|
|
Iisus Hristos – Icoana împlinirii umanului!
Nașterea Domnului Iisus Hristos la „plinirea vremii” reprezintă recosiderarea potențialului uman, de a deveni „asemenea lui Dumnezeu”!
Colindul românesc învață că „strămoșii iară, prin Sfânta Fecioară, s-au înnoit”! Ceea ce înseamnă că, datorită ei, există șansa izbăvirii, dar și a înnoirii, a regenerării...!
Această însușire a Maicii Domnului trebuie să devină un deziderat pentru orice creștin adevărat. Responsabilitatea umană trebuie să se răsfrângă asupra întregului Adam. Maica Domnului este rezultatul generațiilor anterioare ei și în același timp regenerarea arborelui genealogic, și nu mai puțin „începutul mântuirii noastre” a generațiilor de după ea, dacă punem la socoteală timpul, deși ea transcende orice dimensiune limitată.
Revenind la potențialul și idealul creștin, orice om, botezat în numele Sfintei Treimi, trebuie să aibă în vedere împlinirea umanului realizat de Mântuitorul Hristos – Fiul lui Dumnezeu, de Maica Domnului, de Sfinți, și să nu uităm că primii creștini se numeau așa, și, de ce nu, de Monahi, care iau în serios acest deziderat.
Așadar, Praznicele Împărătești, care ne stau în față, Nașterea, Tăierea împrejur și Botezul Domnului, ne redescoperă dimensiunea, dacă vreți „raiul cel închis, (ce) azi iar s-a deschis”, în care, asemenea protopărinților Adam și Eva, trebuie să viem spre a se împlini în noi voia primordială a lui Dumnezeu în ce-l privește pe om, hotărâtă în comuniunea de iubire a Sfintei și de Viață Făcătoarei Treimi: „să facem pe om după Chipul și Asemănarea Noastră!”.
În același timp, și în aceeași măsură, să nu-i uităm pe înaintașii noștri care se înnoiesc prin noi, care cu „suspinuri negrăite” imploră această lucrare; Îl imploră pe Dumnezeu, dar și pe noi, care putem fi șansa regenerării lor.
În același timp, și în aceeași măsură, să nu uităm generațiile de după noi, datori fiind să naștem fii ai lui Dumnezeu, devenind astfel „născători de dumnezeu”; să naștem sfinți; să naștem monahi; să naștem oameni adevărați, așa cum și-I dorește Dumnezeu! Să încercăm uimirea Maicii Domnului, din stihira și acum... a vecerniei Duminicii Sfinților Părinți după trup ai Domnului: „Cum Te-ai semănat și ai rodit întru mine, Împăratul meu și Dumnezeul meu?”, măcar atunci când ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului!
În lumina acestor adevăruri eterne, în numele tuturor monahilor și monahiilor din mânăstirile Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, nevoitori în lucrarea mântuirii personale, dar cu responsabilitate pentru generațiile anterioare și cele viitoare, Vă îndemnăm să vă alăturați nouă în rugăciune, în lupta cea duhovnicească, sub aripa Duhului, ca împreună să izbândim, ajungând să cunoaștem și să trăim experiența comuniunii de iubire a Sfintei și de Viață Făcătoarei Treimi, asemenea Fratelui nostru mai mare, născut în Betleemul Iudeii, Care a așezat făptura omenească de-a dreapta Tatălui...! Iar timpul vieții pământești, atât cât ne-a mai rămas de trăit, să-l facem dar de mare preț Domnului Iisus, asemenea magilor de la Răsărit; bunăvoire față de semenii noștri și rug aprins de iubire pentru Cel de Sus, a Căruia fie slava în veci. Amin!
Arhim. Dumitru Cobzaru |
|
|
Viaţa, moartea şi Dumnezeu...
(Meditaţie la Duminica XX-a după Rusalii)
,,Şi după aceea, S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain, şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime. Iar când S-a apropiat de porţile cetăţii, iată că scoteau un mort, singurul copil al mamai sale; şi ea era văduvă; şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi ia zis: ,,Nu plânge!” Şi apropiindu-Se S-a atins de pat, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi i-a zis: ,,Tinere ţie îţi spun: Scoală-te!” Şi s-a ridicar mortul şi a început să vorbească; şi i l-a dat mamei sale. Şi frică mare i-a cuprins pe toţi şi-L slăveau pe Dumnezeu, zicând: ,,Mare profet S-a ridicat între noi şi Dumnezeu Şi-a cercetat poporul”. (Luca cap. 7, 11-16).
Sfântul evanghelist Luca, doctorul, istoricul şi pictorul preaiubit,a zugrăvit cu multă măiestrie, într-un tablou viu, scena întâlnirii petrecute la porţile oraşului Nain dintre ceea ce unii exegeţi şi comentatori, numesc ,,convoiul morţii”, adică alaiul care ducea pe tânărul mort la groapă, şi ,,convoiul Vieţii”, adică mica obşte de ucenicii şi admiratori ai lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu-izvorâtorul vieţii. Cuprins de un sentiment de adâncă milă faţă această văduvă cu sufleul de două ori cernit, Mântuitorul Hristos, îl înviază pe acest tânăr şi i-l dăruişte mamei sale. Este a doua înviere, în ordine cronologică, săvârşită de Mântuitorul în timpul care a trăit pe pământ, după cea a fiicei lui Iair (Luca cap. 8, 41-56) şi mai apoi de cea a dreptului Lazăr (Ioan cap. 11, 1-46). Din această relatare care povesteşte minunea învierii tânărului şi efectul ei avut asupra celor prezenţi, se desprind două cuvinte cheie şi un al treilea care dă sens şi înţelegere primelor două şi arată legătura strânsă dintre ele.
Viaţa şi moartea sunt primele două cuvinte, două realităţi inevitabile pentru oricare trăitor al acestui pământ, iar al treilea este Cel care a făcut-o pe prima şi o îngăduie pe a doua, şi Cel care prin amândouă ne poate duce la altă viaţă ferictă, anume Dumnezeu.
Viaţa! O iubim toţi şi ne bucurăm de ea, o aşteptăm cu drag, o vrem cât mai lungă. Când se zămisleşte o nouă fiinţă este prilej de bucurie pentru părinţi, dar şi pentru apropiaţi şi cunoscuţi; iar când cel zămislit se naşte, este prilej de bucurie pentru tot satul sau pentru toată comunitatea. Celui nou născut i se fac urări, iar părinţii îi pregătec viitorul. Cât mai fericit! Cât mai strălucit! Urările continuă!.. Viaţă lungă, sănătate, bucurii, împliniri, realizări, pentru nou născut, pentru părinţi şi pentru rude deopotrivă. Fără să căutăm să umbrim în vreun fel această bucurie euforică, este bine de să amintim totuşi că mai există o viaţă, mai adevărata, anume viaţa duhovnicească. Şi că adevărata naştere a unui prunc este în ziua Botezului, care se face prin credinţa mărturită de naşii şi de părinţii lui. O viaţă care îşi are legile ei, pentru care cei amintiţi au tot atâta răspundere, dacă nu chiar mai multă, pentru cel nou născut.
Dar moartea? Moartea este un cuvânt care ne lasă reci, unul care nu este plăcut la sunet în auzul nostru. Pe ea nu o iubim, pe ea nu o dorim, pe ea o vrem cât mai departe de noi şi de ai noştri. Niciodată nu vom spune că suntem pregătiţi îndeajuns pentru a o întâmpina, nicicând nu-i vom spune: Vino ! O boală doar ne întristează şi ne supără, iar moartea când se apropie ne aduce lacrimi, suspine şi bocete. Moartea îl sperie şi-l întristează pe cel bogat şi pe toţi ai casei lui, dar şi săracul râmâne mut de durere, când cugetă că va pierde pe cineva drag. Ea nu caută nici la tinereţe, nici la frumuseţe, nici la putere, nici la sănătate, nici la nevinovăţia pruncească, nici la înţelepciunea bătrâneţilor. Oriunde, ea taie cu secera-i nemiloasă ca-n propria sa grădină şi adună precum snopii, vieţi omeneşti, mereu, mereu.
Este bine însă de asemea ştiut că şi moartea este de două feluri. Una fizică pe care nu putem să o evităm, dar pe care putem să o transfigurăm, pe care o putem transforma în clipa începutului sau a continuării adevăratei fericiri. Şi o alta, spirituală, duhovnicească (de aceasta cu adevărat trebuie să ne temem), care constă în necunoaşterea, uitarea sau ignorarea lui Dumnezeu şi a legilor Lui. În pierderea comuniunii fericite cu El, pentru un timp mai scurt sau mai lung, sau... să nu fie!, pentru veşnicie.
La o privire mai puţin pătruzătoare, cele două realităţi viaţa şi moartea, par diametral opuse şi de neîmpăcat. Şi totuşi între ele există o legătură atât de strânsă cum nu poate fi alta, o legătură ontologică de nedezlegat.
Legătura aceasta a făcut-o cea mai scumpă şi mai sfântă Fiinţă şi Persoană, din cer şi de pe pământ, anume Dumnezeu. Căci de El şi numai de El, depinde în totalitate înţelegerea şi trăirea vieţii, înţelegerea şi trăirea morţii şi legătura sfântă (tot ceea ce a făcut Dumnezeu nu poate fi decât bun şi sfânt) dintre ele. De fapt ceea ce numim noi moarte este începutul continuării altei vieţi, nu mai că într-un alt mod de existenţă pe care nu-l vedem cu ochii fizici. Aşa cum apa, păstându-şi alcătuirea şi formula chimică, se transformă din stare lichidă în stare gazoasă (în vapori), se ridică în văzduh formând norii, pe care apoi vântul îi duce departe, departe, unde vederea noastră nu mai poate cuprinde. În acelaşi timp ea se face folositoare cand revine pe pământ sub forma ploii binevântate. Tot aşa şi omul, faptul se vede limpede în vieţile sfinţilor, când pleacă din viaţă, dacă a trăit o viaţă duhovnicească vie, conştientă, după trecerea în această viaţă, poate fi de folos prin rugăciune şi mijlocire către Dumnezeu pentru cei rămaşi pe pământ. Este bine să cunoaştem şi să înţelegem ce este viaţa duhovnicească şi cum se trăieşte în toate etapele parcursului ei, căci aceasta este premisa pozitivă a evitării morţii noastre duhovniceşti sau a căderii întru ea.
Viaţa adevărată, duhovnicească, înseamnă cunoaşterea lui Dumnezeu şi ascultarea cu iubire respectuoasă faţă de El. De El, de poruncile, de sfaturile şi de îndemnurile Sale. Căci moartea spirituală, duhovnicească, survine tocmai atunci când Îl ignorăm cu bună ştiinţă sau Îl uităm. Dintr-un motiv sau altul încetează legătura şi comuniunea noastră cu El. Această moarte, la fel ca moartea fizică, îşi are germenele în fiinţa noastră, ca rezultat al păcatului neascultării de Dumnezeu, a primilor oameni zidiţi. Hristos însă, Omul ideal, şi Fiul lui Dumnezeu în acelaşi timp, prin ascultarea Sa faţă de Tatăl până la moartea pe Cruce, a vindecat genetic firea noastră omenească, pe care a luat-o din Sfânta Fecioară Maria. El necedând nici unei tentaţii, dintre cele cu care omul este ispitit, a biruit deplin păcatul, în fiinţa Sa, şi în acelaşi timp a biruit şi moartea ca rezultat al păcatului; apoi înviind din morţi a devenit primul Om cu trup înviat şi nemuritor.
Prin credinţa şi ascultarea faţă de El, prin împlinirea cu iubire a poruncilor şi sfaturilor Lui, orice om biruieşte moartea întru sine şi devine nemuritor. Avem exemplul sfinţilor cu moaşte care nu putrezesc; a sfântului prooroc Ilie şi a dreptului Enoh, şi a altor sfinţi necunoscuţi, care au fost răpiţi cu trupul la cer, iar la a Doua Venire a Domnului vor fi îndumnezeiţi, aşa cum vom fi toţi cei mântuiţi. De aceea soluţia vindecării de moarte şi singura noastră grijă este ascultarea de Dumnezeu şi de poruncile Lui. Grija de a fi smeriţi, de a fi credincioşi, evlavioşi şi respectuoşi; muţumitori pentru darurile primite de la Dumnezeu şi milostivi faţă de orice om sau creatură; curaţi la suflet, la minte, la inimă şi la trup; înfrânaţi, rugători, jertfitori, este ceea ce ne aduce multă pace şi bucurie, linişte şi speranţă în suflet. Aşa se alungă de la noi teama şi neîncrederea în viaţa care vine după moartea fizică. Dacă trăim conştienţi că Dumnezeu ne-a creat şi ne-a dăruit totul: Cerul, pământul, apele, pădurile, florile, sufletul, trupul, mintea, inima, judecata, memoria, puterea, sănătatea, iubirea, frumuseţea, fecicirea, şi trăim folosindu-le cu înţelepciune, aşa cum El ar face-o, atunci ne bucurăm încă de pe pământ de prezenţa luminii şi a harului Său. Sufletele noastre sunt pătrunse de pace şi bucurie iar moartea trupească (adică despărţirea sufletului de trup) o aşteptăm ca pe o mare sărbătoare, cea mai mare care poate fi în viaţa unui om. Ea de fapt este uşa împărătească, prin care intrăm la Împăratul, Arhiereul şi Mirele Hristos, în altarul Bisericii celei din cer.
Noi oamenii nu numai că avem dreptul la fericire, ci avem obligaţia să o cultivăm şi să o dobândim. Chiar acesta este destinul nostru, rostul pentru care suntem făcuţi de Dumnezeu. Dacă L-am iubi pe El din tot sufletul nostru, din toată fiinţa şi din toată puterea noastră, iar pe oameni (chiar şi pe duşmani), ca pe noi înşine, împlinind Legea Evangheliei cuprinsă în cele nouă fericiri, am muri cu toţii copleşiţi de cerească fericire. De aceea spunem despre un cuvios sau ierarh, care s-a dedicat cu totul împlinirii vieţii şi poruncilor lui Dumnezeu, că a ,,adormit întru fericire”.
Am spus mai devreme că între viaţă şi moarte există o legătură de nedespărţit. La fel cum între lumea aceasta vizibilă, sensibilă (pe care o vedem şi o pipăim), şi aceea invizibilă, spirituală (care ni se pare atât de departe) există de asemenea o legătură de neevitat. Sfânta Evanghelie ne aduce mărturii de necontestat în acest sens. În pilda despre ,,bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr” (Luca 16, 19, 31 ), prin gura acelui nefericit, ne sunt descrise cu plasticitate imagini de un mare realism duhovnices, atât imagini din rai (stare fericită a sufletelor) cât şi din iad (stare de chin şi nefericire), vizibile de altfel încă de pe pământ. Care este dar secretul aceastei legături ?
Legătura aceasta este, şi se face în acelaşi timp, prin Persoana care are cel mai scump şi mai sfânt Nume de pe pământ: Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu! Doar prin El, şi numai prin El, putem înţelege (atât cât ne este îngăduit şi necesar) şi trăi cu adevărat, atât viaţa cât şi moartea, şi mai ales viaţa fericită de după ea. Din învierile din morţi, pe care le-a făcut Fiul lui Dumnezeu, cât a trăit pe pământ, vedem că în realitate (realitatea aşa cum o vede Dumnezeu) diferenţa aceasta care nouă ni se pare de netrecut, dintre cele două lumi, nu este atât de mare. Fiicei lui Iair i-a chemat sufletul înapoi în trup şi a înviat-o. Fiului acestei văduve din Nain, la o poruncă: Tinere ţie îţi zic : Scoală-te!, îndată l-a înviat, spre bucuria şi învierea sufletului cernit de tristeţe şi de văduvie al mamei sale. Pe Lazăr, deşi era mort de patru zile, l-a strigat ca şi cum ar fi fost viu, şi acesta a ieşit din momânt ca şi cum ar fi ieşit dintr-o casă. La Dumnezeu, cum scrie sfântul Nicolae de Ohrida, cele două lumi sunt de fapt una, la mai multe nivele, am adăuga noi. El vorbeşte cu morţii precum cu viii, iar ei Îl ascultă mai mult ca cei de-al doilea.
În concluzie, iată că Dumnezeu (şi tot ce face Dumnezeu, face pentru noi) prin învierea fiului acestei văduve îndurerate din Nain, ne descoperă multe taine şi legătura dintre ele. Ne descoperă taina vieţii şi taina morţii care sunt în mâinile Lui. Ne arată că moartea fizică nu este un fapt atât de grav după cum este moartea duhovnicească. Acest tânăr, cel puţin la îndemnul mamei sale, va fi devenit mai apoi credincios şi următor Domnului Hristos şi poruncilor Lui, iar sfânta Tradiţie ne confirmă acest lucru. Iar apostolii, ucenicii, şi ceilalţi prezenţi la nemaipomenita minune, au rămas adânc pătrunşi la inimă de aceste taine pe care Hristos Iisus le-a descoperit în faţa ochilor lor sufleteşti şi trupeşti, şi-L slăveau pe Dumnezeu.
Avem în Biserică aceste mari daruri: Darul de a ne bucura de adevărata viaţă duhovnicească; Darul de a avea putinţa transformării morţii fizice într-un moment de speranţă, de bucurie, de mulţumire şi de împlinire; Darul de a fi recunoscători şi mulţumitori lui Dumnezeu că ne-a mântuit din moartea duhovnicească, de despărţirea de El şi de Tatăl pe care o moştenisem prin păcat. Apoi darul de-a pomeni moartea la trecut (după cum ne învaţă părinţii duhovniceşti) şi a fi mereu plini de iubire, recunoştinţă şi mulţumire către Dumnezeu, în prezent, dar şi de umilinţă spre a nu cădea din harul, mila şi binecuvântarea Sa. Darul de a avea o singură grijă: aceea ca după cum mărturisim la fiecare ectenie şi slujbă: ,,pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”. Aşadar, să ne ajutăm unii pe alţii la lucrul mântuirii! Să ne rugăm unii pentru alţii! Să fim milostivii mai ales. Căci milostenia, după cum scrie sfântul Ioan Gură de Aur, este ,,inima virtuţii”, sufletul iubirii dumnezeieşti prin care trăim şi împlinim toată Legea lui Dumnezeu descoperită de Mântuitorul Hristos.
Tâlcuind cuvintele pe care le răspunde poporul credincios la ectenia amintită, anume sintagma: ,,Ţie, Doamne!”, un sfânt de care am mai amintit, Nicolae de Ohrida-Velimirovici, noul Gură de Aur, ne învaţă minunat exemplificând sugestiv cu situaţii reale din viaţa noastră, cum putem împlini acest deziderat capital, de a ne dărui lui Dumnezeu toată viaţa noastră. Când ai sănăte şi spor la treabă, zice sfântul Episcop, înalţă-ţi inima şi zi: ,,mulţumire se cuvine, Ţie, Doamne!”. Când oamenii te cinstesc şi te laudă, spune-ţi în sinea ta: ,,Nu merit eu aceasta, asta nu se cuvine mie ci Ţie, Doamne!”. Când îţi trimiţi copiii la muncă, ori la şcoală ori la armată, binecuvintează-i din pragul casei tale şi zi: ,,Îi dau în grijă Ţie, Doamne!”. Când te lovesc invidia omenească şi necredinţa prietenilor, nu cădea cu duhul şi nu ţine amărăciune în inima ta, ci zi: ,,Toate aceaste le dau spre judecată şi dreptate Ţie, Doamne!”. Când mergi în urma sicriului ce poartă tot ce ai mai drag, păseşte cu vitejie ca atunci când duci un dar celui mai mare Prieten, şi zi: ,,Acest suflet drag ţi-l aduc în dar Ţie, Doamne!”. Când se vor aduna asupra ta chipurile întunecate ale ispitelor drăceşti, ale suferinţelor şi bolilor, nu deznădăjdui, ci spune: ,,Ajutor şi milă cer Ţie, Doamne!”.
Când îngerul morţii va veni la patul tău, nu te speria - prieten este - ci iartă-te cu această lume şi spune: ,,Sufletul meu pocăit îl dau în mâini Ţie, Doamne !” (din volumul ,,Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi”, vol. I, pag. 230).
Acest îndemn al sfântului Nicolae este folositor în toate situaţiile vieţii noastre, afară de cele amintite, atât personale cât şi colective. Să înălţăm dar din inimă rugăciune către Dumnezeu să ne lumineze şi să ne sfinţească: viaţa, gândurile şi cuvintele. Să ne sfinţească moartea şi viaţa de după moarte. Să ne dea înţelegere, putere şi tărie, pentru a pricepe şi trăi viaţa duhovnicească, care este încă de pe pământ începutul vieţii fericite, fără de sfârşit, mai întâi sub durerea Crucii, iar mai apoi scăldaţi de lumina învierii, care se întrepătrund, şi trebuie să o facă mereu în viaţa noastră... Maica Domnului şi toţi sfinţii să ne stea într-ajutor cu ruga şi exemplul lor, iar sfintele puteri să ne lumineze şi roureze cu lumina şi tăria lor.
Arhim. Andrei Coroian |
