"Credinţa neclintită este un turn întărit şi Hristos se face toate celui ce crede."

CHEMAREA BRAŢELOR PĂRINTEŞTI
(MEDITAŢIE LA DUMINICA FIULUI RISIPITOR)

Revista Renașterea, nr. 2/2009, p.6

La începutul perioadei liturgice a Triodului, în a doua duminică premergătoare sfântului şi marelui post, pericopa evanghelică ne aminteşte mult cunoscuta pildă a fiului risipitor sau a Tatălui iubitor, cum i s-ar mai putea spune (Luca 15, 11-32).

Celebrul tablou, capodoperă a Sfintei Scripturi, zugrăvit de însuşi dumnezeiescul Învăţător Iisus Hristos, se prezintă în două planuri suprapuse: într-un prim plan cele trei mari categorii de oameni existente pe pământ, iar cel de al doilea icoana relaţiei filiale a omului cu Dumnezeu.

1). Prima categorie este cea a Tatălui, în evanghelie Dumnezeu, care prezintă omul desăvârşit, îndumnezeit (care poate sunt cei mai puţini). Omul bogat, în nesfârşită iubire dumnezeiască, în speranţă, în încredere, în răbdare, în smerenie, în cunoştinţă şi înţelepciune, în putere şi slavă, stăpân pe sine şi pe bogăţiile sale, adunate cu multă trudă, în mulţi ani, de sine însuşi şi de multe genereţii (la Dumnezeu înseamnă nesfârşita şi veşnica Sa, bogăţie de daruri), care trăieşte în tihnă, în pace, dreptate şi armonie, cu toată casa şi averea sa. El ca un înţelept vorbeşte doar atunci când trebuie şi cât trebuie, după cum vorbesc cei desăvârşiţi¹, stăpânind cu înţelepciune, adică în iubire şi respect, peste fiii şi slugile sale. El doreşte doar binele, se bucură de bine, provoacă şi urmăreşte binele, dar niciodată nu-l impune şi celor din jurul său. El dă dovadă de iubire, de îndelungă răbdare, şi mai ales de totală iertare. Când fiul risipitor se va întoarce, el îl va primi cu nesfârşită iubire, după ce l-a aşteptat cu mult dor. Îl iartă, îl repune în calitatea de fiu, porunceşte „să se facă ospăţ”, „să ne bucurăm şi să ne veselim”. La ospăţul acesta al dragostei şi al bucuriei nesfârşite, cu multă blândeţe îl va îndemna şi pe fiul cel mai mare, care poate, se va lăsa totuşi convins. Cei doi fii ai săi, chemaţi să-i fie moştenitori şi părtaşi bogăţiilor sale sunt două mari categorii de oameni, drepţi şi păcătoşi², dintre care unii sunt conştienţi de păcatul şi căderea lor, iar alţii nu³.

2). A doua categorie reprezentată prin fiul cel mai tânăr, este categoria de oameni reci, necredincioşi, total păcătoşi, care cred că viaţa, fericirea, sunt imposibile fără o libertate absolută, autodeterministă, şi ca atare pierzătoare. Care luând partea din bogăţia părintească (de la Dumnezeu), adică darurile şi calităţile native, le pun în slujba cultului egoismului exaltat, exacerbat, mereu însetat şi niciodată satisfăcut de plăceri şi de patimi josnice, risipind cu nesăbuinţă darurile şi puterile sufleteşti şi trupeşti primite. Când ele se sfârşesc, când iluzia visului îmbătător încetează, fiinţa lor este cuprinsă de amărăciune, de slăbiciune şi disperare. Aşa cum Domnul stă în capul scării, aşteptând pe nevoitorii Săi să le dea mâna Sa, să-i ajute să facă ultimul pas şi să intre în nesfârşita bucurie şi fericire a iubirii Sale, tot aşa şi la capătul cărării pierzării, pe omul disperat şi desfigurat de păcat, îl întâmpină „străinul”, locuitorul ţării celei îndepărtate, satana. Acesta, în tirania lui îi încredinţează paşterea porcilor, adică a patimilor şi duhurilor sale rele. Dar în foamea lui spirituală, omul niciodată nu se va putea hrăni şi sătura cu răutatea, adică cu hrana porcilor sau a dracilor. Atunci fiul, păcătosul, care a fost total rece faţă de iubirea şi bunătatea tatălui, se trezeşte. Bunătatea, iubirea, rugăciunea şi dorul părintelui, care l-au însoţit ca un înger păzitor, îi apar acum ca o lumină salvatoare, ca o putere de viaţă dătătoare care îl învie şi îl încurajează. Cu conştiinţa adâncă a greşelii şi a păcatului, dar cu nesfârşită nădejde şi încredere în bunătatea părintelui celui atotputernic şi veşnic bogat, el porneşte pe drumul reîntoarcerii. A greşit, a rănit iubirea Tatălui, a dispreţuit bunătatea lui, a alergat cât putea mai departe, de ochii lui şi de braţele iubirii părinteşti. A risipit totul şi acum e în zdrenţe, ca un cerşetor dispreţuit şi ca un bolnav, cu trupul plin de vânătăi. Dar totuşi îndrăzneşte! Vine spre casa părintească, (spre Tatăl ceresc) cu sufletul aprins de dor. Dorul îi dă aripi şi zboară, dar acum el cunoaşte umilinţa, smerenia şi recunoştinţa, sentimente străine lui altădată. A fi un argat, oricât de neînsemnat, acolo unde domneşte pacea, liniştea şi siguranţa, unde poate vedea faţa tatălui iubit şi simţi prezenţa sa, îi este îndeajuns. Pornit pe cale, ajunge la poarta casei, şi tatăl îl întâmpină şi-l primeşte, sărutându-l şi îmbrăţişându-l cu lacrimi de iubire şi de dor. Aşadar, nădejdea lui nu s-a înşelat, Tatăl îl va copleşi cu bunătatea şi darurile sale, redându-i calitatea şi demnitatea de fiu, prin haină şi inel iar printr-un ospăţ al deplinei bucurii şi veselii ştergându-i din suflet toate amarele amintiri. De acum, cu iubire recunoscătoare, va rămâne pe veci în casa tatălui.

3). A treia categorie este cea a fiului mai mare. A păcătoşilor care trăiesc în păcate fără să fie conştienţi de aceasta. Formal, îndeplinesc toate poruncile, dar sub imperativul datoriei civice, fără a privi, faţa iubitoare şi luminoasă a Tatălui. Cu cât le împlinesc mai desăvârşit, cu atât sunt mai nemulţumiţi. O nemulţumire care creşte şi îl face pe om tot mai nefericit. Ei critică, urăsc, dispreţuiesc pe toţi. Asemeni fiului mai mare care îl dispreţuieşte pe tatăl ca pe un neînţelept, de două ori prostit şi înşelat de fiul mezin, iar pe fratele său cel mai mic îl dispreţuieşte ca pe un risipitor, distrugător de avere, desfrânat şi parazit, pe deasupra. Sărbătoarea pascală, a întoarcerii şi reprimirii fiului rătăcit, el nu o poate concepe. Pe toţi câţi participă la ospăţ îi găseşte vinovaţi⁴, iar el „nu vrea să intre”. Mânia şi invidia îl ţin departe de ospăţul bucuriei, al dragostei şi al comuniunii, dar duhovniceşte vorbind şi de al Euharistiei şi al Raiului. Respinge chemarea Tatălui şi îndemnul lui Hristos „veniţi la Mine toţi”. Tatăl cu multă blândeţe insistă ca el să intre, să se bucure şi el împreună cu toate slugile (îngerii adică), de reînvierea şi reîntoarcerea fiului rătăcitor. Tatăl nu i-a dat un ied să se veselească cu prietenii săi, adică o frântură din bogăţia sa, dar îi dă totul: „toate ale mele ale tale sunt”. Aşadar, se cuvine ca şi el, ca un stăpân a toată casa şi bogăţia, împreună cu tatăl, să se bucure şi să se veselească de revenirea fratelui său...

Din categoria fratelui mai mare nu ştim câţi vor intra la ospăţ. Tatăl insistă, îi cheamă, dar în virtutea libertăţii se poate răspunde pozitiv sau negativ, se poate şi refuza. Evanghelia nu precizează, ceea ce denotă că timpul este dat, ca aşteptare din partea Tatălui (Dumnezeu) şi ca venire întru sine, din partea omului, a fiului mai mare şi a tuturor celor asemeni lui.

Prezentând pe scurt aceste trei categorii, revenim la al doilea plan, cel al reîntoarcerii omului la Dumnezeu.

Dumnezeu (Tatăl din evanghelie) l-a făurit pe om din ţărână dându-i duh din Duhul Său (sufletul) şi prin aceasta, înfiindu-l. Bunătatea şi dragostea Sa faţă de fiul adoptiv-omul sunt admirabile. Îndelunga Sa răbdare, iertarea nesfârşită, reînfierea, bucuria şi veselia ospăţului, toate se întrupează în Hristos. El, Părintele veacului ce va să fie, în care a locuit trupeşte, toată puterea, lumina, dreptatea, adevărul şi iubirea dumnezeirii, adică a Sfintei Treimi, este Cel care aşteaptă pe fiii cei pierduţi ai acestei lumi să se reîntoarcă la Sine. Pe cei care în locul credinţei şi iubirii Lui, a darurilor primite în casa Lui – Biserica, preferă încrederea în sine, iubirea plăcerilor, a banilor, deşarta trufie omenească, care vrea să creeze un Rai fără Dumnezeu. Îndepărtaţi de casa părintească - Biserica, ei toţi vor cunoaşte sărăcia spirituală, durerea şi disperarea, nemulţumirea mereu crescândă, mânia, invidia şi ura, izolarea într-o veşnică şi plină de chin, nefericire.

Chemarea braţelor părinteşti şi a inimii pline de iubire şi de dor a lui Hristos, este acum mai puternică ca niciodată. Suferinţele (crizele) prin care trece ţara şi omenirea, nu sunt decât rezultatul dorinţei şi cerinţei oamenilor de a trăi în deplină libertate autodeterministă. De a folosi tot talantul şi darul primit de la Dumnezeu în propria lor slujbă. De a renunţa la cultura, arta, literatura şi trăirea creştină în favoarea „evoluţiei”, „modernismului”şi „progresului”. Punându-şi geniul în slujba „culturii păcatului” şi toată bogăţia minţii şi a inimii lor, în slujba „străinului” satan, care, îndată ajunşi la sărăcie îi tiranizează. Asemeni şi acea parte dintre oameni, care a slujit formal binelui şi lui Dumnezeu, este pândită de aceeaşi nefericire, dar lăuntrică. Din lăuntru sau din afară, mai mult sau mai puţin, loviţi de suferinţe şi dureri, sau încă zăcând cu indiferenţă în patimi şi păcate, suntem chemaţi cu toţii, în braţele iubirii părinteşti. Braţele deschise, ale lui Hristos cel bătut, chinuit, batjocorit şi răstignit pe cruce pentru păcatele noastre, înconjurat tainic de lumina învierii, ne cheamă spre îmbrăţişare şi spre propria noastră înviere. Toţi nefericiţii oameni, care sărăciţi sufleteşte, „sunt abia vii”, sunt chemaţi la iubirea Lui a tot eliberatoare, care învie, tămăduieşte, bucură, îmbogăţeşte şi înveseleşte, prin îmbrăţişarea Sa.

Împreună cu Fiul, cu Tatăl şi cu Duhul, cu slugile Sale care sunt soborul sfinţilor şi al îngerilor, să petrecem viaţa, care ne-a mai rămas, în casa părintească, în sfânta Sa Biserică. Ea este mama duhovnicească a întregii lumi, unde suntem ocrotiţi de Împărăteasa cerească, Maica Domnului nostru şi pururea Fecioara Maria. Aici toţi putem fi îndestulaţi de pâine, de iubire, de adevăr şi de toate cele necesare vieţii sufletului şi a trupului, trăind o viaţă de muncă cinstită, evlavie şi rugăciune. Câtă mulţumire şi recunoştinţă, nu-I datorăm noi lui Hristos-Dumnezeu, pentru viaţa Sa trăită pe pământ, dată nouă să o trăim, pentru tot harul şi ajutorul Său şi pentru pilda aceasta mântuitoare? Până la sfârşitul veacurilor, îi datorăm doar slavă, mulţumire, cinste şi închinare, Lui şi Tatălui şi Duhului Sfânt. Amin.

Arhim. Andrei Coroian 

Cuvânt la Acatistul Bunei-Vestiri

Câteva amănunte în legătură cu slujba sau rânduiala acatistului.

În primul rând, acatist înseamnă „a sta în picioare”. Este foarte important să cunoaştem că poziția corectă de rugăciune în biserică, publică, dar și la rugăciunea noastră particulară, este în picioare; iar slujba acatistului se şi numeşte aşa: „a sta în picioare”.

Acatistul Bunei-Vestiri este prototipul tuturor acatistelor pe care le cunoaşte Biserica noastră. Este primul acatist care a apărut în istoria Bisericii şi care se păstrează, până astăzi, în cărţile de cult, în Ceaslov şi în Triod. În săptămâna a cincea a Postului Mare cântăm slujba Acatistului Bunei-Vestiri din Triod, atunci când se face denia de vineri. Se pare că ea a fost alcătuită de Sfântul Roman Melodul.

De asemenea, este important să cunoaştem că acest acatist a avut un rol important în ce priveşte destinul Constantinopolului. În 7 august 626, când cetatea Constantinopolului era asediată de perşi şi de avari, lipsind împăratul Heraclie, Patriarhul Serghie i-a adunat pe toţi credincioşii, a scos lemnul Sfintei Cruci, icoana nefăcută a Mântuitorului şi veşmântul Maicii Domnului şi a pornit în procesiune pe străzile cetăţii, astfel încât i-a încurajat pe cetăţeni şi a reuşit să-i îndepărteze pe cei ce doreau să distrugă cetatea. În noaptea aceea, datorită victoriei purtate, toţi credincioşii au participat la slujba acatistului, în Biserica Maicii Domnului din Vlaherne şi au cântat slujba acatistului stând în picioare toată noaptea, mulţumind lui Dumnezeu pentru izbând miraculoasă, împăratul fiind plecat cu cei mai buni ostași într-o expediţie militară în Orient. Deci, au reuşit cu ajutorul lui Dumnezeu să îndepărteze pe cei ce vroiau să cotropească cetatea Constantinopolului.

Din punct de vedere duhovnicesc, ne învaţă părintele Macarios Simonopetritul că slujba acatistului trebuie să o rostim mai ales atunci când suntem asediaţi, fiecare în parte, de păcate, de patimi. Este foarte folositoare slujba acatistului în ce ne priveşte, mai ales atunci când suntem în ispită, în păcat sau în patimi, considerând că ea ajută ca asediul diavolului să fie îndepărtat. Maica Domnului este în stare să facă acest lucru...!

Pe de altă parte, trebuie să reţinem şi următorul aspect: atunci, în 626, când cetatea Constantinopolului era asediată şi împăratul lipsea, dimpreună cu cei mai buni ostaşi, Patriarhul a fost cel care a mobilizat pe toţi cetăţenii cetăţii şi a reuşit, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului, să-i îndepărteze pe cei ce vroiau să cotropească cetatea. Această caracteristică, a rămas în profilul genetic al grecilor. Statul elen nu este laic, este un stat ortodox, iar vidul legislativ, sincopele din conducerea ţării și neputinţa celor care conduc destinele ţării, întotdeauna sunt asumate de Biserică și gestionate responsabil de mitropoliţi. Biserica greacă are un arhiepiscop, care este întâistătătorul sau primatul Bisericii, iar ceilalţi episcopi sunt mitropoliţi, fiecare cu mitropolia sau eparhia lui. Până astăzi, episcopii, respectiv mitropoliţii, au cuvântul cel mai greu de spus în ce priveşte destinul societăţii elene, nu numai al Bisericii. Conjugate, puterea seculară şi cea a Bisericii, pot reuşi să ducă la limanul mântuirii un popor, dar şi să îl ajute în devenirea lui socială, care este, de asemenea, important. Dacă vom citi atent cartea Apocalipsei, vom vedea că Dumnezeu ne judecă şi în calitate de popor şi de neam. Este foarte important să existe simbioză între puterea seculară şi cea bisericească. Altfel, dacă există dezbinare între puterea seculară şi puterea bisericească, riscăm nu numai asedierea, ci pieirea. Exemplul la îndemână este momentul 626, august, 7, al cetății Constantinopolului. Atunci când puterea seculară şi cea bisericească nu au mai fost în armonie, Constantinopolul şi Imperiul Bizantin au căzut, rămânând doar memoria lui până astăzi, iar puterea bisericească, respectiv Patriarhia Ecumenică și Patriarhul din Constantinopol sunt cele mai asuprite identități sociale şi bisericești din Turcia. Creştinii sunt prigoniţi până astăzi în Turcia, iar patriarhul trăieşte sub teroarea fricii, pentru că au fost multe atentate la viaţa lui.

Aşadar, referindu-ne la viaţa duhovnicească, atunci când suntem asediaţi de ispite, de păcate și de patimi, trebuie neapărat să o chemăm pe Maica Domnului în ajutor prin slujba imnului acatist. Iar în ce priveşte ţara şi neamul nostru, tot pe Maica Domnului să o chemăm în ajutor, ca să-i unească pe oameni sub o singură ocârmuire, cea a lui Dumnezeu. Aşa să fie!

Arhim. Dumitru Cobzaru