|
|
Pastorala Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Nașterea Domnului
Preacuvioși şi Preacucernici Părinţi, Iubiţi credincioşi şi credincioase,
În înţeles direct, elementar, cuvântul program se poate referi la multe aspecte din viaţa cotidiană, poate fi un plan de lucru, un orar, poate fi un proiect cultural sau politic, poate fi o aplicaţie din domeniul informaticii, poate fi un set de instrucţiuni care privesc organizarea unei instituţii sau a vieţii, în general. Însă, din perspectivă teologică-spirituală ortodoxă, atunci când vorbim de programul lui Dumnezeu pentru viaţa lumii înțelegem de fapt planul lui Dumnezeu de creare a lumii, de mântuire sau eliberare a ei de păcat şi de moarte, şi de conducere a ei spre viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor.
Nemărginita iubire a lui Dumnezeu pentru oameni, manifestată în planul de creare a lumii şi în planul Întrupării sau al înomenirii Fiului veșnic al lui Dumnezeu, este de fapt programul lui Dumnezeu pentru viaţa lumii.
Scopul Întrupării Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi al Naşterii Sale ca om în Betleem este mântuirea omenirii de păcat şi de moarte, adică dobândirea vieţii veșnice. Prin păcatul neascultării de Dumnezeu, omul s-a despărțit de Dumnezeu – Izvorul vieţii, şi a devenit muritor, supus stricăciunii. „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi, prin păcat, moartea, așa și moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” – ne spune Sfântul Apostol Pavel (Romani 5, 12), adică toţi au moştenit natura umană înclinată spre păcat. Dar cine altul poate mântui sau elibera pe om de păcat şi de moarte, decât Dumnezeu Cel fără de păcat şi fără de moarte? Numai Cel ce a creat lumea şi pe om poate dărui oamenilor viaţa, fericirea şi iubirea Sa veşnică.
Programul lui Dumnezeu pentru a dărui lumii viaţă veşnică este numit şi planul mântuirii lumii, iconomia sau rânduiala lui Dumnezeu-Tatăl, Care trimite pe Unicul Său Fiu în lume, pe Iisus Hristos, pentru ca „oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). De aceea, către sfârşitul Sfintei Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur, preotul rostește la Proscomidiar rugăciunea: „Plinirea Legii şi a prorocilor Tu Însuţi fiind, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ai plinit toată rânduiala Părintelui Tău, umple de bucurie şi de veselie inimile noastre”.
Programul lui Dumnezeu pentru a dărui lumii viaţă veşnică este lucrarea comună a Sfintei Treimi. În Crezul Bisericii mărturisim credința „într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”, credinţa „într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (…) născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl prin Care toate s-au făcut” şi credinţa „întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul”. Deși lucrarea este comună, totuşi, fiecare Persoană a Sfintei Treimi participă într-un mod propriu la facerea lumii. Dumnezeu Tatăl creează lumea prin Fiul şi cu lucrarea Duhului Sfânt. Astfel, în Psalmul 32, 6 putem citi: „Prin Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui, toată puterea lor”. Sfântul Vasile cel Mare explică acest verset astfel: „«Cuvântul» este Cuvântul Care de la început era la Dumnezeu (cf. Ioan 1, 1), iar «Duhul gurii Lui» este Duhul Sfânt” [1]. Însă crearea omului s-a decis în sfatul Preasfintei Treimi şi a fost proiectată după chipul şi asemănarea comuniunii de viaţă şi iubire veşnică a Preasfintei Treimi. De aceea, Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facere 1, 26). Pluralul misterios din acest verset se referă la consfătuirea Tatălui cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, după cum ne învață Sfinţii Părinţi ai Bisericii, precum Iustin Martirul şi Irineu de Lyon.
Noul Testament arată că Taina Întrupării exprimă o legătură specială între Fiul lui Dumnezeu şi creaţie, deoarece Întruparea Fiului lui Dumnezeu era însuși scopul creării lumii (cf. Efeseni 1, 4; 2 Timotei 1, 9). „Toate prin El s-au făcut”(Ioan 1, 3). Toate s-au făcut întru El, prin El şi pentru El (cf. Coloseni 1, 16).
În Prologul Evangheliei sale, Sfântul Apostol Ioan, care insistă cel mai mult asupra legăturii existente între Dumnezeu şi viaţa lumii, afirmă întâi de toate dumnezeirea lui Hristos pentru a explica mai apoi că El este Viaţa deplină, existenţa ca iubire eternă desăvârşită:
„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1, 1-4). Deci, Iisus Hristos vine în lume pentru a dărui lumii lumină şi viaţă veşnică. De aceea, El este programul lui Dumnezeu pentru viaţa veşnică a lumii.
Iubiți frați și surori,
Numele lui Iisus înseamnă în limba Bibliei: „Dumnezeu mântuiește”. Iar Hristos înseamnă Unsul lui Dumnezeu, Cel sfinţit şi trimis în lume pentru mântuirea lumii. Astfel, Nașterea Domnului Iisus Hristos ca om în lume este începutul mântuirii neamului omenesc. Prin mântuire se înțelege eliberarea omului de păcat şi de moarte prin unirea lui cu Dumnezeu, Izvorul vieţii veșnice. Dar unirea omului cu Dumnezeu spre dobândirea vieţii veșnice, atât pentru suflet, cât şi pentru trup, se poate realiza numai pentru că Fiul lui Dumnezeu Cel veșnic S-a făcut om, unind firea umană căzută în păcat şi moarte, bolnavă şi muritoare, cu firea Sa dumnezeiască veșnic vie, cea fără de păcat şi fără de moarte. De aceea, Sfinţii Părinţi ai Bisericii învaţă că dacă Hristos nu este Dumnezeu veşnic viu, El nu poate fi Mântuitor al lumii, adică nu poate dărui lumii viaţă veşnică. În acest sens, Sfântul Grigorie Teologul precizează că „este mântuit ceea ce este unit cu Dumnezeu”[2].
Dumnezeu a creat lumea şi fiinţele raţionale (îngerii şi oamenii) pentru a împărtăşi viaţa, iubirea şi fericirea Sa veşnică fiinţelor raţionale şi libere, care răspund chemării Sale de-a participa la viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor.
Arătând scopul şi importanţa covârşitoare ale Întrupării şi Naşterii lui Hristos ca om, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune:
„Hristos este marea taină ascunsă, ţinta fericită, scopul pentru care toate au fost făcute […]. Privind la El, Dumnezeu a chemat toate la fiinţă. Căci pentru Hristos, pentru taina Sa, există toate veacurile şi tot ce cuprind ele. În Hristos îşi au ele începutul şi sfârşitul. Această unire a fost hotărâtă de la începutul lumii: unire a ceea ce este mărginit cu ceea ce este nemărginit, a ceea ce este măsurat cu ceea ce este nemăsurat, a ceea ce are hotar cu ceea ce nu are hotar, unire a Făcătorului cu făptura, a odihnei cu mișcarea. Când a venit plinirea vremii, această unire s-a făcut văzută în Hristos, aducând cu sine împlinirea planurilor lui Dumnezeu”[3].
A salva pe om înseamnă a-l vindeca de păcat şi de moarte şi a-l face părtaș la viaţa divină veşnică. Sfântul Irineu de Lyon exprimă astfel scopul Întrupării lui Hristos:
„Aceasta este pricina pentru care Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup şi Fiul lui Dumnezeu, Fiu al Omului: pentru ca omul să intre în comuniune cu Cuvântul lui Dumnezeu şi, primind înfierea, să fie fiu al lui Dumnezeu. Nu putem, într-adevăr, să participăm la nemurire fără o legătură strânsă cu Cel Nemuritor. Cum am fi putut să ne unim cu nemurirea dacă ea nu s-ar fi făcut ceea ce suntem noi, pentru ca fiinţa cea muritoare să fie primită în ea şi așa noi să fim înfiaţi şi să fim fii ai lui Dumnezeu”[4].
Un imn al spiritualității creștine de la începutul secolului al II-lea exprimă astfel iubirea smerită a lui Iisus Hristos, Care S-a făcut om din iubire smerită şi milostivă pentru oameni:
„Dragostea Sa pentru mine a smerit slava Sa. S-a făcut asemenea mie, pentru ca eu să-L primesc, S-a făcut asemenea mie, pentru ca eu să-L îmbrac.Nu mi-a fost teamă văzându-L, căci El este pentru mine Milostivirea. El a luat firea mea pentru ca eu să-L descopăr,
A luat chipul meu, pentru ca eu să nu-mi întorc faţa de la El.”[5]
Într-adevăr, prin Întruparea Sa, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, asumă firea noastră omenească pentru a Se apropia de noi în mod deplin, devenind om printre oameni. Chenoza sau smerenia Fiului lui Dumnezeu Cel veşnic, Care S-a făcut om, are ca scop ridicarea sau înălţarea omului în slava cerească a Preasfintei Treimi. Iubirea Sa nu este doar compătimitoare, ci El Îşi asumă viaţa noastră amestecată cu moartea pentru a face părtași vieţii Sale veșnice pe toţi oamenii din toate timpurile. În acest sens, Sfântul Irineu de Lyon spune că:
Hristos nu a venit doar pentru aceia care, începând de la împăratul Tiberius au crezut în El, iar Tatăl nu Și-a arătat pronia Sa doar pentru oamenii care trăiesc astăzi, ci pentru toţi oamenii, fără nicio excepţie, care dintru începuturi, după puterile lor şi după rânduiala vremurilor, L-au iubit pe Dumnezeu, au urmat dreptatea şi bunătatea în relaţia cu aproapele, au vrut să-L vadă pe Hristos şi să asculte cuvintele Lui”[6].
De aceea, după răstignire, Hristos-Domnul „S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului” (Efeseni 4, 9) „şi a propovăduit și duhurilor ţinute în închisoare” (1 Petru 3, 19; cf. 4, 6), adică a adus tuturor oamenilor, chiar şi morților, vestea cea bună a venirii Sale în lume, spre iertarea păcatelor celor ce au aşteptat venirea Lui şi ale celor ce cred în El.
Prin şi în Iisus Hristos se realizează recapitularea şi unirea întregii creaţii. Prin Nașterea din Fecioară, El unește cerul cu pământul. Prin intrarea în rai cu tâlharul (cf. Luca 23, 43), Hristos împlinește unirea între rai şi pământul locuit. Prin înălțarea Sa cu trupul la cer, Hristos sfințește natura umană. Prin recapitularea tuturor puterilor create şi a stăpâniilor (cf. Efeseni 1, 10; Coloseni 1, 20), Hristos unește fiinţele spirituale cu fiinţele trupești. Prin șederea Sa ca Om de-a dreapta Tatălui (cf. Matei 26, 64; Romani 8, 34; Evrei 10, 20; 1 Petru 3, 22), Hristos unește creatul cu necreatul [7].
Iisus Hristos, Cel născut în Betleemul Iudeii, prigonit de regele Irod şi răstignit în vremea lui Ponţiu Pilat, suferă împreună cu toţi cei răstigniţi şi suferinzi din întreaga istorie, cu toţi cei flămânzi şi săraci, cu cei întemniţaţi şi prigoniţi pentru dreptate (cf. Matei 25, 35-45). În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Dumnezeu S-a făcut sărac de dragul nostru şi a luat asupra Sa, prin împreună-pătimire, suferinţele fiecăruia, şi până la sfârşitul lumii pătimește mistic pururea, din mila Sa, potrivit sufe- rinţei fiecărui om” [8].
Totodată, Mântuitorul Iisus Hristos, prin harul Său, este prezent în toţi cei care trăiesc viaţa ca fiind comuniune de iubire sinceră, smerită şi milostivă, ca dăruire de sine, în cei care luptă împotriva patimilor egoiste şi împotriva răutății din suflet şi din lume; El este prezent în cei săraci cu duhul, adică în cei smeriţi, în cei ce plâng pentru păcatele lor şi ale altora, în cei blânzi, în cei nedreptățiți, în cei milostivi; El este prezent în cei curați cu inima, în făcătorii de pace şi în cei prigoniţi pentru dreptate. Toţi aceștia poartă în ei bucuria comuniunii lor cu Dumnezeu (cf. Matei 5, 3-12). Astfel, Fericirile constituie o formă concentrată a programului creștinului pentru dobândirea vieţii veșnice din Împărăţia lui Dumnezeu, care este „dreptate și pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17).
Dreptmăritori creștini,
Dobândirea mântuirii şi a vieţii veșnice se pregăteşte în viaţa pământească trecătoare prin unirea treptată a omului cu Dumnezeu, începând cu Sfântul Botez, prin împărtăşirea cu celelalte Sfinte Taine, prin credinţă şi rugăciune, prin viaţă curată şi prin faptele bune ale iubirii milostive, săvârşite pentru semenii noştri aflaţi în dificultate. În drumul său spre mântuire, spre Dumnezeu, omul nu poate ocoli pe aproapele său. În acest sens, Avva Antonie spune: „Viaţa şi moartea depind de aproapele nostru. Într-adevăr, dacă îl câştigăm pe fratele nostru, Îl câştigăm pe Dumnezeu. Dar dacă îl smintim pe fratele nostru, păcătuim faţă de Hristos“ [9].
Iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, arătată prin trimiterea Fiului Său în lume, ne cheamă să răspundem şi noi prin iubire faţă de Dumnezeu, în rugăciune şi iubire faţă de semeni, în fapte bune. Însă, iubirea adevărată, smerită şi milostivă sau darnică, se dobândește prin viaţă duhovnicească de rugăciune şi de curăţie sufletească şi trupească, după cum spune Sfântul Isaac Sirul: „Iubirea curată se naşte din rugăciune”, adică este însăși iubirea lui Dumnezeu dăruită sufletului omului care se roagă. În lumea de azi, străbătută de o profundă criză spirituală şi morală, individualismul şi insensibilitatea la suferințele altora subminează iubirea din familie şi din societate, diminuează solidaritatea cu cei aflaţi în dificultate şi produc multă înstrăinare între oameni, încât aceștia pierd adesea pacea şi bucuria din inimi. De aceea, trebuie să creștem copiii ţării în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Să ajutăm pe tinerii ţării noastre să descopere frumuseţile credinţei şi ale iubirii creştine, să fie harnici şi darnici. Să folosim darul libertăţii spre a spori în credinţă şi a săvârşi mai multe fapte bune, pentru a deveni mai milostivi, mai generoși, potrivit îndemnului adresat nouă de Mântuitorul Iisus Hristos: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru [cel ceresc] este milostiv!” (Luca 6, 36).
Acum, când Hristos-Domnul vine tainic spre noi, prin cei săraci şi singuri, prin cei bolnavi şi necăjiţi, prin orfani şi văduve, să ieşim în întâmpinarea Lui prin milostenie, prin ajutorare frăţească şi prin facere de bine. În felul acesta, inimile şi casele noastre se vor umple de bucuria şi lumina pe care le-au trăit şi văzut îngerii şi păstorii din Betleem. Astfel, Hristos-Domnul va binecuvânta viaţa tuturor celor care arată iubirea Lui oamenilor din jurul lor.
În noaptea de 31 decembrie 2016 spre 1 ianuarie 2017 şi în ziua de Anul Nou să înălţăm rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul 2016 care a trecut şi să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună și folositoare din Anul Nou în care intrăm.
Anul 2017 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca fiind Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi pictorilor bisericeşti şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, pentru a mărturisi credinţa ortodoxă a sfinţilor şi a cinsti pe cei care au luptat şi au pătimit pentru apărarea Ortodoxiei în vremuri dificile.
Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou 2017 şi Botezului Domnului, vă adresăm tuturor doriri de sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, fericire şi mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu urarea tradițională: „La mulţi ani!”
„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).
Al vostru către Hristos-Domnul rugător, cu părintești binecuvântări,
DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
|
|
|
Pastorala de Craciun - IPS Andrei
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi iubiţilor credincioşi din
Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului,
har şi bucurie de la Pruncul Mântuitor, iar de la noi arhiereşti binecuvântări.
Nevinovăţia pruncilor,
„Adevărat vă zic vouă: de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. (Matei 18,3)
Iubiţi fraţi şi surori,
Din nou ne proşternem în faţa ieslei din Betleem spre care, ca şi pe păstori, ne-au călăuzit îngerii spunându-ne: „Nu vă temeţi. Căci iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul” (Luca 2,10-11). Şi ce găsim acolo? „Un prunc înfăşat, culcat în iesle”(Luca 2,12). Este Pruncul Preanevinovat prevestit de Proorocul Isaia: „Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” (Isaia 9,5).
Lucrul acesta se întâmpla, după cum spune Sfântul Pavel, la plinirea vremii: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4,4-5). În sufletele noastre, ca şi-n sufletul păstorilor ce se închinau Pruncului, răsună lauda îngerilor: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2,14).
Pruncul Preanevinovat vine într-o lume dezbinată şi fracturată de ură ca să aducă înfrăţirea prin iubirea şi pacea absolută pe care o prevestise proorocul: „Atunci lupul va locui împreună cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte” (Isaia 11,6).
Colindele noastre Îl văd pe Pruncul Mântuitor „Mititel, înfăşeţel, în scutec de bumbăcel”[1]. Sau, relatând ce s-a întâmplat atunci, spun în versuri simple: „Şi-a născut un Prunc frumos/ Şi-L numi Iisus Hristos./ L-a născut în iesle jos,/Să ne fie de folos,/L-a născut pe fân uscat,/Să ne scape de păcat!”[2] Pruncul Preanevinovat a venit „Să se nască/ Şi să crească,/ Să ne mântuiască”[3].
Dumnezeu se face Prunc Mititel, se face om, ca pe noi oamenii să ne îndumnezeiască, să ne scape din păcat şi din moarte. Iar noi, la rândul nostru, trebuie să ne facem buni cu semenii noştri. Nu zadarnic zice un alt colind: „Acum te las, fii sănătos,/Şi vesel de Crăciun,/Dar nu uita când eşti voios, /Creştine să fii bun”[4].
Părintele Dumitru Stăniloae subliniază acest mare adevăr: „Dumnezeu S-a făcut Om ca să scape pe oameni de moarte şi să le dăruiască viaţă veşnică în El Însuşi, şi avem în acest fapt dovada unui Dumnezeu al iubirii, care dă un preţ nemăsurat fiecărei persoane umane. În acest caz nu numai Dumnezeu se face om pentru oameni, ci şi fiecare om e făcut om nu numai pentru sine, ci şi pentru ceilalţi”[5].
Pruncul Preanevinovat are, atât din punct de vedere spiritual, cât şi din punct de vedere fizic, frumuseţe absolută. „Iisuse, frumuseţea cea prealuminată”[6], zicem în Acatistul Mântuitorului, sau „Mai frumos cu chipul/ Decât oamenii toţi”[7], în slujba Prohodului Domnului.
Evanghelia apocrifă a lui Pseudo-Matei ne relatează că, atunci „când intră Maria în peşteră, toată peștera începu să strălucească, de parcă soarele însuşi era acolo; ai fi zis că era în miezul zilei într-atât de puternic scălda peștera acea lumină dumnezeiască; cât a rămas acolo Maria a fost lumină tot timpul, zi şi noapte; acolo a născut ea un Prunc pe care, atunci când se năștea şi după aceea, l-au înconjurat îngerii zicând: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace şi între oameni bunăvoire»”[8].
Este mare Taina Întrupării Pruncului Preanevinovat. Pe bună dreptate un teolog spune că „Taina nu suferă ispitire, ci se admiră, se contemplează şi se meditează. Din acest motiv evanghelistul Luca ne spune de mai multe ori că Sfânta Fecioară «păstra toate lucrurile acestea în inima ei» (Luca 2,19şi 51), indicându-ne atitudinea corectă în faţa misterului. Cu această atitudine plină de uimire şi de bucurie au privit primii creştini evenimentul naşterii Domnului şi anii copilăriei lui Iisus”[9].
Contemplând şi noi Taina Întrupării Pruncului Nevinovat îi zicem: „Doamne Iisuse! Blândule şi Bunule Prunc în care S-a întrupat ca Om, Fiul lui Dumnezeu! Ajută-ne pe fiecare în parte şi pe toţi împreună ca să ne lepădăm cu totul de ura ce ne desparte şi să căpătăm în inimă dragostea pe care Tu o ai, spre a putea intra şi noi în rândurile adevăraților închinători ai Naşterii Tale”[10].
Dreptmăritorilor creştini,
Nu numai Pruncul Cel Ceresc este nevinovat, ci orice prunc, cu toată ereditatea sa păcătoasă, îşi are nevinovăţia lui. De aceea zice Domnul Hristos: „De nu vă veţi întoarce și nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18,3). Iar Sfântul Apostol Pavel ni-i dă pe copii ca model de nerăutate: „Fiţi copii când e vorba de răutate” (1 Corinteni 14,20).
Atât spiritualitatea creştină, cât şi cultura, în general, subliniază candoarea şi nevinovăţia copiilor. Pe bună dreptate se spune că ochii unui copil şi un cer senin sunt în măsură să-ţi facă întreagă viaţa fericită: „Copilul este o făptură a vieţii neîntinate, este o floare deschisă luminii, este un îndemn la simplitate şi frumuseţe. În el vorbeşte frântura de cer dată omului odată cu începutul”[11].
Nichifor Crainic, în lucrarea „Nostalgia Paradisului”, folosindu-se de o scriere din vechime, face un tablou strălucit al copilului care este prototipul cetăţeanului Paradisului: „Pruncul de se va bate plânge, şi împreună cu cei ce se bucură cu dânsul, se bucură. Dacă va fi ocărât nu se mânie; dacă va fi slăvit nu se înalţă. Dacă vor cinsti pe altul mai mult decât pe el nu pizmuieşte. Dacă vor lua ale lui nu se tulbură. De vor lăsa lui puţin ca moştenire, nu ştie, nu intră la judecată cu cineva, nu se priceşte pentru ale lui, nu urăşte pe vreun om. De va fi sărac, nu se întristează; dacă este bogat, nu cugetă înalt. De va vedea muiere, nu o pofteşte”[12].
Pentru a-şi da seama de sensibilitatea sufletească a cuiva, Episcopul Nicolae Ivan îi punea trei întrebări de baraj: Ţi-s dragi florile? Ţi-s dragi cântările? Ţi-s dragi pruncii? Dacă răspunsul era pozitiv treceai examenul. Un om cu sufletul normal nu se poate să nu iubească copiii.
Dostoievski, cu neîntrecutu-i talent de prozator şi analist al stărilor sufleteşti va scoate în evidenţă nevinovăţia sufletului de copil. În „Fraţii Karamazov”, când Iliuşa moare, Alioşa, şi el un tânăr nevinovat, le vorbeşte aşa prietenilor săi: „Să ştiţi că nu există pe lume ceva mai de preţ şi mai trainic, ceva mai folositor în viaţă decât o amintire frumoasă şi, mai ales, o amintire plină de farmec din anii copilăriei, petrecuţi în casa părintească”[13]. El îşi explica cu greu de ce suferă copiii: „Dacă toată lumea trebuie să sufere pentru a răscumpăra prin suferinţă acea nepieritoare armonie, ce caută aici copilaşii, explică-mi şi mie, te rog. În ruptul capului nu pot să înţeleg pentru ce sunt sortiţi să sufere şi ei şi de ce armonia trebuie neapărat plătită cu preţul suferinţelor lor?”[14]
Este un adevăr că pruncii dau frumuseţe şi seninătate vieţii noastre, viaţă care fără ei n-ar avea farmec. Ei aduc cu ei „inocenţa, drăgălăşenia şi blândeţea. Copilul îndulceşte viaţa noastră atât de amară; făptura sa mică cu aripi la suflet ne dă multe învăţăminte”[15].
Iubiţi credincioşi,
Din nefericire, observăm că în lumea noastră se duce o luptă împotriva pruncilor şi se încearcă o corupere a lor. Pe vremea naşterii Mântuitorului, Irod, văzând că a fost înşelat de magi, „s-a mâniat foarte şi trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos” (Matei 2,16).
Irod are urmaşi. În România, în ultimii cincizeci de ani, s-au făcut 22 de milioane de avorturi. O ţară întreagă a fost ucisă. „Pentru că avortul sau întreruperea sarcinii, nu este un oarecare act nepermis moral, ci este, fără nici un fel de nuanțări, ucidere. Este ucidere cu premeditare. Este ucidere, mai vinovată, mai păcătoasă şi mai urâtă de Dumnezeu decât orice ucidere, pentru că ia dreptul la viaţă unei fiinţe omeneşti înainte de a o gusta şi mai ales înainte de a se învrednici de Sfântul Botez”[16].
Şi nu este singura agresiune împotriva pruncilor, deşi e cea mai gravă, ci se păcătuieşte împotriva lor şi printr-o seamă de mijloace de a-i corupe. Modalităţi perverse prin care se încearcă prematur o „educaţie” sexuală, accesul facil la site-urile erotice, influenţa prieteniilor rele, le mutilează sufletul şi le pun în pericol sănătatea.
Să nu uităm că orice copil este unicat, un fir curat gingaş şi sfânt, care aşteaptă să înflorească şi să dea rod. Acest pui de om nu trebuie neglijat şi, cu atât mai puţin, nu trebuie corupt. Psalmistul David, gândindu-se la modul minunat în care e zidit omul, zice: „Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată” (Psalmul 138, 13-14).
Şi dacă totuşi catastrofa s-a produs prin neglijenţa celor mari sau, mai rău, prin aportul lor, la ce se ajunge? La o generaţie aproape descreştinată. La o generaţie robită de patimi, care adesea te înspăimântă. Petrecerile care au loc ziua, dar mai ales noaptea, n-au eleganţa pe care ar dori-o un tânăr educat şi manierat. Părinţii şi profesorii sunt într-o continuă dezorientare referitor la mijloacele de salvare.
Iubiţi fraţi şi surori,
Anul ce se încheie a fost dedicat de către Sfântul Sinod tocmai educării copiilor şi tinerilor. Noi credem că nu-i totul pierdut şi că formarea şi educarea tinerilor este posibilă. Modelul absolut al formării acestora este Pruncul Mântuitor. Despre El se spune că „Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni” (Luca 2,52).
Şi copiii şi tinerii noştri dorim să-i creştem după modelul Lui. Dar, pentru ca efortul nostru să fie încununat de succes, trei instituţii trebuie să-şi dea mâna: Familia, Biserica şi Şcoala. Să-I redăm lui Dumnezeu locul ce I se cuvine în viaţa noastră, publică şi personală, începând lucrarea de curăţire pe toate planurile şi folosindu-ne de toate mijloacele. „Să purcedem la cruciada bunului simţ şi a unei culturi morale, dorite de Dumnezeu, împotriva desfrâului, care ne ucide tineretul. Să eliminăm pornografia, fără nici o concesiune, din arta vizuală, din arta cuvântului şi gestului”[17]. Să milităm pentru familia tradiţională formată din tată, mamă şi copii.
Marele pedagog J. A. Comenius spune: „a educa tineretul cu prevedere înseamnă a te îngriji ca sufletele lor să fie ferite de stricăciunile lumii şi ca seminţele onestităţii omeneşti împlântate în ei să ajungă să încolţească fericit, prin neîncetate îndemnuri şi exemple, apoi ca minţile lor să fie pătrunse de cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu”[18].
Observând derapajele de la o educaţie corectă, Enciclica Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe subliniază această realitate: „În vremurile noastre se pot observa noi tendinţe în domeniul creşterii şi educaţiei cu privire la conţinutul şi scopurile educaţiei, precum şi în privinţa felului în care sunt văzute copilăria, rolul profesorului, a clerului şi al şcolii contemporane. Din moment ce educaţia se leagă nu doar de ceea ce este omul, ci şi de ceea ce ar trebui să fie, de conţinutul responsabilităţii sale, este de la sine înţeles că imaginea pe care o avem despre persoana umană şi sensul existenţei sale, determină perspectiva noastră asupra educaţiei. Sistemul educaţional dominat de viziunea secularizată şi individualistă îngrijorează profund Biserica Ortodoxă”[19].
Iubiţi credincioşi,
Cuvintele noastre de îndemn pentru a-i forma pe copii şi pe tineri sunt slabe, dar este puternic cuvântul Pruncului Preanevinovat, ce s-a născut în ieslea din Betleem. Şi astăzi, ca şi atunci când era pe pământ, ştim că El îi învaţă pe oameni „ca unul care are putere” (Matei 7,29). El ne îndeamnă să fim ca pruncii, în ce priveşte răutatea, ca să putem dobândi Împărăţia Cerurilor.
În învăţătura Lui încercăm să-i creştem şi să-i formăm pe toţi, mici şi mari. Aşa ne sfătuieşte şi Sfântul Pavel: „Voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6, 4).
Rugându-L pe Pruncul Mântuitor să ne ajute să ne creştem copiii după modelul Lui şi să fim nevinovaţi ca pruncii, pentru ca să putem să moştenim „Raiul cel închis ce azi S-a deschis”, dorim ca praznicele Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei să le petreceţi cu bucuria pe care pruncii o au la sărbători.
Cu sfântă preţuire şi binecuvântare,
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
[1] Ioan Brie, 73 Colinde, Cluj-Napoca, 1980, p. 42.
[2] Ioan Bocşa, 1484 Colinde, Terr Armonia, Alba Iulia, 1999, p. 621.
[3] Ioan Brie, op. cit., p. 6.
[4] Colindul Din an în an.
[5] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 308.
[6] Ceaslov, EIBMBOR, Bucureşti, 1973, p. 280.
[7] Prohodul Domnului, Târgovişte, 2002, p.10.
[8] Cristian Bădiliţă, Evanghelii Apocrife, Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 162.
[9] Alexandru Moldovan, Evanghelia „Copilăriei” lui Iisus, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2011, p. 23.
[10] Toma Chiricuţă, Acelaşi Staul, dar nu aceeaşi închinători , în „Fântâna Darurilor”, Bucure;ti, Decembrie, 1933, p. 288.
[11] Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 108.
[12] Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Editura Moldova, Iaşi, 1994, p. 263.
[13] Dostoievski, Opere, Vol. 10, Editura Univers, Bucureşti, 1972, p. 598.
[14] Idem, Vol. 9, p. 331.
[15] Ernest Bernea, op. cit., p. 108.
[16] † Melitos Katamaras, Avortul, Editura „Orthodoxos Kypseli”, Tesalonic, 1991, p. 28.
[17] Toma Chiricuţă, Generaţia nouă, în revista „Fântâna Darurilor”, octombrie, 1929, p.318, Bucureşti.
[18] J. A. Comenius, Magna Didactica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 14.
[19] Enciclica Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, Creta 2016, în „Tabor”, anul X, 7 (2016), p. 9.
|
