|
|
Pastorala - ANDREI Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
†ANDREI
Din harul lui Dumnezeu,
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului,
Slujitorilor altarelor, Cinului monahal şi dragilor noştri credincioși,
Urarea ca sărbătoarea Paştilor să le râdă pe faţă şi în inimi
Veșnicia născută la sat s-a mutat și la oraș
„Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică” (Ioan 12, 50).
Anul aceasta a fost dedicat de către Sfântul Sinod satului românesc, în care mulţi dintre noi ne avem rădăcinile. În toată lumea creştină cea mai importantă zi este sărbătoarea Paştilor, dar, în mod special, satul românesc este pătruns până-n străfundul său de bucuria praznicului.
Lucian Blaga ne-a lăsat nouă tuturor o sintagmă, pe care o folosim adesea, chiar dacă nu-i mai menționăm autorul: „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”[1]. Şi afirmaţia aceasta o face în poezia „Sufletul satului”: „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat / Aici orice gând e mai încet, / şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, / ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, / ci adânc în pământ undeva”[2].
Sufletul satului este eminamente creştin. Toate preocupările săteanului au ţinut seamă, şi sperăm că vor mai ține, de învăţătura creştină: „sufletul satului fâlfâie pe lângă noi, / ca un miros sfios de iarbă tăiată, / ca o cădere de fum din streşini de paie, / ca un joc de iezi pe morminte înalte”[3].
Toți cei ce au avut experiența unei zile de paști la țară au simțit lucrul acesta chiar dacă nu suntem în stare să o exprimăm prin cuvinte. Cei ce au avut darul condeiului au făcut lucrul acesta magistral. De exemplu, George Coșbuc, în poezia „La Paşti” reuşeşte să cuprindă în versuri toată această atmosferă mirifică: „Prin pomi e ciripit şi cânt, / Văzduhu-i plin de-un roşu soare, / Şi sălciile-n albă floare, / E pace-n cer şi pe pământ. / Răsuflul cald al primăverii, / Adus-a zilele-nvierii. / Şi cât e de frumos în sat! Creştinii vin tăcuţi din vale / Şi doi de se-ntâlnesc în cale / Îşi zic: Hristos a înviat! / Şi râde-atâta sărbătoare / Din chipul lor cel ars de soare”[4].
Ţăranul nostru a avut aşezarea lui spirituală, credinţa lui, blândeţea şi bunătatea inimii. „Ţăranii noştri, oricât de săraci ar fi fost, vieţuiau frumos, oricât de modest, un pridvor este cioplit cu har şi-i loc mereu până la unealta cea mai umilă de încrustare a unui semn al frumuseţii … Ţăranul român îmbrăcat, împodobit, fie în zi de lucru sau de sărbătoare este uşor, omenescul din el devine imperial stilizat, dobândeşte o uşurinţă care corespunde seninătăţii sale sufleteşti atât de specifică neamului nostru”[5].
Satul în care ţăranii noştri şi-au dus viaţa pe bună dreptate este numit de domnul Preşedinte al Academiei Române, Ioan Aurel Pop, „Esenţa spiritului românesc”[6]. În discursul de intrare în Academie, Liviu Rebreanu afirma că „Ţăranul nu pleacă nici de voie nici de nevoie. El n-are unde să-şi mute sărăcia, pentru că, smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară ca un arbore smuls din rădăcini. De aceea, ţăranul e pretutindeni păstrătorul efectiv al teritoriului naţional”[7].
Şi, totuşi, constatăm că dintre urmaşii lui, un număr înspăimântător de mare – înspre cinci milioane –, au plecat pe alte plaiuri pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele. Am dori noi ca mulţi să se întoarcă acasă, dar numai Dumnezeu ştie câţi vor face lucrul acesta.
Nădăjduim că vor fi ducând cu ei credinţa în Hristos Cel înviat din morţi şi Lumina sărbătorii de Paşti luminându-le faţa. Iar dacă suntem obiectivi, observăm cum satele, mai ales cele îndepărtate de oraş, îmbătrânesc şi se împuţinează numeric. Mare grijă trebuie să avem de cele ce rămân.
Iubiţi credincioşi,
Totuşi, vestea Învierii lui Hristos a fost proclamată mai întâi la oraş, iar apoi a pătruns adânc în spiritualitatea satului nostru. Mormântul Domnului este în Ierusalim. Sfântul Evanghelist Matei ne spune că: „Iosif, luând trupul, l-a înfăşurat în giulgiu curat de in, Şi l-a pus în mormântul nou al său, pe care-l săpase în stâncă, şi, prăvălind o piatră mare la uşa mormântului, s-a dus” (Matei 27, 59-60).
Vestea învierii acolo a fost dată întâi. În zorii zilei de duminică, femeilor mironosiţe, care veniseră la mormânt, îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut” (Matei 28, 5-6).
Şi tot în cetatea Ierusalimului, „fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii, şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!” (Ioan 20, 19).
Marile centre urbane au fost locurile unde a pătruns Evanghelia prima dată. De aici vestea învierii lui Hristos şi credinţa creştină s-a răspândit peste tot. Iar centrele episcopale au fost statornicite tot la oraş. Este adevărat că de aici credinţa creştină a ajuns la sat unde a dat naştere la o spiritualitate profundă şi, în acest context, înţelegem cum „veşnicia s-a născut la sat”[8].
Generaţiile anilor din urmă constată cum centrul preocupărilor spirituale devin oraşele şi cum „veşnicia născută la sat” se mută la oraş. În această situaţie, chiar dacă suntem datori să avem grijă de satele noastre, nu putem neglija oraşele înspre care s-au îndreptat mulţi dintre credincioşii noştri. Mai mult, în oraşe sunt situate universităţile şi alte instituţii de cultură care trebuie să fie aproape de Domnul Hristos cel înviat din morţi.
Iubiţi fraţi şi surori,
Acum vom face câteva reflecţii legate de Arhiepiscopia noastră şi de dinamica demografică ce are loc în ea. Mai mult de jumătate din populaţia judeţului Cluj locuieşte în oraşul Cluj-Napoca. În celelalte localităţi avem 415 biserici, iar în Cluj-Napoca 47. Până să ajungă numărul 415 mai trebuiesc construite multe.
În celelalte localităţi din judeţul Bistriţa-Năsăud, în afară de Bistriţa, avem 242 de biserici, iar în oraşul Bistriţa 14. Până la numărul necesar mai trebuiesc construite multe, pentru că un sfert din populaţia judeţului locuieşte în oraşul Bistriţa. Să nu uităm că mulţi din cei ce locuiesc în municipiile reşedinţă de judeţ vin de la ţară şi, nădăjduim noi, că aduc cu ei spiritualitatea creştină care are în centrul preocupărilor ei Sfânta sărbătoare a Paştilor.
Aşa stând lucrurile, ne dăm seama că oraşele trebuie să ia în mână steagul credinţei şi să-l ducă înainte. Dacă aşa se va întâmpla, valul vremelniciei nu ne va înghiţi, ci vom fi vrednici de înaintaşii noştri care ne-au lăsat nouă o viaţă spirituală vrednică de admirat.
Dreptmăritori creştini,
În sensul celor spuse, vă reamintesc un exemplu grăitor. Mica cetate Byzantion devine pe vremea Sfântului Împărat Constantin celebra cetate a Constantinopolului. Se spune că planul cetăţii i-ar fi fost inspirat de Mântuitorul Hristos printr-un vis[9]. Oraşul falnic avea biserici minunate. Când s-a sfinţit Catedrala Sfânta Sofia, Împăratul Iustinian a spus: Te-am învins Solomoane!
Pentru Împăratul Constantin, „clădirea bisericilor era principala lui preocupare arhitecturală. Această preocupare nu numai că demonstra că Biserica avea aprobarea oficială, dar şi că ridicarea bisericilor a înlocuit construirea de temple pe care o susţineau împăraţii de odinioară”[10].
Slujbele de la Sfânta Sofia te copleșeau. Ce să spunem de slujba Sfintei Învieri! Cneazul Vladimir al ruşilor s-a încreştinat fiind copleşit de frumuseţea slujbelor de la Sfânta Sofia. Peste 1000 de ani Imperiul Bizantin creştin a ţinut steagul credinţei sus.
L-a pierdut la 29 mai 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de către musulmani. De ce s-a întâmplat lucrul acesta? Ne spune Ghenadie Scholarul că, „înainte de a cădea zidurile cetăţii, căzuse încrederea şi credinţa în Dumnezeu, iar consecinţa acestui fapt a fost părăsirea dumnezeiască: înainte de a se prăbuşi zidurile, noi am pierdut mai întâi straja Lui cea neadormită, care stătea de veghe asupra noastră în vremurile de dinainte, în locul oricărei alte paze”[11].
Iubiţi credincioşi,
Bogata spiritualitate bizantină, cu fastuoasa slujbă a Învierii, am moştenit-o noi românii. De aceea, Nicolae Iorga, în anul 1935, scotea cunoscuta carte „Bizanţ după Bizanţ”. Spiritualitatea aceasta a fost foarte prezentă în mediul rural, dar, mai nou, noi credem că a trecut şi în mediul urban. Şi ca să n-o pierdem niciodată, să ne ferim de greşelile bizantinilor.
Cu talentu-i deosebit sesizează prezenţa ei la ţară Ioan Alexandru: „Sat transilvan, casuţă de pământ / Muşcate la fereastră, busuioc la grindă / Ştergar curat, icoane pe pereţii / Ziua Învierii şi Noaptea de Colindă. / Rusalii, Bobotează şi postul către Paşti / Şi Maica Domnului în plină vară. / Holdele-s coapte, secerători puţini / Viaţa noastră, ţară milenară”[12].
Secerătorii sunt puţini pentru că, din motive obiective, au plecat la muncă pe toate meridianele globului. Dar noi sperăm că li se vor crea locuri de muncă şi măcar parte din ei vor reveni. Oricum nădăjduim că şi acolo unde lucrează duc cu ei frumuseţea sărbătorilor de Paşti din România.
Tuturor credincioşilor noştri, de la oraş şi de la sat, din ţară şi din străinătate, le dorim sărbători pascale cu multe bucurii şi încheiem cu ultima cântare din slujba de Paști: „Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a Înviat din morţi, cu moarte pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”[13].
Hristos a Înviat!
Vă zice din toată fiinţa,
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
[1] Lucian Blaga, Poezii, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966, p. 91.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] George Coşbuc, Poezii, vol. I, Cartea Românească, 1982, p. 180.
[5] Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 97.
[6] Arhiepiscopia Clujului, Veşnicia s-a născut la sat, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2019, p. 19.
[7] Ibidem, p. 66.
[8] Ibidem,p. 66.
[9] Peter. J. Leithart, În apărarea lui Constantin, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2015, p. 137.
[10] Ibidem, p. 139.
[11] Teodoros Zisis, „Căderea Constantinopolului conform lui Ghenadie Scholarul”, în Tabor, Ianuarie 2016, p. 38.
[12] Ioan Alexandru, Pământ transfigurat, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 168.
[13] Slujba Învierii, EIBMBOR, Bucureşti, 2010, p. 44. |
|
|
Pastorala - DANIEL Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
† DANIEL
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR, MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITORUL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR
HAR, BUCURIE ŞI PACE DE LA DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI
„Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viață veșnică,
şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” (Ioan 6, 54)
Hristos a înviat!
Preacuvioși şi Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși şi credincioase,
Sărbătoarea Învierii Domnului Iisus Hristos este numită şi Paşte sau Paşti[1]. Din textele liturgice ortodoxe care vorbesc despre „Paştile cele sfinţite”, „Paştile cele noi”, sau „Paştile cele frumoase”[2], se înţelege că Paşte este un substantiv de gen neutru: un Paște la singular, două Paşti la plural. Deci, articulat spunem: „Paştele creştin” la singular şi „Paştile creştine” la plural.
Înţelesul etimologic al cuvântului Paște, de origine ebraică, este acela de trecere. Sărbătoarea creștină a Paștelui are o anumită legătură cu Paştele Vechiului Testament, dar, în acelaşi timp, ea este o sărbătoare cu un conținut nou şi o semnificație nouă (cf. Matei 26, 17-30; Marcu 14, 12-26; Luca 22, 7-30; Ioan13, 1-3).
În Paştele iudaic (cf. Ieșirea 12, 1-51 şi 13, 1-16), era celebrată eliberarea poporului evreu din robia Egiptului, trecerea prin pustie (cf. Ieșirea cap. 16-18) şi Legământul de la Sinai (cf. Ieșirea 20, 1-18).
În Paştele serbat de Iisus cu ucenicii Săi, numit şi Cina cea de pe urmă sau Cina cea de Taină (Mistică), El instituie Sfânta Euharistie, săvârșind astfel o Taină nouă, un Paşte nou, un Legământ sau un Testament nou. Mai precis, la sfârşitul Cinei, Domnul Iisus Hristos ia pâinea, o binecuvântează, o frânge şi o dă ucenicilor, zicând: „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu! Şi luând paharul şi mulțumind, le-a dat, zicând: Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28).
Deci, Taina Paștelui nou este Însuşi Hristos-Domnul, Care va trece prin jertfa Crucii şi a morții pentru a dărui lumii, prin Înviere, viață veșnică.
Jertfa mielului de Paşte şi toate celelalte jertfe din Vechiul Testament au preînchipuit sau prefigurat Taina jertfei lui Iisus Hristos pe Cruce şi trecerea Lui prin moarte la viaţa veşnică. Această Taină a fost împărtășită de Hristos ucenicilor, cu anticipație, la Cina cea de Taină din Sfânta şi Marea Joi.
De aceea, Sfântul Apostol Pavel, înțelegând mai târziu că Paştele Vechiului Testament s-a încheiat cu Jertfa şi Învierea lui Hristos, afirmă că: „Paştele nostru Hristos S-a jertfit pentru noi” (1 Corinteni 5, 7).
Faptul că ultimul Paşte serbat de Domnul Iisus Hristos cu ucenicii Săi nu a fost un Paşte iudaic obișnuit, ci un Paște nou, reiese din cuvintele Mântuitorului Însuși, pe care le-a consemnat Sfântul Evanghelist Luca: „Şi a zis (Iisus) către ei (către ucenici): Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşte, mai înainte de Patima Mea. Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârșit în Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 22, 15-16), adică după Înviere.
Vedem, așadar, că acest Paște nou, instituit la Cina cea de Taină, anticipează Pătimirea, Îngroparea şi Învierea lui Hristos ca trecere a Lui la o viață nouă, la viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor.
Prin Înviere, trupul omenesc al lui Hristos Cel răstignit nu mai revine la viaţa pământească, stricăcioasă şi trecătoare, cum s-a petrecut cu Lazăr din Betania, de pildă, ci trupul înviat al lui Hristos devine nemuritor, nestricăcios şi veșnic. El poartă urmele Răstignirii în palme, în picioare şi în coastă, dar nimeni şi nimic pământesc nu-L mai poate reține sau stăpâni. Hristos Cel Înviat trece prin ușile încuiate (cf. Ioan 20, 19-28), Se face văzut şi nevăzut când şi unde voiește El (cf. Luca 24, 31). Trupul înviat al Domnului Hristos a intrat deja în Împărăția cerurilor, a trecut de la existenţa biologică sau pământească la existența „teologică”, cerească şi veşnică.
Iisus Cel înviat nu mai moare niciodată, El este veşnic viu (cf. Apocalipsa 1, 8 şi 17-18; 2, 8). Prin urmare, „moartea nu mai are stăpânire asupra Lui”, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (Romani 6, 9). În Hristos Cel înviat, moartea însăşi a fost omorâtă. De aceea, cântăm „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând […]” sau „Prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului şi începutul altei vieți, veşnice”[3].
Când Domnul Iisus Hristos a săvârșit Cina cea de Taină, mai întâi S-a rugat binecuvântând pe Dumnezeu şi mulţumindu-I. Apoi a luat pâinea, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor Săi (cf. Luca 22, 19). Rugăciunea aceasta de mulțumire a lui Iisus se numește în limba greacă a Noului Testament: Euharistie.
Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind legătura care există între sărbătoarea Paştilor şi Cina cea de Taină sau Sfânta Euharistie, zice: „Pentru care pricină a săvârșit (Iisus) taina aceasta în timpul Paştilor? Ca să afli cu orice prilej că El este legiuitorul Vechiului Testament şi că pentru cele din Noul Testament au fost preînchipuite cele din Vechiul Testament.
Ceasul de seară nu înseamnă decât că timpul s-a împlinit, şi că toate se apropie de sfârșit […]. El (Iisus) a desființat principala lor sărbătoare (a iudeilor) şi îi trece la un Paşte nou şi înfricoșător. Luați, le zice El, şi mâncați! Acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi (cf. 1 Corinteni 11, 24) […]. El numește acest sânge, sângele Noului Legământ, adică făgăduința Legii noi […], şi adaugă: Faceți aceasta întru pomenirea Mea (cf. Luca 22, 19).
Prin aceste cuvinte se vede cât de mult vrea El să-i îndepărteze pe ucenici de obiceiurile iudaice. După cum altădată – zice El – făceați Paştele întru pomenirea minunilor din Egipt, tot așa faceți aceasta întru pomenirea Mea. Ieri, sângele acela nu era decât pentru a salva pe întâi născuții din Egipt, acesta însă se varsă spre iertarea păcatelor lumii întregi”[4].
Iubiți fii şi fiice duhovnicești,
Cina cea de Taină este Taina iubirii depline a lui Iisus Hristos (cf. Ioan 13, 1), ea cuprinde nu numai Taina morții Sale pe Crucea Golgotei, pentru iertarea păcatelor lumii întregi, ci şi Taina Învierii Sale şi a vieții veșnice din Împărăția lui Dumnezeu.
Tâlcuind acest adevăr, Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Dacă Hristos nu S-ar fi răstignit şi n-ar fi înviat, n-ar fi fost posibilă Cina cea de Taină şi Euharistia din Biserică. (…) Euharistia de la Cina cea de Taină este anticiparea tainică a jertfei de pe Golgota şi a Învierii. Este dovada că Hristos a trăit la Cina cea de Taină în mod tainic jertfa şi învierea Sa, așa cum le va trăi în Euharistia Bisericii, ca să le imprime şi în trupul şi sângele nostru”[5]. Așadar, prin Sfânta Euharistie ni se dăruiește iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi Înviat şi suntem îndreptați spre viaţa veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu, dăruită nouă acum, în arvună, prin Sfintele Taine ale Bisericii, iar în plinătate la Învierea cea de Obşte.
De aceea, Sfânta Euharistie este cea mai solemnă și mai intensă comuniune a Bisericii cu Hristos. Dacă prin adunarea credincioşilor în numele Lui şi prin rugăciuni adresate Lui, Domnul Iisus Hristos este prezent în mijlocul credincioşilor (cf. Matei 18, 20), prin împărtășirea euharistică a credincioşilor cu Hristos, El devine interior lor, potrivit făgăduinţei Lui: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viață veșnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54), şi „cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 56).
Sfânta Euharistie conține şi exprimă Taina unității Bisericii ca trup tainic al lui Hristos, constituit şi sfinţit prin lucrarea Duhului Sfânt.
Părintele Dumitru Stăniloae spune în acest sens: „Cei ce se împărtășesc împreună se află deja într-o unitate de credinţă. Pentru că mai înainte de împărtășire toţi credincioșii cântă: «Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim», şi rostesc împreună Crezul. Apoi se împărtășesc împreună spre sporirea acestei unități. În Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, înainte de împărtășire, preotul cere: «Iar pe noi pe toţi, care ne împărtășim dintr-o pâine şi un potir, să ne unești pe unul cu altul prin împărtășirea aceluiași Duh».
Într-o scriere din timpul Apostolilor, «Didahia celor 12 Apostoli», se cere lui Dumnezeu ca cei ce se împărtășesc să se unească asemenea boabelor de grâu ce s-au unit în pâinea euharistică: «Precum această pâine era risipită pe dealuri, iar adunată fiind s-a făcut una, așa să se adune Biserica Ta de la marginile pământului, întru Împărăția Ta»”[6].
Iubiți frați şi surori,
În ziua cea dintâi a Învierii Sale, Hristos-Domnul a călătorit, ca un om necunoscut, cu doi dintre ucenicii Săi (dintre cei șaptezeci), Luca și Cleopa, către un sat numit Emaus (cf. Luca 24, 13-31). Din Evanghelia după Sfântul Evanghelist Luca, martor direct al evenimentului, precum şi din celelalte Evanghelii unde sunt prezentate arătările Domnului Iisus Hristos după Învierea Sa, vedem că unii ucenici ai Domnului Iisus s-au convins mai greu de adevărul Învierii Sale.
Pe drumul spre Emaus, Iisus le vorbește, ca un călător necunoscut, ucenicilor Luca şi Cleopa şi chiar îi mustră, zicând: „O, nepricepuților şi zăbavnicilor cu inima în a crede (…)” (Luca 24, 25), apoi le tâlcuiește prorociile Vechiului Testament care vorbesc despre El. Așadar, Iisus Cel înviat, spune părintele Stăniloae, „face totul ca să-i convingă pe ei, oameni, despre Învierea Sa, așa cum a făcut totul ca să-i convingă în timpul propovăduirii despre dumnezeirea Sa. Voia să le dea oamenilor putința să creadă în viața lor viitoare prin unirea cu El ca Fiul lui Dumnezeu venit între ei. Își face din Înviere supremul argument al dumnezeirii Sale şi al folosului coborârii Sale ca Dumnezeu în calitate de om” [7].
Cei doi călători spre Emaus au fost însă convinși de Învierea lui Iisus abia în momentul frângerii pâinii de către Iisus în casa lor de la Emaus, amintindu-le astfel de Cina cea de Taină de la Ierusalim.
În acest sens, Evanghelia spune: „Şi s-au apropiat de satul (Emaus) unde se duceau, iar El se făcea că merge mai departe. Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând: Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua. Şi a intrat să rămână cu ei. Şi când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Atunci s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El S-a făcut nevăzut de ei” (Luca 24, 28-31). Iisus S-a făcut nevăzut, dar nu era absent, ci era tainic prezent în Sfânta Euharistie, pentru a rămâne în cei ce se împărtășesc cu Trupul şi Sângele Său (cf. Ioan 6, 56), ca arvună a Învierii şi a vieții veşnice (cf. Ioan 6, 54).
Întrucât Învierea Domnului Hristos este lumina deplină a Sfintei Euharistii şi a întregii vieți creștine, ea ne cheamă astăzi să înțelegem binefacerile participării la Sfânta Liturghie şi ale împărtășirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos Cel răstignit şi înviat. Prin Sfânta Euharistie primim: „sfințirea sufletelor și a trupurilor noastre, (…) tămăduirea sufletului și a trupului, izgonirea a tot potrivnicului, luminarea ochilor inimii, împăcarea sufleteștilor puteri, ajutor spre credință neînfruntată, dragoste nefățarnică, desăvârșirea înțelepciunii, paza poruncilor dumnezeiești, adăugirea dumnezeiescului har şi dobândirea Împărăției lui Dumnezeu”, după cum este scris în „Rugăciunea întâi de mulțumire, după Dumnezeiasca Împărtășanie”[8].
Dreptmăritori creștini,
Anul 2019 este, în mod deosebit, anul omagierii satului românesc, păstrător fidel al tradiției creştine şi al culturii naționale.
Potrivit Sfintelor Evanghelii, satul, ca așezare umană specifică mediului rural, a fost adeseori binecuvântat de Domnul Iisus Hristos când propovăduia Evanghelia în cetăți şi în sate (cf. Matei 9, 35), dar în mod deosebit El a binecuvântat satul Betania, când a înviat pe prietenul Său Lazăr (cf. Ioan 11, 1-44) şi satul Emaus, când a arătat ucenicilor Săi, Luca şi Cleopa, adevărul Învierii Sale, în timpul Cinei de la Emaus (cf. Luca 24, 13-31).
Domnul Iisus Hristos binecuvintează cu prezenţa şi lucrarea Sa sfinţitoare nu doar pe locuitorii orașelor, ci şi ai satelor, şi îi orientează spre Ierusalimul ceresc, adică spre Împărăția iubirii veșnice a lui Dumnezeu.
În satele românești care au păstrat credinţa ortodoxă, începând de la creștinarea strămoșilor noștri, prin predica Sfântului Apostol Andrei, până azi nu s-a întrerupt niciodată săvârșirea Sfintei Euharistii. Oricât ar fi fost românii ortodocși prigoniți și asupriți de străini, de religii sau confesiuni diferite, sau de promotori de ideologii totalitare, Sfânta Jertfă Euharistică a continuat să fie săvârșită, deoarece, prin ea, creştinii ortodocşi primesc puterea iubirii jertfelnice, de a fi în orice vreme mărturisitori ai Domnului Hristos și bucuria de a rămâne uniți cu El în istorie și în eternitate.
Din iubirea pentru Hristos Cel răstignit şi înviat s-au născut filantropia sau ajutorarea aproapelui, arta religioasă ori sacră, și anume muzica, poezia și literatura religioasă, miniatura, caligrafia, tiparul bisericesc, arhitectura și sculptura bisericească, iconografia, broderia și altele. Toate aceste creații artistice inspirate din credinţă au luminat apoi cultura poporului român de la orașe şi sate.
Cu prilejul Sărbătorii Învierii Domnului, vă îndemnăm să aduceți, prin cuvânt şi faptă bună, bucurie şi lumină în sufletele celor orfani, bolnavi, bătrâni, săraci, îndoliați şi singuri, ca să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de pace şi de bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află printre străini, ci să ne rugăm pentru sănătatea şi mântuirea lor, spre a spori comuniunea frățească şi spre a cultiva mai mult iubirea față de poporul român şi de România.
Dorim ca Sfintele Sărbători de Paşte să vă aducă tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!
Al vostru către Hristos-Domnul rugător şi de tot binele doritor,
† D A N I E L
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Note:
[1] În unele zone ale României se folosește la singular cuvântul Paşti în loc de Paşte.
[2] Canonul Învierii, Stihirile Paştilor, în „Slujba Învierii”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 54-55.
[3] Canonul Învierii, cântarea a 7-a, în „Slujba Învierii”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 49.
[4] Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, 82, 1, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1994, p. 927.
[5] Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, tom 3, Ediţia a V-a, în Opere complete, vol. 12, Editura BASILICA, București, 2018, pp. 98-99.
[6] Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, tom 3, Ediţia a V-a, în Opere complete, vol. 12, Editura BASILICA, București, 2018, pp. 94-95.
[7] Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, în Opere complete, vol. 7, Editura BASILICA, București, 2016, pp. 402-403.
[8] Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p. 368. |
