Română 

"Omul sfătuieşte pe aproapele său precum ştie. Dumnezeu însă lucrează în cel ce-L ascultă după credinţa sa."

Apr
16
2017

Iubirea răstignită învinge păcatul, iadul și moartea
Pastorală de Sfintele Paști - 2017

† DANIEL
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITORUL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, BUCURIE ŞI PACE DE LA DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

„Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad”
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt de Sfintele Paşti)

 

 

Hristos a înviat!

Preacuvioși şi Preacucernici Părinţi,

Iubiți credincioși şi credincioase,

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este, în același timp, biruinţă asupra păcatului neascultării lui Adam, asupra morţii şi asupra iadului, pentru că trupul lui Hristos din mormânt nu a cunoscut stricăciunea sau descompunerea, iar sufletul Lui care a coborât la iad nu a fost reţinut acolo. Biruinţa Domnului Iisus Hristos asupra păcatului neascultării lui Adam, prin care a venit în lume moartea (cf. Facere 3, Romani 5, 12 şi 14 şi 6, 23), este prezentată de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni, în care se spune că Iisus Hristos „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8). Părintele Dumitru Stăniloae spune, în acest sens: „chenoza Fiului lui Dumnezeu, prin asumarea firii noastre şi prin acceptarea morţii, este inițiativa Lui spre restabilirea comuniunii Sale, ca Dumnezeu, cu noi (oamenii), dar şi spre restabilirea comuniunii Sale, ca om, cu Tatăl şi prin aceasta şi a noastră cu Tatăl, în El”[1].

De aceea, Dumnezeu L-a înviat pe Iisus din morţi şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele Domnului tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2, 9-11).

Taina Învierii Domnului Iisus Hristos ca biruinţă asupra iadului şi asupra morţii a fost profețită cu sute de ani înainte de către psalmistul şi prorocul David în Psalmul 15, unde se spune: „Nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (Psalmul 15, 10).

Sfântul Apostol Petru, în predica sa din ziua Pogorârii Sfântului Duh şi a constituirii Bisericii în Ierusalim, mărturiseşte adevărul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos şi aminteşte că taina aceasta a  fost  prezisă  de  prorocul David, care „mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea. Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori” (Fapte 2, 29-32).

Despre scopul coborârii Domnului Iisus Hristos la iad cu sufletul, ne vorbește Sfântul Apostol Petru în prima sa Epistolă, zicând: „Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El Cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare (în iad) (1 Petru 3, 18-19; vezi şi Apocalipsa 1, 18). Aici iadul, ca închisoare pentru suflete, este înțeles ca fiind un spaţiu întunecos în interiorul pământului, dar şi ca stare spirituală de însingurare şi suferință a sufletului după moartea fizică a trupului omului.

Adevărul coborârii Mântuitorului Iisus Hristos la iad cu sufletul este menționat în slujbele ortodoxe din sărbătorile perioadei Penticostarului (de la Paşti până la Rusalii) de peste 200 de ori, iar în slujbele din duminicile întregului an liturgic, de peste 150 de ori[2].

Biruinţa Domnului Iisus Hristos asupra iadului este menţionată mai ales în cântările Canonului Sâmbetei celei Mari, ale Canonului Învierii şi în Stihirile Învierii din Săptămâna Luminată[3].

În Cuvântul de învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur care se citeşte la slujba din noaptea Sfintelor Paşti este descrisă biruinţa Domnului Iisus Hristos asupra morţii şi asupra iadului, în cuvinte de o rară frumusețe, astfel: „Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. […] A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Înviat-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte”[4].

Sfânta Scriptură ne arată că, prin pogorârea sau coborârea în iad cu sufletul Său unit cu dumnezeirea Sa, Hristos-Domnul a predicat Evanghelia mântuirii tuturor sufletelor ţinute în închisoarea iadului (cf. 1 Petru 3, 18-22) din cauza păcatului neascultării strămoșilor Adam şi Eva, prin care a intrat în umanitate moartea, ca despărţire a omului de Dumnezeu – Izvorul vieţii veşnice şi apoi ca despărţire a sufletului de trup.

Însă, aşa după cum nu toţi oamenii care au ascultat Evanghelia lui Hristos în timpul vieţii pământeşti au crezut în El, tot aşa nici toţi cei aflați în iad n-au primit cu credință Evanghelia prezenţei Sale luminoase, iubitoare şi preaslăvite[5].

De altfel, Sinaxarul din Slujba Învierii, care se citeşte în noaptea Sfintelor Paşti, precizează că: „pogorându-Se la iad, Domnul nu a înviat (ridicat) pe toţi câţi erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El; şi sufletele sfinţilor din veac, ţinute cu sila în iad, le-a slobozit şi a dăruit tuturor putința să se urce la ceruri”[6].

Din acest motiv, şi icoana ortodoxă a Învierii Domnului ne prezintă pe Domnul Iisus Hristos coborând la iad, sfărâmând porțile iadului şi ridicând din moarte şi din iad natura umană robită de păcat şi de moarte, reprezentată simbolic de strămoșii neascultători de Dumnezeu, Adam şi Eva (pictați fără aureolă), şi, totodată, binevestind drepţilor ascultători de Dumnezeu din Vechiul Testament (pictați cu aureolă), Evanghelia mântuirii ca biruinţă a lui Hristos asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului.

Sfânta Scriptură ne arată că rostul coborârii Domnului Iisus Hristos la iad, adică la starea de robie a sufletelor celor decedați, a fost „ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe aceia pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evrei 2, 14-15).

Astfel, Hristos Cel răstignit, mort şi înviat este Domn sau Stăpân şi peste cei morţi şi peste cei vii, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, zicând: „pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii” (Romani 14,9; vezi şi Efeseni 4, 8-10; Filipeni 2, 7-11).

Despre biruința lui Hristos Cel răstignit şi înviat asupra iadului şi asupra morţii vorbeşte şi cartea Apocalipsei, în care Hristos-Domnul spune: „Eu sunt Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului” (Apocalipsa 1, 18). Explicând această biruinţă a lui Hristos, părintele Dumitru Stăniloae spune că: „primul pas al lui Hristos în iad a fost ca biruitor”[7]. Totodată, el precizează că „iadul este existenţa chinuită pe planul eternității. Este deficienţa spiritului, deformarea, fără speranţă de îndreptare, a vieţii sufleteşti. Este neputinţa spirituală împreunată cu disperarea, produsă de conştiinţa veşnicei perpetuări a acestei stări. E neputinţa iubirii, a comuniunii[8]. 

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

De ce trebuie să mărturisim noi adevărul Învierii Domnului Iisus Hristos ca biruinţă asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului?

Pentru că iubirea milostivă şi smerită a lui Hristos pentru noi, oamenii, este mai tare decât păcatul, decât moartea şi decât iadulca forme de existenţă egoistă, însingurată şi nefericită. În acest sens şi Biserica Domnului Iisus Hristos, unită cu El prin harul Sfântului Duh, este mai tare decât porțile iadului (cf. Matei 16, 18). De ce? Pentru că Biserica lui Hristos este comuniunea sfântă şi veşnică a oamenilor cu Preasfânta Treime, Izvorul vieţii şi al iubirii veşnice (cf. 2 Corinteni 13, 13)

Prin Răstignirea şi Învierea lui Hristos se dezleagă blestemul care lega sau robea întreg neamul omenesc ca urmare a păcatului neascultării protopărinţilor Adam şi Eva (cf. Facerea 2, 17). Aşadar, deși din cauza păcatului neascultării de Dumnezeu a strămoşilor neamului omenesc toţi oamenii mor în Adam, totuşi, prin darul ascultării smerite a lui Hristos Cel răstignit pe Cruce, toţi oamenii vor învia în Hristos (cf. 1 Corinteni 15, 22 şi 52). Învierea tuturor oamenilor este, deci, darul exclusiv al lui Dumnezeu, însă fericirea sau nefericirea fiecărui om după învierea universală şi după judecata finală depinde de credinţa, pocăința şi faptele bune sau rele săvârșite de om în timpul vieţii sale pe pământ (cf. Ioan 5, 28-29).

Iubiţi frați şi surori,

Invidiat şi prigonit de cărturarii şi fariseii care pierduseră în mare parte capacitatea de a simţi prezenţa lui Dumnezeu în istorie, trădat şi vândut de ucenicul robit de patima iubirii de arginţi (Iuda Iscarioteanul), judecat sumar şi superficial de către Ponţiu Pilat care pierduse simţul dreptăţii, părăsit şi neînțeles de ucenicii sau prietenii descurajați din prea multă teamă, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor, a fost răstignit pe Cruce, între doi tâlhari făcători de rele.

Sfintele Evanghelii ne arată, însă, că, înainte de răstignire şi moarte, Iisus nu a răspuns la violenţă cu violenţă, refuzând folosirea sabiei pregătită de Simon-Petru (cf. Ioan 18, 10) şi nu a răspuns la răutate cu răutate, ci S-a rugat pentru iertarea ucigaşilor Săi, zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).

Sfântul Apostol Pavel ne învață că prin puterea Crucii Sale sau a iubirii Sale smerite şi jertfelnice, Domnul Iisus Hristos a biruit şi duhurile rele sau necurate încât „dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile (diavoleşti), le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce (Coloseni 2, 15).

Învăţăm din acest adevăr al biruinţei lui Hristos Cel răstignit şi înviat că numai cu ajutorul lui Dumnezeu, numai uniţi cu Hristos prin rugăciune, prin Sfintele Taine şi prin împlinirea poruncilor Lui în viaţa noastră, putem birui şi noi păcatul, iadul şi pe diavolul, ca forme de existenţă egoistă, pentru a dobândi apoi raiul, adică mântuirea şi viaţa veşnică, prin unirea noastră cu Hristos şi cu Sfinții Lui, în iubirea veşnică a Preasfintei Treimi.

Când sufletul omului se umple de gânduri rele, de viclenie, de ură, de invidie şi de violenţă, atunci el se deschide spre iad (cf. Psalmul 87, 3). Însă, când sufletul omului se umple de pocăinţă smerită şi iertare sinceră, de pace şi de iubire milostivă, atunci el se deschide spre rai. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă că „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21).

Credinţa noastră în biruinţa lui Hristos Cel înviat asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului ne întăreşte în lupta noastră cu patimile egoiste individuale sau colective şi în lupta cu duhurile răutăţii (cf. Efeseni 6, 12), care produc adesea deznădejde sau însingurare în suflete, ceartă şi dezbinare în familie şi societate, violenţă şi crimă, conflicte de putere şi războaie în lume ş.a.

Prin urmare, bucuria biruinţei Domnului Iisus Hristos asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului ne cheamă să ne rugăm şi să lucrăm pentru pace şi viaţă, să aducem bucurie în jurul nostru, ajutând, după putinţă, prin cuvânt şi faptă, pe cei care au nevoie de iubirea şi ajutorul nostru.

Drept-credincioşi creștini,

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2017 drept Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi pictorilor bisericeşti, dar şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului pe tot cuprinsul Patriarhiei Române.

Comemorarea Patriarhului Justinian şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului este o datorie morală faţă de înaintașii noștri, care în vremuri ostile Bisericii şi religiei în general au mărturisit credința lor în Hristos Cel răstignit şi înviat cu prețul pierderii libertății, sau chiar a vieţii. Totuşi, mulți dintre aceşti apărători şi mărturisitori ai Ortodoxiei în timpul prigoanei comuniste au trăit minunea transfigurării sau a schimbării suferinţei lor fizice în pace şi bucurie spirituală, simțind astfel că puterea Crucii sau a suferinţei pentru Hristos şi Biserica Sa conţine în ea însăşi germenele sau arvuna Învierii, a luminii comuniunii oamenilor cu Dumnezeu – Izvorul vieţii şi al bucuriei veşnice.

Mulţimea mărturisitorilor şi a martirilor credinţei din timpul regimului comunist ne îndeamnă mereu să nu uităm cât de mare a fost suferinţa lor pentru a păstra credinţa vie şi demnitatea poporului român creştin, în vreme de teroare şi prigoană, când puterile diavoleşti ale iadului s-au arătat adesea în ura şi violenţa celor care i-au torturat şi chinuit pe cei aflați în închisorile comuniste. Lumina martirilor trebuie comemorată cu recunoştinţă şi veneraţie, ea fiind totodată izvor de putere spirituală în viaţa şi misiunea Bisericii astăzi.

Cu prilejul Sărbătorii Învierii Domnului, vă îndemnăm să aduceți, prin cuvânt şi faptă bună, bucurie în casele celor orfani, bolnavi, bătrâni, săraci, îndoliaţi şi singuri, astfel încât ei să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de pace şi de bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află printre străini, departe de Patrie, să-i purtăm în rugăciune şi în iubire frățească.

Ne rugăm Preasfintei Treimi ca Sfintele Sărbători de Paşti să vă aducă tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul rugător şi de tot binele doritor,

 

† D A N I E L

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

[1] Pr. Dumitru STĂNILOAE, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. 2, ediţia a IV-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 142.

[2] Cf. Nikolas P. VASSILIADIS, „The mystery of death” («The Saviour» ), Athens, 1997, p. 173.

[3] Vezi Slujba Învierii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, București, 2010, pp. 22, 38, 81.

[4] Slujba Învierii, pp. 57-59.

[5] Cf. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentar la 1 Petru 3, 19-20, PG 74, 1016 AB, citat în Nikolas P. VASSILIADIS, „The mystery…”, p. 188.

[6] Slujba Învierii, pp. 44-47.

[7] Pr. Dumitru STĂNILOAE, „Iisus Hristos sau restaurarea omului”, Opere complete, vol. 4, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2013, p. 413.

[8] Ibidem.

separator
Apr
16
2017

Icoana, fereastră înspre Raiul Învierii Pastorala ÎPS Andrei la Praznicul Învierii Domnului 2017

ANDREI

Din harul lui Dumnezeu

Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului

şi Mitropolit al Clujului, Maramureşului şi Sălajului, Cucernicului Cler,

Cuviosului Cin monahal şi dreptmăritorilor creştini, urarea ca Domnul Hristos să vă ducă în Raiul Învierii şi de la noi sfântă îmbrăţişare.

 

 

Icoana, fereastră înspre Raiul Învierii

          După acestea m-am uitat şi iată o uşă era deschisă în cer (Apocalipsa 4, 1).

Iubiţi credincioşi,

           

            Omul vremurilor noastre a devenit dependent de imagine. Obsesia imaginii l-a subjugat totalmente. Petrece ore întregi în faţa televizorului. Nu poate lăsa o zi să nu urmărească ştirile, diferite filme sau programe de divertisment.

            În acelaşi timp calculatorul, cu întrebuinţările lui folositoare sau mai puţin folositoare, i-a devenit tovarăș de toată ziua. Navigarea pe internet îl captivează în aşa măsură că nu mai are timp nici de comuniune cu cei din casă, nici de lectură, nici de sport, nici de plimbări în aer liber. Şi ca să-l poată avea peste tot apelează la un laptop sau la o tabletă.

            Mai nou telefoanele mobile performante, care au şi internet, îi oferă omului imagini, şi-l vezi butonând peste tot: pe stradă, în maşină, la masă, sau în alte multe împrejurări. Şi chiar dacă este în compania cuiva, el, de fapt, petrece într-o lume virtuală care-l subjugă. A devenit un pătimaş, rob imaginii, care poate fi bună sau rea.

  

Iubiţi fraţi şi surori,

 

Imaginea bună, în sensul absolut al cuvântului este icoana. Icoana este o fereastră înspre Raiul Invierii. „Icoana este Împărăţia lui Dumnezeu deschisă lumii, şi lumea îndreptată spre Împărăţia lui Dumnezeu[1].

Sfântul Ioan Teologul, intrând pe uşa cea deschisă în cer, l-a văzut pe Domnul Hristos cel înviat îmbrăcat în toată splendoarea Lui, Care i-a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului” (Apocalipsa 1, 17-18).

Icoanele Domnului Hristos, a Maicii Domnului şi a sfinţilor constituie locul unei prezenţe harice. Imaginile îi reprezintă aşa cum sunt în rai, îmbrăcaţi în slavă. Întruparea Mântuitorului, spune Sfântul Pavel, constituie temeiul zugrăvirii icoanelor: „Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întîi născut decât toată faptura” (Coloseni 1,15).

Anul acesta, fiind unul omagial al iconarilor şi pictorilor bisericeşti, precizăm ce a hotărât Sinodul VII ecumenic referitor la icoane: „Este permis şi chiar util şi bineplăcut lui Dumnezeu a face icoane religioase şi a le venera; dar această venerare să fie numai cinstire (προσκύνησις), iar nu adorare (λατρεία), căci aceasta se cuvine numai lui Dumnezeuapoi cinstirea icoanelor este numai relativă, pentru că respectăm icoana numai pentru că ea reprezintă o persoană sfântă, pe Hristos. Deci, cinstirea nu se adresează materiei icoanei şi astfel ea nu este idolatrie. În consecinţă este bineplăcută şi cinstirea icoanelor sfinţilor lui Hristos, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor îngeri, ca şi a sfintelor moaşte şi a sfintei cruci[2].

            Noi nu putem concepe biserica, spaţiul sacru care ne transpune în Rai, fără icoane. Ar fi un spaţiu pustiu. De fapt, nu putem accepta nici casele noastre fără icoane care sunt, aşa cum spuneam, ferestre înspre Raiul Învierii. Zugrăvind icoanele nu încălcăm porunca a 2-a a Decalogului (Ieşire 20,4) pentru că Dumnezeu nu se contrazice pe Sine, iar El când îi porunceşte lui Moise să ridice Cortul Mărturiei, îi zice să facă „chipuri de heruvimi alese cu iscusinţă” (Ieşire 26,1; 25, 18-20).

            Sfântul Ioan Damaschin ne învaţă că „ne închinăm Sfinţilor ca unora ce sunt slăviţi de Dumnezeu, ca unora ce sunt făcuţi de Dumnezeu temători potrivnicilor şi binefăcători celor care se apropie de ei cu credinţă; nu ne închinăm lor ca unora care ar fi prin fire dumnezei şi binefăcători, ci ca unor servi şi slujitori ai lui Dumnezeu[3].

            Icoanele Sfinţilor care umplu biserica ne determină să ne simţim ca în cer. Părintele Boris Bobrinskoy, referindu-se la acest subiect zice că „tot timpul am vorbit despre icoană ca fereastră către Împărăţia cerurilor sau ca taină a Împărăţiei. A vorbi despre Împărăţia cerurilor înseamnă întotdeauna a vorbi despre această Împărăţie care este prezentă dar care, în acelaşi timp, va să vină, pe care o invocăm[4].

 

Dreptmăritori creştini,

 

            Aşa cum ne spune Tradiţia Bisericii, prima icoană a Domnului Hristos şi-a făcut-o El Însuşi, trimiţând-o lui Avgar, Regele Edesei, şi tămăduindu-l de lepră. Aşadar icoanele nu numai că sunt ferestre spre Raiul nemuririi, ci sunt şi făcătoare de minuni. Imprimându-şi chipul pe o mahramă, a realizat această icoană nefăcută de mână, pe care o sărbătorim la 16 august. La vecernia zilei respective îi zicem Mântuitorului: „ai închipuit icoana preacuratei feţei Tale şi ai trimis-o credinciosului Avgar care dorea să Te vadă pe Tine, Cel de heruvimi nevăzut după Dumnezeire. Ca, văzând noi chipul Tău, Cel ce Te-ai întrupat pentru noi şi ai pătimit de voie, să ne aprindem de dragostea Ta pe care ai revărsat-o spre noi pentru mila ta[5].

            Tot potrivit Tradiţiei Ortodoxe, Sfântul Evanghelist Luca a pictat, puţin după Cincizecime, primele trei icoane ale Maicii Domnului. Una aparţinea tipului numit „Milostiva”, alta de tipul „Odighitria”, iar a treia ar fi reprezentat-o pe Fecioara fără Prunc[6]. Multe icoane din lumea creştină, de la Athos şi din alte părţi, se revendică ca fiind pictate de Sfântul Luca. „Desigur nu se poate susţine că aceste icoane au fost pictate chiar de mâna evanghelistului; nimic din ce a pictat el nu ne-a parvenit. Însă icoanele numite «ale sfântului Luca» fac parte dintr-o tradiţie căreia el îi furnizează prototipurile, fiind pictate după reproduceri ale originalelor Sfântului Luca[7].

            Şi icoanele Maicii Domnului sunt ferestre spre Raiul Învierii, pentru că „Fecioara este prima făptură a genului uman care a atins deja, prin totala transfigurare a fiinţei sale, scopul rezervat oricărei creaturi. Ea a depăşit deja graniţa timpului şi a veşniciei şi se află încă de pe acum în Împărăţia a cărei restaurare este aşteptată de Biserică odată cu a doua venire a lui Hristos”[8]. Multe icoane ale Născătoarei de Dumnezeu sunt făcătoare de minuni, dacă ar fi să o pomenim pe cea de la Nicula, pe cele de la Athos şi multe altele.

Apoi ferestre înspre Rai sunt şi icoanele Sfinţilor. Sfântul Ioan Teologul ne spune, răpit fiind în Rai, că s-a uitat şi „iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic” (Apocalipsa 7, 9).

 

Iubiți credincioși,

 

            Chiar dacă icoana poate avea şi o însemnătate istorică, estetică şi arheologică „ea nu este un ornament un tablou sau o reprezentare figurativă, ci comunicare vizuală a realităţii invizibile divine, manifestată în timp şi spaţiu. De aceea, contemplarea vizuală, ca şi mărturisirea orală sau mesajul scris, are aceeaşi valoare pentru primirea misterului lui Dumnezeu revelat în istoria omenirii”[9].

            Sfântul Siluan Athonitul, trecând printr-o teribilă criză sufletească şi ajungând la ultima treaptă a deznădejdii, merge la biserică şi de-abia rosteşte rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase Miluieşte-mă!”, „că în dreapta uşilor împărăteşti în locul icoanei Mântuitorului Îl vede pe Hristos Cel viu. Întreaga sa fiinţă i se umple de lumina harului Sfântului Duh, în care recunoaşte pe Domnul. Privirea Sa blândă şi infinit de bună, iradiind iertare, pace şi bucurie, atrage irezistibil întreaga sa făptură[10]. Aşadar icoana este locul unei prezenţe harice şi o fereastră spre Raiul Învierii.

 

Iubiţi fraţi şi surori,

 

            Spuneam că omul contemporan a devenit rob imaginii. Dacă imaginea este bună lucrurile sunt în ordine. Dar, dacă imaginea este rea, păcătoasă sau indecentă? Atunci este o problemă. Pentru că prin imagine intră dracul în suflet. Or imaginile păcătoase pot fi oferite de televizor, de site-urile indecente de pe internet, de facebook. Şi în felul acesta imaginea păcătoasă devine o fereastră înspre iad.

            Părintele Profesor Ilie Moldovan, de pioasă amintire, subliniază modul pervers în care lucrează imaginaţia, pe tărâm moral, la toată lumea, dar mai ales la tineri: „Pericolul cel mai de seamă pentru om constă, tocmai în modul în care acţionează imaginaţia lui pe tărâmul imoralităţii, întrucât aceasta pune stăpânire pe întreg interiorul lui. Iar după ce a căzut pradă acestei caracatiţe imaginative, nevoia lui de a-şi astâmpăra setea de reprezentări indecente, din cărţi şi reviste, desene şi fotografii, de la televiziune şi de pe internet, de pe stradă şi de la discotecă, devine tot mai imperioasă. În cultura contemporană, se pare că totul lucrează asupra imaginaţiei…”[11]Urmarea? „Imaginaţia devine o adevărată sursă de otravă, de nelinişte şi de dezorientare[12] 

Această patimă a dependenței de imagine, ca orice altă patimă, crește gradual și poate ajunge să te distrugă sufletește, iar dacă provoacă păcate trupești, îți distruge și sănătatea. Pentru a ne fi sugestiv modul în care patima îl poate distruge pe om vă relatez o povestire. Un om şi-a cumpărat un răsad de plantă carnivoră. L-a plantat într-un ghiveci şi se distra hrănindu-şi planta cu mici insecte. Planta creştea şi avea frunze grase şi frumoase. Când îi aducea musculiţe deschidea cupa şi le devora. Încet, încet, a crescut şi nu mai încăpea în ghiveci. A mutat-o într-un recipient mare. Nu se mai mulţumea cu insecte şi a început să-i aducă mamifere, şoareci şi şobolani. A crescut atât de mare încât omul nu mai ajungea la cupa florii şi avea nevoie de scară. Într-o zi, obosit de solicitările pe care i le făcea planta, s-a urcat pe scară cu un hoit de animal şi punându-l în cupa florii şi-a scăpat şi corpul. Planta pe loc l-a înhăţat şi pe el şi l-a devorat. Aceasta este patima. Începe cu lucruri mici şi sfârşeşte prin a te distruge.

Sunt şi oameni de ştiinţă care trag semnalul de alarmă şi ne spun că vizionarea excesivă a televizorului şi a internetului „constituie un important factor în intensificarea stării de nervozitate şi agitație mentală, în slăbirea capacităţii de concentrare, în scăderea memoriei, în apariţia stării de pasivitate, şi a plictiselii, a depresiilor, a anxietății și tulburărilor de personalitate[13]. Ce să mai zicem de urmările de natură morală? Imaginile păcătoase sunt o fereastră înspre iadul morții!

 

Iubiți credincioși,

           

            Prin cele relatate n-avem intenția să diabolizăm televizorul sau internetul, pentru că la televizor sunt și emisiuni bune, iar de pe internet putem afla și lucruri folositoare. Dorim un singur lucru: să fim cu discernământ, să nu ne robească imaginea, mai ales imaginea păcătoasă.

            Icoana, ca fereastră înspre Raiul Învierii, dă sufletului posibilitatea de a intra în legătură cu Împărăția lui Dumnezeu. Imaginea păcătoasă, ca fereastră spre iadul morții veșnice, ne pângărește și ne distruge spiritual.

            De aceea am încercat în Postul Mare să ne curățim, să ne spovedim, să ne eliberăm de patimi, ca acum, la Paști, să-L vedem pe Domnul Hristos îmbrăcat în toată splendoarea Lui. În slujba Învierii subliniem acest lucru: „Să ne curățim simțirile și să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a Învierii. Și, cântându-I cântare de biruință, luminat să-L auzim zicând: Bucurați-vă!”[14].

            Folosindu-ne de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, vă urăm să vă bucurați „de acest praznic frumos și luminat”[15], să petreceți sărbătorile cu liniște deplină, și-L rugăm pe Dumnezeu să dea pace și armonie în întreaga lume.

 

 

 

Hristos a înviat! 

 

 †ANDREI

 

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

 

[1] Protos. Conf. Dr. Daniel Ciobotea, Iconografia Ortodoxă –Memoria vizuală a Bisericii, „Ortodoxia” 3 (1989), p. 115.

[2] Prof. Dr. Emilian Popescu, Aniversarea a 1200 de ani de la Sinodul al VII –lea ecumenic, „ST”, 6 (1987), p. 18.

[3] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de D. Fecioru, Bucureşti, 1938, p. 283.

[4] Ce este icoana?, Reîntregirea, Alba Iulia, 2005, p. 54.

[5] Mineiul pe August, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 194.

[6] Leonid Uspensky, Teologia Icoanei, Anastasia, Bucureşti, 2009, p. 48.

[7] Ibidem, p. 49.

[8] Ibidem, p. 48.

[9] Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 201.

[10] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Deisis, Alba Iulia, 1994, p. 15.

[11] Preot. Prof. Dr. Ilie Moldovan, Adolescenţa, preludiu la poemul iubirii curate, Renaşterea, 2001, p. 187.

[12] Ibidem.

[13] Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Institutul de cercetări psiho-sociale şi bioetică, Bucureşti, 2015, p. 12.

[14] Slujba Învierii, EIBMBOR, Bucureşti, 2010, p. 26.

[15] Ibidem, p. 45.

separator
© 2024 Mânăstirea Nicula - Toate drepturile rezervate.