire și frăție ca semn de recunoaștere a discipolilor lui Iisus. Spălându-le picioarele El, Domnul și Învățătorul lor, îi va învăța ca în iubire ,,unii altora să-și de-a întâietate” (Romani 12, 10). Așa cum Hristos ne-a făcut nouă, noi să ne facem unii altora (Ioan 13.14). Mântuitorul îi va împărtăși pe apostoli cu Preasfântul Trup și Preascumpul Sânge al Său, ca să aibă adevărata viață din viața Lui.
O viață vie, veșnică, curată și netrecătoare. Apoi împreună cu ei va coborî în locul iubit de rugăciune - Grădina Ghetsimani (Luca 22, 39-46). Aici, într-o rugăciune ființială cutremurătoare, va vărsa lacrimi și sudori de sânge pentru ucenici și pentru întreaga omenire. S-a rugat fierbinte pentru noi, cei care peste veacuri aveam să credem în El, să-L iubim și să-L urmăm ducând crucea noastră pe Drumul Crucii Lui, S-a rugat pentru mântuirea tuturor.
Venind Iuda cu ostașii, se va lăsa prins, în urma celei mai cumplite trădări a ucenicului său. Marele Împărat Hristos, Domnul nostru, Dumnezeul și Mântuitorul nostru, S-a predat de bună voie ucigașilor. A știut dinainte vânzarea și a descoperit-o ucenicilor la Cină. Nu S-a supărat pe trădător, ci l-a mustrat ușor, cu blândețe. Când acesta a venit în grădină însoțit de oaste ca să-L prindă, Mântuitorul l-a întâmpinat cu apelativul ,,prietene”, aștepând cu sinceritate și iubire nesfârștă revenirea lui întru sine, îndreptarea lui prin lepădarea vicleșugului și fățărniciei. Iuda, însă lepădând harul și bunătatea, iubirea curată oferite de Hristos, a ales banii și ștreangul. Odată prins, Cerescul Mire va avea parte de cea mai cumplită noapte dintre câte au fost vreodată pe pământ: Noaptea Patimilor Sale.
Prins și dus legat în curtea arhiereului, va avea parte de o noapte de interogatorii, bătăi, scuipări, insulte și batjocuri. Trăia o imensă durere fizică, dar durerea Sa sufletească era cu mult mai mare. Oamenii pe care Îi iubea atât de mult erau dezlănțuiți ca o haită de fiare turbate, ca un vulcan erupt, vărsând asupra Lui otravă, hule, injurii, bătăi, loviri și moarte. Întreaga ură din iad și de pe pământ s-a revărsat asupra Nevinovatului Miel Iisus Hristos.
El tăcea răbdând plin de bunătate și blândețe nesfârșită. Miel preablând și porumbel nevinovat îi privea cu ochi iubitori, nesfârșit de duioși și blânzi, pe torționarii săi orbiți de satan. Acum toți L-au părăsit, ucenicii cei iubiți, Petru cel înfocat - s-a lepădat de trei ori de El, în acea noapte. Spre dimineață, Petru a plâns cu amar lepădările sale, căindu-se cu lacrimi de foc, dar Domnul cel bun îl va reprimi în ceata și slujirea apostoliei.
O, Stăpâne Hristoase și Doamne, Dumnezeul nostru! Grea și chinuitoare a fost această zi pentru Tine, cea mai grea dintre câte pot fi. Mare și minunată este, însă această zi pentru noi. În ea avem pilda smereniei și iubirii Tale nesfârșite, a dăruirii Tale nouă, până la ultima picătură de sânge și până la ultima picătură de suflet. Cel ce dăruiește cu drag ultima picătură de suflet, va dărui ușor și ultima picătură de sânge. Aceasta ai făcut-o Tu, Doamne, când țintuit pe Cruce între doi tâlhari, ai murit pentru noi. O, Stăpâne Doamne, Iisuse Hristoase, dă-ne smerenia Ta cea nespusă și iubirea Ta jertfitoare. Dă-ne să ne împărtășim cu Tine, cu Preasfânt Trupul și Preasfânt Sângele Tău, ca uniți cu tine, să ne jerfim unul pentru altul. Curățește-ne pe noi precum i-ai curățit pe apostolii Tăi, dă-ne să plângem, măcar acum, cu Tine, în Ghetsimani. Tu să ierți iar noi să plângem!...
Să plângem pentru păcatele noastre și ale lumii întregi, așa cum Tu ai plâns. Să plângem pentru trădarea lui Iuda și pentru toate trădările noastre! Să plângem pentru judecata nedreaptă la care ai fost supus și pentru toate nedreptățile! Să plângem pentru mâna slugii nevrednice care Te-a lovit! Să plângem pentru toți care Te-au batjocorit! Să plângem! Să plângem! Să plângem!... De-acum, doar lacrimile sunt singura noastră alinare!
Sfânta și Marea Vineri este ziua când Cel fără de păcat a fost judecat, osândit și omorât.
Dus la guvernatorul Pilat, Hristos este condamnat. Pilat vede și simte că Mântuitorul este nevinovat, dar șantajat de capii iudeilor, totuși îl condamnă. Suflet slab, sceptic și corupt de poftele și plăcerile lumii, se lasă șantajat de conducătorii politico-religioși ai evreilor, condamnându-L pe Iisus la moarte prin răstignire. Moartea pe cruce este cea mai grea, mai infamă și mai rușinoasă dintre toate câte pot fi. Sleit de puteri, desfigurat de lovituri, Hristos este pus să-și ducă Crucea. De trei ori cade sub povara ei, iar răstignitorii, grăbiți, silesc pe Simon Cirineul să-L ajute. Cade, suferă, pierde Sângele cel Preascump din rănile deschise de lovituri. Este însă hotărât să rabde până la capăt... Ajunge pe Golgota și este țintuit în piroane. În drumul calvarului două picături de rouă i-au răcorit dogoarea durerii. Întâlnirea cu Preadulcea și Preasfânta Maica Sa care, văzându-L desfigurat, nu-L recunoaște și leșină. Mai apoi, iubitoarea fecioară Veronica șterge cu un ștergar sudoarea și sângele de pe fața Sa. Ștergarul curat se va întipări cu fața Sa suferindă și va rămâne, alături de ,,Chipul” trimis regelui Avgar al Edesei, una din cele două icoane pictate de însuși Hristos.
Răstignit pe Cruce, Hristos este străpuns cu piroane în mâini și picioare, iar crucea este ridicată între doi tâlhari răstigniți. Aici va rosti cea mai pătrunzătoare predică dintre cele rostite vreodată în istoria lumii: Cele 7 cuvinte de pe Cruce.
Va ierta pe răstignitori. Va adresa cuvânt mântuitor tâlharului de-a dreapta care i-a luat apărarea și i-a cerut iertare, făcându-l primul locuitor al Raiului. Va arăta purtarea de grijă față de Preasfânta Sa Maică, încredințându-o ucenicului iubit. Prin cuvântul ,,Mi-e sete !” și-a arătat veșnica disponibilitate de a suferi pentru mântuirea noastră. Apoi, cu luciditate și conștiința împăcată, își încredințează sufletul în mâinile Tatălui Ceresc. Astfel, a pecetluit întruparea, viața trăită pe pământ și mai ales suferința de bunăvoie asumată din iubire veșnică pentru noi...
La ceasul al nouălea (trei după-amiază) și-a dat sufletul Părintelui Ceresc.
Cerul s-a întunecat, soarele si-a ascuns lumina sa, neputând privi Omorârea Fiul lui Dumnezeu!
Pământul s-a cutremurat, pietrele s-au sfărâmat, mormintele s-au deschis, soarele s-a întunecat, catapeteasma templului s-a rupt în două. Era spre seară și urma Sabatul evreiesc. Îngroparea fost făcută în grabă de cei doi ucenici tainici: Iosif din Arimateea și Nicodim cel înțelept - singurul membru al Sanhedrinului care s-a împotrivit condamnării nedrepte.
Uns cu miresme și înfășurat cu giulgiuri, Sfântul Trup unit cu dumnezeirea, a fost întins pe lespedea de piatră a mormântului, iar Sfântul Suflet unit cu dumnezeirea, însoțit de oastea cerească, a luat drumul iadului, ultima destinație a misiunii Sale. De acolo Se va întoarce biruitor cu mii de suflete eliberate, ale celor care l-au așteptat cu nădejde mii de ani.
De acolo începe Învierea!...
Cum am trăit noi, Hristoase Mântuitorule, toate cele care Ți s-au întâmplat? Cât ne-am întristat și îndurerat la pătimirile și suferințele Tale? Trăit-am durerile Preacuratei Maicii Tale și ale sfintelor Femei Mironosițe? Tot postul ne-am preocupat de noi înșine.
De curățirea păcatelor și îmblânzirea patimilor noastre. De luminarea și îmbunătățirea noastră duhovncească. De rugăciuni, de cântări, de ajunări, de milostenii și metaniii. Dar în Săptămâna Patimilor nu ne-am mai gândit la noi. A fost momentul sfânt, binecuvântat și unic de a ne gândi la Tine. De a suferi împreună cu Tine. De a-Ți fi alături în singurătate și suferință. De a purta durerea apostolilor tăi, lacrimile Preasfintei Maicii Tale, lacrimile sfintelor femei... De acum dă-ne, Doamne, bucuria cea mai presus de fire a învierii Tale.
Ca să slăvim Patimile, Moartea și Învierea Ta! Temeiul învierii, mântuirii și înveșnicirii noastre!
Amin!
Arhim. Andrei Coroian
|
|
|
|
