"Întristările ce vin oamenilor sunt urmările păcatelor şi relelor lor. Dacă le răbdăm cu rugăciune, atunci vedem că vin iarăşi cele bune."

CE AR ÎNSEMNA BISERICA, SPIRITUALITATEA ȘI CREDINȚA NOASTRĂ FĂRĂ SFÂNTA CRUCE?[1]

La poruncă şi cu binecuvântare, am să vă rostesc o scurtă meditaţie legată de sărbătoarea pe care am începuto şi care este hramul acestei mânăstiri. Încep prin a vă pune câteva întrebări.

Iubiţi credincioşi, ce ar însemna credinţa noastră, spiritualitatea ortodoxă, Biserica, fără sfinţi? Iată, avem aici, din binecuvântarea lui Dumnezeu şi mijlocirea părinţilor de la Muntele Athos, părticele din moaştele câtorva sfinţi foarte mari ai Bisericii. Ce ar fi Biserica noastră fără Sfântul Ioan Botezătorul? Ce ar fi Biserica fără Sfântul Evanghelist Matei? Una dintre Evanghelii a fost scrisă chiar de el! Ce ar fi Biserica fără Sfântul Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan? Şi, ce ar fi Biserica noastră fără Sfânta Muceniţă Varvara? Sfinții sunt oameni care au izbutit, nu numai să se mântuiască ci, să se sfințească în aşa măsură încât să îi avem în calendarele noastre, să îi prăznuim, să ne rugăm lor ca, la rândule, să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru noi şi pentru a noastră mântuire.

Ce ar fi Biserica, spiritualitatea şi credinţa noastră, fără Maica Domnului? Cât de săraci am fi noi, de pildă, fără Mânăstirea Nicula! Mânăstirea Nicula este expresia sfinţeniei, mijlocirii şi prezenţei Maicii Domnului – doar o fărâmă din ceea ce este Maica Domnului. Ce am fi noi fără Mânăstirea Nicula, dar fără Maica Domnului?

Ce ar fi credinţa, spiritualitatea şi Biserica noastră, fără Sfânta Liturghie? Vă închipuiţi, oare cum ar arăta slujbele, duminicile, sărbătorile sau prezenţa noastră la sfânta biserică, fără Sfânta Liturghie? Practic, dacă nu avem Sfânta Liturghie în Biserică, în spiritualitatea şi credinţa noastră, nu credem că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, cea dea doua Persoană a Sfintei Treimi. Deci, fără Sfânta Liturghie, practic, noi nu suntem creştini cu adevărat, pentru că nu Lam avea pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, de la Care ne și numim creştini! Prin El, noi ne numim creştini şi prin Iisus Hristos credinţa noastră este una mântuitoare, adevărată şi ortodoxă.

Şi am ajuns la această întrebare – Ce ar fi Biserica noastră fără Sfânta Liturghie? – pentru că Taina Sfintei Cruci se ascunde cel mai bine în cea mai importantă Taină a Bisericii, Taina Tainelor, şi anume: Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.

Ce înseamnă, iubiţi credincioşi, Sfânta Liturghie? Una dintre definiţii este următoarea: Sfânta Liturghie este actualizarea jertfei sângeroase a Mântuitorului Iisus Hristos în chip nesângeros! Dacă Jertfa Mântuitorului Hristos sa realizat pe lemnul crucii, aş îndrăzni să spun: nu există Sfânta Liturghie, nu există Maica Domnului, nu există Sfinţi fără Sfânta Cruce! Doar prin Sfânta Cruce există Sfinţi, prin Sfânta Cruce există Maica Domnului şi prin Sfânta Cruce există Sfânta Liturghie! Pentru că Sfânta Cruce nu poate fi despărţită de Jertfa mântuitoare a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos! Prin Hristos, oamenii care sau luptat şi au trăit o viaţă duhovnicească au devenit sfinţi; prin Hristos, o femeie a devenit Maica lui Dumnezeu. Şi dacă ne aducem bine aminte, a devenit maica noastră, a tuturor, nu în altă parte decât în prezenţa şi prin lucrarea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, atunci când Domnul Hristos ia zis ucenicului iubit: „Iată, mama ta!” şi mamei sale: „Femeie, iată, fiul tău!” (In. 19, 2627).

Dacă ar fi să luăm elementele care se folosesc în cadrul Sfintei Liturghii, cele de pâine şi vin, care prin rugăciunea preotului sau episcopului, prin puterea Duhului Sfânt, devin Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, atunci cum poate lipsi ca element de căpătâi, ca Jertfelnic, ca Sfântă Masă, Sfânta şi de viaţă făcătoare Cruce? Pentru că Sfânta şi de viaţă făcătoare Cruce, aşa cum o numim noi în slujba acatistului, este, nu altceva decât expresia identificării totale a Mântuitorului Hristos cu Jertfa Sa mântuitoare. Se spune în rugăciunile cele mai importante din cadrul Sfintei Liturghii, atunci când pâinea şi vinul, darurile aduse la altar, devin Trupul şi Sângele Domnului, că El pe Sine Însuşi Sa dat, Hristos Domnul Sa dat pe Sine Însuşi ca să fie jertfit! Şi atunci Sfânta Cruce nu o putem pune decât în relaţie permanentă cu Mântuitorul Hristos, Care Sa identificat deplin cu Jertfa Sa. Aici trebuie găsită Taina Sfintei Cruci! În felul acesta trebuie să o cinstim, aşa cum Îl cinstim pe Însuşi Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Doar cine este deviaţădătător şi deviaţăfăcător?

Problema este însă însușirea acestor adevăruri de credință, şi aceasta aş vrea să vă pun la suflet şi să vă rămână subiect de meditaţie pentru această noapte sfântă. Am să vă rostesc câteva cuvinte de la Sfântul Apostol Pavel, în special din Epistola către Galateni. Nu este suficient numai să ne facem semnul Sfintei Cruci sau să ne păzim cu el de puterile cele nevăzute ale întunericului! Sfânta Cruce înseamnă cu mult mai mult decât atât! Să fiţi foarte atenţi! Le cunoaşteţi, de altfel, poate unul singur vă este mai străin, dar nu străin monahilor care îl poartă pe jugul (paramanul) lor toată viaţa. Unul dintre cuvintele acestea este: Câţi în Hristos vaţi botezat, în Hristos vaţi şi’mbrăcat. Atenţie, nu Hristos fără Cruce! Al doilea cuvânt, al Sfântului Apostol Pavel: „şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). Nu Hristos fără Cruce! Şi ultimul, şi cel mai important: „de acum înainte nimeni să numi mai facă supărare; căci eu în trupul meu port semnele Domnului Iisus” (Gal. 6, 17). Aceasta este Taina Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci! Amin!

Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh! Amin!

^[1] Predică rostită la Sfânta Mânăstire „Înălţarea Sfintei Cruci”, Valea Căşielului, la Înainteprăznuirea Înălţării Sfintei Cruci, în data de 13.09.2011.

Dor-ul lui Dumnezeu...!

Evenimentul Paștilor este precedat și urmat de o succesiune de momente din Istoria Mântuirii cu impact major asupra vieții creștinilor și chiar a întregii creații...! Pregătirea duhovnicească necesară însușirii pe deplin a lucrării de mântuire realizată de, în și prin Domnul nostru Iisus Hristos s-a făcut sistematic de Sfânta noastră Biserică în perioada postului, în special a duminicilor premergătoare sărbătorii Învierii și, mai ales, în Săptămâna Pătimirilor Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Pentru că, viața duhovnicească în sine, presupune un proces și o devenire continuă, Vă propun o scurtă meditație la cuvântul de pe Cruce a Domnului Hristos: „Mi-e sete!” și cererea Lui, adresată femeii samarinence la Fântâna lui Iacov: „Dă-Mi să beau!”.

Hristos, ţintuit pe lemnul crucii şi în durerile finale ale pătimirii Sale, ca un om în agonia morții spune: „Mi-e sete!”. Ostaşii au luat un burete pe care l-au muiat în oţet şi fiere, I l-au atins de buze, dar Hristos n-a voit să bea. Nu a băut, probabil că nu I-ar fi astâmpărat setea, dar oţetul şi fierea îi puteau alina durerea pe care o resimţea, răstignit fiind pe lemnul crucii. În ceea ce priveşte necesitatea trupească a Mântuitorului Hristos, după firea omenească, chiar înaintea morții, nu I-a fost satisfăcută, pentru că nu I s-a dat apă să bea; din punct de vedere duhovnicesc, înțelegem că Hristos trebuia să Își împlinească jertfa pe deplin. Răstignirea trebuia să fie și a fost făcută după tot tipicul, cu plus de măsură. A fost umilit, răstignit şi omorât, fără să aibă nici cel mai mic drept, nici cea mai mică mângâiere, nici cea mai mică alinare, ca jertfa Lui să fie deplină. De altfel, în Sfânta Liturghie ni se spune, chiar în timpul Epiclezei, că, de fapt, această jertfă care a fost provocată de oameni, în realitate a fost una dorită și asumată deplin de Mântuitorul Hristos. Dincolo de faptul că oamenii L-au vândut, L-au batjocorit şi L-au răstignit, din ură și răzbunare, El pe El Însuși S-a dat ca jertfă pentru noi şi pentru a noastră mântuire. De aceea, nu a băut oţetul şi fierea, pentru ca jertfa Lui să fie deplină. Nici măcar oţetul şi fierea să i aline cât de cât durerea pe care o resimţea în trupul Lui.

În ce priveşte cererea pe care a făcut o femeii samarinence, aceasta nu I-a fost îndeplinită de femeia samarineancă pentru că, în fapt, El își dorea altceva. Cererea Domnului Hristos a intermediat trecerea de la o discuţie comună la una duhovnicească. De la cererea „Dă-Mi să beau!”, Hristos a trecut la un subiect care, peste veacuri, rămâne o problemă esențială și existențială, care trebuie înțeleasă și însuşită. Problema apei celei vii, care vine numai prin şi de la Mântuitorul Iisus Hristos şi care odată dobândită face să nu mai însetăm niciodată.

 Revenind la noi, atât credincioşii, cât mai ales călugării, strigătul de pe Cruce și cererea Mântuitorului de a bea apă din fântâna lui Iacov, ne provoacă la o meditaţie duhovnicească și la o viaţă pe măsură.

Jertfa Mântuitorului a fost deplină și cu consecințe definitive asupra omenirii, însă ea se reactualizează, iată, în fiecare an și, chiar, în fiecare Sfântă Liturghie. Mântuitorul a rămas în stare de jertfă pentru ca umanitatea să poată beneficia până la finalul acestei lumi de răscumpărarea din robia păcatului și a morții. Această stare însă trebuie însușită de fiecare, la nivelul nostru de înțelegere și disponibilitate!

Monahul, de pildă, trebuie să se jertfească pe sine, nu numai pentru el însuşi, ci pentru întreaga umanitate, asemenea Mântuitorului, fără să ceară nimic în schimb, nici măcar o alinare de moment, aceea care putea fi dobândită de la oţet şi fiere în momentele cele mai grele de pătimire ale Domnului.

Iar Apa cea vie ni se descoperă de irmosul al 3-lea din Canonul Invierii:

„Veniți să bem băutură nouă, nu din piatră stearpă făcută cu minune, ci din izvorul nestricăciunii, cel izvorât din mormântul lui Hristos, întru care ne întărim.”

În fapt, atât strigătul de pe Cruce, cât și cererea Domnului adresată femeii samarinence, exprimă Dor-ul veșnic al lui Dumnezeu după omul creat după chipul și asemănarea Lui...! Golgota și Fântâna lui Iacov este parcursul vieții noastre...! Calea are două sensuri, putem ajunge prin suferință și jertfă la Apa cea vie, dar se poate și dobândi întâi harul și apoi să ne asumăm Crucea întregului Adam...!

Aceste gânduri, sper eu duhovniceşti şi de folos, am vrut să vi le împărtăşesc dumneavoastră tuturor, în numele stareților, starețelor, duhovnicilor, monahilor și monahiilor din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, care vă poartă în rugăciunea lor neîncetată către Dumnezeu. Iar marele praznic al Învierii Domnului să întâlnească dor-ul dumneavoastră după Dumnezeu cu Dor-ul iubirii veșnice a Sfintei și de viață făcătoarei Treimi...! Hristos a înviat!

Arhim. Dumitru Cobzaru - exarhul mânăstirilor din Arhiepiscopia Clujului