"Cel ce primeşte cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu, primeşte pe Dumnezeu, primeşte pe Dumnezeu-Cuvântul."

Gânduri duhovniceşti la începutul Postului Nașterii Domnului

Ne apropiem de Postul Naşterii Domnului sau al Crăciunului, cum i se mai spune, timp în care, cu mult dor şi duhovnicească bucurie, ne pregătim să-L întâmpinăm pe dumnezeiescul Prunc, pe veşnicul şi dumnezeiescul Fiu al Tatălui făcut Om. Anul acesta o facem cu un spor de credinţă, după un sfârşit de toamnă cu multă încărcătură de har şi cerească binecuvântare. Au fost aduse în țară moaştele Sfinţilor Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena, care au reaprins în noi credinţa şi iubirea lui Hristos. Sfânta Sa Maică ne-a bucurat, îndulcit şi mângâiat cu prezenţa sfintei sale icoane Prodromiţa de la Sfântul Munte al Atonului.

I-am sărbătorit pe Sfinţii Ardeleni, mărturisitorii Ortodoxiei în Ardeal, care ne-au dat o bucurie rară, iar pilda vieţii lor strigă către noi. Ce lucruri mari şi vrednice de laudă au făcut ei în vremuri când norii grei şi negri ai greutăţilor păreau să ascundă pe vecie soarele pentru poporul oropsit. Cât de luminoşi, plini de credinţă, de iubire şi de adevăr au fost şi cu câtă mărinimie şi osteneală au lucrat jerfindu-se lui Dumnezeu şi oamenilor. Prin cuvintele marelui Mitropolit şi Sfânt Andrei Şaguna să ne amintim de praznicul al cărui post îl începem: ’’Nu este nici o familie de creştin care nu s-ar bucura şi nu s-ar lumina duhovniceşte de sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos.... Mărimea şi sfinţenia zilei de astăzi este aşa de puternică încât mâhniţii nu mai simt astăzi nici o durere; săracii nu mai simt sărăcia lor; învrăjbiţii nu mai vor să ştie de duşmănie; stăpânii se milostivesc de slugile lor. Cauza acestor simţiri mângâietoare este naşterea Pruncului dumnezeiesc, care a adus pentru cei mâhniţi mângâiere, pentru cei săraci săturare, pentru cei învrăjbiţi împăcare, pentru stăpâni umilinţă, iar pentru slugi ascultare”¹. Marea bunătate a lui Dumnezeu, iubirea şi mila faţă de oameni, se arată în aceste cuvinte, dar, în acelaşi timp, şi marea răspundere a omului faţă de darurile primite. Ne-am obişnuit să credem că postul este un alt regim alimentar, o mai multă abstinenţă, osteneală în rugăciune, mai multă priveghere, mai multă cântare, mai deasă spovedanie şi cuminecare, mai multă citire a cărţilor sfinte; toate acestea sunt bune foarte şi folositoare. Dar esenţa postului, a perioadei lui, a rugăciunii, a întregii noastre vieţi duhovniceşti, este lepădarea de sine. Renunţarea la orice fel de manifestare a egoismului în gând, în cuvânt şi în faptă, sub multiplele lui forme, şi practicarea altruismului, a dăruirii și a jertfirii de sine. Aceasta este viaţa trăită pe pământ de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care a arătat o totală lepădare de Sine şi în acelaşi timp o totală dăruire de Sine. Născut şi trăit în sărăcie, în umilinţă, în osteneală, a arătat îndelungă răbdare în bătăile, scuipările şi chinurile la care a fost supus, cu iubire iertându-i şi rugându-Se pentru ucigaşii Săi, care L-au răstignit pe Cruce.

Maica Domnului a arătat aceeaşi lepădare de sine din pruncia ei. La vârsta de trei ani, dusă la Templu, nu plânge de dorul părinţilor, cum firesc ar fi fost, ci zboară ca o porumbiţă duhovnicească, urcând treptele templului, până în braţele marelui arhiereu Zaharia. Noaptea o petrecea în rugăciune în Sfânta Sfintelor, de dorul lui Dumnezeu, iar ziua muncea de dragul şi spre folosul oamenilor. Aceasta a fost toată viaţa ei, muncă şi rugăciune, dăruire şi jertfelnicie, alinare şi mângâiere pentru cei oropsiţi. Veşnică fecioară şi fiică ascultătoare a Tatălui ceresc, veşnică mireasă nenuntită a Duhului Sfânt şi veşnică Maică a Fiului şi a tuturor următorilor Lui. Câte lacrimi nu varsă până astăzi Sfânta Fecioară, câtă stăruinţă în rugăciunile ei mijlocitoare la Sfânta Treime, câtă revăsare de milostivire şi bunătate către mii şi milioane de creştini care îi cer ajutorul în boli, în neajunsuri, în cruntă sărăcie şi în ceas de moarte. Niciodată Maica Domnului n-a vrut să știe altceva decât de Dumnezeu, pe Care l-a cuprins în fiinţa ei preacurată, dar în acelaşi timp miloasa poartă a inimii sale este mereu deschisă nouă, pământenilor².

Aşa au trăit toţi sfinţii, practicând postul, rugăciunea şi milostenia, într-o totală lepădare de sine. Sfântul Ioan Gură de Aur, dăruit de Dumnezeu cu mulţime de daruri, toată viaţa lui, plină de prigoane şi nedreptăţi, o jertfeşte cu mărinimie lui Dumnezeu şi oamenilor. Dacă vremea, cât a fost monah, a jertfit-o în rugăciuni necurmate de zi şi de noapte şi postiri extreme, viaţa preoţească şi arhierească o jertfeşte lui Dumnezeu şi oamenilor. Câtă râvnă, jertfă şi nopţi de rugăciune nu a jertfit în apărarea poporului antiohian, atunci când, în urma profanării statuii imperiale, era ameninţat cu moartea, iar cetatea Antiohiei cu distrugerea. Dacă geniul său oratoric este inegalabil, şi dragostea sa jertfelnică este pe măsură. Cu câtă iscusinţă și înţelepciune a organizat apărarea cetăţii, insuflând în monahi, preoţi, patriarh şi popor ideea că, prin rugăciune, post şi încredere în Dumnezeu, împăratul Teodosie poate fi îmblânzit; ceea ce, în cele din urmă, s-a întâmplat. Această disponibilitate de jertfă nu-l va părăsi niciodată, până la moartea sa martirică. Când se afla exilat de împărăteasa Eudoxia, mângâia prin scrisoare pe un ucenic al său, episcopul Chiriac, spunându-i: ,,Nu te mâhni dar frate Chiriac, că eu când eram izgonit din Constantinopol nu purtam grijă de nici una din acestea, ci ziceam în sinea mea: De-i este voia împărătesei să mă izgonească, izgonească-mă. Al Domnului este pământul şi plinirea lui. De vrea să mă taie cu fierăstrăul, să o facă, am pildă pe prorocul Isaia. De vrea să mă arunce în mare, îmi voi aduce aminte de prorocul Iona. De-i este voia să mă bage în groapă, am pe Daniil aruncat în groapa leilor. De va vrea să mă ucidă cu pietre, am pe Ştefan, întâiul Mucenic, care a pătimit aceasta. De va vrea să-mi ia capul, am pe Sfântul Ioan Botezătorul. De va vrea să-mi ia averea, să o ia, dacă o am, că gol am ieşit din pântecele maicii mele, gol mă voi duce."³ Prezentându-i şirul de suferinţe nedrepte din viaţa Domnului, ale apostolilor, îi descrie apoi propriile sale suferinţe şi-l îndeamnă să se bucure. Iată adevărata lepădare de sine. Îl afecta durerea celor care au suferit din iubire pentru el, preoţi, episcopi şi monahi - iată adevărata jertfire de sine pe care o găsim la sfinţii şi la părinţii noştri. O mamă trăieşte pentru fericirea altora, bucuria nu o află întru sine, ci în ai săi; dacă vede năpăstuiri venite asupra copiilor ei, simte dureri cumplite în inima de mamă, neaflând odihnă până nu le îndepărtează. Dacă cineva, din casa ei, se îmbolnăveşte, câte nopţi nedormite, câte mii şi câte sute de mii de lacrimi nu varsă din inima ei. Când alţii dorm, ea priveghează, rugându-se, păzind mişcarea şi răsuflarea fiului ei. Numai Dumnezeu ştie viaţa cea grea a unei mame şi puţini o prețuim după cuviință⁴, scrie marele şi Sfântul Mitropolit Andrei Şaguna.

În orice suflet omenesc, în ascuns sau la vedere, tăcut sau mărturisit, sălăşluieşte dorul după Mirele ceresc, precum şi nostalgia după fericita stare, împreună cu El, în grădina raiului. Nu există o bucurie mai mare ca reîmpăcarea omului cu Dumnezeu, a făpturii cu Făcătorul său. Aceasta implică lepădarea şi jertfirea sinelui egoist căzut în animalitate şi materialitate, mulţumit cu pseudofericirea lumii acesteia. Lepădarea aduce libertatea de a răspunde cereştii iubiri a Sfintei Treimi întrupate în Hristos Domnul, iar jertfirea ne dă putinţa de a trăi mereu, împreună cu El, prin harul Sfântului Duh, în sfântă Biserica Sa. Post cu sufletul şi cu trupul de la răutăţi, rugăciune şi cântare, milostenie şi iubire, spovedanie şi împărtăşanie, toate având un singur scop: curăţirea, luminarea şi sfinţirea sufletului şi mai ales unirea lui cu Iisus Hristos Dumnezeu, în gânduri, în cuvinte şi în fapte. Aşa, doar aşa, perioada postului va fi rodnică, iar Praznicul Naşterii cerescului Prunc va fi cu duhovnicească bucurie, cu pace şi sporire personală şi lăuntrică încredinţare a vieţii celei nesfârşite şi fericite.

Arhim. Andrei Coroian

1. Mitopolitul Andrei Şaguna.Cuvântări bisericeşti pentru praznicele domneşti.Presa Univesitară Clujeană.2003.pag11.
2. Sfântul Grigorie Palama.Scrieri 2.Deisis.Sibiu 2005,pag 61
3. Proloage vol.1. pag 456-458.
4. ibid,nota 1, pag.51

Imnografia Praznicului Vovideniei

Praznicul Intrării în Biserică, al doilea împărătesc, al Maicii Domnului, din crugul anului bisericesc, este închinat intrării și petrecerii ei în Templul din Ierusalim. Preacurata Fecioară a locuit în Templu, în Sfânta Sfintelor, în tăcere, rugăciune și contemplație - așa cum Dumnezeu locuiește în lumină neapropiată - pregătindu-se, pe sine, pentru primirea Cuvântului Vieții, prin a Cărui naștere va deveni Maica Părintelui veacului ce va să fie¹, cum scrie părintele Zaharia Zaharou. Minunata ei arătare în Templu este înainte-însemnarea bunăvoinței lui Dumnezeu, propovăduirea mântuirii oamenilor și înainte-vestirea lui Hristos Mântuitorul (tropar), pe care îL va naște din Duhul Sfânt.

Începuturile praznicului sunt legate de sfințirea bisericii ,,Sfânta Maria Nouă”, zidită de împăratul Iustinian (527-565) pe colina Sionului. Praznicul are un adânc înțeles teologic, pentru că vestește venirea concretă a Mântuitorului Iisus Hristos în lume. Dacă nașterea Preacuratei Fecioare aduce bucurie la toată lumea, intrarea ei în Templu intensifică această bucurie, nașterea Soarelui Dreptății, din Preasfânta ei persoană, fiind de acum foarte aproape. Intrarea în Templu este începutul pregătirii Preasfintei Fecioare pentru taina întrupării lui Hristos, viețuind în tăcere, muncă și rugăciune. Este și icoana lepădării de lume, a isihiei, a rugăciunii contemplative, care pregătește sufletul pentru unirea cu Dumnezeu. Maria a urcat singură treptele care legau încăperea preoților de Sfânta Sfintelor, locul în care marele arhiereu intra o dată pe an. Spre uimirea și bucuria tuturor, ea a fost primită de Marele Arhiereu Zaharia, tatăl Înaintemergătorului, și dusă în Sfânta Sfintelor. Aici, mai marele puterilor cerești, arhanghelul Gavriil, o va hrăni cu pâine cerească, o va păzi, ocroti și iniția în tainele vieții duhovnicești, spre a se sfinți și deveni Biserică și Maică a Cuvântului lui Dumnezeu.

Sfânta tradiție, întemeiată pe Protoevanghelia lui Iacob, ne spune că nevinovata pruncă Maria a fost dusă la Templul din Ierusalim la vârsta de trei ani. Tinere fecioare au însoțit-o cu făclii aprinse, în cântări de psalmi și mireasmă de tămâie. De la naștere, ea a fost dăruită lui Dumnezeu, iar Duhul Sfânt S-a sălășuit întru ea. La trei ani a arătat o uimitoare maturitate duhovnicească, fapt care i-a minunat pe sfinții ei părinți, pe preoții templului și pe întregul popor, care a iubit-o. Ea a mers cu bucurie spre Templu, urmând calea slujirii lui Dumnezeu, cu inima arzândă de iubire pentru Domnul ei. Astfel, a împlinit cuvântul profetic: Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău, că a poftit Împăratul frumuseţea ta, că El este Domnul tău.(Ps.44,12,13)

Intrarea și petrecerea Maicii Domnului în Templu este văzută ca o icoană a lepădării de lume, model pentru toți slujitorii lui Dumnezeu², scrie Sfântul Siluan Athonitul. Icoană a petrecerii isihaste în rugăciune și contemplație. Sfântul Grigore Palama a închinat acestui eveniment un minunat tratat teologic³, în care arată superioritatea Preasfintei Fecioare în comparație cu profeții, drepții și oricare alți sfinți. De asemenea, arată legătura ei cu Sfânta Sfintelor (locul cel mai sfânt din lume, unde ea venea să se sfințească) și petrecerea ei isihastă, care i-a uimit și pe îngeri. Părintele Roger Coresciuc îl propune ca model omiletic⁴, analizând acest discurs mariologic al Sfântului Grigore Palama, model care luminează cu adevărat sufletele noastre. Sfântul Nicodim Aghioritul, în volumul imnografic Maica Domnului și Intrările ei în Templu⁵, laudă în cuvântări și imnuri viețuirea în Templu a Maicii Domnului, iar mitropolitul grec Ierotheos Vlachos, în cartea Praznicele Maicii Domnului⁶, deslușește o mare bogăție de înțelesuri teologice și istorice ale acestui praznic.

Revenind la imnografia praznicului, observăm că evenimentul este un prilej de mare bucurie, atât pentru îngeri, cât și pentru oameni. Mântuirea și cuvântul mântuitor al Legii lui Dumnezeu sălășluia în Templul cel sfânt din Ierusalim. Acum, însă, se petrece o minune uimitoare. O ființă minunată se arată, mai Sfântă decât Sfânta Sfintelor, care-L va aduce ca împreună-trăitor cu oamenii (de aceeași fire cu ei) pe însuși Fiul lui Dumnezeu. Această vrednicie a Preacuratei Fecioare Maria uimește și bucură oamenii și îngerii. Oamenii căzuți așteptau venirea Mântuitorul promis, iar îngerii se bucură de împlinirea promisiunii. Preasfânta și minunata Maria, este mijlocitoarea omenească a acestui plan mântuitor. Prin curăție și smerenie, rugăciune și contemplație, ea se ridică la slava și tronul dumnezeirii, dar niciodată nu cere ceva pentru ea; se roagă Sfintei Treimi pentru omenirea suferindă. Ea nu cunoaște egoismul bucuriei duhovnicești, ci străină de viermele trufiei, prin adâncul smereniei, izvorăște milă, iubire și iertare, pentru cei de un neam cu ea.

Stihirile Vecerniei vestesc bucuria Sfintei Sfintelor, care o primește pe Fecioara ca pe o jertfă bine-primită lui Dumnezeu. Oamenii se bucură împreună cu îngerii și cântă: "Ușile Templului primiți pe Fecioara"..., ușa care va rămâne veșnic încuiată (pururea fecioară), mireasă și maică a Cuvântului. Fiind logodită cu Dumnezeu, Fecioara este cu totul străină de orice gând omenesc. Ea crește în cunoașterea dumnezeirii, hrănită cu mană, adâncită în tainele rugăciunii și cinstită de către arhanghelul slujitor, ca o împărăteasă cerească: Lumina cea întreit strălucitoare aprinzându-te pe tine, Născătoare de Dumnezeu, în Templul slavei, hrană cerească ţi-a trimis ţie, mărindu-te.

Cu toții ne bucurăm astăzi dănţuind în psalmi şi în cântări, cântăm Domnului și cinstim cortul Lui cel sfințit, chivotul cel însufleţit, pe preacurata Sa Maică. Intrarea Preacuratei în Sfânta Sfintelor i-a bucurat pe Sfinții Părinți Ioachim și Ana și pe tinerele fecioare, care au petrecut-o la Templu. Această bucurie ne-o împărtășește imnograful cântând: Tu Fecioară, eşti propovăduirea prorocilor, slava apostolilor, lauda mucenicilor şi înnoirea tuturor pământenilor. Prin tine cu Dumnezeu ne-am împăcat. Pentru aceasta cinstim intrarea ta în Templul Domnului şi împreună cu toți îngerii, strigăm: Bucură-te cea preacurată, cu rugăciunea ta mântuindu-ne.

Bucuria praznicului este sintetizată, într-o stihiră de la Litie, de către imnograful Gheorghe al Nicomidiei: Astăzi Biserica ce a încăput pe Dumnezeu, Născătoarea de Dumnezeu, în Templul Domnului este adusă şi Zaharia pe dânsa o primeşte. Astăzi Sfintele Sfintelor se bucură, şi ceata îngerilor cu taină prăznuieşte. Cu care şi noi prăznuind cu Gavriil să strigăm: Bucură-te, ceea ce eşti cu har dăruită!

Slava Vecerniei arată creșterea în sfințenie a Preacuratei și puterea ei de mijlocire: După ce te-ai născut tu, dumnezeiască Mireasă, Stăpână, ai venit în Templul Domnului, ca să te hrăneşti în Sfintele Sfintelor ca o sfinţită. Atunci şi Gavriil a fost trimis la tine, hrană ţie aducându-ţi. Cele cereşti toate s-au minunat, văzând pe Duhul Sfânt în tine sălăşluindu-Se. Pentru aceasta, nespurcată, neîntinată, ceea ce eşti în cer şi pe pământ slăvită, Maica lui Dumnezeu, mântuieşte neamul nostru.

Condacul Praznicului mărturisește alegerea ei din veac spre slujirea de Maică a lui Hristos: Preacurat Templu al Mântuitorului, cămara cea de mult preţ şi Fecioară, sfinţită vistieria slavei lui Dumnezeu, astăzi este adusă în casa Domnului, împreună aducând harul Duhului lui Dumnezeu, pe care o laudă îngerii lui Dumnezeu. Aceasta este cortul cel ceresc.

Orice laudă adusă Preasfintei Maici a Domnului este o participare la viața cerească, este o unire a noastră cu îngerii din cer, care, în neîncetate laude, cu bucurie o cinstesc și o slăvesc: Ca de un chivot însufleţit al lui Dumnezeu, nicicum să nu se atingă mâna necredincioşilor, iar buzele credincioşilor, fără tăcere glasul îngerului cântând, cu bucurie să strige Născătoarei de Dumnezeu: Cu adevărat mai presus decât toţi eşti, Fecioară curată, ne spune axionul praznicului.

Așadar, recapitulând, ne amintim că scopul intrării Maicii Domnului în Templu este sfințirea ei. În vederea întrupării lui Hristos, sfințindu-se, se face mijlocitoarea mântuirii noastre. De aceea noi îi datorăm veșnică recunoștință, mulțumire, cinstire și slăvire. O mărturisim Preacurată Fecioară, Născătoare și Maică a lui Dumnezeu, rugându-ne ei cu căldură, ca prin rugăciunile ei să ne mântuiască. Dacă cei care nu înțeleg taina sunt chemați să nu se atingă de ea, noi, cei credincioși, care am înțeles că taina mântuirii se lucrează prin mijlocirea ei, să ne sârguim să o lăudăm pe cea mai cinstită decât Heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât Serafimii. Să-i cântăm cu credință, cu dragoste și mulțumire, cu graiuri fără tăcere, zicându-i: Bucură-te, bucuria noastră, dumnezeiască pruncă Maria, pururea Fecioară! (Acatistul Intrării în biserică a Maicii Domnului)

Arhim. Andrei Coroian

1. Arhim. Zaharia Zaharou.Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu și Maica Vieții.Editura Mânăstirii Sfântul Ioan Botezătorul, Essex, Anglia, 2023.
2. Sfântul Siluan Athonitul.Între iadul deznădejdii și iadul smereniei.Editura Deisis, Sibiu, 2001.
3. Arhid. Ioan Ică Jr. Maica Domnului în teologia sec.XX și spiritualitatea isihastă a sec. XIV.Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceii.Studii și texte.Editura Deisis, Sibiu, 2008.
4. Pr. Roger Coresciun.Deslușiri omiletice în opera Sfântului Grigore Palama.Editura Doxologia, Iași, 2023.
5. Sfântul Nicodim Aghioritul.Maica Domnului și Intrările ei în Templu.Tâlcuiri mistagogice.Editura Deisis, Sibiu,2022.
6. Ieroteos Mitropolit al Nafpaktosului.Praznicile Maicii Domnului, o perspectivă istorică și teologică.Editura Bonifaciu, 2019.