Română 

"Avem astazi nevoie de o credinta simpla. Ea trebuie cautata pretutindeni si preferata oricarei intelepciuni."

[ 6 / 45 ]
Oct
28
2023

Duhovnicul cel de foc, ieromonahul Gavriil de la Nicula

Duhovnicul cel de foc, ieromonahul Gavriil de la Nicula

Străvechea vatră a monahismului ortodox românesc, Mănăstirea Nicula, cu renume între așezămintele de acest fel din țara noastră datorită icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, a avut puțini duhovnici îmbunătăţiţi, din cauza vitregiilor vremii prin care a trecut monahismul transilvănean. Unul dintre ei a fost părintele ieromonah Gavriil Miholca (10 aprilie 1943 – 1 octombrie 1988), ucenic al arhipăstorului cu viață sfântă, Justinian Chira al Maramureșului. Părintele Gavriil Miholca a fost adus la Nicula de părintele arhimandrit Cleopa Nanu, unul dintre vrednicii stareţi ai mănăstirii din perioada regimului totalitar (1969-1991). A lăsat o amintire neștearsă, prezența sa duhovnicească rămânând vie la Nicula, ca un izvor de har binefăcător. Părintele Gavriil s-a născut la 10 aprilie 1943, în localitatea Groşii Ţibleşului din judeţul Maramureş, într-o familie cu mulţi copii. De la o vârstă fragedă a arătat o mare credinţă în Dumnezeu, o nepotolită dragoste de rugăciune şi o profundă evlavie faţă de Biserică şi de cele sfinte. A făcut clasele primare acasă, iar de la vârsta de 9 ani a fost slugă la o familie mai înstărită. Din anul 1961 până în anul 1968, excluzând serviciul militar, a lucrat pe şantier în Târgu Lăpuş. Atât în copilărie, cât şi în adolescenţă şi tinereţe, părintele era cunoscut şi apreciat ca un om deosebit, un ales al lui Dumnezeu. Senin, paşnic, curat la suflet şi la trup, hotărât și harnic, bucuros şi gata oricând de a ajuta pe cineva la nevoie, nu a fost niciodată auzit vorbind de rău pe cineva, glumind, râzând sau preocupat de lucruri şi discuţii trecătoare, specifice tinereții.


Studiu și rugăciune

Era o fire tăcută şi meditativă, înclinat spre evlavie şi rugăciune, de aceea a și fost remarcat de Arhiepiscopul Justinian Chira, pe atunci stareţ al Mănăstirii Rohia, dar și de părintele Cleopa Nanu, pe atunci preot paroh în loca­litatea Baba, în apropierea oraşului Târgu Lăpuş. Se pare că, la îndemnul celor doi, s-a înscris la Seminarul Teologic de la Curtea de Argeş, pe care l-a absolvit la 26 iunie 1971, cu nota 10, ca șef de promoţie. În timpul celor trei ani de studii, asemeni Sfinţilor Grigorie Teologul şi Vasile cel Mare oarecând, nu a ieşit din incinta mănăstirii, neavând alte preocupări decât pe cele ale studiului și rugăciunii. Blândul și înțeleptul Arhiepiscop Teofil al Clujului, apreciindu-i râvna, cunoş­tinţele şi sfinţenia vieţii după absolvire, a încercat timp de șase luni, fără a reuși, să-l păstreze ca diacon şi secretar al său. Din multa dorinţă de a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor, părintele Gavriil a cerut să fie hirotonit preot-celib (necăsătorit) şi trimis în cea mai grea parohie existentă în întinsa (pe atunci) Arhiepiscopie a Vadului, Feleacului și Clujului, satul Cubleşul Someşan, judeţul Cluj. Aceasta s-a întâmplat în toamna anului 1971, după ce înainte a fost o scurtă vreme eclesiarh la Catedrala Arhiepiscopală din Cluj. Părintele Gavriil a slujit în această parohie vreme de 15 ani, până în 1986, când, din cauza bolii, s-a pensionat și s-a retras la Mănăstirea Nicula.


Dragoste față de semeni

Rezultatele lucrării sale pastorale, misionare şi duhovniceşti sunt extraordinare. Când părintele a mers în satul Cubleşul Someşan, starea duhovnicească şi morală a parohiei era dezastruoasă: biserica satului ruinată, casa parohială inexistentă, credincioşii trecuţi peste 50% la diferite secte, iar ceilalţi decăzuţi moral în cumplite patimi, în special cea a beţiei. Timp de 15 ani, părintele a muncit în această localitate cu o râvnă apostolică, dărâmând şi zidind duhovniceşte şi material. A dărâmat necredinţa, reaua credinţă, dezbinarea, înjurăturile, beţiile, curviile şi a zidit virtuţile credinţei: postul, rugăciunea, curăția, dragostea de Hristos, milostenia şi alte sfinte virtuţi şi fapte bune, pe care le-a sădit în sufletele oamenilor. Nopţile le petrecea rugându-se, iar ziua se afla printre beţivi şi sectari, cu Sfânta Scriptură în mâini, din ale cărei pagini cita cu o precizie uimitoare. Prin viaţa sa sfântă, prin neclintita sa credinţă, prin profundele sale cunoştinţe teologice, scripturistice, patristice, apologetice şi doctrinare, după zeci de ore de discuţii, părintele biruia convertind pe cei mai înverşunaţi sectari din rătăcirea lor ori pe împătimiţii beţivi, care renunţau la patimile şi păcatele lor. În câţiva ani, cu ajutorul Mântuitorului Hristos, a schimbat faţa acestui modest sat. Cei mai vestiți păcătoşi au devenit cei mai râvnitori credincioşi ai Bisericii, iar cei care altădată huleau, în rătăcirea lor, sfinţenia evlaviei ortodoxe, se închinau acum Sfintei Cruci, cinsteau sfintele icoane, preaslăveau pe Maica Domnului, se rugau sfinţilor, se spovedeau şi se împărtăşeau cu Sfintele Taine, purtând grijă, alături de părintele lor, de bunul mers al parohiei, de reparaţia bisericii şi construirea casei parohiale. Pentru bunătatea şi corectitudinea sa, pentru modul nepătimaş de a vorbi şi lucra în ogorul Domnului și al sufletelor omeneşti, părintele Gavriil a fost iubit chiar şi de duşmanii credinţei, de activiştii de partid, de ofiţeri ai organelor de Securitate. La scaunul său de spovedanie veneau credincioşi din toată ţara pentru sfaturi duhovniceşti, pentru rugăciuni de alinare şi tămăduirea multor boli şi suferinţe. A fost un părinte duhovnicesc iubit de credincioşii care-l cercetau, pentru că în prezenţa lui sufletele se schimbau. Părintele iradia lumină, adevăr și sfințenie, izvorâte din viaţa aprinsă de credinţă şi iubire față de Hristos, de fapte bune şi rugăciune pentru aproapele său. Îşi repeta mereu versetul: „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el”  (I In 4, 16). Părintele iubea mai ales copiii şi tinerii. Mereu cu buzunarele pline de iconiţe şi dulciuri, îi căuta şi-i învăţa cu multă iubire părintească sfânta credinţă şi cum să se poarte curat, onest, cinstit, ca buni creştini iubitori de Dumnezeu şi iubitori de oameni. Era iubit ca preot şi duhovnic, contrazicând afirmaţia Scripturii „nici un proroc nu este bine primit în patria sa” (Lc. 4, 24), căutat pentru rugăciune şi sfat şi de consătenii săi. Din localitatea Groşii Ţibleşului, datorită vieţii sfinte şi rugăciunilor părintelui Gavriil, mulţi tineri au devenit monahi şi monahii. Aprinşi de dragostea Mirelui ceresc, aceștia vieţuiesc în mănăstirile Nicula, Râmeţ, Rohiţa, Floreşti, Piatra-Fântânele şi Sfântul Munte Athos. Părintele s-a dăruit slujirii oamenilor și jertfea totul acestei slujiri, nepăstrând nimic pentru sine. Nu ştia de compromisuri, nu era complexat în prezenţa nimănui, arăta fiecăruia, la măsura şi capacitatea lui, calea spre îndreptare şi mântuire: „Căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig” (Filipeni 1, 21) şi „eu nu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”  (Galateni 2, 20), erau afirmaţiile și cuvintele sale preferate. Se raporta întotdeauna la Dumnezeu şi prin El la oameni şi la restul creaţiei, iar ceea ce l-a caracterizat a fost întotdeauna rugăciunea. Modul în care slujea sfintele slujbe era cu profundă evlavie, cu frică de Dumnezeu, cu bucurie, cu lacrimi, mai ales la Sfânta Liturghie. Părintele Liviu Rus de la Tăuți, de lângă Cluj, care i-a fost ucenic și cântăreț la strană, spunea că la Sfânta Liturghie, asemenea sfinţilor din Paterice şi Sinaxare, cădea în extaz uneori, apoi revenea și continua slujba.


Minuni și tămăduiri

Puterea rugăciunilor sale era recunoscută. Un credincios, dacă îl asculta, postea şi se ruga, și prin rugăciunile sale se vindeca de orice boală sufletească sau trupească. Desigur, pe lângă renumele de mare duhovnic, căutat de credincioşi din toată ţara pentru felul cum descoperea păcatele în sufletele oamenilor, a fost acuzat de magie şi vrăjitorie. Minunile și tămăduirile făcute de Dumnezeu prin părintele Gavriil sunt multe. Amintesc una relatată de o femeie din Timişoara, vindecată de cancer, pe care am cunoscut-o personal, aici, la Mănăstirea Nicula, în anul 1996. Femeia bolnavă a ajuns la mănăstire, iar părintele i-a făcut rugăciune, apoi i-a spus: Ajună cât poți!  Părintele a postit (ajunat) cinci zile la rând și, rugându-se, femeia s-a vindecat. Cea mai mare minune, însă, a fost viaţa părintelui Gavriil, care timp de 15 ani a purtat aceeaşi necruţătoare boală, cancer, cu bucurie şi mulţumire, fără a se plânge sau a cârti vreodată. La început s-a rugat lui Dumnezeu să-l vindece, dar Acesta plănuise ca viaţa sa să fie încununată cu mucenicia suferinţei. De trei ori a fost în moarte clinică, iar medicii afirmau că „este imposibil să mai trăiască”. A trăit încă 10 ani și, lucru uimitor, purtând o boală atât de grea, slujea Sfânta Liturghie, se ruga şi primea credincioşi pentru spovedanie, mângâiere, alinare şi vindecare. La rugăciune stătea neclintit ca o lumânare aprinsă, care se mistuia arzând de iubire de oameni şi de Dumnezeu. În ultimii ani de viaţă, foarte slăbit, gusta doar puţină apă, sufletul şi trupul lui mulţumindu-se doar cu rugăciunea şi Sfânta Împărtăşanie. Pierduse simţul mirosului şi al gustului şi avea doar o singură preocupare: întâlnirea cu Stăpânul şi Mirele Hristos. Când nu a mai putut vorbi, îi sfătuia pe oameni arătând cu degetul în Sfânta Scriptură pasajele sau versetele pe care să le citească. Ultimii trei ani din viaţă i-a trăit la Mănăstirea Nicula, din iulie 1985 până la 1 octombrie 1988, când sufletul său, curăţit de orice patimă şi lămurit ca aurul în focul suferinţei, s-a înălţat la Domnul. Obştea mănăstirii l-a iubit și preţuit. A fost călugărit la 9 mai 1986, iar după doi ani s-a mutat la cer, de praznicul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului. Avea doar 45 de ani. Părintele Gavriil a fost un mare misionar al veacului trecut, un preot-călugăr cu viaţă sfântă, un predicator neobosit şi plin de har al Cuvântului lui Dumnezeu. Predicile sale erau bine documentate, bine rostite, cu mare efect asupra ascultătorilor. Toate cuvintele pe care le predica le aplica mai întâi în viaţa personală, de aceea credincioşii din Cubleşul Someşan, din Nicula şi alte localităţi îl poartă în memorie şi-l cinstesc ca pe un sfânt. La mormântul lui arde mereu o candelă şi sunt aprinse lumânări. Este împodobit cu flori, iar cei care-l cercetează rugându-se simt un tainic fior al sfinţeniei, precum la părintele Arsenie, la Prislop, sau la cuviosul părinte Cleopa şi ceilalţi cuvioşi din tainicul cimitir al Sihăstriei. Lângă avva Gavriil odihnesc la Nicula starețul său, Cleopa Nanu, alţi monahi, poetul Ioan Alexandru, profesorul şi scriitorul Vasile Avram, profesorul şi omul de cultură Ioan Apostol Popescu.


Mărgăritare de mare preț

Cuvintele şi sfaturile părintelui Gavriil sunt păstrate şi astăzi de credincioşii care l-au cunoscut ca nişte mărgăritare de mare preţ. Iată câteva: „Doamne, ajută să-mi port crucea, cum mi-a rânduit-o Dumnezeu”; „O mie de ani de aş trăi în boală, n-aş putea să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru mila ce a avut-o spre mine”; „Mai bine să stau o mie de ani pe patul de suferinţă decât să stau o clipă cum nu se cuvine în faţa Lui”; „Dacă ai pierdut sfinţenia, ţi-a luat satan aerul mântuirii”; „Dacă iadul s-ar deschide şi ar fi văzut aşa cum este, toţi păcătoşii s-ar pocăi, dar cei care sunt pe calea pierzării (ereticii şi sectarii), dacă li s-ar cere să se unească într-o singură comunitate, nici în faţa iadului nu ar face-o”; „Omul fără sfinţenie şi lucruri sfinte este un om mort”; „În cer există tămâie, cădelniţă şi altar (Apocalipsa 8, 3-4). Cine nu are altar pe pământ nu va ajunge nici în cer”. De multe ori se ruga cu milă pentru cei care rătăceau, cerând de la Dumnezeu să-i dea lui suferinţa pentru păcatele lor. Despre frica de Dumnezeu spunea: „Ştii tu înaintea Cui stăm?! Aminteşte-ţi mereu acest adevăr că stăm înaintea lui Dumnezeu”; „Te gândeşti tu cu cine mă voi întâlni?! Nu cu un şef de stat, ci cu Cel înaintea Căruia se cutremură puterile cereşti!” Pe crucea mormântului a cerut să-i fie scrise cuvintele: „Calea adevărului am ales şi cuvintele tale nu le-am uitat”  (Ps. 118). Părintele Gavriil rămâne o figură luminoasă a duhovniciei românești, aprinsă de focul credinţei şi al iubirii dumnezeieşti, care a luminat, curăţit, vindecat şi îndrumat multe suflete pe calea mântuirii. Toţi cei care l-au cunoscut cred că va veni o zi când el va fi cinstit în mod oficial ca sfânt. Aceeaşi credinţă o are şi autorul acestor rânduri, mulţumind celor care i-au oferit de-a lungul vremii mărturii şi informaţii despre viaţa şi sfinţenia avvei Gavriil de la Nicula. Între ei se numără părintele arhimandrit Serafim de la Rohia (acum trecut la cele veșnice), părintele stareț Ioan Cojan de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba Iulia și părintele Liviu Rus de care am amintit.


Arhim. Andrei Coroian
separator
Sep
26
2023

Un ierarh cu râvnă de foc. Episcopul martir Nicolae Popovici

Episcopul martir Nicolae Popovici a fost al doilea ierarh al Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, reînființată în 1920. Ierarh cu desăvârșită trăire duhovnicească, dublată de o solidă cultură teologică, a fost omul dăruit de Dumnezeu cu dragoste, credință și râvnă de foc. A fost singurul ierarh, din Biserica Ortodoxă Română, care s-a opus fățiș instaurării puterii comuniste și a luptat până la moarte împotriva ateizării țării și culturii românești, profund creștină în istoria ei bimilenară. A rămas în memoria bisericii și neamului nostru ca unul care a luptat cu prețul vieții împotriva campaniei de ateizare a spațiului și etosului românesc. Mitropolitul Antonie Plămădeală la numit "obrazul cel curat al Bisericii”1, căci prin trăirea și mărturisirea sa, episcopul Nicolae s-a asemănat eroilor și sfinților bisericii primare, care s-au jertfit pentru luminarea și mântuirea păstoriților, chiar dacă aceștia nu au vrut-o. Asemenea profeților lui Israel, s-a identificat cu voința divină spre salvarea ființei poporului român, lucrând pentru mântuirea lui. Credința sa fierbinte o mărturisește în fața regelui, cu ocazia alegerii sale ca episcop al Oradiei: "În drumul lung al unei istorii aprope bimilenare, neamul nostru a fost crescut și ocrotit, mângâiat și întărit, îndreptat și povățuit neîncetat de către Biserica noastră dreptmăritoare, care a știut să se identifice totdeauna cu aspirațiile lui firești și drepte și a știut să le ducă la strălucită izbândă. Ea a fost îngerul păzitor al neamului românesc. Ea voiește să rămână și de acum înainte și va rămâne, pentru că trebuie să rămână, același înger păzitor al lui, pentru că numai astfel va putea străbate, cu același pas hotărâtor și ducător spre ținta cea din urmă, drumul necunoscut și plin de taine al viitorului, pe care i l-a croit providența divină.2 Episcopul Nicolae a fost omul care nu s-a împăcat niciodată cu gândul că ființa neamului românesc ar putea fi ruptă de credința strămoșească, cheia de boltă a rezistențelor seculare din trecut, păzitoarea și apărătoarea noastră în viitor. Erou și martir al Bisericii și neamului, ierarh cu o "rară pregătire cărturărească și monahicească, înzestrat și cu o energie greu de egalat, o podoabă a Ortodoxiei noastre și un exemplar de elită al neamului românesc. Neobosit, modest, aspru cu sine și blând cu alții, a lucrat în tăcere, dar temeinic și cu rară râvnă de apostol"3 - (pr. prof. Liviu Stan).


1. Calea formării teologice și duhovnicești

Episcopul Nicolae Popovici s-a născut la 29 ianuarie 1903 în localitatea Biertan, județul Târnava Mare (astăzi județul Sibiu), primind la botez numele Nicolae. Biertanul, sat plin de istorie și vestigii creștine, este o veche localitate românească colonizată cu sași, atestată istoric la 1283, iar din 1397 declarată cetate. Cu toate acestea, românii sunt și astăzi peste 70 %, iar celebra tăbliță din sec. al IV-lea, cu monogramul creștin Hristos și inscripția Ego Zenovius votum posui, dovedește existența lor bimilenară. Se pare că între înaintașii familiei Popovici s-au aflat și preoți, fapt dedus din numele de familie ,,sârbizat”, transformat din Pop în Popovici. O ,,conscripție” a clerului ortodox, din anul 1805, consemna în localitatea Biertan pe preotul Vasile Popovici, hirotonit de către episcopul sârb Gherasim Adamovici. Copilul Nicolae a urmat clasele primare în școala săsească din satul natal, învățând limbile maghiară și germană. A urmat gimnaziul maghiar din Dumbrăveni, Școala Normală ,,Andrei Șaguna” din Sibiu, unde și-a luat diploma de învățător, și Liceul ,,Andrei Șaguna” din Brașov. După bacalaureat, și-a îndreptat pașii spre Academia Teologică Andreiană din Sibiu (1923-1927), unde se va remarca prin ample calități morale și intelectuale, atât în rândul studenților, cât mai ales în rândul profesorilor cu renume din spațiul academic: Nicolae Colan, viitor episcop și mitropolit, Nicolae Terchilă, Ilie Beleuță și Grigore Cristescu. Ca student a publicat articole și studii, apreciate în revistele de specialitate ale timpului, care au culminat cu eminenta și elaborata lucrare de licență: ,,Începuturile nestorianismului. Cu specială considerare asupra anatematismelor Sfântului Chiril al Ierusalimului”, apreciată cu calificativul maxim, lucrare susținută la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuți, sub îndrumarea profesorului Vasile Loichiță. Potrivit unei vechi tradiții, în anul 1925, Nicolae Popovici a făcut un pelerinaj la Ierusalim, în Palestina şi Egipt, împreună cu câteva sute de credincioși din toată țara, preoți și profesori de teologie, conduși de părintele lor duhovnicesc, mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan. Grație acestui mitropolit și părinte, teolog și cărturar de seamă, Nicolae Popovici își va completa studiile la vestita Academie Teologică din Cernăuți, unde va obține titlul de doctor în teologie cu lucrarea ,,Epicleza euharistică”, una dintre cele mai avizate fundamentări dogmatice pe această temă. Despre mitropolitul Nicolae Bălan, mentorul și susținătorul său pe tot parcursul formării sale, tânărul profesor Nicolae Popovici avea să spună, cu ocazia hirotonirii întru arhiereu: ,,M-a luat din tinerețe în grija sa părintească și a fost darnic cu mine în toate, mai mult decât părinții mei după trup”4. Apreciindu-i calitățile sale intelectuale și duhovnicești, mitropolitul Nicolae Bălan l-a hirotonit diacon necăsătorit, la 1 septembrie 1929, și l-a trimis la studii de specializare în dogmatică și filosofie, în Grecia (1927-1928), unde a audiat cursurile renumiților teologi Hristu Andruțos și Panaghiotis Bratsiotis, apoi în Germania, la Facultățile de Teologie și Filosofie din Munchen (1928-1930), Tubingen, Leipzig și Breslau (1930-1932). Cu o pregătire teologică de excepție, începând cu anul universitar 1932-1933 și până când va fi ales episcop, în 1936, va funcționa ca profesor de teologie fundamentală și dogmatică la Facultatea de Teologie Andreiană din Sibiu, unde a mai predat Omiletica (1932-1936) și Limba greacă (1934-1936). Aici, avea să devină coleg cu unii dintre cei pe care îi avusese odinioară profesori: Nicolae Colan, Iosif Hradil, Ilie Beleuță, precum și cu mai tinerii profesori Dumitru Stăniloae și Nicolae Neaga cu care fusese coleg de studii la Atena. Ca și profesor, la Sibiu, a desfășurat o amplă activitate teologică și pastoral-misionară al cărei dinamism s-a făcut resimțit în tot cuprinsul Arhiepiscopiei Sibiului. Săptămânal rostea între trei și cinci predici, susținea conferințe regulate în cadrul Astrei, publica frecvent articole și studii în paginile periodicelor din Sibiu: Revista Teologică și Telegraful Român. A fost președinte de onoare al ,,Societății de lectură a studenților”, a înființat în cadrul mișcării religioase ,,Oastea Domnului” fondul ,,Mila creștină” pentru ajutorarea permanentă a celor nevoiași, etc.6 La 23 noiembrie 1934 a fost hirotonit preot de către mitropolitul Nicolae Bălan, treaptă ierarhică care avea să-l pregătească în curând de misiunea episcopală. Contextul alegerii sale ca episcop la Oradea se datorează trecerii pe neașteptate la cele veșnice a episcopul Aradului, Grigorie Comșa (1889-1935). În această situație, la 10 decembrie 1935, vicarul de la Oradea, episcopul Andrei Magieru, orginar din părțile Aradului, a fost ales în locul său. Pe 21 ianuarie 1936, cu câteva zile înainte de instalarea acestuia ca episcop la Arad, a trecut la Domnul bătrânul episcop al Oradiei, Roman Ciorogariu. În contextul în care Andrei Magieru, fost vicar, era proaspăt episcop titular la Arad, alegerea sa la Oradea era exclusă, iar atenția tuturor s-a îndreptat spre tânărul preot profesor Nicolae Popovici. Alegerea sa era și o dorință mai veche a fostului episcop Roman Ciorogariu care, într-o scrisoare adresată mitropolitului Bălan, îi cerea acestuia învoirea și binecuvântarea ca tânărul profesor Nicolae Popovici să vină lângă el ca vicar, iar apoi să-i urmeze în scaun: ,,Datorez această îngrijire de eparhia mea, cu venerabil trecut și de înaltă nădejde pentru viitor. Dă-i binecuvântare și trimite-l de sărbători la noi, ca să vadă cu ochii lui că aici îi este locul lui.”5 Astfel, în ședința din 28 aprilie 1936, Colegiul Electoral Bisericesc întrunit la București l-a ales episcop al Oradiei cu 106 de voturi din 138 exprimate. În cuvântarea pe care a rostit-o imediat după alegere spunea: ,,Cu adâncă smerenie mă plec în fața hotărârii providenței divine, care prin graiul măritului congres mă cheamă astăzi la cârma vieții duhovnicești a dreptcredincioșilor noștri din de Dumnezeu păzita eparhie a Oradiei, de la granița de vest a țării. Prin această hotărâre sunt pus în fața unei răspunderi morale, decât care alta mai mare nu poate exista în această viață, căci nimic nu poate egala, în valoare și importață, lucrarea, pe care trebuie să o împlinească, cu frică și cu cutremur, acela, pe care Dumnezeu îl alege să poarte, în vasul de lut al ființei sale, darurile lui Hristos cele mântuitoare, în mijlocul unei lumi necăjite și bântuite de mari și cumplite crize, cum este cea de astăzi.”6 Astfel s-a despărțit de Sibiu, orașul unde a fost student și profesor, diacon și preot, cu o aprinsă lucrare misionară și pastorală, spunând: "Am venit la Sibiu cu drag și plec la Oradea cu bucurie”.7

2. Lucrarea pastorală în Episcopia Oradiei

După ce a fost tuns în monahism la Mănăstirea Cozia, a fost hirotesit arhimandrit, iar la 1 iunie 1936, a fost hirotonit arhiereu în Catedrala din Sibiu. La hirotonia sa întru episcop au participat: Nicodim Munteanu, mitropolitul Moldovei și viitorul patriarh, căruia tânărul profesor Nicolae Popovici, aflat la vârta maturității hristice de 33 de ani, îi aducea calde mulțumiri, mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, părintele său duhovnicesc, episcopii Vartolomeu Stănescu al Râmnicului, Ghenadie Niculescu la Buzăului, Andrei Magieru al Aradului, Ioan Stroia al Armatei, Nicolae Colan al Vadului, Feleacului și Clujului și Vasile Stan, vicarul de la Sibiu. Episcopul Nicolae a fost, de la începutul slujirii sale, pătruns de responsabilitatea misiunii pastorale. Asemenea sfinților și martirilor contemporani sârbi, Nicolae Velimirovici și Iustin Popovici, era însuflețit de credința că Biserica este sufletul unui popor, iar precum sufletul nemuritor este mai de preț decât orice tezaur al lumii create, așa și Biserica este mult superioară oricărei instituții omenești. În discursul ținut la palatul regal în fața suveranului, din 2 iunie 1936, cu ocazia investirii, discurs intitulat Rostul Bisericii în viața neamului, arată rolul și contribuția Bisericii în istoria neamului, care: ,,…Prin apostolatul slujitorilor ei devotați, aduce întreg dinamismul Evangheliei lui Hristos, ...dinamism capabil să schimbe fizionomia lumii întregi… Dinamismul evanghelic însemnează creștinism viu și activ, care duce la întronarea lui Hristos în viața publică și privată a fiilor neamului ”8. Ceremonia de întronizare a avut loc la 28 iunie 1936 în Catedrala cu Lună din Oradea, fiind condusă de către mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealui, înconjurat de un mare număr de preoți și credincioși. În cuvântarea rostită cu ocazia întronizării a continuat, în același ton al dorinței de slujire totală care izvorăște din iubirea fierbinte față de Hristos și de oameni, aplicând asupra vieții personale misiunea jertfelnică a Bisericii, spunând: ,,Mântuitorul a venit în lume ca să fie păstorul cel bun al lumii și să-I dea fericirea pe care numai El o putea da. Tot cel ce voiește să-I slujească Lui, cu vrednicie și-n duhul Evangheliei, trebuie să se indentifice integral cu învățătura din aceste cuvinte ale Sale. Eu am venit aici să fiu păstorul cel bun, care sufletul său și-l pune pentru oi, păstorul care se jertfește pentru păstoriții săi… Programul meu de lucru și de realizări va fi atât de mare și de larg, cât este de mare iubirea pe care o port în suflet pentru eparhia ce mi s-a încredințat spre păstorire.”9 Cuvintele sale pline de credință și iubire evanghelică, care-i umpleau sufletul, odată rostite la începerea lucrării sale pastorale ca episcop, s-au transformat în fapte. Astfel și-a început lucrarea pastorală în eparhia Oradiei prin slujbe, predici, cuvântări, sfătuiri, vizite canonice, și preocupându-se personal de starea duhovnicească a fiecărui preot și credincios din eparhia sa. Într-un raport al episcopiei, din 16 mai 1942, se arată că episcopul Nicolae Popovici a făcut un număr de 110 vizite canonice și inspecții inopinate. Așa cum Sfântul Ierarh Nifon, la Constantinopol, prin acțiunile sale pastorale a convertit de două ori câte 4000 de turci, fapt care i-a atras destituirea și exilul, episcopul Nicolae a organizat și condus campania de diminuare a concubinajului, fapt unic în istoria Bisericii noastre, al cărei rezultat a fost cununia celor 12.000 de concubini. Între 1 aprilie 1940 - 25 martie 1941 a fost locțiitor de episcop al reînființatei episcopii a Timișoarei pe care a organizat-o și înzestrat-o, chiar din fonduri personale, cu o reședință episcopală și o clădire pentru Consiliul Eparhial, în centrul orașului. La Oradea a condus campania edificării bisericilor noi din piatră în locul celor din lemn, distruse. În decurs de cinci ani în eparhie s-au zidit și s-au sfințit 20 de biserici și case parohiale. În 1937 a început demersurile pentru ridicarea unei impunătoare catedrale, în centrul Oradiei, prin cumpărarea unor clădiri și procurarea de fonduri. Însă vitregiile istoriei nu au mai permis acest lucru. Totodată, a construit la Beiuș un internat de fete, a instituit un fond eparhial pentru ajutoarea celor loviți de calamități sau nenorociri, a sprijinit foaia Episcopiei ,,Legea românească” și alte tipărituri ziditoare de suflet și a acordat o atenție specială predării Religiei în școli. În 1938, episcopul Nicolae Popovici a reprezentat Biserica Ortodoxă Română la congresul internațional al ,,Alianței pentru înfrățirea popoarelor prin Biserică”, desfășurat la Faris Bad-Larvik (Norvegia), unde a susținut o comunicare despre minoritățile din România. În timpul ocupației horthyste din Ardeal a fost batjocorit și închis, apoi expulzat într-un tren de vite din orașul de reședință, împreună cu 283 de intelectuali orădeni. Își stabilește reședința la Beiuș, în apropierea graniței, pentru a fi aproape de credincioșii săi aflați sub ocupație străină. Prin acest gest al său nu făcea altceva decât îl urma pe mitropolitul Nicolae Bălan în protestul lui față de aplicarea Dictatului de la Viena. În timpul războiului, episcopul Nicolae Popovici avea să participe la ofensiva de regăsire spirituală a românilor din Transnistria. Astfel, avea să facă parte din prima echipă de misionari de peste Nistru, cea a clericilor ardeleni, în număr de 53, îndrumată de Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, împreună cu episcopii Andrei al Aradului, Vasile al Timișoarei și Veniamin al Caransebeșului, care se va desfășura în teritoriile dezrobite de comunism ale Basarabiei și Transnistriei, între 2 - 27 septembrie 1941. În legătură cu aceste momente, amintim că episcopul Nicolae Popovici a participat la sfințirea bisericii Sfântul Dumitru din Sucleia, în duminica zilei de 21 septembrie 1941, care a avut un mare ecou în epocă. Aici, a slujit alături de Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, Vasile Lăzărescu, episcopul Timișoarei, Grigorie Leu, episcopul Hușilor, Partenie Ciopron, episcopul Armatei, arhimandritul mitrofor Iuliu Scriban, șeful misiunii românești de peste Nistru și zece preoți, în prezența lui Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, Ion D. Sandu, ministru secretar de stat la Culte, generalul Nicolae Ghineraru, prefectul și primarul Tiraspolului, ofițeri români și germani, poporul din împrejurimi, răspunsurile fiind date de corul catedralei din Tighina. Relatarea acestui moment este deosebit de importantă, deoarece ecoul pe care l-a avut în epocă avea să contribuie mult la imaginea ,,negativă” a foștilor misionari din Transnistria, în timpul regimului politic de după 23 august. Episcopii participanți la această mare slujbă aveau să fie destituiți de regimul comunist, unul dintre motivele principale fiind participarea la ,,războiul antisovietic inițiat de Ion Antonescu”. Între 10 iulie - 1 august 1942 episcopul Nicolae Popovici a mai efectuat o vizită pastorală în Transnistria, fiind însoțit de protopopul Aurel Mușet, preotul militar Ion Croitoru, preotul profesor Cornel Sava și diaconul Aurel Dărăban, secretar eparhial. A vizitat și a oficiat slujbe la o serie de biserici refăcute de români; a făcut panehide la catedrala din Odesa în memoria celor uciși în atentatul din 21 octombrie 1941, la cimitirul din Valea Dalnicului-Vacarjani și la Bereșani; a vizitat 31 de unități militare și 20 de spitale de campanie unde a rostit rugăciuni de vindecare, încurajând răniții; a sfințit bisericile din Jura și Popencu (jud. Râbnița); a asistat la Congresul studenților moldoveni din Transnistria, ținut la Tiraspol, și a răspuns invitației ,,Școlii de cultură românească pentru învățătorii moldoveni”, din același oraș, unde a rostit două discursuri: ,,Raportul dintre știință și credință” și ,,Crezul nostru național”. A împărțit 12.000 de cărți de rugăciuni și tot atâtea iconițe. După schimbarea politică de la 23 august 1944, episcopul Nicolae Popovici își va îndemna credincioșii să se roage pentru încheierea grabnică a păcii. Totodată, el încuraja pe soldații români de pe front să lupte pentru eliberarea țării, fiind permanent în mijlocul lor. Un exemplu concret în acest sens îl constituie vizita lui în mijlocul soldaților români aflați în Cehoslovacia, în perioada 4 mai - 3 iunie 1945. Începând cu Vinerea Patimilor, împreună cu preotul Cornel Sava și diaconul Cornel Moba, episcopul Nicolae a fost în mijlocul soldaților români aflați pe frontul de vest. Chiriarhul orădean s-a aflat, timp de patru săptămâni, în mijlocul soldaților din cele două armate române dintre Piestany, Praga și Brno, unde a ținut peste 44 de predici ocazionale, a vizitat 7 spitale de campanie și a oficiat peste 32 de servicii religioase publice. A slujit Slujba Învierii în satul Svetnov (Moravia), împreună cu preotul Cornel Sava, preotul militar Ion Croitoru și diaconul Cornel Moga, în dimineața zilei de 13 mai 1945, cu participarea Comandamentului Corpului 2 Armată a ostașilor români și a localnicilor, impresionați de solemnitatea ceremoniei religioase ortodoxe. După refacerea relațiilor dintre Biserica Ortodoxă Română și cea a Rusiei, episcopul Nicolae Popovici a fost implicat în stabilirea unor contacte bilaterale cu patriarhul Alexei I al Moscovei. Astfel, în perioada 23 octombrie - 6 noiembrie 1946, alături de patriarhul Nicodim Munteanu, episcopul Justinian Marina și preoții Ioan Vască și Mihail Madan, au făcut o vizită la Moscova și Kiev. În aceeași direcție, episcopul Nicolae va fi unul dintre însoțitorii patriarhului Alexei I al Moscovei, în perioada 29 mai - 12 iunie 1947, când acesta a vizitat România, în fruntea unei delegații a Bisericii Ortodoxe a Rusiei. A fost alături de patriarhul rus la Ungheni, București, Curtea de Argeș, Cluj-Napoca, Sibiu, Băcia, Timișoara, Suceava și Iași. Activitatea sa, depusă cu multă responsabilitate în problema relațiilor cu Biserica Rusiei, îl va repune în rolul de consultant al comisiei care trebuia să pregătească lucrările consfătuirii interortodoxe, ce urma să se țină în vara lui 1948 la Moscova. Cu acest prilej va mai întreprinde o călătorie la Moscova, împreună cu episcopul Iosif Gafton și profesorii de Teologie Petre Vintilescu și Gala Galaction, în aprilie 1948. După 1945, episcopul Nicolae Popovici avea să cunoască presiunile noilor politicieni instalați cu ajutorul sovieticilor. În același timp, vârsta înaintată a patriarhului Nicodim Munteanu îi determina pe membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să se gândească la o soluție cât mai bună pentru viitorul Bisericii, în contextul deja anticipatei persecuții la care putea fi supusă, precum se întâmplase în Rusia. A încercat, pe cât i-a fost cu putință legal, să se supună noi orânduiri politice instalate de după anul 1948, însă mărturisirea sa de credință nu a fost pe placul autorităților comuniste. Predicile sale electrizante, asemenea celor a marilor ierarhi ai Ortodoxiei, Vasile cel Mare, Grigore Teologul și Ioan Gură de Aur, au arătat cu îndrăzneală concepția evanghelică și credința ortodoxă în fața autorităților păgâne sau eretice. Episcopul Nicolae îndemna deschis preoții și credincioșii să aibă o atitudine de apărare a credinței și valorilor creștine. Așa cum Sfântul Vasile cel Mare impresiona pe guvernatorul păgân Modestus prin curajul cu care își apăra credința, episcopul Nicolae impresiona prin mărturisirea și curajul său. În plin regim communist, în care autoritățile forțau educația atee a tinerilor, el spunea: ,,Părinți! Să aveți grijă de copii voștri, crește-ții în spiritul evangheliei, pentru că aveți răspundere în fața lui Dumnezeu, nu-i lăsați în cinematografe și pe terenurile sportive, unde tineretul este dus cu forța și unde primește o educație antireligioasă. Aduce-ții în biserică, că aci primesc educația care-i place lui Hristos. Păstrați sufletele lor de ideile străine de neamul nostru și vă ve-ți mântui și voi și neamul nostru.” Predicile sale rostite de Anul Nou și de Paști, în anul 1950, au dus la arestarea sa: ,,Trimitem binecuvântarea bisericii stăpânirii țării și îi rugăm ca să ne ocrotească în spiritul iubirii frățești prin fapte și nu prin vorbe ca stăpânirea să fie iubită de fiii țării așa cum iubește tatăl pe fiul și reciproc, cu atât mai mult cu cât numai o stăpânire iubită de popor poate să guverneze etern. Trimitem binecuvântarea bisericii neamului nostru de pretutindeni, neamului care a suferit și suferă pentru că mulți au părăsit pe Hristos. Îi rugăm pe ei în pragul acestui an sfânt ca să nu urmeze căile rătăcirii, ci să se reîntoarcă la Hristos.Trimitem binecuvântarea celor întemnițați, celor în suferință, celor care au pierdut speranțele în viitor, trimitem îmbărbătare alături de binecuvântare și le spunem lor: „sus inimile; că este mântuire, dar numai atunci când există binecuvântare și veți cere.” Totul am spus ce am putut să spun, iar dorințele noastre fierbinți, nevăzute, numai simțite, pot să fie citite în lacrimile noastre, care este graiul viu și care vorbesc mai bine ca oricine. Ștergeți-vă lacrimile și să aveți nădejde, fiindcă anul acesta sfânt va aduce mântuire și pentru noi și pentru toți aceia care cred în Hristos Domnul Dumnezeul nostru.10 Aceste predici care îndemnau la mărturisirea curajoasă a credinței, după exemplul lui Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Avram Iancu, Horea, Cloșca și Crișan, au produs o mare însuflețire în rândul credincioșilor, care pângeau de bucurie. El a aprins în sufletele păstoriților săi speranța că orice rău îngăduit de providență, orice regim ateu, fără Dumnezeu, este grabnic trecător, doar credința în Dumnezeu și lucrarea ei sunt cele care rămân până la sfârșitul veacurilor și sunt răsplătite de Hristos la a Doua Sa Venire. Atitudinea statornică de mărturisire a adevărului evangheliei, în fața oricui, în orice timp și în orice loc, i-a atras persecuția și martiriul. Asemenea mucenicilor din primele veacuri, episcopul Nicolae a mărturisit adevărul în faptă și în cuvânt, neputând să se dedubleze în ființa sa, ori să se acomodeze cu politica de supraviețuire a Bisericii în acea periodă, prin cuvintele: ,,Ascultă de ei, dar fă cum știi...11. Astfel, la doar 47 de ani, a fost destituit din cinul episcopal prin pensionare și trimis cu domiciliul forțat la Mănăstirea Cheia, județul Prahova, care era foarte izolată în acel timp. La ruptura iremediabilă dintre ierarh și autoritățile comuniste au contribuit și unii informatorii ai securității din cadrul episcopiei și în special vicarul eparhial, fostul preot greco-catolic Andrei Coman. Deși a cerut o altă mănăstire, în Moldova sau la Sâmbăta de Sus, autoritățile nu i-au îngăduit. După această destituire, episcopii sinodali au discutat mult cazul episcopului fost orădean, după cum documentele Securității semnalează. Episcopul de Cluj, Nicolae Colan, a afirmat: ,,Procesul Popovici a fost procesul fiecăruia dintre noi; condamnarea lui Popovici cuprinde în miez condamnarea fiecăruia dintre noi. Dacă am fi fost ceea ce trebuia să fim, am fi depus cu toții cârjele, mai curând decât să-l decapităm pe Popovici.12 La Mănăstirea Cheia, episcopul Nicolae n-a avut parte de liniște, fiind urmărit permanent de către agenții de securitate. S-a încadrat în programul liturgic al mănăstirii, participând chiar și la slujbele de noapte. Tot mai bolnav, după ce autoritățile i-au interzis să mai participe la slujbe și să vorbească în biserică, spre a nu fi văzut și căutat de credincioși, agenții securității au încercat, de mai multe ori, să-l otrăvească. După toate aceste suferințe fizice și sufletești, la 20 octombrie 1960, la doar 57 de ani, a trecut la cele veșnice, fiind înmormântat în satul său natal Biertan. Astfel s-a mutat la Hristos unul dintre cei mai valoroși ierarhi și teologi ai veacului trecut. După ce regimul totalitar s-a opus ani de-a rândul, la 23 august 1992, osemintele sale au fost deshumate și așezate în Biserica cu Lună din Oradea. Prin toată lucrarea sa bisericească, culturală și național patriotică, episcopul Nicolae Popovici rămâne un arhiereu emblematic al Bisericii Ortodoxe din Transilvania și al întregii Ortodoxii românești. El s-a identificat cu sufletul, credința și suferința păstoriților săi. Prin martiriul lui nu a fost înfrânt, ci a obținut o mare biruință; strălucește în cer prin puterea iubirii lui Hristos. Exemplul curajului său, al iubirii sale jertfelnice, vor rămâne peste veacuri ca o pildă luminoasă și izvorâtoare de har, iar la vremea cuvenită, Biserica îl va cinsti cu trecerea în rândul sfinților ierarhi martiri și mărturisitori.


3. Scrierile episcopului Nicolae Popovici

Opera teologică a episcopului Nicolae Popovici cuprinde o lucrare fundamentală privitoare la epicleza în biserica creștină, cu titlul: Epicleza euharistică13. Tipărită la Sibiu în 1933, ea fost lucrarea sa de doctorat. Alături de aceasta a scris numeroase articole în periodicele ardelene: „Revista Teologică”, „Lumina Satelor”, „Telegraful Român”- de la Sibiu și „Legea Românească” - de la Oradea. De asemenea, ne-a lăsat și o carte de predici „Lespezi de altar în slujba Bisericii și a neamului, la granița de vest a țării”, apărută la Beiuș în 1942. Cartea Epicleza Euharistică a fost retipărită după anii 1990 la editura Nemira. Alături de prefața îndrumătorului, prof. Vasile Loichiță, s-a adăugat un cuvânt de recunoștință, al pr. prof. Vasile Gordon de la Facultatea de Teologie din București. În legătură cu lucrarea episcopului Nicolae, el scrie: ,,Epicleza euharistică este o lucrare-document, importantă atât din punct de vedere dogmatic, cât și liturgic. Ea prezintă cu o acrivie științifică exemplară temeiurile scripturistice, patristice și liturgice ale doctrinei ortodoxe, văzută interconfesional, cu privire la partea cea mai însemnată a Sfintei Liturghii, aceea în care darurile de pâine și de vin se prefac în Trupul și Sângele Domnului. Prin conținut și mesaj, cartea depășește granițele confesionale și se constitue, astfel, într-o mână întinsă, cu prietenie și generozitate, fraților catolici și protestanți, în dorința - tot mai accentuată astăzi, de refacere a unității creștine. Admirând erudiția ierarhului-teolog, nu uităm nici suferința lui jertfitoare de martir al Bisericii Ortodoxe, pentru care nu se cuvine doar un cuvânt introductiv, cât mai ales o lacrimă a recunoștinței totale.”14

Cartea este structurată în cinci capitole și douăzeci și opt de subcapitolele :

Capitolul I. Fundamentele Scripturistice ale Epiclezei. 1.Momentul prefacerii la Cina cea de Taină; 2.Împărtășirea Mântuitorului la Cina cea de Taină; 3.Matei 1.20 și Luca 1, 35; 4.Texte pauline.

Capitolul II. Fundamentele Patristice ale Epiclezei. 5.Justin Martirul și Filosoful; 6.Irineu; A.Părinții Răsăriteni. 7.Biserica capadociană; 8.Biserica alexandrină; 9.Biserica palestiniană și siriană; 10.Biserica constantinopolitană. B.Părinții Apuseni. 11.Biserica africană; 12.Biserica milaneză; 13.Biserica hispanică. C.Mărturiile Ereticilor. 14.Epicleza la gnostici; 15.Nestorieni și monofiziți.

Capitolul III. Fundamentele Liturgice ale Epiclezei. A.Liturghiile Răsăritene. 1.Epicleza în liturghiile din familia alexandrină; 17.Epicleza în liturghiile din familia antohiană; B.Liturghiile Apusene. 18.Epicleza romană; 19.Epicleza anglicană; 20.Epicleza mozarabă; 21.Epicleza milaneză; 22.Obiecțiuni liturgice. C.Mărturii Sinodale ale Epiclezei.

Capitolul IV. Învățătura teologilor din veacurile IX-XVII privitoare la epicleză. 23.Teologi din veacurile IX-XVI; 2.Teologi din veacurile XIV-XVII.

Capitolul V. Teorii catolice pentru explicarea epiclezei. 25.Teoria lui Ioan Turrecremata; 26.Teoria cardinalui Visarion; 27.Teoria lui C. Henke; 28.Teoria cardinalului Alvaro Cienfuegos; Teoria lui L.A.Hoppe; Teoria lui J.Th. Franz; Teoria lui E.Bouvy; Teoria lui Cagin.

Prin lucrarea epicleza euharistică, epicopul Nicolae Popovici prezintă învățătura ortodoxă despre Sfânta Euharistie, fundamentată scripturistic, patristic, liturgic și canonic, în paralel cu evoluția învățăturilor și practicilor liturgice euharistice, mai mult sau mai puțin greșite, din lumea creștină din răsărit și apus, de-a lungul istoriei sale. Pătruns de adâncă credință și evlavie, de iubire dumnezeiască și conștiință dogmatică ortodoxă, el mărturisea: ,,Taina sfintei euharistii este o capodoperă a iubirii, a milei și atotputerniciei divine. În ea și prin ea Domnul nostru Iisus Hristos se întrupează și se jertfește fără încetare și în chip nesângeros pentru mântuirea oamenilor de pretutindeni și din totdeauna. În ea și prin ea ni se dă spre mâncare și băutură însuși Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, și aceasta pentru ca uniți fiind cu El - izvorul vieții și al nemuririi - viață să avem întru El și pururea întru această viață să rămânem.”15

A doua carte a episcopului Nicoale Popovici este cartea de predici ,,Lespezi de altar.”16 Apărută în perioda dictatului la Beiuș, în anul 1942, cartea adună cuvântările sale din cei opt ani de episcopat orădean. În cuvintele sale descoperim pe episcopul cel de foc, ale cărui cuvinte sunt fulgere scânteietoare ale adevărului evanghelic. Cartea este împărțită în patru capitole care cuprind cuvântări pe o anumită temă dată de contextul în care a fost rostită cuvântarea.

Capitolul I. Chemarea la Apostolat, cuprinde cinci cuvântări prilejuite de alegerea, hirotonirea, investirea și înscăunarea sa ca episcop la Oradea: 1.Chemarea la apostolat; 2.Darul arhieriei; 3.Rostul bisericii în viața neamului; 4.Trimiterea la propovăduire; 5.La începutul drumului.

Capitolul II. Lespezi de altar, cuprinde opt cuvântări rostite la punerea unor pietre de temelie, sfințiri, investiri: 1.Pentru un nou Sion la Oradea; 2.Pe drumul consolidării și al reparațiilor istorice; 3.Ortodoxia bihoreană pe drumul biruințelor pastorale și culturale; 4.Un nou așezământ în lumina Episcopiei: Școala Normală de conducătoare de la Beiuș; 5.Biserica în slujba școalei românești; 6.Păstorul Maramureșului voievodal; 7.Catedră apostolică în metropola Banatului; 8.Un binefăcător: Protopopul - Colonel Ion Papp.

Capitolul III. Propovăduind Evanghelia, sunt douăsprezece cuvântări pastorale trimise păstoriților săi la praznicile Nașterii și Învierii Domnului nostru Iisus Hristos: 1.Pe pământ pace; 2.Iisus Hristos-învierea noastră; 3.Un singur Mântuitor; 4.Dumnezeirea Mântuitorului; 5.Smerenia Fiului lui Dumnezeu; 6.Izbăvirea strămoșilor; 7.Mântuitorul lumii; 8.Roadele Învierii Domnului; 9.Îndemn pentru ajutorarea celor refugiați și expulzați; 10.Libertatea creștină și libertatea noastră națională; 11.Misiunea bisericii ardelene în Basarabia și Transnistria; 12.Fiți milostivi.

Capitolul IV. Atitudini, cuprinde patru cuvântări publice rostite la anumite evenimete, ca dezveliri de statui, congrese, cursuri misionare: 1.Cuvânt la dezvelirea statuii lui Vasile Lucaciu din Satu Mare; 2.Pedagogia creștină; 3.Ne trebuiesc caractere; 4.Școala ortodoxiei ardelene. Caracteristica generală a cuvântărilor episcopului Nicolae este desăvârșita credință în Dumnezeu și adânca simțire duhovnicească de care sunt pătrunse. Urmează profunda sa dragoste față de Biserică, lucrarea ei în istorie și față de neamului nostru românesc, neam cu care s-a identificat până la moartea martirică. În al treilea rând, desăvârșita exprimare teologică a învățăturilor dogmatice, morale, liturgice, canonice și istorice ale Bisericii noastre. Paginile scrisorilor sale pastorale amintesc de marii sfinți părinți și teologi ai Bisericii din veacurile ei de aur. Iată un fragment din prima pastorală trimisă preoților și credincioșilor orădeni la praznicul Nașterii Domnului, din anul 1936:

,,Astăzi Cel fără de-nceput începe a fi; astăzi cel nevăzut Se vede; astăzi Cel ce locuiește în lumina neapropiată între noi se sălășluiește; astăzi Cel nepipăit se pipăie; astăzi Cel necuprins de ceriuri în peșteră se cuprinde; astăzi Cel ce umple toată lumea în iesle încape; astăzi cel nemărginit în scutece se înfașă; astăzi Fiul lui Dumnezeu, Fiul Fecioarei se face; astăzi Cel născut din Tatăl fără de mumă se naște din mumă fără de tată; astăzi Cel fără de păcat ia asupra sa păcatele lumii; astăzi Cel nepătimitor începe a pătimi; astăzi Judecătorul cel drept Mântuitor milostiv al nostru se face; astăzi Adam cel ceresc deschide raiul încuiat de Adam cel pământesc; astăzi Cel ce este chipul și icoana lui Dumnezeu chipul robului îl ia; astăzi Cel înconjurat ca un Dumnezeu de mărire cerească cu sărăcia omenească se îmbracă; astăzi Păstorul cel bun al neamului omenesc, slăvit de păstori la noi se pogoară; astăzi ceriul până la pământ se pleacă, pentru ca pământul la ceriu să se înalțe” 17.

Despre cel mai important eveniment din istoria lumii, Învierea lui Hristos, asemenea glăsuiește: ,,Învierea Domnului este praznicul celei mai mari biruințe duhovnicești din această lume. Este biruința cerului asupra iadului, biruința Fiului lui Dumnezeu celui întrupat, asupra diavolului celui căzut, biruința lui Adam cel nou asupra șarpelui ispititor al lui Adam cel vechi, biruința luminii asupra întunericului, biruința curăției și sfințeniei asupra păcatului, biruința ascultării asupra neascultării, biruința smereniei asupra mândriei, biruința nestricăciunii asupra stricăciunii, biruința vieții asupra morții”18.


Note:

  1. Mitropolit Antonie Plămădeală, Obrazul curat al Bisericii în „Telegraful Român”, an 140, nr. 31-34.
  2. Dr. Nicolae Popovici, Episcopul Oradiei, Darul arhieriei în Lespezi de Altar, Beiuș, 1942, p. 7.
  3. Pr. prof. Liviu Stan, „Telegraful Român”, nr. 23, iunie 1942, p. 4.
  4. Dr. Nicolae Popovici, Episcopul Oradiei, Trimiterea la Propovăduire în Lespezi de Altar, Beiuș, 1942, p. 15.
  5. Dr. Nicolae Popovici, Episcopul Oradiei, Chemarea la Apostolat în Lespezi de Altar, Beiuș, 1942, p. 9.
  6. Pr. Prof. dr. Nicolae Neaga, Episcopul martir Nicolae Popovici în „Mitropolia Ardealului”, an XXXV, nr. 6, 1990 p. 100.
  7. Dr. Nicolae Popovici, Episcopul Oradiei, Chemarea la Apostolat în Lespezi de Altar, Beiuș, 1942, p. 11.
  8. Pr. dr. Ioan Codorean, Episcop dr. Nicolae Popovici (1936-1950), o jertfă vie pe altarul Bisericii și al neamului, www.episcopiaortodoxaoradea.ro, accesat la 5.09.2020, p. 3.
  9. Ibid, nota 5, p. 12.
  10. Ibid, nota 9, p. 84.
  11. Fabian Seiche, Episcopul Nicolae Popovici (1903-1960) în Martiri și mărturisitori români din secolul XX în închisorile comuniste din România, Editura Aghaton, Făgăraș, 2014, p. 441.
  12. ACNSAS, fond Informativ, Dosar 2669, vol. II, 21, Episcopul Nicolae Popovici Mărturisitorul, www.fericiticeiprigoniți.ro, accesat în 5.09.2020.
  13. Dr. Nicolae Popovici, Epicleza Euharistică, Editura Nemira, București, 2003.
  14. Ibid, nota 13, p. 5.
  15. Ibid, nota 13, p. 17.
  16. Episcop Dr. Nicolae Popovici. Lespezi de altar. Beiuș, 1942.
  17. Ibid, nota 16, p. 81.
  18. Ibid, nota 16, p. 135.
separator
[ 6 / 45 ]
© 2024 Mânăstirea Nicula - Toate drepturile rezervate.