|
|
ÎNVIEREA DOMNULUI
în teologia părintelui Dumitru Stăniloae
Învierea Domnului este cel mai mare eveniment din istoria lumii.1
Este dovada cea tare a dumnezeirii Sale, temeiul care arată originea divină a creștinismului.2 Învierea lui Hristos este izvorul propriei noastre învieri, minunea care dă sens vieții noastre. Învierea este sensul cel mai adânc al credinței noastre. Hristos cel înviat transfigurează prin credință, iubire și har, ființa noastră, unindu-ne cu El, care este Adevărul și Viața. (Ioan 14,6)
Prin Înviere, firea noastră a fost replămădită în ființialitatea ei. Hristos este Adam cel nou, cel duhovnicesc, care împărtășindu-ne cu Trupul Său cel înviat, ne face părtași vieții celei noi. Efectele minunii învierii Sale, le vom vedea deplin, doar în viața de dincolo.
Întreita biruință a lui Hristos: asupra morții, asupra diavolului și asupra păcatului, dușmani ființiali ai omului, este biruința duhovnicească asupra necredinței, deznădejdii și urii de Dumnezeu. Prin înviere (biruință), se petrece restaurarea sufletului omenesc, în duhul ascultării de Părintele ceresc.
În Hristos a locuit trupește "toată iubirea și bunătatea dumnezeiască”.3 El a biruit păcatul în trupul Său, trăind viață fără de păcat; moartea prin suferința crucii; iadul prin puterea dumnezeirii Sale și a umanității Sale îndumnezeite. Odată despărțit de trup, sufletul Său, după Sf. Epifanie, coboară la iad înconjurat de oștirile cerești, făcând începutul învierii, prin biruința Sa asupra satanei. Biruința asupra morții, asupra iadului și satanei, descrisă inegalabil de Sfântul Ioan Gură de Aur în Cuvântul din noaptea de Paști,4 ne dă credința că sufletul îndumnezeit a lui Hristos s-a unit cu trupul îndumnezeit, se arată în Persoana lui Hristos cel Înviat, care intră la apostoli prin ușile încuiate, mănâncă pește și fagure de miere, arată rănile Sale Apostolului Toma.
Moartea rușinoasă suferită pe cruce din iubire pentru noi, încununează lucrarea lui Hristos, de mântuire a lumii. Prin Înviere și Înălțare face posibilă îndumnezeirea firii umane. Despre legătura lui Hristos cel înviat cu planul istoriei, iradierea pnevmatică, eficiența transformatoare a Învierii asupra lumii, vom afla din scrierile ilustrului nostru teolog Dumitru Stăniloae.
Dacă manualele clasice de Dogmatică tratează Învierea lui Hristos prin formularea unor răspunsuri împotriva celor trei ipoteze (a morții aparente, a înșelăciunii și a viziunii), susținute de teologi protestanți din sec. XVI-XVII, părintele Dumitru Stăniloae tratează momentul Învierii într-o manieră cu totul duhovnicească, arătând legătura și efectul Învierii în lumea creată.
Minunea Învierii Domnului este tratată în patru capitole ale Dogmaticii5 sale. Primul, intitulat Realitatea învierii lui Hristos, cuprinde subcapitolele: Realitatea aparițiilor lui Hristos cel înviat și Corporalitatea lui Hristos cel înviat, ne învață că realitatea învierii lui Hristos este fundamentată istoric și biblic. Completând concluziile teologului protestant Berthold Klappert, referitoare la posibilitatea învierii și realitatea aparițiilor lui Hristos Cel înviat, părintele Dumitru Stăniloae semnalează cu bucurie că astăzi, aproape toți teologii protestanți admit Învierea Domnului, chiar dacă înțeleg în mod diferit raportul lui Hristos Cel înviat cu planul istoric și importanța Învierii Lui pentru mântuire.
Ca teolog ortodox, părintele Dumitru Stăniloae leagă posibilitatea împărtășirii de Învierea lui Hristos, de curățirea sufletească a omului. Hristos se arată în lumina (focul) iubirii divine, care nu arde pe cei care-l primesc, asemeni lui Toma, cu inimă curată. Aparenta dilemă dintre obiectiv și subiectiv este astfel depășită prin credință, ca facultate trezită în noi de Duhulul Sfânt. Potrivit învățăturii ortodoxe credința are și virtuți de ,,cunoaștere”. Hristos se dăruiește în lumină sufletului curățit de patimi, printr-o credință lucrătoare, care sporește prin virtuți și cunoaștere, până la înălțimea iubirii. (Cf. II Petru 1, 5-7)
În următorul subcapitol, intitulat:Legătura lui Hristos cel înviat cu planul istoriei, părintele Dumitru Stăniloae pornește de la concluziile teologului protestant Klappert, potrivit căruia Învierea Domnului și caracterul trupului lui Hristos Cel înviat, nu pot fi cunoscute cu mijloacele cercetării istorice, ci doar prin credință. După Ernst Troeltsch, la baza metodei critico-istorice, stau trei axiome:
a) în cercetarea istorico-critică se admite numai ceea ce este verosimil;
b) există o corelație între toate fenomenele istorice;
c) se sprijină pe analogie, adică pe un caracter imanent uniform a tot ceea ce se întâmplă.6 Klappert admite faptul că învierea lui Hristos, ca fenomen meta-istoric, are totuși o atingere cu istoria, însă pentru un anumit cerc de persoane care participă la ea. El socotește că aparițiile lui Hristos și interpretările posibile, aparțin doar unor persoane care au fost martore la ea, în diferite timpuri și locuri, formând doar obiectul credinței, nu și al cercetării istorice. Părintele Stăniloae insistă pe recunoașterea caracterului istoric al Învierii: ,,Dacă persoanele cărora le-a apărut Hristos Cel înviat, sunt persoane istorice, prin ele s-a putut verifica, după toate regulile metodei istorice, dacă nu modul Învierii lui Hristos și caracterele trupului Lui Înviat, cel puțin faptul Învierii...”
Teologul protestant W. Pannenberg afirmă că Învierea Domnului nu este accesibilă numai credinței, ci ,,oricui are ochi să vadă”7, ea poate fi constatată de orice istoric profan, care se apropie de ea, fără prejudecata necredinței. Pannenberg afirmă că principiul verosimilității sau al analogiei, în cazul Învierii, este întâmpinat de o faptă care nu ține seama de ele. Iar temeiul acesta nu poate fi decât deschiderea istoriei, unei ordini mai presus de cauzalitatea strict imanentă.
Bazându-se pe această afirmație, părintele Dumitru Stăniloae concluzionează:
,,Învierea lui Hristos este astfel nu numai verificabilă, ca fapt impenetrabil în conținutul lui mai presus de conținuturile istorice, ci ea ne deschide un conținut de existență din alt plan, cu cea mai mare eficiență asupra istoriei. Ea are o mare și continuă cauzalitate pnevmatică asupra istoriei. Datorită ei istoria nu se mișcă doar pe planul mărginit, am spune static, care nu ne-ar aduce la nimic esențial nou, ci ne pune în legătură cu un conținut în care se comunică continuu istoriei conținuturi noi.”8
Al treilea capitol din Dogmatică, în care părintele tratează tema Învierii, este intitulat Iradierea pnevmatică și eficiența transformatoare a învierii lui Hristos în lume.
Părintele Dumitru Stăniloae accentuează legătura lui Hristos Cel înviat cu lumea creată, dezvoltând un mod de teologhisire legat de persoana lui Hristos. El arată insuficiența teologiei apusene care, prin teologii săi Karl Barth-protestant sau Hans Urs von Balthasar-catolic, vede în Învierea lui Hristos doar un act de autoritate al Tatălui, care îl înviază pe Fiul din morți.
"Dar Hristos n-a suportat ca un obiect Învierea, zice părintele Dumitru Stăniloae, ci a fost împreună subiect cu Tatăl. De aici urmează că El însuși a biruit sau participat la biruința morții, exercitând puterea Sa de Împărat în acest act... ca Dumnezeu și om. Numai recunoscând aceasta menținem uniunea ipostatică în toată realitatea ei, cu implicațiile ce rezultă din ea asupra firii umane.”9
Potrivit învățăturii patristice Hristos a îndumnezeit trupul, încă din timpul vieții pământești, umplându-l de putere, prin eforturile Sale de al menține curat (fără de păcat). În timpul morții trupul Său nu s-a golit de dumnezeire. Sufletul unit cu dumnezeirea a mers în iad, iar trupul unit cu dumnezeirea a rămas în mormânt.
Astfel, "Învierea lui Hristos nu a fost deci numai rezultatul unui decret al Tatălui, ci a fost pregătită și de această unire a umanității Lui cu dumnezeirea, prin Ipostasul Lui dumnezeiesc care purta și natura omenească”10, zice părintele Dumitru Stăniloae citându-l pe Leonțiu de Bizanț.
"Trupul lui Hristos nu e mai un gaj (garanție) dat nouă de Tatăl, că și noi vom învia, ci și un izvor de viață dumnezeiască pentru noi în viața pământească, un izvor de putere și de curăție. E un izvor de putere, de pnevmatizare, pentru a ne menține pe noi în curăția și pnevmatizarea care duce la Înviere. De această penvmatizare ține progresul nostru duhovnicesc... în același timp este și o întărire a comuniunii între noi și Dumnezeu și între noi laolaltă.”11
Așadar, să ne curățim simțirile ca să-L vedem pe Hristos, (zice imnograful), să păstrăm și să întărim legătura noastră personală cu Hristos Cel înviat, care după Înălțarea Sa la cer, potrivit părintelui Dumitru Stăniloae, ,, Își trece trupul în planul unei pnevmatizări așa de desăvârșite - fără să înceteze al avea - încât nu se mai arată vizibil, ci Se sălășluiește invizibil în cei ce cred în El.”12
Părintele Dumitru Stăniloae dedică un articol lui ,,Hristos cel înviat și vieții noastre pământești”13, scriind: ,,nu există credință care să dea atâta temei de bucurie și atâta împlinire concepției despre lume ca aceea în Învierea lui Hristos”... ,, Învierea lui Hristos dă preț acestei vieți... Hristos Cel înviat prin însuși faptul că a înviat, ne dă tărie în mijlocul greutăților vieții, dă pășirii noastre printre ele bărbăție, strecoară din forța Sa de atracție o mare energie în sufletele noastre.”14
Hristos este cu noi până la sfârșitul veacurilor (Matei 28, 19), dar nu Se dezvăluie vederii ochilor fizici, căci atunci i-ar sili pe toți să admită că Hristos a înviat, zice părintele. El se descoperă și își face simțită prezența doar acelora care cred și Îl iubesc. A iubi o ființă înseamnă ai spune: tu nu vei muri, zice părintele, citându-l pe Gabriel Marcel. Acordându-i iubire lui Hristos, Cel care a venit în lume, a murit și a înviat din iubire pentru noi, El ne înmulțește această iubire. Iar apariția și menținerea fiecărui om în viață este un act al lui Dumnezeu - Creatorul. Hristos S-a ridicat prin Înviere și Înălțare într-o zonă scoasă de sub chipurile și neajunsurile vieții pământești, dar a și rămas cu noi spre a ne ajuta să ne însușim mântuirea. Una dintre caracteristicile principale ale iubirii este suferința pentru cel iubit. Datorită aplecării firii omenești spre pierzanie, Hristos a suferit în timpul vieții Sale pământești și suferă mai departe. ,,În această capacitate de suferință se arată adâncimea fără de margini a iubirii, iar această suferință face minuni pentru mântuirea oamenilor.”15
Suferința iubirii pentru îndreptarea și mântuirea cuiva este întotdeauna un act de jerfă, un sacrificiu de Sine, iar Biserica, zice părintele Dumitru Stăniloae, ne vorbește de o rugăciune a lui Iisus (în Ghetsimani), făcută pentru noi către Tatăl, de o Liturghie săvârșită de Hristos ca Arhiereu. O Sfântă Liturghie are un sâmbure de foc din jertfa Sa pentru noi, care se prelungește văzut în liturghia din biserici, în toate timpurile și toate locurile, concentrându-se în jurul aceleiași jertfe pe care o aduce Iisus în cer. În concluzie, putem spune că învățătura părintelui și teologului nostru Dumitru Stăniloae ne face să înțelegem că partiparea la jertfa nesângeroasă a Sfintei Liturghii, la măsura darului și ostenelii noastre, ne unește cu Hristos, ne transformă și ne desăvârșește prin focul iubirii și jertfei Sale.
"Jerfa aceasta alimentează puterea noastră, zice părintele Dumitru Stăniloae, din ea ne împărtășim și ne înduioșăm. Hristos este mai aproape de noi decât ne putem închipui. Din învierea Sa crește, prin credință, viața de veci în noi. Ea crește în bătaia vânturilor acestei vieți, consumându-ne și sfârtecându-ne eul văzut, în arșița și grindina timpului pe care îl trăim. În atitudinea bărbătească față de ele, în înfruntarea lor, își dă expresie colaborarea noastră cu puterea lui Hristos, credința noastră ca răspuns la iubirea Lui.”16
Arhim. Andrei Coroian
Note.
1. Învierea lui Hristos. Arhim. Hieroteos Vlachos. Predici la Marile Sărbători. Editura Cartea Ortodoxă, Galați, 2004, p.217
2. Adeverirea Morții și Învierii Domnului. Dogmatică Ortodoxă. Manual pentru Seminariile Teologice. Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2009, p.202
3. Hristos Mântuitorul – Hristologia. Sfântul Iustin Popovici. Dogmatica, vol. II. Editura Doxologia, Iași, 2020, p.10
4. Penticostarul Mic. Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2005, p.29
5. Învierea lui Hristos. Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae. Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. II. Editura I.B.M.B.O.R, București, 2003, p.162
6. Legătura lui Hristos cel înviat cu planul istoriei. Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae. Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol II. Editura I.B.M.B.O.R, București, 2003, p.167
7. Ibid. nota 6, p.169
8. Ibid. nota 6, p.170
9. Iradierea pnevmatică și eficiența trasformatoare a Învierii lui Hristos în lume. ibid nota 6. p.174
10. Ibid. nota 9, pp.174-75
11. Ibid. nota 9, p.175
12. Înălțarea la cer și șederea de-a dreapta Tatălui. ibid. nota 6, p.191
13. Hristos cel Înviat și viața noastră pământească. Dumitru Stăniloae. Cultură și Duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român (1937-1941). Editura Basilica, București, 2012, p.617
14. Ibid. nota 13, pp.617-618
15. Ibid. nota 13, p.621
16. Ibid. Nota 13, p.622
|
|
|
Imnografia praznicului Bunei Vestiri
Praznicul Bunei Vestiri este izvorul tuturor praznicelor. A fost numit praznicul zămislirii Domnului.Praznic împărătesc, pentru că acum se petrece taina întrupării lui Hristos, dar și al Maicii Domnului, căci din momentul întrupării, precedat de accept: fie mie după cuvântul tău (Luca 1, 38), ea devine Maică și Născătoare de Dumnezeu. Toate praznicele Maicii Domnului sunt legate de scopul întrupării Fiului. Ea a fost sfințită printr-o pregătire specială în templu, iar templul îl prefigura pe Hristos. S-a pregătit prin post, rugăciune și muncă în templul din Ierusalim pentru a deveni „templu viu pentru Hristos”. Din momentul întrupării, ea devine prima ființă restaurată, noua Evă, maica duhovnicească a omenirii recreate, cerul în care petrece Dumnezeu, raiul cel cuvântător.
Istoricul praznicului începe în primele secole, când era prăznuit la 5 ianuarie. Începând cu veacul al V-lea, praznicul Nașterii Domnului fiind în 25 decembrie, data praznicului Bunei Vestiri va deveni 25 martie. Sfinții Părinți ai Bisericii, precum Chiril al Alexandriei, Proclu al Constantinopolului, Ioan Damaschin, Maxim Mărturisitorul, Andrei Criteanul, Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Epifanie Monahul și mulți alții, au compus tropare, condace, imnuri și cuvinte de laudă închinate tainei întrupării. Preacurata Născătoare de Dumnezeu este lăudată pentru vrednicia și aportul ei, din partea umanității, la împlinirea tainei mântuirii.
Momentul Întrupării este prima veste bună adusă neamului omenesc – evanghelismos, a doua fiind biruința asupra morții, învierea lui Hristos - evanghelion. Istoric, taina este surprinsă de către Sfântul Evanghelist Luca (1, 27-34), care descrie: apariția arhanghelului, salutul acestuia, dialogul cu Preasfânta Fecioară, acordul ei și întruparea. Prin actul Întrupării se împlinește taina cea ascunsă din veac, despre care Sfântul Grigorie Palama zice că e mai importantă chiar decât creația. Întruparea este lucrarea marii milostiviri a lui Dumnezeu, care în sfatul intratrinitar cel din veci plănuiește mântuirea omului și îndumnezeirea lui. Pentru împlinirea lucrării era necesar acordul Fecioarei. Acordul ei este biruința conlucrării dintre Dumnezeu și oameni și face posibilă unirea firilor, unirea lui Dumnezeu cu oamenii, iar consecințele ei răzbat până la sfârșitul veacurilor. Imediat după evenimentul întrupării, Preacurata va călători la verișoara sa, Elisabeta, care-l purta în pântece pe Înaintemergătorul Ioan. Aceasta o va numi: Maică a Domnului meu, cuvânt care va provoca cântarea de laudă a Mariei (Luca 1, 39-55). Pericopa evanghelică a Bunei Vestiri, zice părintele Vasile Mihoc, este și o evanghelie despre Maica Domnului. Ea arată vrednicia, înălțimea și maturitatea duhovnicească a Preasfintei Fecioare. Imnografia praznicului prezintă amănunțit momentul surprins de textul evanghelic.
Troparul arată semnificația teologică a Întrupării, motivul îndoitei bucurii
După milenii de suferință, omenirea căzută primește vestea întrupării ca început al mântuirii noastre. Cuvântul cel veșnic al Tatălui Se face Dumnezeu-Om. Fiul lui Dumnezeu Se face (și) Fiul Fecioarei, Mântuitor al omului. Zămislirea rămâne însă o veșnică taină. Umbrită de puterea Celui Preaînalt, de pogorârea Duhului Sfânt, Fecioara zămislește pe Hristos, în stare de feciorie, rămânând de-a pururea Fecioară. Mitropolitul Bartolomeu definește verbul a umbri ca fiind „acțiunea prin care Dumnezeu Își face simțită prezența și Își exercită puterea învăluit în taină”.
Născut de la Duhul Sfânt și din Fecioară, Hristos nu moștenește păcatul strămoșesc, nici înclinația spre păcat. Astfel, El omoară păcatul în trupul Său (Romani 8, 3), trăind viață dumnezeiască în trup omenesc. A doua bucurie este că, prin zămislirea Sa, El îndumnezeiește ființa Preacuratei Sale Maici. O face comoara tainelor Sale și cămara darurilor Duhului Sfânt. Cuvintele „Bucură-te cea plină de dar... Domnul este cu tine” arată unirea ei cu Dumnezeu. Astfel începe preacinstirea ei, care vine de Sus, de la Dumnezeu, prin arhanghelul Său. Nici unei alte ființe create nu i s-a mai spus un asemenea cuvânt. Izbânda duhovnicească a Mariei, vrednicia ei de a fi unită cu Dumnezeu, este pentru noi un prilej de mare bucurie, un izvor de putere și har.
Stihirile Vecerniei descriu venirea arhanghelului, care se apropie cu teamă sfântă de Fecioara. Îi vorbește prin cuvinte alese: Bucură-te carul cel curat al Dumnezeirii!...
Apoi îi vestește nașterea de la Duhul Sfânt:
Vei naște pe Domnul, rămânând nestricată!
Maturitatea duhovnicească a Fecioarei Maria o face reținută: Ce este chipul acesta de foc al tău? Care este dregătoria ta și puterea cuvintelor tale?
Ea își asumase o viață fără păcat, într-o veșnică feciorie, nu voia să fie amăgită. Sfântul Nicolae Cabasila spune că singură a pornit o luptă împotriva tuturor imperiilor drăcești și le-a biruit.
Îmi vestești că voi naște un fiu, zice mai departe, iar eu nu cunosc ce este a avea bărbat. Pleacă departe de mine, nu mă amăgi, precum a amăgit-o odinioară șarpele cel viclean pe Eva.
Trimisul lui Dumnezeu o privește cu admirație și cinstire și-i grăiește: Duhul cel Preasfânt al lui Dumnezeu va veni asupra ta, stăpână, că ești de Dumnezeu cu har dăruită, și puterea Celui preaînalt te va umbri. Vei naște Fiu, Care va păzi fecioria ta nevătămată. Acesta este Fiul Cel fără de înaintași; Acesta, arătându-Se, va mântui pe poporul Său, precum a binevoit...
"Din tine va să iasă Izbăvitorul”
Iată răspunsul mântuitor dat de Dumnezeu omului. Mântuirea nu poate fi realizată nici de om, prin puterile proprii, nici de Dumnezeu, printr-un act exterior. Era nevoie de întrupare. Dumnezeu-Omul este răspunsul tuturor năzuințelor omului, taina renașterii sale. Taina întrupării, începutul arătării noastre, este, așadar, marea noastră bucurie. În Slava praznicului, imnograful se bucură, vestind împlinirea slăvitei taine: În luna a șasea a fost trimis arhanghelul către Fecioara cea curată, zicându-i: Bucură-te! că din tine va să iasă Izbăvitorul. Deci, primind închinăciunea, Te-a zămislit pe Tine, Dumnezeul Cel mai înainte de veci, Care ai binevoit a Te întrupa în chip de negrăit, spre mântuirea sufletelor noastre.
Împlinirea tainei este izvor de bucurie. Fecioara a primit închinăciunea arhanghelului, iar noi cu bucurie înălțăm rugăciune către Dumnezeu Cel mai înainte de veci, Care bine a voit a se întrupa. Bucuria este mesajul central al praznicului. Omul a fost creat pentru bucurie. În rai petrecea în bucurie, în comuniune de iubire cu Dumnezeu și îngerii. Păcatul i-a adus întristarea și moartea. De aceea, restaurarea omului în Hristos este un prilej de mare bucurie. În Slava Litiei, cuprins de uimire, corifeul imnografilor, Sfântul Ioan Damaschin, cheamă la veselie cerul și pământul: Să se veselească cerurile și să se bucure pământul! Cel împreună-veșnic cu Tatăl și împreună fără de început, îndurare și milă, plină de iubire de oameni arătând, după bunăvoința și sfatul părintesc S-a coborât și S-a sălășluit în pântecele fecioresc, mai înainte curățit de Duhul. O, minune! Dumnezeu, printre oameni... Căci Dumnezeu Se întrupează și Se zidește, iar îngerul vestește zămislirea Fecioarei: Bucură-te ceea ce ești plină de har! Domnul este cu tine, Cel ce are mare milă...
Arhim. Andrei Coroian |
