"Întristările ce vin oamenilor sunt urmările păcatelor şi relelor lor. Dacă le răbdăm cu rugăciune, atunci vedem că vin iarăşi cele bune."

Maica Domnului – singura bucurie și ultima nădejde într-o lume în agonie ¹

Sfinții Părinți au iubit-o foarte intens pe Maica Domnului și au încercat pe măsura acestei iubiri să o laude, în toate aspectele, având în față tabloul pe care l-au înfățișat Sfântul Apostol și Evanghelist Luca și Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, dar mai ales Sfânta Tradiție, care ne-a oferit cele mai multe amănunte în ce o privește.

Maica Domnului este, mai întâi de toate, cea care ne copleșește cu o dragoste imensă, care nu este doar asemenea iubirii lui Dumnezeu, El Însuși fiind iubire, ci am credința că este aceeași. Dacă cercetăm scrierile Sfinților Părinți, aflăm că toată dragostea pe care ne-o poartă Dumnezeu s-a transmis în pântecele Fecioarei Maria: prin ea ne-a izvorât izvor de apă vie, care se revarsă peste noi acum și până la sfârșitul vieții noastre, până în clipa trecerii noastre din lumea aceasta. Sunt Sfinți ruși care ne spun că în momentul plecării noastre în eternitate o întâlnim pe Maica Domnului, care ne împărtășește această dragoste.

Maica Domnului, la praznicul Adormirii ei, este considerată „Paștele verii”. Domnul nostru Iisus Hristos, la Sfintele Paști, pe care le sărbătorim primăvara, S-a făcut începătură de înviere tuturor celor adormiți. El S-a înviat pe Sine Însuși, așadar, El este începătura învierii ca Dumnezeu întrupat, însă, între oameni, începătura învierii celor adormiți s-a făcut prin Maica Domnului, care a fost doar om, nu și Dumnezeu, precum Domnul nostru Iisus Hristos. Așadar, sărbătoarea „Paștelui verii”, la care suntem părtași la 15 august, ne privește pe fiecare dintre noi: Maica Domnului este începătura învierii tuturor oamenilor adormiți, fiind înviată cea dintâi prin puterea, lucrarea și harul Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul ei. Atmosfera de mare praznic, de înviere, se verifică deplin la Mânăstirea Nicula: atunci când icoana făcătoare de minuni înconjură biserica nouă, după prohod, și toată lumea cântă imnuri în cinstea Maicii Domnului, fiecare poate experimenta o stare de preafrumoasă înviere. Așadar, Maica Domnului este cea care mijlocește pentru noi prin iubirea ei și prin iubirea care i s-a dăruit: singura bucurie și ultima nădejde într-o lume în agonie.

Îmi întemeiez aceste cuvinte pe cele ale Sfinților Părinți, pe logica și experiența lor duhovnicească, ei fiind reperele noastre necesare. Referitor la „Paștele verii”, Părintele Mitropolit Ierótheos Vlahos scrie următoarele: „Desigur, există o diferență esențială între ei, pentru că Hristos Și-a înviat singur trupul, prin Dumnezeirea Sa, câtă vreme învierea Născătoarei de Dumnezeu s-a făcut prin puterea și lucrarea lui Hristos, Fiul ei”². Aceste cuvinte se susțin pe temeiuri scripturistice pe care Sfinții Părinți le-au aprofundat, iar noi încercăm, la rându-ne, după puterea noastră, să ajungem cu ele la inima oamenilor, dar și la inteligența lor, chiar dacă păstrăm întâietatea inimii, Maica Domnului însăși fiind, înainte de minte, inimă. Astfel, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan spune: „Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel care M’a trimis, are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s’a mutat din moarte la viață” (Ioan 5, 24). Înțelegem prin cuvântul evanghelic că Maica Domnului, născându-L pe Dumnezeu-Fiul, s-a făcut începătură învierii tuturor celor adormiți, a avut această experiență de a trece de la moarte la viață și de pe pământ la cer, asemenea Domnului nostru Iisus Hristos. Cu alte cuvinte, Maica Domnului a murit ca fiecare om – nu cum a fost înălțat la cer Sfântul Proroc Ilie, fără a trece prin moarte –, fiind apoi răpită la cer cu trupul, fără să treacă prin judecată, precum Fiul ei, Dumnezeu-Cuvântul.

Astfel, Maica Domnului rămâne un reper care trebuie să fie un laitmotiv pentru viața noastră, spre a o imita cât mai mult cu putință. Știm din Sfintele Scripturi, din Sfânta Tradiție, că noi, când ne mutăm din această lume, plecăm doar cu sufletul. Trupul rămâne în pământul din care a fost luat, iar sufletul trece în veșnicie, unde va fi judecat și așezat într-o Împărăție deplină sau – ceea ce nu ne dorim nicidecum – în iad. Când Maica Domnului a plecat în eternitate, a plecat cu trupul, așa cum ar trebui să o facă omul la sfârșitul veacurilor, la a Doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos. Mitropolitul Bartolomeu Anania vorbește despre trei etape sau ipostaze ale Împărăției lui Dumnezeu, pe care le numește astfel: cea dintâi este Împărăția liturgică, în care trăim noi astăzi; cea de a doua este Împărăția aurorală, raiul pierdut al lui Adam; iar ultima etapă este cea a Împărăției plenare, depline, care ne va fi oferită după cea de-a Doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos și după Judecata de Apoi³.

Maica Domnului a trecut de cea de a doua etapă, fiindcă ea, purtându-L pe Domnul nostru Iisus Hristos în ființa sa, și-a sfințit în așa măsură viața și trupul, încât nu a fost nevoie să treacă prin judecata particulară, această afirmație întemeindu-se pe cuvintele Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan. Noi putem avea această experiență doar prin Maica Domnului, o experiență care este de dorit, pentru că judecata particulară este o judecată nedeplină. Astfel, Maica Domnului a trecut direct prin judecata universală, pentru că ea este cea „nepătată”, cea fără de păcat, păcatul strămoșesc fiindu-i șters la Buna Vestire, când prin Duhul Sfânt S-a întrupat în ființa ei Fiul lui Dumnezeu. Așadar, o numim pe Maica Domnului „Paștele verii”, o întâlnim la praznicul Adormirii ei la Mânăstirea Nicula și pretutindeni, ne bucurăm de prezența ei, de lucrarea ei, de implicarea ei în istoria mântuirii noastre. Ea ne călăuzește de la începutul până la sfârșitul vieții noastre, iar după trecerea noastră din această lume, până în Împărăția lui Dumnezeu.

Maica Domnului este Biserică, fiindcă ea ne naște. Biserica îi naște pe fiii lui Dumnezeu prin faptul că, generație după generație, îi botează în numele Sfintei Treimi. Iar Maica Domnului face aceasta prin faptul că L-a primit în ființa ei pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care Și-a asumat întreaga fire omenească. Să avem această imagine extraordinară: Maica Domnului nu L-a născut doar pe Dumnezeu-Fiul, ci ne-a născut și pe noi înșine, pe toți oamenii de la Adam până în zilele noastre și-i va naște pe toți cei ce vor veni, în continuare, până la sfârșitul veacurilor. Acest lucru este o mare mângâiere pentru noi toți, care suntem în gestația permanentă a Maicii Domnului prin trupul Bisericii – trupul mistic al Domnului Iisus Hristos, fiind „mădulare fiecare în parte” (1 Corinteni 12, 27). Este o mare mângâiere să știm că noi ne aflăm în interiorul Maicii Domnului. Acest interior înseamnă libertate, deși, când spunem „interior”, am crede că suntem între oarecare limite; dimpotrivă, noi suntem pe deplin liberi, fiindcă Maica Domnului L-a cuprins înlăuntrul ei pe Cel Necuprins. Iar dacă L-a cuprins pe Cel Necuprins și noi suntem în interiorul necuprins, într-o maximă libertate, înlăuntrul Maicii Domnului. Mai mult, ea ne dăruiește să fim înlăuntrul lui Dumnezeu, pentru că ea, cuprinzându-L pe Fiul lui Dumnezeu, a făcut posibil ca firea omenească să ajungă în sânul Sfintei Treimi, adică să fim „părtași ai firii celei dumnezeiești” (2 Petru 1, 4), să stăm de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, prin Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos la Cer. Astfel a intrat firea noastră în interiorul lui Dumnezeu, iar acest lucru înseamnă deplină libertate, dăruită nouă de Dumnezeu prin Maica Domnului, fiindcă ea s-a făcut pricina Întrupării Domnului nostru Iisus Hristos, pricina mântuirii noastre.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune despre Maica Domnului: „Prin tine s-a dezlegat blestemul maicii dintâi⁴,/ prin tine s-a rupt peretele vrajbei,/ prin tine s-a nimicit stăpânirea morții,/ prin tine am biruit asupra păcatului,/ prin tine s-a sădit fecioria între oameni”⁵. Această ultimă imagine, mai cu seamă, ar trebui să ne reprezinte, fiindcă Maica Domnului nu doar pentru ea însăși este fecioară – înainte de naștere, în timpul nașterii și după naștere –, ci ne-a dăruit acest har și nouă tuturor, ca posibilitate să fim asemenea ei. Acest lucru înseamnă să fim pe deplin sinceri, transparenți, și este posibil, iată, doar prin Maica Domnului. Ea s-a arătat așa cum era – și cum a rămas pentru veșnicie – atunci când Arhanghelul Gavriil i-a adus Buna Vestire, când i-a vestit faptul că Îl va întrupa pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Care nu-L putem avea dacă nu trăim în lumină, în adevăr. El Însuși spune: „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12), „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). Așadar, nu sunt mai multe adevăruri, precum nu sunt mai multe Biserici. Părintele Dumitru Stăniloae afirmă acest lucru cu multă vigilență⁶, punctând faptul că există o singură Biserică, celelalte fiind „Biserici nedepline”⁷, afirmație susținută în cadrul sinoadelor și forurilor ecleziale și de Preafericitul Patriarh Daniel Ciobotea. Există un singur adevăr deplin, pe care îl aflăm prin Maica Domnului, care este însăși transparența Bisericii noastre. Ea este ochiul prin care vedem lumina, adevărul, este ochiul duhovnicesc, precum spune Sfântul Nicolae Cabasila⁸. Iar la Sfântul Maxim Mărturisitorul mai găsim scris: „prin tine învățăm hotărârea în faptele bune”⁹ – Maica Domnului nu a făcut nicio faptă rea, nici umbra păcatului n-a cunoscut-o; ea este cea care ne îndeamnă la bine – „prin tine ni s-a dat înțelepciune, smerenie și iubire”¹⁰. Înțelepciunea, smerenia și iubirea sunt cele trei stele pe care le vedem pe veșmântul Maicii Domnului.

În Acatistul Bunei Vestiri, care este prototipul tuturor acatistelor pe care noi le rostim, imnograful spune: „Bucură-te, zorii zilei celei de taină”. „Ziua cea de taină” este ziua cea neînserată a Împărăției lui Dumnezeu; ziua cea neînserată este ziua a opta. Noi trăim vremea zilei a șaptea. Știm că după cele șase zile în care Dumnezeu a lucrat și care s-au încheiat, fiecare din ele – „Și a fost seară și a fost dimineață” (Facerea 1, 5; 1, 8; 1, 13; 1, 19; 1, 23; 1, 31) –, în ziua a șaptea Dumnezeu „S’a odihnit de toate lucrurile Sale” (Facerea 2, 2) și „a văzut Dumnezeu toate câte făcuse: și iată că erau foarte frumoase” (Facerea 1, 31). Însă ziua a șaptea s-a găsit a fi și ziua „neodihnei”, deoarece păcatul protopărinților noștri Adam și Eva i-a năruit lui Dumnezeu liniștea, odihna. Așadar, Dumnezeu caută să-Și afle odihna și o află în Sfinții Săi. Găsim acest lucru în slujba Utreniei, precum și în Sfânta Liturghie: „Dumnezeule Sfinte, Cel ce întru sfinți Te odihnești”¹¹. S-a odihnit Dumnezeu după ce S-a căit că l-a pierdut pe om prin potop (Facerea 8, 21-22) și a lăsat curcubeul pentru pace (Facerea 9, 11-16), însă este încă o odihnă neliniștită ori o liniște neodihnită. Liniștea deplină pe care o dorește în ziua a șaptea, o va găsi în ziua a opta, a neînseratei Sale Împărății. Sfântul Maxim Mărturisitorul este cel care scrie aceste lucruri despre ziua a opta – ziua neînsângerată, ziua a șaptea fiind cea însângerată, fiindcă a fost punctată de Crucea Domnului nostru Iisus Hristos.

Așadar, noi trăim în epoca zilei a șaptea, ziua însângerată, în care ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos, Care Se află în stare de jertfă permanentă. De aceea spunem la Liturghie: „Dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăției Tale”¹², pentru că atunci ne vom împărtăși cu Domnul nostru Iisus Hristos neînsângerat. Acum ne împărtășim cu El în stare de jertfă, însângerat, iar acest lucru ne este facilitat de Maica Domnului, fiindcă ea se face izvorul Vinului liturgic. Ea este cea care ne dăruiește Trupul lui Hristos. Dacă Sfântul Apostol Filip spune: „Doamne, arată-ni-L nouă pe Tatăl și ne e de-ajuns” (Ioan 14, 8), iar Domnul Hristos îi răspunde: „Cel ce M’a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9), „Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine” (Ioan 14, 11), prin extrapolare, dacă ne referim la aspectele fizice, trupești, cine Îl vede pe Fiul, o vede pe Mama Lui, iar cine o vede pe Mama Lui, Îl vede pe Fiul. Dacă vorbim despre Trupul lui Hristos, vorbim despre trup fără de tată din mamă – Trup și Sânge din Maica Domnului. Desigur, aceasta nu înseamnă că ne împărtășim de Maica Domnului, atunci când ne apropiem de Sfântul Potir, dar ne împărtășim de Domnul nostru Iisus Hristos, Care are Trup și Sânge din Maica Domnului. Aceasta este o certitudine. Sfinții Părinți pe acest temei o cinstesc pe Maica Domnului și nici noi nu o putem despărți de Fiul ei: sunt într-o unitate indisolubilă. De aceea, ea este pricina mântuirii noastre, aureola mântuirii noastre, și rămâne până la sfârșitul veacurilor. Dacă Părinții care au meditat la aceste aspecte spun că pe drumul dintre moarte și viață ne întâlnim cu ea, nu o putem ignora.

Voi încheia rezumând la esență cele spuse. Trebuie să trăim în interiorul Maicii Domnului: ea este cea care ne naște în permanență și simțim foarte mângâietor acest lucru. De pildă, în ce mă privește, când sunt în preajma Maicii Domnului de la Mânăstirea Nicula, simt că mă naște din nou, fiindcă ea mă descoperă așa cum sunt, așa cum ni L-a descoperit pe Fiul ei. Prin El, Domnul și Dumnezeul nostru, Care S-a așezat de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, ne aflăm în interiorul Sfintei Treimi, unde ni se oferă o maximă libertate, ceea ce este o deplină mângâiere, lucru posibil doar prin Maica Domnului. În omilia sa la Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Ioan Damaschinul vorbește cu emoție, topit de dragoste pentru Maica Domnului¹³. Să ne topim și noi de dragoste pentru Maica Domnului și vom izbuti să ne aprindem de dragoste față de Dumnezeu.

Aflându-ne la răgaz duhovnicesc, m-aș bucura să ajungă la inimile tuturor acest mesaj, care este al Maicii Domnului, fiindcă eu numai prin ea sunt eu însumi, iar dacă aș vrea să fiu judecat de cineva în lumea aceasta și în cea care vine, n-aș vrea să fiu judecat decât de Maica Domnului.

Arhim. Dumitru Cobzaru

Exarhul Mănăstirilor din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului

Cultura vieții....

Tânjim după lumea cerească a îngerilor și a sfinților care trăiesc în Duhul Sfânt (Sf. Siluan Athonitul), unde este singura adevărată cultură, singura adevărată civilizație. În lumina lui Dumnezeu se trăiește în pace și iubire (Gal. 5.22), în cântări de laudă Sfintei Treimi, Mântuitorului Hristos, Maicii Domnului, Îngerilor și Sfinților. Pe pământ sunt două mari culturi: Cultura Duhului Sfânt, care dezvoltă și susține cultura vieții duhovnicești, și cultura păcatului, susținută de satan și demonii lui. Toate culturile umane, pătrunse de duhul uneia dintre cele amintite, prețuiesc în fața lui Dumnezeu după câtă finalitate cerească au în ele.

Biserica a dezvoltat cultura creștină, cultura rugăciunii neîncetate (II Tes. 5,7), legate de cultul său; cultura vieții în Hristos, a bucuriei evangheliei Sale, care de-a lungul timpului a devenit cultură filocalică, sau cultura adevăratei frumuseți. Dezvoltând frumusețea cerească a vieții lui Hristos, sub toate aspectele și nuanțele ei, a arătat în Duhul Sfânt treptele vieții duhovnicești a căror finalitate este unirea cu Hristos cel Înviat și Înălțat, trăirea în viața cerească și fericirea veșnică.

Creștinii trăiesc prin credință, împlinind voia lui Dumnezeu, precum în cer și pe pământ (Matei 6,10), împlinind porunca iubirii (de Dumnezeu și aproapele) (Marcu 12,30), străbătând treaptă cu treaptă în urcușul fericirilor lui Hristos (Matei 5,3-12). Rugându-se, postind, milostivind, gustând Sfânta Liturghie, Laudele Bisericii, spovedindu-se, împărtășindu-se cu Trupul și Sângele Domnului, trăiesc viața duhovnicească gustând din pacea și bucuria cerească.

Din nefericire, pe pământ, există și un mod de viață păcătos. Adică viața pusă în slujba patimilor și a demonilor. Acest mod de viață a format de-a lungul istoriei cultura și civilizația păcatului și a morții. Uneori oamenii au mers, în rătăcirea lor, până la a considera păcatul sacru. Păcatul însă desfigurează și ucide ființa omenească. Lucrarea demonică a păcatului are o putere de seducție prin care satan varsă în suflet ura, necredința, deznădejdea și răzvrătirea. Așa a făcut de la început (Facerea 3,6). Acest mod de viață păcătos are ca finalitate modul de viață al iadului, unde deznădejdea și suferința sunt absolute. Refuzul chemării iubitoare a lui Dumnezeu deschide păcătoșilor nepocăiți poarta chinului cel veșnic. De aceea suntem chemați la cultura vieții pe care ne-o oferă Biserica. La cultura ascultării de Hristos, prin care gustăm pacea și fericirea cerească. Pentru a evita capcanele culturii morții vom zugrăvi, pe scurt, cele două căi. Calea urcușului duhovnicesc și calea coborâșului pierzător, ținând însă seama de două realități importante:

1. Între bine și rău nu este un semn de egalitate. Dumnezeu este necreat, veșnic, atotputernic, atotțiitor, atotiubitor, atotmilostiv ș.a.m.d., izvorul vieții și al fericirii. Satan (răul) este înger creat, căzut, nefericit, care nu are o putere reală asupra celor ce cred în Hristos - Dumnezeu. Așa cum întunericul se ascunde în fața luminii, îngerul rău nu are putere asupra celor care trăiesc o viață duhovnicească.

2. În al doilea rând, pe pământ, Dumnezeu este atotprezent. Duhul Sfânt nu este doar în marii trăitori, duhovnici îndumnezeiți, în locurile sfinte ca Ierusalim, Sf. Munte ș.a.m.d., chiar dacă acolo este mai abundentă Duhovnicia (care ține de Duhul Sfânt); este prezent pretutindeni, se manifestă felurit, neașteptat, este în orice timp și-n orice loc.

Etapele urcușului duhovnicesc, la fel ca cele ale coborâșului, formează axul centrul al întregii culturi și civilizații din lume care, fie ne urcă în fericirea cerească, fie ne îndepărtează coborându-ne în împărăția morții. Așadar, să le luăm pe rând: viața duhovnicească, cultura duhului, cultura vieții, se împart în trei mari etape.

A. Perioada curățirii, când prin rugăciune, post, milostenie, spovedanie, împărtășire, omul se curăță de păcatele grele, de patimi și de legătura cu demonii.

B. Faza iluminării, când nevoitorul începe să înțeleagă duhovnicește noimele Scripturii, tainele vieții, minunile creației, dobândind minte înțelegătoare, începând să vadă cu mintea. Împreună cu Sfântul Apostol Pavel, zice: Noi însă avem gândul lui Hristos (I Cor. 2,16).

C. Faza unirii, când sufletul se unește cu Hristos, prin Duhul Sfânt. Unirea vine în curăția inimii, prin trăirea nepătimirii și dobândirea iubirii lui Hristos.

Urcușul duhovnicesc are șapte trepte, iar omul lucrează potrivit stării duhovnicești în care se află.

1. Credința. Mai întâi trebuie să credem. Să credem în atotputernicul și atotmilostivul Dumnezeu, în lucrarea Lui mântuitoare. Să credem în viața cerească pe care nu o vedem încă fizic.

2. Credința este urmată de Frica de Dumnezeu. Cine crede se teme. Se teme să supere un Dumnezeu atât de bun, de sfânt, de iubitor, prin păcat și neascultare. Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii (Pilde 1,7), buna temelie pe care se așează celelalte virtuți. Ea sfârșește cu iubirea duhovnicească care ne umple ființa, ne aseamănă și ne face fericiți în Hristos.

3. Frica de Dumnezeu este urmată de Pocăință. Omul luminat începe să înțeleagă, să se înțelepțească, căutând să-și schimbe viața din temelii. Schimbându-și concepția despre viață, Dumnezeu și lume, el se întoarce de la păcat la virtute, de la pământ la cer, de la diavol la Dumnezeu (Sf.Ioan Damaschin), trăind o viață care are în centrul ei pe Hristos.

4. Pocăința implică Înfrânarea. Alegerea cu discernământ a cuvintelor, gândurilor și lucrurilor pe care le folosim. Evitarea cu înțelepciune a situațiilor care duc la păcat. De asemenea, evitând lucrurile îngăduite (nepăcătoase), dar care nu ne sunt de folos (I Cor. 6,12).

5. Următoarea treaptă este Răbdarea. Viața duhovnicească este întemeiată pe credință, frică de Dumnezeu, pocăință, înfrânare, iar în urcușul ei necesită răbdare. Duhovnicia este calea cea strâmtă (Matei 7,13), diferită de viața comună. Duhovnicia, cultura vieții, se aseamănă tot mai mult cu ultimile zile ale vieții Mântuitorului Iisus Hristos când, cei mai apropiați ai Săi, nu L-au înțeles și L-au părăsit, de aceea necesită răbdare și îndelungă-răbdare.

6. Răbdarea aduce Nădejdea. Privind la bunătățile viitoare (Romani 5,5), greutățile devin ușoare. Viața evlavioasă se îndulcește, se hrănește și se adapă cu har. Rugăciunea, cântarea, meditația, contemplarea, sunt mijloacele acestei îndulciri. Răbdarea cu nădejde a necazurilor pregătește sufletul pentru a primi iubirea Mântuitorului Iisus Hristos, văzând bucuria pusă înainte (adică slava viitoare și mulțimea celor mântuiți) a suferit crucea neținând seama de ocara ei (Evrei 12,2-3).

7. După multe nevoințe și suferințe, creștinul nevoitor primește Nepătimirea. Curăția inimii (prin care vedem pe Dumnezeu), a sufletului și a trupului, care devin casă a lui Dumnezeu (Ioan 14,23), nepătimirea, fac sufletul vrednic de a primi iubirea. Acum sufletul gustă pacea și iubirea lui Dumnezeu (Matei 5,9), este gata să sufere pentru Hristos prigoane, suferințe și chiar moarte (Matei 5,10,11). Aceasta este ultima treaptă a nevoinței după care tânjește nevoitorul duhovnicesc. Ea a fost atinsă de mulțimi de sfinți cuvioși, ierarhi și mucenici, în frunte cu slăvitul Apostol Pavel, care zicea: Mie a trăi este Hristos, iar a muri câștig (Filipeni 1,21).

Acum să medităm puțin la treptele coborâșului nefericit care a creat o cultură și o civilizație a morții duhovnicești și din care omul este chemat să vină la lumina evangheliei lui Hristos.

1. Viața creștină se trăiește în mediul duhovnicesc al Bisericii, cu slujbele și Tainele ei, cu rugăciunea necurmată (II Tes. 5,7) care este respirația sufletului. Practicarea rugăciunii lui Iisus este o poruncă evanghelică. Neglijarea ei are consecințe negative pentru suflet care, în absența oxigenului duhovnicesc, se îmbolnăvește. Orice îndepărtare de mediul duhovnicesc al rugăciunii și al Sfintelor Taine, va duce la o îndepărtare de Dumnezeu. Istoria ne arată nefericitul exemplu al iluminiștilor care, fără să vrea, s-au făcut precursorii filosofiilor atee și totalitare ale secolului trecut.

2. Îndepărtarea de rugăciune va duce la marginalizarea și uitarea lui Dumnezeu. Omul sau societatea umană, care nu se roagă, nu se împărtășesc de harul și cunoștința (reală, experimentală) lui Dumnezeu, prin Sfintele Taine ale Bisericii, vor sfârși prin a uita de Dumnezeu. Atunci omul devine centru și măsura lucrurilor, iar Dumnezeu cel Atotțiitorul, care ne-a creat și ne ține cu atotputerea și atotiubirea Sa, este marginalizat și exclus din viață și din societate.

3. Fără rugăciune și fără comuniune sfântă, fără prezența luminii, a puterii și a iubirii lui Dumnezeu, omul își va crea o cultură închisă în ermetismul patimilor și a dorințelor sale efemere. Trăind o viață axată numai pe orizontală, bazată pe satisfacerea dorinței de putere, satisfăcută prin plăcere și avuții, fără prezența lui Dumnezeu, sfârșește la cimitir; sufletul rămâne fără perpectiva vieții veșnice și fericite, fără comuniunea cu Hristos și a Sfinților pe care i-a exclus.

4. Prezența lui Dumnezeu se arată și în această dinamică a căderii omului, a îndepărtării sale de Dumnezeu. Viața trăită exclusiv terestru, care cunoaște doar cultul și civilizația păcatului, sfârșește, desigur, într-o dublă moarte... Însă începutul acesteia sunt bolile, necazurile, suferințele. Acestea sunt, în fapt, o nouă chemare iubitoare a lui Dumnezeu. Prin boli și necazuri, ca printr-o trâmbiță, Dumnezeu, zice părintele Arsenie Boca, cheamă pe cei care au refuzat chemarea Bisericii și chemarea conștiinței. Este o șansă de reîntoarcere la viața luminoasă de care omul s-a îndepărtat. Necazurile și bolile pot fi uneori de lungă durată, pentru ca omul să-și vină în fire, să se întoarcă în casa Tatălui Ceresc.

5. Fără îndoială, o boală, un necaz mare, o nenorocire (moartea unei persoane dragi), sunt o răscruce pentru om. În această stare ispititorul satan, cu multă iscusință, l-a îndemnat pe om să uite de rugăciune, de Creatorul, Dumnezeul și Mântuitorul Său, de dulcea convorbire cu El; se bucură de necazurile, bolile și suferințele omului. El va găsi o soluție prin care să-i impiedice întorcerea la Dumnezeu. Cei hotărâți își asumă suferința, își văd greșeala și se întorc la Dumnezeu cu toată ființa lor. Precum Fiul Risipitor, Moise Arapul, Maria Egipteanca, Varvar Tâlharul și alții ca ei, se întorc din moarte la viață, fără să mai privească în urmă, făcând bucurie în cer. Cei ușuratici, superficiali, găsesc mereu scuze și motive pentru amânarea întoarcerii la Dumnezeu. Iar satana le propune una dintre cele mai frecvente și subtile ispite ale sale: deturnarea de la scopul propus. Nu pocăința o dorește satan, ci găsirea unui țap ispășitor. Nu pocăința, întoarcerea la Dumnezeu, sunt salvarea ta (de fapt singura salvare), spune; ci cu totul altceva trebuie... Iată un presupus dușman, un vinovat, care trebuie eliminat. Aici satan atacă direct porunca iubirii aproapelui. Este ca și cum un soldat, pe front, s-ar trezi cu un glonte în mână, iar în loc să alerge la spital să se opereze, ar căuta inamicul care a tras. Absurd!... Iată că prin minciună cel rău creează cultura morții pentru cei care-l ascultă. Omul căzut din iubirea de om, strâmtorat de boli și necazuri, este ispitit de satan cu ultimile trepte ale pierzării: 6. Disperarea. - 7. Uciderea (presupusului vinovat) sau sinuciderea...

Așadar, suntem condamnați la libertate (Kierkegaard), suntem mereu puși în situația de a alege calea vieții sau calea morții, binele de rău (Deut. 30,15).

Alege viața ca să trăiești... (Deut. 30,19). Să alegem calea și cultura vieții ca să trăim veșnic fericiți. Amin.

Arhim. Andrei Coroian