"Cel ce primeşte cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu, primeşte pe Dumnezeu, primeşte pe Dumnezeu-Cuvântul."

De ce o cinstim pe Maica Domnului?

– Icoana de la Nicula –           

La această întrebare, noi creştinii ortodocşi răspundem cu firescul străduinţei în împlinirea rânduielilor care presupun viaţa duhovnicească. Faptul că moştenim credinţa cu întreg tezaurul liturgic face să ne punem foarte rar întrebări de genul acesta. Identitatea creştină presupune, de la sine, credinţa şi evlavia în Dumnezeu – Cel în Treime închinat – dar şi credinţa şi evlavia faţă de Maica Domnului, de Sfinţi, de Biserică şi chiar de slujitorii Bisericii!

Pentru Maica Domnului, evlavia creştină se opreşte mai atent şi mai gingaş datorită rolului asumat al Fecioarei Maria de a-L zămisli pe Fiul lui Dumnezeu; mama în conştiinţa umanităţii însumează cele mai delicate şi eterne însuşiri şi virtuţi! Teologic, ea, Maica Domnului, reprezintă Cortul adunării: chivotul mărturiei, masa pâinilor, sfeşnicul cu şapte braţe – însăşi Biserica! (Ieşire, 25).

Cinstirea Maicii Domnului porneşte de la Cel-Puternic, ne-o spune direct Fecioara Maria în dialogul cu Elisabeta – mama Sfântului Ioan Botezătorul: „Şi a zis Maria: Măreşte, suflete al meu, pe Domnul, şi să se bucure duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că El a căutat spre smerenia roabei Sale; că iată de acum mă vor ferici toate neamurile; că mi-a făcut mie mărire Cel-Puternic – şi sfânt e numele Lui – şi mila Lui din neam în neam spre cei ce se tem de El” (Luca 1, 46-50). Nu ştiu şi nu cred că mai poate fi urmă de îndoială! Această „mărire” a Maicii Domnului oferită de Însuşi Dumnezeu, nu are un caracter trecător, temporar sau limitat. Maica Domnului rămâne mărită atât în timpul sarcinii, cât şi după ce dă naştere Fiului lui Dumnezeu, până şi la adormirea ei şi mai ales după preaslăvirea ei. Mărită de Dumnezeu şi fericită de toate neamurile: omenesc şi îngeresc!

Una din cele mai frecvente rugăciuni care o cinstesc pe Născătoarea de Dumnezeu este un imn: Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată esti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre! Această rugăciune nu face altceva decât să repete cuvintele Scripturii din Evanghelia după Luca, într-o împletire minunată de rostiri îngereşti şi cuvinte omeneşti. Momentul Bunei-Vestiri ne relatează întâlnirea dintre Arhanghelul Gavriil şi Fecioara Maria: „Şi intrând îngerul la dânsa, i-a zis: Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!” (Luca 1, 28). Aceeaşi rostire, de această dată a omului plin de Duhul Sfânt: „Iar când a auzit Elisabeta închinarea Mariei, săltat-a pruncul în pântecele ei şi s’a umplut Elisabeta de Duh Sfânt, şi a strigat cu glas mare şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, să vină la mine maica Domnului meu? Că iată, de cum a ajuns glasul închinării tale la urechile mele, săltat-a pruncul de bucurie în pântecele meu. Şi fericită este aceea care a crezut că se vor plini cele spuse ei de la Domnul” (Luca 1, 41-45). Sfânta Elisabeta o numeşte deja Maică a Domnului în tonul arhanghelului: „Şi răspunzând îngerul, i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui-Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 35). Iată, rugăciunea Născătoare de Dumnezeu... de inspiraţie scripturistică cu un conţinut teologic, liturgic şi duhovnicesc deplin! O zugrăvire desăvârşită a Sfântului Evanghelist Luca, despre care Tradiţia spune că a fost pe lângă doctor şi pictor, primele icoane cu Maica Domnului fiind pictate de el însuşi.

Părintele Alexandru Schmemann vorbeşte de abordarea lăuntrică ca metodă a cunoaşterii Maicii Domnului. Cred că rugăciunea şi evlavia faţă de Născătoarea de Dumnezeu sporeşte şi întăreşte credinţa în Bunul Dumnezeu şi nădejdea în mijlocirea sfinţilor Săi! Cred, de asemenea, că rugăciunea Născătoare de Dumnezeu..., rostită în Duhul Sfânt, asemenea Sfintei Elisabeta (aş îndrăzni să zic şi asemenea îngerului), poate să fie pricina unei revelaţii celui care o agrăieşte. Şi descoperirea nu poate fi decât similară cu a celor doi martori ai Evangheliei după Luca: Arhanghelul Gavriil şi Sfânta Elisabeta!

Mă întorc la preambulul acestei expuneri, referindu-mă la evlavia creştină firească faţă de Maica Domnului care este atât de „normală” încât credincioşii noştri au „diminutivat” numirile Fecioarei Maria şi i se adresează cu o libertate şi familiaritate extraordinară. De pildă, într-o priceasnă se spune: „Am venit Măicuţă să ne mai vedem, să-ţi spunem necazul care-l mai avem...!” Este foarte caldă adresarea Măicuţă, dar şi formula să ne mai vedem simplă şi plenară, adică să te vedem dar şi să ne vezi...! La astfel de iubire nu se poate raspunde decât cu iubire; la astfel de gingăşie cu delicateţe maximă; la astfel de adresare cu intervenţie divină directă!

În ceea ce ne priveşte, răspunsul lui Dumnezeu şi „revelaţia” rugăciunii adresate Maicii Domnului este Icoana făcătoare de minuni de la Mânăstirea Nicula!

S-au împlinit 330 ani de la pictarea ei de către preotul Luca din Iclod. Realizată artistic în 1681 va fi consacrată definitiv în 1699 când, o perioadă de aproximativ o lună, va lăcrima în consens cu suferinţa creştinilor ardeleni privaţi de libertate socială dar şi de credinţa strămoşească! Icoana a fost cumpărată de nobilul Ioan Cupcea din Nicula şi donată bisericii din sat, iar după minunea lăcrimării şi disputa cu Sigismund Kornis aşezată în biserica de lemn a Mânăstirii Nicula. Istoria ei consemnează un zbucium permanent: îngropată 70 de ani, furată şi zidită 17 ani, „sechestrată” alţi 27 de ani. După o restaurare dificilă în perioada 1990-1991, revine în mânăstire la 24 martie 1992, spre bucuria monahilor şi fericirea credincioşilor.

Arhim. Dumitru Cobzaru

Sfântul Ilie şi apostazia generalizată

Sfântul Ilie a trăit cu 700 de ani înainte de Hristos, pe vremea unui rege rău şi imoral, pe nume Ahab. Ahab s-a căsătorit cu o prinţesă feniciană, Izabela, care venind în Israel a dus cu ea şi cultul zeului Baal, un zeu al cerului, asemănător cu Zeus al grecilor sau cu Jupiter al romanilor. Fără să se fi făcut vreo propagandă anume în favoarea acestui zeu, fără să fie persecutaţi închinătorii la Dumnezeu, poporul evreu s-a dus în masă după acest zeu până la a-l uita aproape complet pe Dumnezeul părinţilor lor. Ilie îşi dădea seama la un moment dat că a rămas singurul prooroc al Lui, în vreme ce de partea cealaltă erau 400 de prooroci ai lui Baal şi 450 ai Astartei, o altă zeiţă feniciană, înrudită cu babiloniana Iştar.

Situaţia aceasta aduce aminte de vremurile apocaliptice, când mulţimi nenumărate de oameni sunt descrise de sfântul Ioan Evanghelistul ca urmând proorocului mincinos, care va merge înaintea fiarei, nu forţate, nu persecutate, ci atrase irezistibil de forţa lui de seducţie. Aduce însă aminte în mod tragic şi de vremurile noastre, când deja vedem atâta lume urmând baalilor moderni ai societăţii de consum, aparent fără să fie în contradicţie cu valorile creştine, dar uitându-le încet-încet. Ceea ce se întâmplă în Occident este revelator, întrucât acolo credinţa nu a fost progonită, cum s-a întâmplat în ţările comuniste, şi totuşi societatea s-a desacralizat şi s-a descreştinat mai mult decât în Est. Dar nici ceea ce se întâmplă la noi de 20 de ani încoace nu este de natură să ne liniştească sau să vestească ceva mai bun.

Avem în faţă imaginea unei umanităţi nu numai înclinate spre apostazie, ci parcă dornice să găsească pretexte de a se îndepărat de Dumnezeu şi a-şi construi o lume fără El. Cazurile recente ale vâlvei stârnite de Codul lui da Vinci sau de Evangehlia lui Iuda au revelat o atracţie nebănuită a omului contemporan înspre negarea Evangheliei şi înspre creditarea unor mituri alternative. Râvna lui Ilie este deci pentru noi toţi ca un îndemn la păstrarea şi întărirea credinţei. Cazul său este revelator şi într-un alt sens: când Ilie se plânge că a rămas singur între păgâni, Dumnezeu îi răspunde: Nu, ci au mai rămas încă 7000 de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal. Peste câteva veacuri avea să vină şi confirmarea lui Hristos: „... Biserica Mea, pe care nici porţile iadului nu o vor birui...”

Fr. Ciprian