|
|
Spovedania - Taina neîncetatei înnoiri...
Mărturisiți-vă Domnului că este bun, că în veac este
mila Lui (Ps. 135,1).
Dintre
toate cele șapte Taine ale Bisericii, Spovedania este lucrarea cea
mai des folosită. Ea este taina adâncului de smerenie, taina
sincerității noastre și taina adâncului iertării lui Hristos. Ea
devine taina neîncetatei înnoiri, prin harul Duhului Sfânt.
Spovedania întărește legătura noastră de comuniune și de
iubire cu Dumnezeu. Recunoașterea sinceră, firească, a nimicniciei
și păcătoșeniei noastre în fața nesfârșitei bunătăți și
desăvârșiri a lui Dumnezeu, face mereu posibilă participarea la
viața Lui. Cel atotputernic și atotmilostiv curăță întinarea
păcatului, vindecă rănile, umplând cu lumină și iubire vidurile
sufletului meu. Eu (omul), ființă slabă, înclinată spre păcat
și nestatornică, doar în prezența Lui (slujbă, muncă și
rugăciune fierbinte) nu păcătuiesc. Precum fierul în flăcările
focului este ferit de corodare, curățat și umplut de lumină, eu,
cel zămislit și născut în păcat, mă curăț, mă luminez și
mă aprind, doar prin focul harului lui Hristos. Port în alcătuirea
firii mele păcatul...
Hristos
m-a spălat prin Botez, m-a îmbrăcat în haină luminoasă, m-a
pecetluit cu puterea Duhului Sfânt... Și totuși păcătuiesc din
nou... N-aș vrea să fiu lipsit de prezența Lui cea bună, dar
slăbiciunea firii, în care păcatul este viu, nu-mi dă pacea și
siguranța vieții în Dumnezeu...
Ce voi
face, dar? Nu mă pot lipsi de lumina (cunoașterea și înțelegerea)
cuvântului Tău, nici de dulceața harului Tău... De aceea mă
mărturisesc Ție! Strig către Tine! Stărui în rugăciune... Te
chem, cerând luminare și izbăvire! Când încetez rugăciunea sau
altă lucrare duhovnicească, în priveliștea ochilor minții mele
revine lumea cu deșertăciunile ei. Așadar, în fața Ta sunt,
Doamne! Ție-mi mărturisesc gândurile și simțirile mele!
Statornicește-mă în harul Tău! Întărește-mă întru puterea
tăriei Tale! Pătrunde-mă cu lumina Ta, căci fără puterea
harului Tău, sunt o trestie purtată de vânt, o frunză plutitoare
pe marea vieții...
Pentru că
mintea noastră uită adesea de Dumnezeu, inima nu arde în simțirea
prezenței lui. Trebuie mereu să ne trezim, să ne întoarcem la
Hristos care primește această întoarcere și se bucură de ea. De
mii de ori căzând în uitare și păcat, de mii de ori să ne
întoarcem! Domnul cel bun și milos ne primește (chiar El a
poruncit-o) să punem început bun. Un început al vieții fără
păcat în care să trăim în El, iar El să trăiască în noi
(Galateni 2,20). De aceea: Învrednicește-mă, Doamne, ziua aceasta,
să o petrec fără de păcat. Ajută-mi ca această zi să fie
sfântă. Să fie ziua în care voi intra, unit cu Tine, în veșnicie
și voi rămâne în veci cu Tine.
Spovedania
ne-a fost dată ca împreună-convorbire și conlucrare cu Dumnezeu
(fără harul Său nu putem face o adevărată spovedanie). Eu îI
spovedesc păcatele și lipsurile mele, iar El îmi spovedește
(descoperă) puterea și lucrarea harului Său. O fac personal în
rugăciune. O fac în fața martorului Său, preotul duhovnic.
Personal, cu cuvintele mele, dar și cu rugăciunile Bisericii.
Rugăciunea a treia către Duhul Sfânt (din rugăciunile de seară);
a patra din Canonul Sfintei Împărtășanii și multe altele sunt
spovedanii făcute direct lui Dumnezeu. Sfinții Ioan Gură de Aur,
Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Maxim Mărturisitorul, ne-au
lăsat minunate rugăciuni de mărturisire adresate Persoanelor
Sfintei Treimi și Maicii Domnului; colecția Sfântului Nicodim
Aghioritul - Apanthisma. Fiecărei slăbiciuni Dumnezeu îi aduce
opusul, puterea și strălucirea virtuților Lui... Păcatele sunt
multe, de ordinul zecilor și sutelor, dar, întotdeauna când facem
spovedanie, ne orientăm după cele zece porunci și după cele nouă
porunci bisericești care armonizează viața noastră cu Dumnezeu,
cu aproapele și cu sinele. Învățăm poruncile restrictive (ce nu
trebuie să facem), dar și cele afirmative (ce trebuie să facem),
adăugând Cele nouă Fericiri, Faptele milei trupești și
sufletești, care acoperă mulțime de păcate. Duhovnicul din
Pelerinul rus spune că în trei patimi sunt cuprinse toate păcatele
care macină și desfigurează sufletul omului (frumosul chip al lui
Dumnezeu). Așadar, acestea mereu le mărturisim:
1. Că
nu-L iubesc din tot sufletul, din toată inima, din tot gândul și
cu toată tăria (Matei 22,37; Marcu 12,30). Căci dacă l-aș iubi,
aș fi un rug de rugăciune care topește munții păcatului și
luminează lumea cu lumina cunoștinței; aș fi un imn de iubire
aprinsă, un psalm de laudă și mulțumire; o neîncetată
doxologie; un izvor de recunoștință.
2. Nu-l
iubesc nici pe aproapele (fratele) meu ca pe mine însumi (Matei
22,39). Dacă l-aș iubi, i-aș ierta greșelile, m-aș ruga pentru
mântuirea lui, pentru buna lui sporire și propășire întru toate.
Câți oameni (frați ai noștri) nu sunt, în orașul nostru, în
țara noastră, în lumea toată, pentru care nu ne-am rugat
niciodată și nu am făcut nimic pentru binele și mântuirea lor!
3. Sunt
plin de mândrie și slavă deșartă. Astfel păcătuiesc prin:
orgoliu, mânie, ură, răzbunare, dispreț, rivalitate, competiție,
concurență, slavă deșartă (dependența de părerea oamenilor),
iubire de sine, încântare de sine, laudă de sine, milă de sine,
cruțare de sine, minciună, lăcomie de cele trecătoare, hrănind
eul și egoul meu cu cele zise și făcând din el izvorul suferinței
mele...
Cât de des mă
voi spovedi? Cât pot de des... Zilnic, zice Sfântul Ioan Gură de
Aur; săptămânal o fac cei mai râvnitori, lunar cei obișnuiți,
dar nu mai rar de patruzeci de zile, zice părintele Cleopa. Lucrarea
Sfintei Spovedanii este întărită de harul Sfintei Împărtășanii
prin care Hristos cel Răstignit, Înviat și Înălțat ni Se
dăruiește, umplând ființa noastră de darurile Sale dumnezeiești
- omenești.
Pentru a
păstra o legătură permanentă cu Mântuitorul Iisus Hristos, ne-a
fost dată rugăciunea neîncetată (I Tes. 5,17), condiționată de
împlinirea poruncilor, de iubirea și iertarea aproapelui. Pentru o
neîncetată înnoire a ființei noastre ne-a fost dată spovedania
cât mai deasă, făcută în fața lui Dumnezeu, prin rugăciunile
zilnice amintite și în fața duhovnicului la vremea cuvenită. Ea
face posibilă lucrarea harului și ajută inima omului să se
statornicească în Hristos. Prin rugăciune, milostenie, studiu,
meditație, mărturisire, împărtășire, omul sporește în
cunoașterea și în lucrarea lui Hristos. Puterea harului transformă
omul. Căința adâncă ridică sufletul din adâncul iadului, așa
cum avem pildele regelui Manase, psalmistului David, Maria
Egipteanca, Moise Etiopianul și alții. Puterea pocăinței vine de
la Hristos, prin har, prin pildele Scripturii și Bisericii.
Spovedania să fie făcută cu multă smerenie, discreție și mai
ales încredere în Hristos și-n lucrarea Lui.
Mă
folosesc de câteva versuri ale poetului - teolog Valeriu Anania,
mitropolitul nostru de vrednică amintire de la Cluj, care surprind
esența tainei și lucrării spovedaniei.
Confessio:
Doamne, tinde-Ţi
patrafirul
peste fața mea de lut,
sufletu-mi neghiob și
slut
să-l albești cu tibișirul
când amurgu-și toarce
firul
peste-un pic de gând tăcut.
Să-Ţi vorbesc,
ne-aud vecinii,
iar osânda e păcat;
eu să stau pe-un
colț plecat
şi să-mi scriu povara vinii,
pe când Tu, la
vremea cinii,
să-mi șoptești că m-ai iertat.
Aciuiați pe-o
vatră nouă
om purcede spre nou cânt;
eu, o mână de
pământ,
Tu, lumină-n strop de rouă,
migăli-vom
cartea-n două:
Tu, vreo trei, eu, un cuvânt.
Şi-ncălţându-Te-n
sandale
să pornești pe drum stelar,
într-al slovelor
chenar
eu opri-Te-voi din cale
și-n minunea
vrerii Tale
Te-oi sorbi dintr-un pahar.
Concluzionând, este esențial să avem o legătură vie cu Hristos.
Să fim conștienți că la edificiul vieții noastre duhovnicești
lucrarea Lui este fundamentală (omul face un pas, Dumnezeu face nouă
zeci și nouă, zice proverbul). Lucrarea și creșterea noastră
duhovnicească se realizează prin râvna, strădania și osteneala
noastră, unite cu harul lui Dumnezeu. Zilnic să cercetăm lucrarea
duhovnicească din noi. Cât har am dobândit, cât ne-am unit cu
Hristos, cât am sporit întru El?
Să ne
încredințăm lui Dumnezeu, să ne mărturisim Lui, să-I facem
spovedanie în fiecare seară. Să facem și spovedania la duhovnic,
să primim dezlegarea, iertarea, sfatul și povața lui; să
participăm des la Sfânta Liturghie, împărtășindu-ne cu Trupul
și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.
Arhim. Andrei Coroian
|
|
|
ARHIMANDRITUL
EFREM VATOPEDINUL
–
Starețul
Mănăstirii Vatopedu din Sfântul Munte Athos, Grecia –
Stareț
și părinte duhovnicesc al Mănăstirii Vatopedu, fost ucenic al
bătrânului Iosif Vatopedinul - Gheronda Iosif, s-a născut pe data
de 5 a lunii iunie 1956 în localitatea Peristeronopighi din Cipru,
într-o familie cipriotă, primind la naștere numele de Vasilios.
Va
fi cel mai mare copil dintre cei cinci, care au trăit, trei băieți
și două fete.
Tatăl
- Sotiris Koutsou, la a doua căsătorie, un caracter bun, corect,
organizat și comunist, ca orientare politică. Mama - Kyriaki
Koutsou, față de care manifestă un puternic atașament și cu care
va avea o legătură emoțională strânsă, o va călugări peste
ani.
Este un
copil religios care frecventează biserica, urmează cursuri de
muzică bizantină și are intenția de a deveni preot. Urmează
gimnaziul de 6 clase în Lefkoniko, intră la Seminarul ,,Apostol
Barnaba” – Școala Preoțească din Nicosia, Cipru.
În
anul 1974 are loc invazia turcă a Ciprului, tatăl și cei doi frați
mai mici sunt luați prizonieri - tatăl pierzându-și viața;
familia fiind expulzată, se refugiază în Districtul Larnaca.
Se
înscrie la Facultatea de Teologie din Atena și, ajutat material cu
donații, o absolvă în anul 1978. În timpul studiilor face o
călătorie în Sfântul Munte și corespondează cu Efrem
Katunakiotul, care îi prezice că o să ajungă monah și preot.
După
absolvire se întoarce în Cipru la Seminarul din Nicosia, ca
profesor, ca să-și ajute familia. Îl cunoaște pe Gheronda Iosif,
la o călătorie a acestuia în Larnaca.
1981
este anul în care se hotărăște să devină monah în Sfântul
Munte, în obștea starețului Gheronda Iosif, iar în anul următor
este călugărit în Mănăstirea ,,Sfântul Pavel”, Vasilios
Koutsou devine Efrem. În 1983 este hirotonit ierodiacon și în anul
următor ieromonah.
Ajunge
să îi cunoască pe Sfinții Cuvioși Efrem Katunakiotul și Paisie
Aghioritul.
În anul
1989 Mănăstirea Vatopedu se transformă dintr-o mănăstire
idioritmică într-o mănăstire cenobitică, fapt pentru care, sub
mâna starețului Iosif, va cunoaște o revigorare sub toate
aspectele. Părintele Efrem devine arhimandrit și este ales stareț
al mănăstirii Vatopedu, în anul 1990. Se va îngriji de bunurile
materiale, restaurarea clădirilor, de viața liturgică și sfintele
odoare, ajungând ca mănăstirea să fie un exemplu de urmat și
totodată cel mai mare așezământ monahal din Grecia. Își
călugărește mama de 84 de ani - Kyriaki Koutsou, în Cipru; va
trăi până la vârsta de 96 de ani.
După
plecarea la cele veșnice a părintelui Gheronda Iosif Vatopedinul,
părintele Efrem devine duhovnicul monahilor din Mănăstirea
Vatopedu, Sfântul Munte Athos.
|
