"Avem astazi nevoie de o credinta simpla. Ea trebuie cautata pretutindeni si preferata oricarei intelepciuni."

La Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

Intrarea în Templul Legii a celei ce s-a făcut pricina mântuirii neamului omenesc, pe împăciutoarea şi împrietenitoarea lui Dumnezeu cu oamenii, pe pricina înnoirii de a doua a lui Adam cel căzut şi a sculării şi îndumnezeirii lui, pe Preasfânta Stăpână de Dumnezeu Născătoarea Maria.

Când a fost de trei ani, au luat-o părinţii ei Ioachim şi Ana şi, plinindu-şi făgăduinţa, au afierosit-o pe fiica lor lui Dumnezeu, Celui ce le-a dăruit-o, preoţilor şi lui Zaharia, arhiereul de atunci. Acesta, luând-o pe ea, a dus-o în cele mai dinăuntru ale Templului, şi aceasta a făcut-o după voinţa lui Dumnezeu, Celui ce după puţină vreme Se va naşte dintr-însa, spre îndreptarea şi mântuirea lumii. Acolo avea să rămână Fecioara doisprezece ani, cu rară cuviinţă, hrănită cu hrană cerească de către arhanghelul Gavriil. Acesta i-a vestit că a binevoit Dumnezeu a Se întrupa dintr-însa, pentru iubirea de oameni, ca să înnoiască lumea cea stricată prin păcat.

Sărbătoarea intrării în templu a Maicii Domnului anticipează sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Numind-o pe Maria „aur pur şi nemistuit”, sfântul Ioan Damaschin exprimă într-un mod extraordinar legătura intimă, de neînţeles, dintre Cuvântul şi Fecioara, căci întruparea Cuvântului a însemnat îndumnezeirea Fecioarei, lucru exprimat prin calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu. Taina şi minunea Întrupării lui Hristos stă şi în faptul că Cel necuprins, Creatorul cerului şi al pământului, „vine şi locuieşte într-o locuinţă limitată”, mărginită. Taina tainelor, cum o numeşte Solomon, „casa înţelepcinii”. În acest cort vine să se sălăşluiască cel e întinde cerul ca un cort, Maica Domnului, ca un adevărat copil al rugăciunii. Pe când îşi ducea viaţa la Templul din Ierusalim, a alcătuit o rugăciune, „Rugăciunea chemării lui Mesia în lume”, sau „Rugăciunea chemării nesfârşite, rugăciune care în ortodoxie este socotită ca însăşi „inima de foc a Ortodoxiei”.

Maica Domnului este prezentă în viaţa noastră ca luceafărul care anunţă Soarele, în credinţa că deasupra tuturor încercărilor vieţii, acolo sus, lângă tronul Mântuitorului lumii, Maica cea sfântă se roagă pentru noi. Icoana ei, în faţa căreia îngenunchem revărsându-ne necazurile, deznădejdile şi amarul vieţii, este mângâierea cea mai de preţ şi izvorul nădejdilor fiecăruia dintre noi. Maica Domnului să ne ajute tuturor.

Ierom. Calinic Stupinean

Bogăţia duhovnicească
şi sărăcia smereniei! Sfântul Mare Mucenic Dimitrie^[1]

Venind spre Dej, am observat spectacolul acesta extraordinar legat de ceea ce numim noi luminaţie! Am văzut foarte multă lume mergând la cimitir să aprindă lumânări şi să ducă flori, să rostească o rugăciune, poate chiar să ceară preotului, care și el era prezent, ectenii pentru cei morţi.

Aseară, obligat de anumite împrejurări, am fost în Iulius Mall şi, spre surprinderea mea, am văzut acolo tot felul de oameni mascaţi, care vrăjitori, care schelete sau altceva de genul acesta, și care umblau prin magazine, foarte lejer. Era tot ca un spectacol, pentru că oamenii se opreau să vorbească cu ei şi se veseleau zgomotos. Ştiţi prea bine despre ce este vorba, este o chestiune împrumutată, se numește Halloween, un fel de sărbătoare a spiritelor, întemeiată pe superstiții. Iată, în antiteză, oameni care făceau spectacol, luau în derâdere ceea ce urma să se întâmple astăzi, când cei mai mulţi s‑au dus la cimitire şi şi‑au pomenit morţii. În fapt, nu cred în învierea morților și îi batjocoresc pe cei ce cred!

Iubiţi credincioşi, Evanghelia de astăzi ne lămureşte foarte clar! Mântuitorul încearcă, printr‑o pildă, să ne lămurească că există şi rai şi iad; că în rai, oamenii care ajung acolo se bucură şi în iad, oamenii care ajung acolo se chinuiesc. Pentru noi, creştinii, lucrurile sunt foarte clare şi nu cred că foarte multă lume îşi pune întrebări; decât că, sigur, cunoaşterea noastră este limitată şi în ceea ce priveşte raiul şi în ceea ce priveşte iadul. Dar ni se pare logic, atâta timp cât ne străduim în această lume să facem binele, să fim răsplătiţi pentru viaţa noastră cuminte, dincolo de aceste tărâmuri. Şi tot logic ni se pare să fie pedepsiţi cei care în această viaţă pământească nu duc o viaţă după voia lui Dumnezeu şi nu numai că nu duc, ci se străduiesc, pe cât se poate, să‑i tragă şi pe alţii în jos.

Evanghelia ne înfăţişează, aşa cum am spus astăzi la Catedrala din Cluj, două categorii de oameni, bogaţi şi săraci; vorbim de bogatul nemilostiv şi de săracul Lazăr. Şi am spus astăzi, că bogat nu înseamnă neapărat să ai avuţii materiale. Fără să excludem acest lucru, sigur că bogăția înseamnă ceva mai mult. Ne spune clar Sfânta Evanghelie despre acest bogat nemilostiv că se îmbrăca în purpură şi vison, că petrecea strălucit în toate zilele vieţii lui şi că la poarta lui era un sărac, care zăcea, plin de bube, care‑şi dorea să‑şi sature pântecele din firimiturile care cădeau de la petrecerile bogatului.

Şi am explicat pe‑ndelete – n‑am s‑o fac, aşa cum am făcut‑o la Catedrală – dar am să trec, totuşi, în revistă câteva aspecte: ce înseamnă bogat şi ce înseamnă sărac. Aş începe cu săracul, pentru că ne place săracul, totuşi; pentru că a ajuns în rai; pentru că şi Dumnezeu l‑a plăcut; și pentru că el este exemplul pozitiv din pilda Mântuitorului. Era sărac şi zăcea la poarta bogatului. Şi am spus că săracul care zăcea la poarta bogatului trăia o stare de neputinţă; neputinţă în primul rând, la prima vedere, că era bolnav, ne spune Mântuitorul că avea bube pe tot corpul şi câinii îi lingeau rănile. Era bolnav trupeşte. Dar, dacă trecem în alt registru, în dimensiunea spirituală sau chiar duhovnicească, vom înţelege că era ceva mai mult. Această neputinţă a săracului însemna şi anumite limite.

Despre bogat, am spus că o avuţie materială nu poate să se menţină, să rodească, să se înmulţească dacă respectivul nu este inteligent, adică dacă el nu este şi bogat, să zicem, spiritual, la nivelul acesta al raţiunii. El, bogatul din Evanghelia de astăzi, era inteligent nu înţelept! Știa să‑şi păstreze bogăţia şi să o înmulţească, pentru că şi cheltuia foarte mult. Ca să petreci strălucit în fiecare zi din viaţa ta înseamnă o cheltuială enormă. Şi într‑o zi putea să se termine bogăţia lui. Mai mult, acest bogat era credincios. Credincios în ce sens? În sensul că el credea în Dumnezeu şi cunoştea Legea. Pentru că atunci când a ajuns în iad şi l‑a văzut pe Avraam şi pe Lazăr, l‑a cunoscut pe Avraam. I s‑a adresat pe nume: „Părinte Avraam” (Lc. 16, 24), ceea ce‑nsemna că el cunoştea și Legea Vechiului Testament. Avraam era exponentul Legii vechi, deci el cunoştea foarte bine Legea, cunoştea poruncile lui Dumnezeu. Deci am putea spune că, într‑o oarecare măsură, era şi credincios, în anumite limite. Se dovedeşte că nu era suficient de credincios. Nu este suficient să crezi în Dumnezeu şi să cunoşti voia Lui, să‑I cunoşti poruncile fără să le‑mplineşti.

Săracul ajuns în rai, era un om credincios, dar și moral. Deşi se spune la un moment dat, şi ar putea fi interpretată această vorbă a Mântuitorului, că săracul poftea, poftea la firimiturile care cădeau de la masa bogatului. Eu am spus, încercând să‑l includ pe sărac între cei pe care i‑a fericit Mântuitorul în predica de pe munte, că era flămând în primul rând de dreptate, însetat şi flămând de dreptate, aşa cum cântăm noi la Sfânta Liturghie, la cel de‑al treilea antifon – Fericirile. În primul rând era flămând de dreptate, pentru că ceea ce se‑ntâmpla nu era drept. Oamenii bogaţi petreceau strălucit şi oamenii săraci zăceau în neputinţă şi n‑aveau cu ce să se hrănească, n‑avea nimeni milă de ei. Şi atunci, această sete şi flămânzire după dreptate a săracului era morală, nu trecea în registrul poftelor sau a patimilor, sau nu cred că era invidios şi răutăcios pe bogatul de dincolo de poartă. Dacă ar fi fost aşa, cu siguranţă că n‑ar fi ajuns în rai.

Să medităm și la ceea ce înseamnă bogat sau bogăţie. În Evanghelie se spune că pentru un bogat este mai greu să ajungă în Împărăţia Cerurilor; nu se spune că nu se mântuiesc bogaţii, se spune că mai lesne este să intre cămila prin urechile acului decât bogatul în Împărăţia Cerurilor. Aceasta nu‑nseamnă că este imposibil. Am dat exemplul Părintelui Avraam care era foarte, foarte bogat, dar care, totuşi, a ajuns în Împărăţia Cerurilor. A ajuns să se identifice cu ea. De ce? Pentru că el a renunţat la sine, arătând‑o atunci când Dumnezeu i‑a cerut să renunţe la unicul său fiu, la Isaac. Dacă aţi citit Vechiul Testament, aţi întâlnit cu siguranţă acest episod teribil în care Dumnezeu îi cere expres lui Avraam să renunţe la singurul său fiu. Şi renunţă! S‑a dus pe un munte, acolo unde i‑a fost indicat, a pregătit jertfelnicul şi, atunci când a încercat să‑l junghie şi să‑l aducă ardere de tot Domnului Dumnezeu, a fost oprit de un înger care i‑a arătat un berbec pentru jertfă, şi‑l laudă pentru credinţa lui. De aceea a ajuns ca Hristos să‑l pună în această pildă şi să‑l identifice cu Împărăţia Cerurilor; pentru că Avraam a renunţat la el însuşi. Deci, se poate să fii bogat şi să ajungi în Împărăţia lui Dumnezeu. Se poate să fii sărac şi să ajungi în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar sărac sau bogat, încă o dată, nu se referă doar la cele materiale (...).

Aceste două categorii ni le pune înainte Mântuitorul Iisus Hristos şi încearcă să ne lămurească, că nu trebuie să alegem între bogăţia materială sau sărăcia materială, ele nu sunt definitorii în ceea ce priveşte moştenirea Împărăţiei Cerurilor. Trebuie să alegem bogăţia duhovnicească şi sărăcia smereniei. Sărăcia smereniei în acest înţeles: chiar dacă avem păcate şi neputinţe, să ni le recunoaştem în faţa lui Dumnezeu. Dar este nevoie şi de bogăţie, este nevoie şi de purpură şi vison, pentru că noi cunoaştem de la Taina Sfântului Botez: „câţi în Hristos ne‑am botezat, în Hristos ne‑am şi‑mbrăcat”. Şi dacă ne‑am îmbrăcat în Hristos, suntem îmbrăcaţi într‑o haină foarte scumpă, mai scumpă decât purpura şi visonul din Evanghelia de astăzi. V‑am spus că Sfântul Apostol Pavel ajunge la această concluzie: „şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine”, deci nu doar sufletul, ci întreaga lui fiinţă, adică și trupul lui a ajuns să fie pnevmatizat, înduhovnicit, îndumnezeit. În Împărăţia lui Dumnezeu vom fi trup şi suflet. Cunoaştem că, atunci când plecăm din această lume, sigur, trupurile rămân în pământ şi sufletele se duc înaintea lui Dumnezeu. Dar la Judecata finală se vor reuni trupul şi sufletul, vor fi judecate împreună, şi vor moşteni, aşa cum şi‑au pregătit, ori Împărăţia Cerurilor, ori iadul – unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Or, dacă ne‑am îmbrăcat în Hristos, această haină scumpă – zicem foarte frumos atunci când ne‑mpărtăşim cu: „Preacurat Trupul Tău şi scump Sângele Tău” –, trebuie s‑o păstrăm neîntinată. Această haină trebuie să fie și să se arate aşa cum S‑a arătat Hristos în viaţa pământească. Hristos ne‑a arătat, ne‑a dovedit că, oameni fiind în această lume, putem să ne îmbrăcăm în veşmântul mântuirii. Aceasta a arătat prin faptul că S‑a întrupat, a luat chip de om. Ne‑a arătat că putem, fiecare dintre noi, să ne îmbrăcăm în veşmântul mântuirii, în ciuda tuturor ispitelor care vin de la trup, de la lume şi de la diavolul.

Acestea sunt câteva lucruri, nu extraordinare, pe care am dorit să vi le pun la suflet în această seară. Mă bucur că sunt aici şi ştiţi prea bine că revin cu drag totdeauna şi mă regăsesc în ceea ce este, în ceea ce se‑ntâmplă în această biserică. Mă regăsesc în Altar, unde am slujit destul de mult, mă regăsesc în dumneavoastră fiecare, pe care vă cunosc destul de bine, şi mă regăsesc chiar în prelungirea, adică în ceea ce s‑a‑ntâmplat după ce am plecat eu de aici. Sigur că, pruncii care erau atunci şi stăteau în faţa Sfântului Altar sau în Altar acum sunt oameni în toată firea, unii dintre ei căsătoriţi, cu şcoli terminate, pentru că au trecut anii, dar în mare măsură am păstrat legătura. Sunt alţi prunci pe care nu‑i cunosc pentru că n‑am cum, dar, dacă sunt în această biserică, înseamnă că poartă ceva din atmosfera noastră de acum zece ani. Şi aceasta mă face să‑i cunosc, pentru că această atmosferă a rămas şi în sufletul meu, şi în sufletele dumneavoastră. Mă bucur, de asemenea, pentru ceea ce se‑ntâmplă pe pereţii bisericii. Te simţi foarte bine intrând aici; te simţeai şi înainte. Pentru că, dincolo de lucrurile exterioare, să zicem, de aparenţe, atmosfera de aici, de rugăciune, era foarte importantă şi este şi rămâne cel mai important lucru. Dar şi lucrurile exterioare te pot predispune la rugăciune. Şi pereţii, şi mobilierul, şi orice este în această biserică, trebuie să fie exprimări ale atmosferei pe care o porţi tu în sufletul tău, în inima ta. Mă bucur din tot sufletul pentru ce se‑ntâmplă aici şi‑l felicit pe părintele Petru din suflet şi pe dumneavoastră, știu de la el că‑n mare măsură pictura s‑a acoperit şi din punct de vedere financiar, până în această etapă. Mai sunt etape de parcurs!

Şi ce să vă mai spun? N‑am venit la întâmplare, e adevărat, în această seară. Am venit şi pentru Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, care‑mi este patron şi care este patronul acestei biserici. Mi‑am dorit să fie patronul acestei biserici, dar nu eu am ales! Sfântul a ales în ultima clipă să patroneze această biserică! De obicei, bisericile militare au hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”. Iar atunci când a venit Înaltul Bartolomeu să sfinţească această biserică, pentru faptul că era pe Dealul Florilor o capelă militară cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, a decis ca aceasta să poarte hramul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Şi m‑am bucurat, bineînţeles că m‑am bucurat. Eu am încercat să fie amândouă...!

Iubiţi credincioşi, este o bucurie deosebită să porţi numele unui Sfânt în care să te regăseşti. Şi nu ştiu dacă el se regăseşte în mine; m‑aş bucura din tot sufletul. Dar ştiu un lucru, foarte important pentru mine, şi aş vrea să vi‑l pun la suflet pentru că, de obicei, nu suntem conştienţi, mai ales cei care purtăm nume de sfinţi, de ce relaţie extraordinară se creează între Sfântul al cărui nume îl porţi şi persoana ta. Sfântul care te patronează, care îţi este patron, căruia îi porţi numele, îţi împrumută din darurile pe care i le‑a dat Dumnezeu. Aşa să ştiţi! Sfântul al cărui nume îl porţi îţi împrumută câte ceva din darurile cu care a fost înzestrat de Dumnezeu, daruri pe care el, Sfântul, şi le‑a lucrat, bineînţeles. Pentru că poţi să fii dăruit de Dumnezeu, dar să‑ţi îngropi talantul, aşa cum ştim prea bine din Sfânta Scriptură. Sfinţii sunt cei care lucrează în chip desăvârşit aceste daruri sau aceşti talanţi pe care ni‑i dă Dumnezeu. Mai mult decât atât, îţi împrumută ceva din slava lor. Pentru că, aşa cred eu, faptul că foarte mulţi dintre credincioşi au încercat să fie aproape de mine atunci când mi‑am prăznuit patronul, Sfântul Dimitrie, asta înseamnă că slava acestui Sfânt, nu slava mea personală care poate fi mândrie, da, dar nu slavă – este o diferenţă între mândrie şi slavă –, slava acestui Sfânt este cea care împrumută, se‑mprumută, dacă vreţi, celor care poartă acest nume. Şi nu doar Sfântul Dimitrie. Orice sfânt! Şi vă spun, nu ca să‑i supăr pe cei mulți care, din păcate, nu au nume de sfinţi. Părinţii care i‑au născut, n‑au fost suficient de credincioşi sau de atenţi să le pună nume de sfinţi şi le‑au pus nume de vedete şi, poate, au împrumutat din „slava” acelora şi vai...!? Pentru cei ce nu aveți nume de sfinți, să vă uitați în calendar la data în care v‑aţi născut şi numele sfinţilor care sunt prăznuiţi în ziua respectivă sau în apropiere de ziua respectivă, și să vi‑i luaţi patroni. Şi dacă vi‑i luaţi patroni, sfinţii respectivi răspund, şi răspund pe măsură. Vă‑mprumută din calităţile lor. Şi aceste calităţi o să vă ajute foarte mult în viaţa de zi cu zi şi mai ales în viaţa duhovnicească, bineînţeles. Şi dincolo de calităţi, încă o dată, o să vă‑mprumute chiar din slava lor.

Acestea fiind spuse, iubiţii mei, încă o dată mă bucur din tot sufletul că sunt aici! Mulţumesc părintelui Petru pentru îngăduinţă, vă mulţumesc dumneavoastră pentru prezenţă şi doresc din tot sufletul ca Sfântul Dimitrie, patronul acestei Biserici, să vă împrumute din calităţile şi din slava lui; să vă ajute Dumnezeu ca această credinţă pe care aţi moştenit‑o de la părinţi şi care aţi lucrat‑o în toţi anii vieţii dumneavoastră, să fie o credinţă răsplătită de Dumnezeu, pentru că nu este credinţa fără fapte a bogatului din Evanghelie. Cu siguranţă că este o „credinţă lucrătoare prin iubire”, aşa cum ne‑ndeamnă Sfântul Apostol Pavel să avem. Această credinţă să fie răsplătită de Dumnezeu şi în această viaţă pământească dar mai ales dincolo, în Împărăţia Lui. Amin!

Arhim. Dumitru Cobzaru

^[1] Predică rostită în Capela militară „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie”, Dej, în Duminica a 22‑a după Rusalii (Bogatul nemilostiv), în data de 1 noiembrie 2009, la Vecernie.