|
|
Cel ce vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească
† ANDREI
Din harul lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Clujului, Maramureşului şi Sălajului,
Cucernicului Cler, cuviosului Cin monahal şi iubiţilor credincioşi,
cu prilejul Sfintelor Paști, cuvânt de mângâiere și îmbărbătare de la Părinți, și de la noi sfântă îmbrățișare.
Cel ce vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească
Pastorală la Praznicul Învierii Domnului, 2016
Nu disprețui vorba celor bătrâni, că şi ei au învăţat de la părinţii lor. Că de la ei vei învăţa înţelepciunea şi îndemânarea de a da răspuns bun la nevoie (Isus Sirah 8, 9).
Iubiţi credincioşi,
La Crăciun stăruiam asupra responsabilității pe care o avem față de educarea tinerilor. Acum, la Paști, voi sublinia faptul că avem o mare îndatorire de a-i cinsti pe bătrânii noștri bunici și părinți și a le asculta povețele. Lucrul acesta trebuie să-l facem din iubire, nemaipomenind de faptul că ni-l cere Dumnezeu: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ(Ieşire 20, 12).
Facem pledoaria aceasta şi pentru realitatea tristă că din multe parohii tinerii au plecat şi am rămas cu cei mai în vârstă, bătrânei încercaţi de suferinţe şi cu dorul după copii în suflet. Iar în localităţile mari, unde există şi tineri, influenţa societăţii secularizate şi aşa-numitul conflict între generaţii îi fac pe tineri să nu le acorde atenţia cuvenită bătrânilor. Ce să mai zicem de ascultarea sfaturilor şi învăţăturilor pe care aceștia ni le dau?
Spune istorisirea că odată, undeva, într-o ţară, tinerii, considerând că bătrânii sunt inutili şi constituie o povară, s-au hotărât să-i expulzeze. Ţara lor s-ar fi numit „ţara fără bătrâni”. Regele ţării vecine, auzind de fărădelegea pe care au făcut-o, dorea să le dea o lecţie. I-a ameninţat că, dacă nu-i împlinesc cererea, va veni asupra lor cu război. Care era cererea? Cererea era ca să-i înapoieze frânghia de nisip pe care bătrânii lor o împrumutaseră de la el. Tinerii din „ţara fără bătrâni” erau în mare fierbere. N-auziseră şi nu văzuseră vreodată o frânghie de nisip. Unul dintre tinerii însă, care-l iubea tare pe bătrânul său tată, îl ascunsese tainic şi nu-l expulzase. S-a dus la el în ascunzătoare şi i-a relatat necazul în care se aflau. Şi bătrânul l-a sfătuit: cereţi-i regelui vrăjmaş să vă dea un capăt de frânghie din nisip de model şi-i veţi returna toată frânghia. Când a auzit regele a exclamat: la voi trebuie să mai fie un bătrân! Iar tinerii, mustraţi de conştiinţă, şi-au chemat bătrânii părinţi pe care-i expulzaseră să se întoarcă acasă. Le era limpede că sfaturile bătrânilor sunt de mare valoare.
Înţeleptul Solomon ne face îndemnul: Ascultaţi, fiilor, învăţătura tatălui şi luaţi aminte să cunoaşteţi buna chibzuială, căci eu vă dau învăţătură bună: Nu părăsiţi povaţa mea. Căci şi eu am fost fecior la tatăl meu, singur, şi cu duioşie iubit de mama mea (Pilde 4, 1-3).
Chiar şi atunci când bătrânii s-ar putea să nu fie în pas cu mersul vremurilor, Sfântul Pavel va spune că nu trebuie să-i înfruntăm: Pe cel bătrân să nu-l înfrunţi, ci să-l îndemni ca pe un părinte (1 Timotei 5, 1). Iar referitor la faptul că râvna tinerilor are nevoie de experiența bătrânilor, Părintele Arsenie Papacioc ne-a lăsat o maximă: Dacă tinereţea ar şti şi dacă bătrâneţea ar putea. Când suntem tineri şi plini de putere, nu ştim bine ce să facem şi avem nevoie de sfatul bătrânilor, iar la bătrâneţe puterile ne scad, dar îi putem sfătui pe alţii.
Iubiţi fraţi şi surori,
Preocupările sfinte şi dragostea faţă de spiritualitatea neamului nostru ne parvin din adânc de dalbe datini prin bunicii şi părinţii noştri. Eu îmi aduc aminte cu multă evlavie de bunica mea, care de mic mă ducea la denii, la Slujba Învierii, la Paraclisul Maicii Domnului seară de seară, în Postul Sfintei Marii şi la alte slujbe. Cu toate că era o femeie harnică, nu rata nici o slujbă. Într-o zi de Paşti, când să mergem la vecernie, ploua cu găleata. M-a luat de mână şi ne-am dus prin ploaie la biserică. Mai târziu, ploaia s-a oprit, dar n-avea importanţă. Rugăciunea era pe primul loc pentru ea.
Pe 20 septembrie se împlinesc 150 de ani de la naşterea lui George Coşbuc. Cine nu ştie poezia „La Paşti”! Pe chipul creştinilor care merg la biserică râde-atâta sărbătoare. Iar convoiul celor ce urcă la slujbă se încheie cu bătrânele ce-şi duc nepoţeii de mână: Pe deal se suie-ncetişor,/ Neveste tinere şi fete,/ Bătrâni cu iarna vieţii-n plete;/ Şi-ncet, în urma tuturor,/ Vezi şovăind câte-o bătrână/ Cu micul ei nepot de mână[1].
Sau, neîntrecutul iubitor al tradiţiei înaintaşilor, Ioan Alexandru, în poemul „Casa Părintească”, îi evocă pe dragii lui părinţi: Mama-i de-acum bătrână şi tata-i alb de tot/ Şi cumpăna fântânii-i o povară/ Când bivolii-nsetaţi şi oile se strâng/ Să fie adăpate către seară./ Duminica măicuţa în veşmânt cernit/ Cu busuioc în mână şi într-o năframă/ Duce din bruma cât avem de grâu/ O prescură de jertfă la icoană[2].
Înaltpreasfinţitul Justinian al Maramureșului, depănându-şi amintirile şi oprindu-se la anii copilăriei, ne spune că, în ziua de Paşti, când se întorceau de la biserică, tata cu plete şi cu cămaşa albă se ridica în picioare şi rostea rugăciunea «Tatăl nostru» părându-ţi-se că vezi în faţă un voievod sosit din alte timpuri, ce aducea un mesaj care lumina casa[3].
Şi chiar dacă orăşenilor noştri nu le este atât de familiară spiritualitatea rurală, nu mă pot opri să nu redau o frază ce cuprinde o matrice profundă a vieţii din trecut: O văd pe mama bătrână în straiul negru al satului cuviinţei, nevedind cioareci şi suman, cămăşi şi poale de cânepă, aud pe maică-mea rostind cuvinte şoptite înainte de a adormi, aud satul meu transilvan şoptind în cosmos pe limba ţărănească a neamului meu încercat de istorie, dar nebiruit, aceşti oameni întemeiaţi în fiinţa iubirii, simt zvâcnind în dreapta aceasta ajunsă la bucuria rostirii sângelui nobil al neamului meu de ţărani şi viaţa mea nu poate fi decât prinos de recunoştinţă în lumina şi spiritul strămoşilor[4].
Aceşti oameni întemeiaţi în toată splendoarea iubirii cântă din toată fiinţa lor în ziua de Paşti: Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând. Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le[5].
Să cântăm şi noi împreună cu ei şi să fim siguri că această spiritualitate verificată de ei sute de ani, e singura care poate da noimă vieţii noastre. Altfel, suntem pasibili să ne înghită valul vremelniciei.
Dreptmăritori creştini,
Mare importanţă au bunicii şi părinţii pentru viaţa noastră spirituală. S-o ascultăm, de exemplu, pe mama fraţilor Macabei dăscălindu-şi fiul: Fiule, fie-ţi milă de mine, care în pântece te-am purtat nouă luni şi te-am alăptat trei ani şi te-am hrănit şi te-am adus la vârsta aceasta şi te-am crescut, purtându-te în braţe. Rogu-te, fiule, ca, la cer şi la pământ căutând şi văzând toate cele ce sunt într-însele, să cunoşti că din ce n-au fost le-a făcut Dumnezeu şi pe neamul omenesc așijderea l-a făcut (2 Macabei 7, 27-28).
Bunica şi mama ne povestesc cum S-a născut Domnul Hristos în ieslea Betleemului, ne învață să colindăm, ne relatează Patimile cele înfricoșătoare din Vinerea Mare și ne luminează sufletul cu bucuria Învierii. Ele ne şi deprind să participăm la Denii şi la măreaţa slujbă de la Paşti. Ele ne învaţă să ne spovedim şi ne conving că în Sfânta Împărtăşanie e prezent chiar Hristos Cel înviat din morţi.
Să-l ascultăm, în acest sens, pe Nichifor Crainic, cu neîntrecutu-i talent poetic: Din coarda de viţă ce-nfăşura crama/ Bunica şi mama/ Mi-au rupt un ciorchine, spunându-mi povestea;/ Copile, grăiră, broboanele-acestea/ Sunt lacrimi de mamă vărsate prinos/ La caznele Domnului nostru Hristos…/ Şi iată potirul la gura Te-aduce,/ Iisuse Hristoase, Tu jertfă pe cruce;/ Adapă-mă, sevă de Sfânt Dumnezeu/ Ca bobul în spice, ca mustu-n ciorchine/ Eşti totul în toate şi toate-s prin Tine/ Tu, vinul de-a pururi al neamului meu[6].
Şi dacă părinţii noştri trupeşti au mare importanţă pentru viaţa noastră spirituală, cei duhovniceşti au un rol covârşitor. Noi nici nu putem concepe o viaţă spirituală normală fără un părinte duhovnicesc. Pentru că duhovnicul este omul care, datorită mortificării patimilor şi nepătimirii pe care o dobândeşte, devine cunoscător al lucrurilor dumnezeieşti şi are faţă de lucrurile omeneşti o dreaptă judecată, datorită căreia, fără nici un pericol pentru el, ştie să-i călăuzească pe alţii pe calea lui Dumnezeu[7].
Părintele duhovnicesc are experienţa luptei cu patimile şi este în măsură să-i călăuzească din propria-i experienţă şi pe alţii. Sfântul Nil Ascetul, referitor la experiența duhovnicului, zice că acesta trebuie mai întâi să se lupte cu patimile şi cu multă trezvie să-şi întipărească în memorie cele întâmplate în cursul luptei, ca apoi, pe baza celor ce i s-au întâmplat lui, să-i înveţe şi pe alţii cele ale luptei[8].
În zilele noastre întâlnim două tendinţe potrivnice acestei vieţi spirituale normale, care presupune să ai un duhovnic cu care să te sfătuieşti şi căruia să te spovedeşti. O tendinţă este cea a confesiunilor protestante şi neoprotestante, care n-au în învăţătura lor de credinţă preoţia sacramentală şi, în consecință, rolul duhovnicului la care să te spovedeşti. O alta este cea secularizată şi anticlericalistă, care nu vede rostul sfătuirii cu duhovnicul şi al mărturisirii păcatelor.
Amândurora le răspunde Sfântul Ioan Scărarul: Cel ce lipseşte pe orb de călăuză, turma de păstor, pe cel ce rătăceşte de povăţuitor, pe prunc de tatăl său, pe bolnav de doctor, corabia de cârmaci, pricinuieşte tuturor primejdii, iar cel ce încearcă să se lupte fără ajutor cu duhurile e omorât de acelea[9].
De aceea, celor preocupaţi de viaţa spirituală, Cuvioşii Calist şi Ignatie Xantopol le dau sfatul să-şi caute un duhovnic care să fieneamăgitor, prin mărturia ce o are pentru cele ce spune în Sfintele Scripturi şi să se arate că e purtător de Duh, prin vieţuirea care consună cu cuvintele. Să fie înalt la înţelegere, smerit la cugetare şi blând în toate purtările. Să spună cuvintele predaniei dumnezeieşti, ca un învăţător asemenea lui Hristos. Iar, aflându-l pe acesta şi lipindu-te cu toată fiinţa de el, ca un fiu iubitor de părintele adevărat, rămâi întreg în atârnare de poruncile lui, socotindu-l ca pe Hristos însuși[10].
Cu câțiva ani în urmă s-a scris o carte care se intitulează „Cuvintele bătrânilor”, în care sunt adunate sfaturile unor mari duhovnici. Citim acolo că acești povățuitori duhovnicești, plini de experiență și de discernământ, care ne conduc spre Hristos, sunt „busole” care ne arată cu siguranță direcția cea bună, calea directă și strâmtă a Evangheliei, calea care duce la Împărăția Cerurilor[11].
Iar unul dintre bătrâni ne învață că preotul este întruparea absolutului, expresia veșniciei, expresia temeiniciei și neclătinării, crainicul Cerului, chipul nestricăciunii, îndrumătorul spre eternitate. Înfățișarea lui rămâne aceeași de-a lungul veacurilor, ca aducere aminte și simbol al adevărurilor veșnice și neschimbabile pe care le reprezintă[12].
Iubiți credincioși,
Bunicii, părinții și duhovnicii noștri ne-au transmis o spiritualitate perfectă. Regretatul părinte Petroniu Tănase, starețul nostru de la Athos, ne relatează că odată, admirându-o pe mama lui care cocea păștile și cozonacii pentru Paști, a auzit-o zicând: Nu pentru mâncat le-am făcut așa de frumoase, că nici nu-mi vine să mă ating de ele, ci pentru că așa-i de mândră fața Domnului Hristos la Paști[13]. Este exprimată aici prin cuvinte simple alcătuirea din Slujba Învierii: Să ne sculăm dis-de-dimineață și, în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului; și să vedem pe Hristos «Soarele dreptății», tuturor viață răsărind[14].
Lumina care se revarsă din persoana Domnului Hristos înviat din morți ne învăluie și pe noi, așa cum i-a învăluit pe înaintașii noștri, și ne umple de bucurie. Pe bună dreptate zice cântarea: Acum toate s-au umplut lumină: cerul și pământul și cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru care s-a întărit[15].
Iar George Coșbuc, cu evlavia lui rurală, subliniază atmosfera mirifică din sat în ziua de Paști: Și cât e de frumos în sat!/ Creștinii vin tăcuți din vale/ Și doi de se-ntâlnesc în cale/ Își zic: Hristos a înviat!/ Și râd de-atâta sărbătoare/ Din chipul lor cel ars de soare[16]. Nici la oraș nu lipsește această atmosferă.
Covârșiți de lumina și bucuria Învierii, îi îmbrățișăm pe bunicii și părinții noștri – în mod deosebit pe cei ce sunt singuri sau bolnavi, dar nu-i uităm nici pe cei tineri – și, dorindu-le tuturor sărbători pline de pace și fericire, le zicem: Hristos a înviat!
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
|
|
|
Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte
† ANDREI
Din harul lui Dumnezeu
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolit al Clujului, Maramureşului şi Sălajului
Cucernicului Cler, Cuviosului Cin monahal şi iubiţilor credincioşi, curaj de la Hristos, prin învierea Căruia viaţa stăpâneşte, şi de la noi arhiereasca bincuvântare.
Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte
În Hristos toţi vor învia(1 Corinteni 15, 22).
Iubiţi fraţi şi surori,
În cimitirul central din Cluj aşteaptă învierea din morţi marele nostru romancier Ion Agârbiceanu. Cu puţin înainte de a se muta la Domnul a scris o carte cu un profund caracter nostalgic: „Din pragul marii treceri”. Şi zice el, meditând, că viaţa nici măcar nu e scurtă, ci-i numai o părere, aşa trece de repede. Nici nu ştii ce-i viaţa asta! Atâta ştii, că te bucuri şi te desfătezi de minunile din jurul tău, de firea întreagă. Căci oricât le-ai cunoaşte, ele tot minuni rămân, minuni de frumuseţe[1].
Iar Lucian Blaga, în motto-ul pe care îl alege pentru volumul„În marea trecere”,se adresează lui Dumnezeu şi Îl roagă: Doamne, opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire, - şi totuşi, Te rog: opreşte ceasornicul cu care ne măsori destrămarea[2].
Poetul creştin Traian Dorz compară viaţa cu un tren: Un lung tren ne pare viaţa, ne trezim în el mergând,/Fără să ne dăm noi seama, unde ne-am urcat şi când./Fericirile sunt halte, unde stăm câte-un minut;/Până când să ne dăm seama, sună, pleacă, a trecut .../Iar durerile sunt staţii lungi, ce nu se mai sfârşesc,/Şi în ciuda noastră, parcă, tot mai multe se ivesc./Arzători de nerăbdare înainte tot privim,/Să ajungem mai degrabă la vreo ţintă ce-o dorim./Ne trec zilele şi anii, clipe scumpe şi dureri,/ Noi trăim hrăniţi de visuri şi-nsetaţi după plăceri./ Mulţi copii voioşi se urcă, câţi în drum n-am întâlnit!.../ Iar câte-un bătrân coboară trist şi frânt şi istovit./Vine-odată, însă, vremea să ne coborâm şi noi;/ Ce n-am da atunci o clipă să ne-ntoarcem înapoi?/Dar, pe când, privind în urmă, plângem timpul ce-a trecut,/ Sună-n Gara Veşniciei; am trăit şi n-am ştiut!... [3]
O cântare din slujba înmormântării subliniează şi ea efemeritatea vieţii: Toţi mergem în acelaşi locaş şi peste puţin timp vom fi pulbere, căci viaţa noastră, fraților, este ca o jucărie; ceea ce n-am fost ne facem şi din ceea ce suntem ne stricăm; vis nestătător suntem,suflare care nu are putere, zbor de pasăre călătoare, corabie pe mare care nu lasă urmă[4].
Iubiţi credincioşi,
Cine ne scoate din această stare de tristeţe iremediabilă? Ne scoate Sfântul Ioan Gură de Aur, pe care Biserica noastră îl aniversează în chip deosebit în acest an, şi care, în Cuvântul de Învăţătură de la Paşti zice: Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu mai este în groapă; că Hristos, sculându-Se din morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut[5]. Iar în Slujba Învierii cântăm:Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice; şi săltând, lăudăm pe Pricinuitorul, Cel unul binecuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri, şi preaslăvit[6].
Sfântul Ioan crede cu tărie în această afirmaţie şi credem şi noi, toţi creştinii. Din această convingere puternică în Hristos, care a călcat cu moartea pe moarte şi celor din morminte viaţă le-a dăruit, izvora curajul său, pe care, atunci când, pentru a doua oară, era exilat pe malul Mării Negre, la Cucuz, îl transmitea prin scrisoare altui exilat, episcopului Chiriac: Nu te mâhni, frate Chiriac, că eu, când eram izgonit din Constantinopol, nu purtam grijă de nimic, ci ziceam în sinea mea: De-i este voia împărătesei să ma izgonească, izgonească-mă. Al Domnului este pământul şi plinirea lui. De vrea să mă taie cu fierăstrăul, să o facă, am pildă pe Proorocul Isaia. De va vrea să mă arunce în mare, îmi voi aduce aminte de Proorocul Iona. De-i este voia să mă bage în groapă, am pildă pe Daniil aruncat în groapa leilor. De va vrea să mă ucidă cu pietre, am exemplu pe Ştefan, întâiul Mucenic, care a pătimit aceasta. De va vrea să-mi ia capul, am pe Botezătorul Ioan. De va vrea să-mi ia averea, de o am, să o ia; că gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi duce[7]. Iar diaconiţei Olimpiada, cu care făcuse o lucrare filantropică de excepţie, îi scria tot de acolo:Pentru ce te temi de cele trecătoare, când ele curg ca apa unui râu?Așa sunt cele de aici, fie bune, fie rele! Proorocul David a asemuit toată fericirea omenească, nu cu iarba, ci cu altceva mai trecător, cu floarea ierbii.Şi n-a vorbit numai de o parte a fericirii, numai de bogăţie, de pildă, sau numai de petreceri, sau numai de putere, sau numai de oameni, ci, printr-un singur cuvânt, prin slavă, cuprinzând tot ce pare strălucitor în viaţa omenească, a adăugat aceste cuvinte la imaginea ierbii: toată slava omului e ca floarea ierbii[8].
Cu această convingere că, înviind Hristos, nici un mort nu mai este în groapă, vor fi spuse, pe 14 septembrie 407, ultimele sale cuvinte: Slavă lui Dumnezeu pentru toate[9]. El ştia că porunca Lui este viaţa veşnică (Ioan 12, 50).
Dreptmăritori creştini,
De fapt, încă din celebrările Săptămânii Mari o lectură biblică cu caracter profetic ne spune că va veni o vreme când nimeni nu va mai fi în groapă. Dumnezeu i-a arătat lui Iezechiel un câmp plin de oase şi i-a poruncit să proorocească asupra lor: Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului! Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iată, Eu voi face să intre în voi duh şi veţi învia (Iezechiel 37, 4-5).
Care a fost urmarea proorociei?Când am proorocit, iată, s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au început să se apropie, fiecare os la încheietura sa. Şi am privit eu şi, iată, erau pe ele vine şi crescuse carne şi pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în ele... Deci am proorocit eu, cum mi se poruncise, şi a intrat în ei duhul şi au înviat şi mulţime multă foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor (Iezechiel 37,7-10).
Sfântul Ioan Teologul, fiind răpit în cer, cu anticipaţie ne relatează: Am văzut pe morți, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă care este Cartea Vieţii şi morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor (Apocalipsa 20,12). După înviere şi judecată urmează eternitatea cea fericită, împreună cu Hristos Dumnezeu: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Însuşi Dumnezeu va fi cu ei. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi (Apocalipsa 21, 3-4).
Frumuseţea şi incoruptibilitatea noii lumi ne este descrisă minunat de către Părintele Dumitru Stăniloae: Lumea va deveni atunci de o mare frumuseţe, căci va fi curată, pentru că trupurile incoruptibile nu vor mai avea nevoie de ea pentru consum şi oamenii nu se vor mai lupta plini de griji pentru a-şi procura cele necesare din ea... Lumea cea nouă nu va avea în ea nimic din simplul obiect exterior, nimic impus, nimic care să incite la luptă şi la patimă, ci se va revela ca mijloc de iubire curată şi de manifestare a lui Dumnezeu cel personal, ca mijloc de comuniune între oameni şi Dumnezeu şi între oamenii înşişi[10].
Iubiți frați și surori,
Din nefericire, încă de pe vremea Sfântului Apostol Pavel, existau liber cugetători, umanişti seculari, care nu credeau în înviere. Iată ce le scrie corintenilor: Dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor?... Căci dacă morții nu înviază, nici Hristos n-a înviat ... Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură a învierii celor adormiţi (1 Corinteni 15, 12-20). Pavel era sigur de învierea lui Hristos, nu numai pentru că s-a întâlnit cu El pe drumul Damascului, ci şi pentru faptul că a fost răpit până la al treilea cer, pentru că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus pe care nu se cuvine omului să le grăiască (2 Corinteni 12, 4).
Sfântul Pavel le-a răspuns scepticilor de pe vremea lui şi de atunci încoace mulţi oameni sfinţi şi învăţaţi le-au răspuns scepticilor de pe vremea lor. Romancierul nostru clujean Ion Agârbiceanu, pe care l-am amintit la începutul pastoralei, le răspunde necredincioşilor din veacul XX: Zadarnic mi-ar spune milioane de învăţaţi că Maestrul Ziditor nu există decât în neputinţa noastră de a înţelege lumea sau în natura raţiunii omeneşti de-a trece în mod necesar din premise la concluzii. Zadarnic! Simţurile mele aşa de genial alcătuite, harfa sufletului meu, făcută pentru cântece de fericire sau de durere, sunt aşa de independente de voinţa mea, a părinţilor sau de legile firii, încât e necesar să aibă un Tată Meşter Mare[11].
În mijlocul confuziilor şi incertitudinilor de la începutul veacului XXI, în valul crescând al tuturor sfâşierilor şi adversităţilor, punctul fix de reazem rămâne credinţa în Dumnezeu şi în învierea lui Hristos. De nenumărate ori, la Sfintele Paşti, facem această mărturisire de credinţă: Hristos a înviat! Şi ni se răspunde: Adevărat a înviat! Această mărturisire are o importanţă vitală. Pe lângă faptul că ea ne aduce aminte de nişte oameni minunaţi, care de sute de ani au trăit pe aceste pământuri şi în sufletul cărora credinţa ardea cu putere, în acelaşi timp, această mărturisire este legată şi de destinul nostru veşnic. Focul credinţei le încălzea acelor oameni întreaga ființă, iar viaţa lor era curată, gândirea cu dreaptă judecată şi vorbirea cuminte. Cui i-ar fi trecut prin minte că nu-i utilă ora de religie sau că trebuie scoase icoanele din şcoală? Acei oameni se salutau, ca şi noi, în aceste zile ale Paştilor cu „Hristos a înviat!”, dar când rosteau acest salut o făceau cu tremurare în glas şi cu o senină bucurie pe faţă. Poetul nostru năsăudean, George Coşbuc, în poezia „La Paşti” redă toată această stare de spirit: Şi cât e de frumos în sat/ Creştinii vin tăcuţi din vale/ Şi doi de se-ntâlnesc în cale/ Îşi zic: Hristos a înviat!/ Şi râde atâta-sărbătoare/ Din chipul lor cel ars de soare[12].
Şi noi rostim salutul „Hristos a înviat!”, dar oare cu acelaşi tremurat în glas şi cu acelaşi fior în inimă? Este pentru noi această mărturisire o problemă de viaţă şi de moarte? Prin faptul că noi credem, ori nu credem în această luminoasă realitate a Învierii lui Hristos ne determinăm participarea efectivă la viaţa în Dumnezeu. Această participare nu poate fi altceva decât o trăire spirituală serioasă. O adeziune totală la credinţa creştină. O ancorare în credinţa în Învierea lui Hristos care te înveşniceşte pe tine. Viaţa Lui, care nu a putut fi biruită de moarte şi de întunericul mormântului, se infuzează în viaţa noastră înveşnicind-o. Cine nu poate mărturisi această credinţă indiscutabilă în Învierea lui Hristos nu merită să poarte şi să degradeze în lume numele de creştin. Iar cine o mărturiseşte cu gura trebuie neapărat să o mărturisească şi cu o viaţă nouă, care iradiază din Hristos Cel Viu.
Iubiţi credincioşi,
Sfântul Pavel ne problematizează pe noi toţi cei botezaţi în numele Sfintei Treimi: Oare nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi ai învierii Lui, cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului. Căci cel care a murit a fost curăţit de păcat. Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El (Romani 6, 3-8).
Sigur că e vorba aici de o înviere spirituală, dar e vorba, în acelaşi timp, şi de învierea cu trupul în ziua cea de apoi. Nu zicem noi în „Crez”: Aştept învierea din morţi şi viaţa veacului care va să fie? În ce priveşte această înviere spirituală, Sfântul Apostol Pavel îşi continuă gândul: Să nu împărăţească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneţi poftelor lui, Nici să nu puneţi mădularele voastre ca arme ale nedreptăţii în slujirea păcatului, ci, înfăţişaţi-vă pe voi lui Dumnezeu, ca vii sculaţi din morţi şi mădularele voastre ca arme ale dreptăţii lui Dumnezeu (Romani 6, 12-13).
Nădejdea finală este viaţa cea din Împărăţie: Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, cântăm în slujba Învierii, astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine; Însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, întru Împărăţia Ta[13].
Fiind convins că înviind Hristos viaţa stăpâneşte şi că nici un mort nu mai este în groapă, vă doresc sărbători pline de pace şi vă îmbrăţişez, zicându-vă în grai pascal: Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le[14].
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
[1]Ion Agârbiceanu, Din pragul marei treceri, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 20.
[2]Lucian Blaga, Poezii, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966, p.77.
[3]Apud †Andrei, Arhiepiscop şi Mitropolit,Răstignirea Duhovnicească, Renaşterea, Cluj, 2015, p. 26.
[4]Molitfelnic, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 241.
[5]Slujba Învierii, EIBMBOR, Bucureşti, 2010, p. 46.
[6]Ibidem, p. 37.
[7]Proloagele pe Ianuarie, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 94.
[8]Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvioasa Olimpiada diaconiţa. O viaţă – o prietenie – o corespondenţă,Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 107.
[9]Ibidem, p. 7.
[10]Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă 3, EIBMBOR, București, 1978, p. 387.
[11]Ion Agârbiceanu, Faţa de lumină a creştinismului, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2006, p. 32.
[12]George Coşbuc, Poezii, Cartea Românească, 1982, p. 180.
[13]Slujba Învierii, EIBMBOR., Bucureşti, 2010, p. 27.
[14]Ibidem, p. 44.
|
