"Avem astazi nevoie de o credinta simpla. Ea trebuie cautata pretutindeni si preferata oricarei intelepciuni."

Mărturii din Viața Monahală

Sărbătorile de iarnă sunt o succesiune de evenimente din Istoria Mântuirii cu impact major asupra vieţii creştinilor şi, nu numai, a întregii creaţii...! Pregătirea duhovnicească necesară însuşirii pe deplin a lucrării de mântuire realizată de, în şi prin Domnul nostru Iisus Hristos s-a făcut sistematic de Sfânta noastră Biserică în perioada postului şi, mai ales, a duminicilor premergătoare sărbătorilor.

Duminica Sfinţilor Strămoşi ne arată cine sunt cei chemaţi la „cină”, lăsând parcă să se înţeleagă că nu toată lumea este poftită la această părtăşie. În realitate „Omul” din Evanghelie face apel la omul integru şi integral, aşa cum a fost creat la început. Starea decăzută a omenirii se descoperă din răspunsul celor invitaţi la cină, şi anume:

• omul, coroana şi stăpânul creaţiei, şi-a cumpărat un ogor pe care voia să-l vadă. Stăpânul întregului pământ şi-a cumpărat un petic de ţarină...!

• omul, înzestrat cu voinţă, raţiune şi sentiment, se limitează la simţuri. Sfinţii Părinţi ne spun despre cele cinci perechi de boi că simbolizează cele cinci simţuri: văzul, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul. Omul chemat la asemănarea cu Dumnezeu a ales asemănarea cu animalele şi a stricat armonia dintre cele trei puteri care-l diferenţiau de ele...! De aceea, despărţindu-se între ele, voinţa, mintea şi inima, omul una zice, alta face; într-un fel simte şi altfel gândeşte...!

• omul, creat de Dumnezeu după chipul Său, s-a individualizat şi însingurat într-un egoism exacerbat. Dumnezeu este Unul în Fiinţă şi Întreit în Persoane, iar omul este unul singur şi atâtea persoane câte au fost, sunt şi vor fi până la sfârşitul veacurilor...! Omul înseamnă întreg Adam-ul...!

Refuzul, în fapt, descoperă ce a rămas din Adam-ul creat după chipul lui Dumnezeu: săracii, bolnavii, orbii, şchiopii şi cei de la răscrucea vieţii, adică cei ce trăiesc incertitudinea, frica, nesiguranţa, neliniştea metafizică!

Aceştia suntem noi, cei pentru care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu – Mântuitorul nostru Iisus Hristos...! Iar Întruparea Domnului are rostul restaurării întregii creaţii, a omului şi a întregii firi, aducând pe om în starea iniţială şi netezind drumul spre asemănarea cu El...!

Cei ce iau în serios această şansă sunt monahii! Imitându-L pe Fiul lui Dumnezeu, Care s-a deşertat de slavă(chenoza), ascultător făcându-se până la moarte şi răstignind păcatele întregii omeniri, ei sunt cei ce sărăcesc pentru a moşteni Împărăţia Cerurilor; prin ascultare necondiţionată se luptă cu ispitele care vin de la trup, de la lume şi de la diavol, străduindu-se permanent pentru readucerea la unison a celor trei valenţe: voinţa, raţiunea şi sentimentul, care s-au despărţit datorită neascultării lui Adam, prin unirea minţii cu inima neîncetat lucrând Rugăciunea lui Iisus; renunţă la femeie dar îşi asumă întreg Adam-ul...!

În numele acestor „cavaleri ai duhului”, a tuturor monahilor şi monahiilor din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, alături de cuvenitele urări de spor duhovnicesc şi mântuire, de sănătate şi prosperitate aş dori să vă pun la suflet câteva concluzii ale Mitropolitului Hierotheos Vlachos ca îndemn şi mângâiere pentru anul care vine şi pentru restul vieţii noastre pământeşti cu scopul dobândirii Împărăţiei lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii noastre!

În primul rând, „atunci când omul trăieşte ascetic şi în împărtăşire din sfintele Taine, adică în duhul Tradiţiei ortodoxe, el ajunge să simtă în inimă şi în toată existenţa sa faptele sfintei întrupări. Aşadar, el nu mai trăieşte aceste fapte din afară, ci dinlăuntrul lor. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că, atunci când omul îşi curăţă inima şi este iluminat, Îl primeşte în interiorul său pe Hristos şi Îi simte mişcările de prunc. Hristos Se zămisleşte în om ca un prunc, după care Se naşte prin virtuţi. În acest fel, omul trăieşte în existenţa sa toate evenimentele întrupării. Desigur, numai în Hristos, firea dumnezeiască s-a unit ipostatic cu cea omenească, dar şi cel care se îndumnezeieşte primeşte în firea sa harul lui Dumnezeu şi se face mădular al Trupului lui Hristos. Drept urmare, omul înţelege mişcările harului din el, dar şi sensul chenozei şi al îndumnezeirii firii omeneşti.”

În al doilea rând, „prin tăierea împrejur, oamenii deveneau buni israeliteni, adică poporul ales al lui Dumnezeu. Însă prin Botez şi prin viaţa în Hristos, oamenii devin copii ai lui Dumnezeu, dobândesc înfierea după har şi biruiesc moartea. Aşadar, tăierea împrejur a lui Hristos a deschis calea spre tăierea împrejur a inimii nostre. O viaţă ascetică, petrecută aproape de sfintele Taine, ne face mădulare ale Trupului lui Hristos. Prin urmare, smerenia lui Hristos devine pricină a ridicării noastre.”

În al treilea rând, „Hristos S-a botezat pentru a ţine Legea şi pentru a aduce harul Său în apă, în toată zidirea şi în om. În acest fel, El a dat fiecărui om puterea de a dobândi harul înfierii, care este Teofania(arătarea lui Dumnezeu) propriei noastre vieţi. Această arătare a lui Dumnezeu a fost începutul cunoaşterii de Dumnezeu. Deoarece cunoaşterea de Dumnezeu este un fapt existenţial, ea duce la mântuire.” Amin!

Arhim. Dumitru Cobzaru

exarhul mânăstirilor din Arhiepiscopia Clujului

Despre destin sau rânduiala lui Dumnezeu!¹

Încă nu sa încheiat praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, după cum aţi văzut pe tetrapodul unde vă închinaţi. Am avut prilejul de a veni la Biserică și de a ne ruga, dar şi de a medita la scopul pentru care a rânduit Biserica, ca această sărbătoare să fie trecută în calendarul creştin. Să ne regăsim duhovniceşte în ceea ce sa întâmplat cu Maica Domnului, Fecioara Maria, care a fost închinată Templului la vârsta de 3 ani. Sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului nu este doar aducere aminte; a fost un moment istoric dar, dacă Biserica la trecut în calendar, înseamnă că el are un înţeles duhovnicesc adânc.

Legat de această sărbătoare, aş vrea să pornesc de la slujba Sfintei Cununii. Există în rugăciunea a doua de la Taina Cununiei o înşiruire de binecuvântări foarte speciale şi care, din păcate, nu sunt luate în seamă cum se cuvine de cei care se cunună: „Binecuvinteazăi pe dânşii, Doamne, Dumnezeul nostru, precum iai binecuvântat pe Avraam şi pe Sara, pe Isaac şi pe Rebeca, pe Iacov şi pe toţi patriarhii..., pe Ioachim şi pe Ana, pe Zaharia şi pe Elisabeta”. Deci, tinerii miri să fie binecuvântaţi de Dumnezeu, precum au fost Sfinții și Drepţii Părinţi Ioachim şi Ana, cei pe carei auzim pomeniţi la otpustul fiecărei slujbe. Biserica invocă binecuvântarea lui Dumnezeu asupra mirilor, asupra oamenilor, asemenea acelei binecuvântări pe care au primito Sfinții Ioachim şi Ana, care nu sunt alţii decât părinţii Maicii Domnului, ai Fecioarei Maria, adusă să fie închinată Templului la vârsta de 3 ani. Această invocare de la slujba cununiei are un rost duhovnicesc adânc şi se potriveşte foarte bine cu cel al sărbătorii Intrării în Biserică a Maicii Domnului, și care ne priveşte pe fiecare dintre noi. De ce? Cunoaştem că drepţii părinţi Ioachim şi Ana, deși înaintați în vârstă, au aduso pe lume pe Fecioara Maria după rugăciuni intense, îndelungă răbdare și credinţă statornică. Şi au ajuns să dobândească prunc făgăduind lui Dumnezeu că dacă li se va ridica blestemul și vor aduce pe lume un prunc, atunci ei vor dărui acel prunc înapoi lui Dumnezeu. În Vechiul Testament erau considerați blestemați cei ce nu puteau aduce pe lume prunci, căsătoriți fiind. Şi această făgăduinţă sa împlinit. Când fiica lor a ajuns la vârsta de 3 ani, au duso şiau închinato Templului. Se obișnuia ca fetele ce se trăgeau din neamul lui David și al lui Aaron să fie închinate și pregătite ca posibile mame ale lui Mesia, aşa cum santâmplat, de altfel, cu Maica Domnului, cu Fecioara Maria.

Iubiţi credincioşi! Fecioara Maria a fost adusă şi închinată Templului la vârsta de 3 ani fără să fie întrebată dacă vrea acest lucru. Şi nici nu putea săşi exprime voinţa la vârsta aceea şi nici nu putea să ştie ce este bine şi ce este rău. Aceste lucruri pentru copii le hotărăsc părinţii, aşa cum se întâmplă şi astăzi şi cum sa întâmplat dintotdeauna. Ceea ce înseamnă că Părinţii Ioachim şi Ana sau implicat în destinul Fecioarei Maria. Dar şi Fecioara Maria sa regăsit în făgăduinţa părinţilor ei, în hotărârea părinţilor ei de a fi dăruită, închinată Templului, și, mai mult decât atât, sa regăsit în planul lui Dumnezeu de a ajunge să fie mama Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Dacă raportăm aceste lucruri la noi înşine, ne gândim la următoarele lucruri. Nu noi am hotărât să ne naştem întrun anumit moment istoric, întrun anumit loc, din anumiţi părinţi, şi aşa mai departe...! Aceasta este hotărârea lui Dumnezeu. Poate că întro oarecare măsură şi hotărârea părinţilor noştri care, după cum se pare, hotărăsc din ce în ce mai mult în ceea ce priveşte naşterea de prunci. Dar, totuşi, nu noi am hotărât să ne naştem din anumiţi părinţi întrun anume loc şi întrun anume timp. Aceste lucruri sunt rânduite de Dumnezeu pentru noi. Mitropolitul Bartolomeu îi spunea acestui „destin” rânduiala lui Dumnezeu! Nu înseamnă că neam născut laîntâmplare. Dacă neam născut întrun anumit moment, întrun anume loc, din anumiţi părinţi şi întro anumită conjunctură istorică, cu siguranţă că Dumnezeu are un plan foarte bine stabilit, în care omul trebuie să se regăsească, cu care omul trebuie să conlucreze, să împreunălucreze cu Dumnezeu şi să împlinească, să ducă la îndeplinire acest plan şi, dacă va fi aşa, se va regăsi aşa cum sa regăsit Maica Domnului în ceea ce i sa întâmplat şi hotărât în primul rând de părinţii ei, dar care a fost însăşi viaţa ei de după aceea. Și astfel, ajungând să fie mărită, ajungând să fie „fericită de toate neamurile” (Lc. 1, 48) până la sfârșitul veacurilor.

Iubiţi credincioşi, aş trece în alt registru. Să ne gândim la monahi. Monahii sunt oamenii care îşi leapădă voia lor proprie, se încredinţează unei comunităţi călugăreşti, monahale, în primul rând stareţului, dorind prin aceasta să se desăvârşească, să devină asemenea lui Dumnezeu – scopul vieţii fiecărui creştin, sau, după cuvântul părintelui Rafael Noica, destinul fiecărui creștin! Monahismul este o luare mai în serios, dacă vreţi, a preceptelor creştine, a voii lui Dumnezeu; o conlucrare permanentă cu Dumnezeu şi o dorinţă nestăvilită de a ajunge la măsura adevăratului om, la vârsta bărbatului desăvârşit. Deși, nu sunt lucruri în Sfânta Scriptură speciale pentru monahi şi speciale pentru creştini, toate sunt aceleaşi şi valabile pentru întreg neamul creştinesc, pentru tot omul! Unul dintre voturile monahale este ascultarea, tăierea voii, renunţarea la sine. Revenind strict la monahi, un părinte spune aşa: dacă monahul reuşeşte săşi taie voia pe deplin, să renunţe la sine, va ajunge în cele din urmă în adevărata stare a voii lui proprii! Adică va ajunge să se împlinească ceea ce şia dorit cu adevărat încă de la început pentru sine, și se regăsește deplin în ceea ce devine în cele din urmă, și cu plus de măsură! Deși, tăierea voii se resimte dureros în întreaga ta fiinţă, și cazi în păcatul judecării aproapelui.

Aşa se întâmplă și când Dumnezeu intervine foarte categoric în viaţa omului, întrun anumit moment, să zicem printro boală anume, la care nu neam aşteptat şi pe care no putem justifica. Ştim clar că aceasta vine de la Dumnezeu şio resimţim dureros în fiinţa noastră. Dar Dumnezeu nu poate face ceva împotriva omului, ci doar în favoarea lui. Şi dacă vom primi ca de la Dumnezeu acel moment şi, aşa cum spune părintele Rafail Noica, Îl lăsăm pe Dumnezeu săşi termine fraza, chiar dacă resimţim dureros în fiinţa noastră această intervenţie a lui Dumnezeu, în cele din urmă ne vom regăsi, vom ajunge la starea pe care neam dorito pentru noi şi poate pentru cei din jurul nostru.

În alt registru, să ne gândim la Mântuitorul nostru Iisus Hristos care la un moment dat spune: „pentru că M’am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M’a trimis” (In. 6, 38). Şi totuşi auzim la fiecare Sfântă Liturghie, în momentul cel mai important al epiclezei, al transformării pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, că jertfa de pe cruce a lui Hristos na fost numai o dorinţă a lui Dumnezeu Tatăl sau o împlinire a voii lui Dumnezeu. Se spune aşa: „ci mai degrabă El pe Sine Însuşi sa adus pentru viaţa lumii”. Deci Hristos sa regăsit în acest plan al Lui Dumnezeu Tatăl, în acest plan de mântuire a lumii; a conlucrat cu Dumnezeu Tatăl, sa regăsit în acest plan comun și din veci al Sfintei Treimi, dăruinduSe pe Sine Însuşi mai mult, mai cu adevărat!

Aceste exemple sunt imaginea destinului Fecioarei Maria, a rânduielii dumnezeiești asumate; închinată la Templu prin făgăduinţa părinţilor ei, dar care, conlucrând şi regăsinduse în planul Lui Dumnezeu, a ajuns să se regăsească în starea ei firească de ascultare, de smerenie, de iubire, ajungând săL nască pe lume pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat!

Vam spus aceste lucruri, iubiţi credincioşi, ca să vă fac conştienţi că nu neam născut la întâmplare, din anumiţi părinţi, întrun anume loc, întrun anume timp; şi că Dumnezeu are cu fiecare dintre noi un plan şi că trebuie să ne regăsim în acest plan, şi nu numai că trebuie să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, aşa cum ni se cere şi este bine, ci trebuie să facem mai mult, trebuie să conlucrăm cu Dumnezeu, astfel ajungând la ceea ce neam dorit pentru noi înşine dintotdeauna. Amin!

Arhim. Dumitru Cobzaru