"Credinţa neclintită este un turn întărit şi Hristos se face toate celui ce crede."

Discernământul Avvei Antonie sau fericirea de a cunoaşte calea

Discernământul este definit de sfinţii părinţii ai Bisericii ca dreapta măsură a tuturor lucrurilor. El este calitatea sau virtutea fundamentală, dată de către  Dumnezeu omului spre a fi însuşită şi cultivată. Este şi cea mai complexă şi greu de definit virtute, cum scrie părintele  Nicolae Steinhardt, care le înmănunchează şi armonizează pe toate celelalte virtuţi. Ea este  de fapt manifestarea unei  stări de aşezare a sufletului întru smerenie, în credinţă, în pace, în bucurie şi în iubire, cu bună  conştiinţă interioară, precum şi ştiinţa de a avea o relaţie dreaptă şi corectă, cu Dumnezeu,cu semenii şi cu toată creaţia.

Păstrarea şi cultivarea acestei  regine a virtuţilor este foarte importantă în   viaţa personală  pământească  a fiecărui om şi cu atât mai mult în viaţa sa duhovnicească  prin care se lucrează mântuirea, fericirea şi înveşnicirea  sa.       

Dacă  preabunul Dumnezeu din nemărginită iubire a creat  cu multă înţelepciune şi măiestrie,  atât pe cele văzute cât şi pe cele tainice şi nevăzute, care laolaltă  încântă, minunează şi bucură sufletul  omenesc   până la extaz, nu mai puţin  ne  uimeşte  prin înţeleapta  şi plina de iubire,  purtare de  grijă  faţă de întreaga lume creată şi în special faţă de Biserica Sa  cea sfântă  pe care o conduce spre  mântuire şi desăvârşire în viaţa veşnică, nesfârşită şi fericită.

Dacă  până la edictul de la Milano din anul 313, martiriul era considerat o formă a desăvârşirii creştine, ba chiar devenise un ideal popular pentru creştinii din Biserica primară, odată cu libertatea şi oficializarea  cultului creştin, prin  Sfântul împărat Constantin cel Mare, Dumnezeu descoperă încă o cale spre desăvârşire. Ea este un  martiriu perpetuu, o luptă pe viaţă şi pe moarte cu duhurile răutăţii, cu ispitele lumii şi ale cărnii în asceză şi rugăciune necontenită, care mai apoi  va primi numele de monahism.

Această  formă de vieţuire a fost practicată  şi  în vechime  de câteva  figuri importante  ale Vechiului Testament ca Proorocul Ilie Tezviteanul, marele preot Melchisedec,  Sfântul  Prooroc Ioan Botezătorul, dar şi Maica Domnului şi Mântuitorul Iisus Hristos, Care a petrecut  patruzeci de zile în post şi rugăciune în  pustia Carantaniei (cf. Matei cap. 4 versetele 1-10).

Modelul deplin însă al acestui tip de vieţuire creştină,  Mântuitorul Iisus Hristos, avea să-l  arate în  persoana  Sfântului  Antonie cel Mare - egipteanul, trăitor între anii 250 şi 355 ai  erei creştine,  care avea să fie considerat mai târziu părintele şi începătorul monahismului.

Aprins de focul iubirii dumnezeieşti, setos  de desăvârşire, de parcurgerea drumului de la chip la asemănare, într-un mod cât mai direct,  ireversibil şi  într-o cât mai deplină siguranţă, Antonie n-a avut un îndrumător şi un model bine definit. Dacă în viaţa profană drept modele se disting persoanele cu capacităţi geniale sau cei care se consacră în totalitate   unui anumit domeniu din ştiinţă , cultură  sau artă, în viaţa creştină sau duhovnicească, modelul   suprem este  Fiul lui Dumnezeu înomenit, dar în egală măsură este necesară prezenţa Duhului Sfânt care insuflă, luminează, întăreşte şi dă o dreaptă înţelegere a  Legii lui Dumnezeu şi a faptelor, cuvintelor şi gândurilor. Modele devin  mai apoi toţi cei care urmează, în totalitate, modul evanghelic  de gândire şi de trăire a   lui Hristos, într-o nemijlocită  şi continuă comuniune cu El prin mijlocirea harului  Sfântului Duh.

Liber de orice grijă şi posesie materială, ajungând prin despărţirea de toţi pentru Dumnezeu la unirea cu toţi prin  El, avva Antonie cel Mare se va distinge între toţi ceilalţi părinţi ai pustiului egiptean tocmai pentru  discernământul cu   care şi-a orânduit viaţa, iar mai apoi i-a  călăuzit şi pe alţii doritori de a urma în vieţuirea lor această cale.                                                                                                     

În scrierile hagiografice, patristice sau  filocalice avva Antonie este numit adesea fericit, tocmai pentru faptul că  ascultând   chemarea lui Hristos, a  urmat-o cu credinţă, cu râvnă şi pricepere. S-a socotit fericit pentru darul primit, adică fericirea de a cunoaşte Calea , persoana lui Hristos, poruncile şi sfaturile Lui, precum şi  puterea de a le păzi  cu sfinţenie (cf. Luca 8:22).

Născut într-o familie evlavioasă şi înstărită din Egiptul de mijloc, copilul Antonie, pe lângă calităţile native deosebite, are parte de o educaţie creştină sănătoasă, într-o atmosferă de profundă şi autentică evlavie. Pentru a nu se perverti în şcolile laice păgâne,  părinţii săi l-au învăţat carte acasă sau la biserică, buchisind slovele din textele cărţilor sfinte. Rămas orfan de părinţi şi moştenind o avere îndestulătoare, la vârsta de optsprezece ani, tânărul Antonie aude într-o duminică la slujba din Biserica  satului  cuvintele Mântuitorului:

’’Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi averile, dă-le săracilor şi vei avea comoară în cer.”(Mat. 19,21 ). Procedează întocmai, partea lui de avere împărţind-o săracilor, iar  pe  sora  sa mai mică, o încredinţează unei comunităţi de fecioare evlavioase, care ulterior vor deveni călugăriţe, împreună cu partea ei de avere. Ştiinţa deosebirii dintre bine şi rău, a deosebirii gradelor binelui sau ale  răului, poate şi ea să fie o definiţie a discernământului.Viitorul mare avva Antonie se arată încă de tânăr un magistru în ştiinţa alegerii părţii celei bune (Luca 10,42 ). Ştie să se debaraseze încă de la început de lucrurile nefolositoare vieţii. Orice grijă justificată sau mai puţin motivatoare pentru lucruri, locuri, persoane,  situaţii privilegiate, este o frânare a dorinţei de desăvârşire, care treptat paralizează voinţa şi stinge flacăra duhovnicească aprinsă precum şi elanul  celui pornit pe cale. Avva Antonie nu se complică, încă de la  început îşi rânduieşte toate lucrurile cu înţelepciune şi păşeşte liber,  fericit pe noul drum, care deschis îi stă înainte.  Îşi începe viaţa sihăstrească în propria sa locuinţă, iar mai apoi  se retrage la marginea satului. Cunoscând  şi alţi   pustnici, culege  de la ei  ca o albină înţeleaptă,  cuvinte de înţelepciune şi fapte de virtute.Vreme de cinsprezece ani uceniceşte în special pe lângă un pustnic bătrân de la care deprinde lupta grea  cu duhurile răutăţii, cu patimile sufletului şi ale trupului, postind, priveghind, rugându-se şi meditând. În puterea vârstei,  îşi face sălaşul într-un mormânt părăsit, unde trăieşte singur vreme de treizeci şi  cinci de ani. Aici, prin răbdare, tenacitate, curaj şi perseverenţă, poartă lupte dramatice cu duhurile satanei şi cu propriile sale patimi, lupte din care cu ajutorul Mântuitorului şi al harului Său iese mai mult decât biruitor. Luptele sale victorioase  vor  dovedi  pentru totdeauna caracterul fantasmagoric, iluzoriu  al nălucirilor satanei, care pier precum se risipeşte fumul şi se topeşte ceara la căldura   focului, în faţa unei credinţei puternice, a rugăciunii,  a postului , a smereniei,  precum şi în faţa semnului Sfintei Cruci,  scrie avva Nicolae Delarohia(Dăruind vei dobândi). Luptele biruitoare ale Sfântului Antonie împotriva duhurilor satanei vor fi până la sfârşitul veacurilor un izvor de tărie şi de încurajare  pentru monahi şi pentru crestini, precum şi o sursă de inspiraţie pentru   arta şi cultura creştină. Prin modul său de viaţă Sfântul Antonie a fascinat şi a atras mii de discipoli, care i-au urmat exemplul, dând fiecăruia învăţături şi sfaturi potrivit cu vârsta, puterea şi capacitatea lui. Înconjurat de numeroşi ucenici, a  petrecut o vreme în muntele Pispir, iar mai apoi s-a retras într-un munte de lângă Marea Roşie, care astăzi îi poartă numele şi unde a rămas până la sfârşitul vieţii, coborând  doar  la   anumite  perioade de timp  pentru sfătuirea şi îmbărbătarea ucenicilor săi.

S-a   săvârşit din această viaţă la vârsta de o sută cinci ani fără să fi fost bolnav vreodată, în ciuda luptelor duse şi ascezei severe, lăsând celor doi ucenici apropiaţi, avva Macarie şi avva Serapion, hainele sale sfinţite, precum şi porunca de ai ascunde trupul spre a nu fi cinstit şi venerat  de creştini. Ucenicului iubit şi  biograful său, Sfântului Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei, îi va lăsa mantia sa.

Din scrierea Sfântului Atanasie reiese într-un mod foarte limpede discernământul şi iscusinţa cu care Sfântul Antonie cel Mare şi-a purtat crucea în această viaţă, a purtat războaie dramatice cu duhurile satanei, cu patimile şi cu ispitele acestei lumi, biruind  cu ajutorul lui Dumnezeu  şi ajungând la vârsta şi măsura bărbatului sfânt şi desăvârşit în toate virtuţile. Sfaturile sale consemnate în primele pagini ale Patericului precum şi cele cuprinse în vol. I al Filocaliei sunt foarte actulale şi  aplicabile în viaţa duhovnicească a fiecărui creştin.

A avea  în minte şi în suflet întotdeauna  prezenţa lui Dumnezeu, a urmări ca în toate faptele tale să ai mărturia Sfintelor Scripturi, precum şi îndemnul de a fi statornic în gândurile, cuvintele şi activităţile tale, reprezintă definiţia – sinteză  a unei vieţi trăite în Hristos. Ea este valabilă în orice timp şi în orice loc, experimentabilă pentru orişice creştin, pentru că a experimentat-o întâi  Sfântul Antonie, dar  în acelaşi timp este aducătoare de multă linişte, pace , siguranţă şi libertate duhovnicească.

A şti că recunoaşterea neştiinţei, a neputinţei, a păcătoşeniei, duce la adevărata  cunoştinţă de Dumnezeu şi a legii Lui, la puterea de a îndeplini voia Lui spre slava Lui şi binele semenilor, la curăţirea de păcate şi la sfinţenie prin pilda pe care înţeleptul sfânt o dă atunci când pune în faţa părinţilor un verset din Scriptură, fiecare dintre ei comentându-i înţelesul. Doar avva Iosif  spune: nu ştiu! Şi primeşte răspunsul marelui Antonie: tu ai aflat calea!

A şti că în această lume este o înşelare să crezi că  se poate sluji la doi stăpâni, a încerca să slujeşti în paralel lui Dumnezeu şi mamonei, duce la sfâşieri lăuntrice, la ruperea sufletului de către draci, după exemplul tânărului candidat la călugărie pe care avva Antonie la trimis la măcelar. Acesta  având poruncă să aducă carne înfăşurată în jurul trupului său, păsările sălbatice şi câinii sfâşiind carnea, îi rupeau şi trupul.

A şti să priveşti întotdeauna viaţa sub toate aspectele ei, generale şi  particulare, esenţiale şi de ansamblu, a urmări şi a face  întotdeauna binele, a nu pregeta dar şi a şti unde şi când să te opreşti, a descoperi  în tine şi în alţii patimile sau falsele virtuţi, a nu le idolatriza pe cele adevărate şi  prin aceasta a cădea în mândria pierzătoare de suflet, a nu crede în vise şi năluciri diavoleşti.

A şti că munca cinstită şi rugăciunea sunt caracteristicile fundamentale ale fiinţei umane în dubla ei ipostază suflet - trup, a lucra cu sârg până la ultima suflare în ogorul sufletului şi al vieţii şi a nu astepta răsplată, ba  din contră ispită şi încercare.

A şti că statutul de creştin reiese din împlinirea cuvintelor cheie ale Evangheliei ca: iubirea vrăjmaşilor, netemerea de moarte,  urmarea  sărăciei şi smereniei lui Hristos. A nu răspunde răului cu  aceeaşi monedă, este meritoriu, dar  este doar măsura Legii lui Moise, nu desăvârşirea, iar a  nu putea nici atât, arată pruncia şi neputinţa duhovnicească şi  multa nevoie de rugăciune.  

A prefera şi a alege întotdeauna smerenia care poate trece peste toate cursele şi ispitele celui rău. Mai bine să vină coborând muntele  la noi, decât să încercăm aventura escaladării, neavând  poate puterea şi accesoriile necesare.Toate acestea  şi multe alte cuvinte folositoare le vom găsi în scrierile din Pateric, consemnate în dreptul  Avvei Antonie, precum şi în Filocalia vol. I. Împreună cu Domnul  trăind pe pământ prin credinţă, ascultare şi iubire jertfelnică, împreună cu El se veseleşte acum în cer. Vesel, blând, politicos, dornic de ai sluji pe oamenii din vremea sa, Dumnezeu i-a împlinit dorinţa sfinţindu-l. Dacă ar trăi în vremurile noastre, avva Antonie ar trăi la fel ca-n vremea sa. Simplu şi smerit, măreţ şi impunător în acelaşi timp, cumpătat la vorbă şi la hrană, rugător fierbinte pentru oameni, gata să ajute cu iubirea, cu vorba şi cu fapta la alinarea durerilor, vindecarea şi mântuirea oamenilor. Cu autoritate sprijnă  Biserica,  când este lovită de secte sau  secularism. Doreşte cu smerenie şi iubire de Hristos martiriul, dar nu şi gloria deşartă atunci cînd cu cinste îl poftesc mai mari lumii în capitale de imperii şi în palatele lor. A face binele conform psalmistului înseamnă a rămâne prezent prin amintirea faptelor bune, pe întreg cuprinsul istoriei, iar marele Sfânt Antonie rămâne  prin exemplul şi rugăciunea sa contemporan cu noi şi cu toate generaţiile.

„DUMNEZEUL CEL CE S-A ARĂTAT”

În Psalmul 117 (v. 26, 27) există două stihuri care se cântă la slujba Utreniei, înaintea cântării troparelor zilei sau ale praznicelor.

Versetele amintite au următorul cuprins: „Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă, binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului”. Fără nici o îndoială, înţelesul lor tainic este o profeţie, în care Duhul Sfânt, prin gura psalmistului David, anunţă venirea pe pământ a Fiului lui.

Întruparea şi venirea Cuvântului veşnic în lumea creată ca Mântuitor şi Răscumpărător, este cea mai mare taină şi minune din câte au fost pe pământ. „Taina cea din veac ascunsă”- necunoscută nici de îngeri, nici de oameni, a venirii lui Iisus Hristos pe pământ, Care avea să dezlege toate nedumeririle oamenilor în privinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, a omului şi a întregii creaţii, care la rându-i suspină după reabilitare, răscumpărare şi mântuire.

În cartea Apocalipsei (Apocalipsă 5, 1) Sfântul Ioan Teologul vede în mâna Tatălui celui veşnic, cartea vieţii, pecetluită cu şapte peceţi. Nimeni în cer sau pe pământ nu s-a găsit să o deschidă, decât leul din seminţia lui Iuda, Mielul lui Dumnezeu - Iisus Hristos. El, vrednic fiind, o ia din dreapta Celui preaînalt, îi rupe peceţile şi o deschide. Potrivit sfinţilor Părinţi, cele şapte peceţi simbolizează cunoaşterea lui Dumnezeu şi lucrarea Lui necesară mântuirii omului.

Pecetea întâi ascunde Fiinţa nezidită şi firea fără de început a lui Dumnezeu, existenţa desăvârşită, existenţa în sine şi izvorul existenţelor. A doua pecetluieşte şi ascunde cele trei Ipostasuri ale unei singure firi şi fiinţe, unimea Treimii, pe Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, un singur Dumnezeu. A treia pecete ascunde veşnica naştere a Fiului şi veşnica purcedere a Duhului Sfânt din Tatăl. A patra pecete ascunde scoaterea din nimic la existenţă a tuturor făpturilor şi lucrurilor materiale şi imateriale. A cincea pecetluieşte întruparea în timp a Cuvântului lui Dumnezeu. A şasea pecete ascunde patimile, moartea, învierea şi înălţarea la cer a Cuvântului întrupat. A şaptea pecete ascunde viaţa viitoare, fericirea raiului şi răsplata faptelor bune, chinurile iadului şi pedeapsa faptelor rele.[1]

În faţa acestor taine, ascunse înainte de venirea Mântuitorului, nu poţi să nu te cutremuri şi să nu te înfiori cu bucurie şi mulţumire, strigând: „Minunat este Dumnezeu! sau Cine este Dumnezeu mare, ca Dumnezeul nostru?” (Psalmi 76, 13) Tâlcuirea acestor taine, căutând să aflăm cine este Dumnezeul nostru?, cine este „Cel ce s-a arătat”? va spori în noi iubirea faţă de El. Însuşi ne vorbeşte prin sfântul Său cuvânt din Sfânta Scriptură, în Tradiţia Bisericii, în scrierile sfinţilor şi ale teologilor Săi. Dacă L-am întreba, cine eşti Doamne? (Faptele Apostolilor 9, 5), ne va răspunde: „Eu sunt Fiul Tatălui, Care din iubirea şi mila Sfintei Treimi faţă de om, am venit ca Mântuitor şi Răscumpărător.”[2]

Eu - Iisus Hristos - sunt cel al cărui nume „este mai presus de orice nume” (Filipeni 2, 9). Eu sunt „cel ce zdrobeşte capul şarpelui” (Facere 3, 15) Eu sunt cel „întru care se binecuvântează toate neamurile pământului” (Facere 12, 3) Eu sunt „împăciuitorul” de Care ascultă toate popoarele (Facere 49, 10).

Eu sunt Domnul şi Dumnezeul vostru, care şed de-a dreapta Tatălui (Psalmi 19, şi Crez). Eu sunt Lumina lumii (Ioan 8, 12) care nu apune niciodată şi de care întunericul fuge ascunzându-se. Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa ( Ioan 14, 6). Eu sunt Uşa (Ioan 10, 9) prin Care se intră la Dumnezeu şi Tatăl, prin Mine intrând vă veţi mântui. Eu sunt Proorocul de Care trebuie să ascultaţi (Deuteronom 18, 18).

Eu sunt Domnul vostru, Fiul lui Dumnezeu, Marele Preot după rânduiala lui Melchisedec (Psalmi 2; 49; 109); Eu sunt Emanuel, născut din Fecioara, „Dumnezeu este cu noi”, Domnul păcii, Care a pătimit pentru mântuirea oamenilor (Isaia 7, 13; 9, 5; 1, 1-6; 53); Eu sunt Odrasla lui David (Ieremia 23, 5); Eu sunt Păstorul poporului (Iezechiel 34, 23); Eu sunt Cel vestit, Eu sunt Sfântul Sfinţilor, Cel Uns (Deuteronom 9, 25-26); Eu sunt Stăpânitorul (Miheia 5, 1) Eu sunt Împăratul Mântuitor (Zaharia 9, 9) Eu sunt „Mielul lui Dumnezeu” care ridică păcatele lumii (Ioan 1, 29).

Eu sunt Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Fiul Omului.

Eu sunt Mesia Cel aşteptat, Care am venit în numele Tatălui şi întru puterea Duhului Sfânt.

Eu sunt „Doctorul sufletelor şi al trupurilor” Care vindec pe cei zdrobiţi cu inima, dau vederea orbilor, curăţ leproşii, înviez morţii, alung demonii, şi orice boală şi neputinţă (Matei 9, 35). Eu sunt Cel Care pentru voi oamenii şi pentru a voastră mântuire M-am întrupat, am suferit, foame şi sete, osteneală, bătăi, scuipări, batjocură, cruce şi moarte. M-am pogorât în iad ca să sfărâm puterea lui, dezlegând sufletele de acolo. Am înviat din morţi, M-am înălţat la cer şi am să vin iarăşi cu slavă să judec lumea.

Eu sunt Învierea şi Viaţa; cine crede în Mine, de va şi muri, viu va fi (Ioan 11, 25). Eu sunt pâinea vieţii. Cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată. (Ioan 6, 35) Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Fără mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 1-5).

Eu sunt Păstorul Cel bun, Care şi-a pus viaţa pentru oile Sale (Ioan 10, 11). Eu sunt „învăţător venit de la Dumnezeu” (Ioan 3, 2) Care dau prin sângele Meu legea cea nouă a iubirii (Ioan 13, 34) singura prin care puteţi să fiţi ucenicii Mei şi fiii Părintelui ceresc. Eu sunt Cel Care am trimis pe Duhul Sfânt Mângâietorul, Care am întemeiat Biserica Mea şi pe care porţile iadului şi puterile răului nu o vor birui, pentru că Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor (Faptele Apostolilor 1,1-5; Matei 28, 20).

Eu sunt Cel Care am rânduit în Biserică „întâi apostoli, al doilea profeţi, al treilea învăţători,…” (I Cor 12, 28) spre folosul şi mântuirea celor ce cred. Eu dau prin Duhul Sfânt, unuia cunoştinţă, altuia înţelepciune şi pricepere, altuia tărie şi sfat, altuia dragoste, bucurie, pace, credincioşie, curăţie, îndelungă-răbdare, blândeţe şi smerenie (cf. Galateni 5, 22-23).

Eu sunt Cel Care v-am pregătit Împărăţie, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea, căci în casa Tatălui Meu multe lăcaşuri sunt (Ioan 14, 2). Eu sunt Cel Care am biruit lumea (Ioan 16, 33), păcatul şi pe diavolul, făcându-vă părtaşi acestei biruinţe. Eu sunt Cel Care chem pe toţi: păcătoşi şi drepţi, pe cei care au slujit din ceasul întâi sau din ceasul al unsprezecelea, pe toţi Eu îi primesc, pe unii din iubire iar pe alţii din milă.

Acestea şi multe altele ne spune Domnul despre Sine în Sfântă Biserica Sa. „Acesta este Dumnezeul nostru, şi nu se va socoti altul ca Dânsul, Dumnezeul cel ce s-a arătat.”

Iar noi, creştinii, cunoaştem pe Domnul şi Îl întâmpinăm cu bucurie şi-L binecuvântăm pe Pruncul Ce S-a născut în Betleem, pe Cel care la opt zile a primit tăierea împrejur şi scumpul nume Iisus. Pe Cel ce la patruzeci de zile, în Templu, S-a dat în braţele lui Simeon ca un Prunc, slobozindu-l pe el ca un Dumnezeu. Pe Copilul care la doisprezece ani, îi uimea pe înţelepţii şi bătrânii Templului, cu întrebările şi răspunsurile Sale, dându-le a pricepe că El este Înţelepciunea Tatălui (Luca 2, 46- 47). Pe Cel care la treizeci de ani s-a botezat în Iordan de la Ioan, arătat ca un Miel al lui Dumnezeu, mărturisit ca Fiu, de glasul Tatălui ceresc, Duhul Sfânt pogorându-se în chip de porumbel, arătându-Se astfel lămurit Sfânta Treime (Luca 3, 22; Ioan 1, 32) Pe Cel Care a făcut numai bine cu fapta şi cu cuvântul, Care n-a putut fi vădit de păcat, Care a suferit toate în locul nostru până la moartea pe cruce, arătându-ne iubirea Sa. Pe Cel ce înseta de a suferi din iubirea pentru noi, pe dulcele Mântuitor, Iisus Hristos, Dumnezeul - Om, noi Îl binecuvântăm în toată vremea (Psalmi 33, 1) şi în tot locul stăpânirii Lui (Psalmi 102, 22) ne rugăm Lui neîncetat (2 Tes 5, 17), credem în El şi ne închinăm Lui ca orbul din naştere mărturisindu-L cu Petru şi Natanail şi cu toţi Sfinţii Apostoli că este Fiul lui Dumnezeu. Ne unim cu El prin Sfintele Taine şi credem Lui ca unui Împărat şi Dumnezeu. Ne închinăm Lui şi Tatălui şi Duhului Sfânt, Treimea Cea de o fiinţă şi nedespărţită. Credem că suntem născuţi de sus prin Botez, făcându-ne părtaşi morţii şi învierii Lui, că El s-a sălăşluit întru noi, creşte şi lucrează în noi. Încetul cu încetul ne preschimbă. Gândurile noastre le face gândurile Lui, simţirile noastre le face simţirile Lui, mintea noastră o luminează, inima o curăţeşte, voinţa o întăreşte. Ne uneşte cu El şi ne îndumnezeieşte pătrunzând toate mădularele noastre, în carnea, sângele, oasele, şi în toate celulele şi moleculele noastre, ca la vremea cea de apoi să ne învieze cu trup de lumină şi de slavă.

Cât timp trăim încă pe pământ El este nădejdea noastră, bucuria noastră, dulceaţa noastră, frumuseţea noastră, fericirea noastră, veselia inimii noastre, tăria trupului nostru, lumina minţii noastre şi a sufletului nostru, Dumnezeul nostru Cel preaveşnic, Mântuitorul nostru Cel preaiubit şi preamilostiv, El este viaţa şi învierea noastră, tămăduirea sufletului nostru, Cel care ne face să-L vedem în toate făpturile Lui şi să-L gustăm în poruncile şi sfaturile Lui, să-L pipăim cu mintea şi ca Toma şi să ne închinăm Lui ca unui Dumnezeu, mărturisindu-L Dumnezeu şi Om. Dumnezeu pentru că învia morţii, curăţa leproşii, alunga demonii, tămăduia orice boală, liniştea furtuna, iar Om pentru că s-a hrănit cu lapte, a mâncat a băut, a însetat, a ostenit, a suferit şi a murit.

Pe Dumnezeul nostru „Cel ce s-a arătat” Îl recunoaştem cu bucurie că este: „mirarea îngerilor, slava patriarhilor, dulceaţa preoţilor, plinirea proorocilor, lauda apostolilor şi a mucenicilor, bucuria călugărilor, dulceaţa şi înfrânarea pustnicilor, mintea întreagă a celor ce trăiesc în feciorie” (cum spune în Acatistul Mântuitorului). Cine ne va despărţi de iubirea lui Hristos, strigă apostolul (Romani 8, 39) de iubirea unui astfel de Dumnezeu. Noi spunem cu Sfântul Ioan Botezătorul: „El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3, 30) sau cu Sfântul Pavel: „mie a trăi este Hristos, iar moartea un câştig” sau ca Dostoievski, printr-un personaj al său „dacă pe patul de moarte fiind mi s-ar demonstra că adevărul este în afara lui Hristos, aş prefera să rămân cu Hristos, lepădând adevărul”[3], mărturisire însuşită existenţial de părintele Nicolae Steinhardt şi mult enunţată după botezul său din închisoare.

Iisus Hristos este Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, Cel ce S-a arătat pe pământ, ne-a învăţat, ne-a luminat, ne-a tămăduit, ne-a dăruit viaţă veşnică şi este în veci binecuvântat de mulţimea îngerilor, de cetele sfinţilor şi de toţi credincioşii Lui. Slăvindu-L ca pe Unul din Treime, să dorim vederea Slavei Lui, pe care în veci o vom contempla fără săturare. Amin.