"Avem astazi nevoie de o credinta simpla. Ea trebuie cautata pretutindeni si preferata oricarei intelepciuni."

Trăirea evanghelică în viaţa Sfântului Ierarh Nicolae

Sfântul Ierarh Nicolae este unul dintre cei mai mari şi mai populari sfinţi ai Bisericii. Numit al doilea Înaintemergător, prieten şi laudă a apostolilor (Acatist), întâi stătător al ierarhilor, se bucură de o mare iubire şi cinstire din partea credincioşilor, poate imediat după Maica Domnului, alături de Botezătorul Ioan şi mai marii apostolilor sfinţii Petru şi Pavel.

S-a născut în jurul anului 260, în Asia Mică, în localitatea Patara, provincia Mira Lichiei, din părinţi înstăriţi şi evlavioşi Teofan şi Nona. Din copilărie s-a arătat un ales al lui Dumnezeu, prunc de sân fiind, nu primea să fie alăptat în zilele de post, miercurea şi vinerea. Crescând, evita jocurile copilăreşti, petrecând ore şi chiar zile de-a rândul în meditaţie şi rugăciune. A primit o aleasă educaţie, fiind dăruit de Dumnezeu cu o minte luminată şi cuprinzătoare, dar înţelegând deşertăciunea şi limitele ştiinţelor şi înţelepciune profane s-a îndreptat spre arena desăvârşirii duhovniceşti - viaţa monahală. Studiind şi meditând profund asupra textelor Sfintei Scripturi în general şi a Sfintelor Evanghelii în special, a înţeles sensul vieţii, vocaţia şi chemarea omului de a trăi în dreapta credinţă, dreapta relaţie şi înţeleapta iubire, cu Dumnezeu şi cu oamenii.

După ce în urma unei călătorii la locurile sfinte, din Israel şi Egipt, s-a întors sporit în evlavie şi în înţelepciune, tânărul curat la suflet şi la trup, a fost hirotonit preot la doar douăzeci şi trei de ani. Odată hirotonit de către îmbunătăţitul bătrân - Episcopul şi unchiul său cu acelaşi nume - Nicolae, a început slujirea preoţească cu râvnă şi putere apostolică. Propovăduind Evanghelia în orice împrejurare, tămăduind bolnavi, ajutând sărmani, luând apărarea celor slabi şi nedreptăţiţi, în timpul marilor prigonitori ai credinţei creştine, împăraţii romani Deocleţian şi Maximian, a avut mult de suferit. În jurul vârstei de treizeci de ani, după moartea unchiului său, a fost ales episcop al cetăţii sale natale - Mira Lichiei. Sporindu-şi ostenelile şi nevoinţele, în marea sa dragoste faţă de păstoriţii săi, a fost întemniţat ani îndelungaţi suferind bătăi, torturi pentru credinţa sa. Fiind eliberat abia în anul 313 în urma decretului de la Milan, dat de Sfântul Împărat Constantin. În anul 325 a participat alături de alţi 318 Sfinţi Părinţi, la întâiul Sinod ecumenic convocat la Niceea de Sfântul Constantin, împotriva ereticului Arie.

Dacă în eparhia sa era recunoscut pentru mila şi iubirea sa de oameni, aici şi-a arătat marea sa iubire şi devotamentul faţă de adevărul dreptei credinţe. În râvna sa sfântă l-a pălmuit pe ereticul hulitor. Fapt socotit nepotrivit de către împărat pentru un slujitor al Domnului, dar apreciat şi lăudat de Hristos. Acesta după ce împăratul l-a aruncat în temniţă pe Sfântul Nicolae, luându-i însemnele arhiereşti, Însuşi i s-a arătat, dându-i Evanghelia, iar Preacurata Sa Maică i-a pus pe umeri omoforul. Astfel s-a întors în cetatea sa cu slavă şi cinste, fiind aşteptat cu multă dragoste de credincioşii săi. Aici, petrecând viaţă sfântă în bătrâneţi cinstite, a adormit întru cuvioşie în anul 342. Moaştele sale înmiresmate, pline de har şi făcătoare de minuni se găsesc astăzi în oraşul Bari din Italia, iar mâna dreaptă spre binecuvântarea Ţării noastre, la Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou din Bucureşti.

Din viaţa sa de totală slujire şi jertfelnicie evanghelică două virtuţi atotcuprinzătoare se evidenţiază. Iubirea de Dumnezeu, de Hristos, de adevăr, de sfintele Lui învăţături şi iubirea de oameni materializată prin fapte de milostenie şi sprijinirea necontenită a celor sărmani.

Prima virtute reiese din viaţa sa ascetică dedicată postului, privegherii, rugăciunii, studiului Scripturii şi din râvna apostolică a propovăduirii evangheliei. Era atât de adânc cunoscător al dogmelor ortodoxiei, de trăitor şi propovăduitor al acestor adevăruri, încât troparul îl numeşte „îndreptător credinţei”. Îndreptător şi păzitor al credinţei Sfântul Nicolae, arată creştinilor din toate veacurile şi din toate timpurile, că nu poate fi o trăire creştină autentică decât fundamentată şi ancorată în adevăr, care este însuşi Hristos.

Numai o dreaptă relaţie cu Hristos şi Evanghelia Sa, ne dă calitatea de fii ai Tatălui Ceresc, trăitori şi împlinitori în Duhul Sfânt a poruncilor Sale.

Participarea la viaţa Bisericii, la viaţa lui Hristos, este o participare la viaţa Sfintei Treimi şi trăire anticipată, la o oarecare măsură a vieţii din împărăţia cerească, întreţinută aici pe pământ prin starea de rugăciune şi alte fapte bune.

A doua mare virtute şi calitate a Sfântului Ierarh Nicolae, este iubirea de oameni. Urmând lui Hristos care din iubire de oameni S-a întrupat, a flămânzit şi a însetat, a primit insulte, bătăi şi scuipări, sfârşind prin moartea ruşinoasă de pe Cruce, Sfântul Nicolae, „şi-a pus sufletul pentru poporul său” (Condac). Luând apărarea celor slabi şi neajutoraţi, „a scăpat pe cei nevinovaţi din moarte” arătându-se în vis împăratului Constantin şi guvernatorului Avlavie, mustrându-i pentru fapta nedreaptă de a fi condamnat la moarte oameni nevinovaţi, pe care i-a şi eliberat. A „plinit evanghelia lui Hristos” mai ales prin mila şi milostivirea sa faţă de sărmani, izvorâte din bunătatea sufletului său. Tânăr fiind a făcut cu mare discreţie (noaptea) o faptă de milostenie extraordinară, salvând patru suflete de la pieire, a trei tinere fete expuse prostituţiei, din pricina sărăciei, şi a tatălui lor, care le îndemna spre aceasta. De-a lungul vieţii sale[1] a făcut nenumărate asemenea fapte. Ele au continuat şi s-au intensificat, după mutarea sa la cer. Istoria mânăstirilor din România, Athos sau Rusia, consemnează nenumărate intervenţii miraculoase ale Sfântului Nicolae. Este îndeajuns să amintim faptul că pe vremea când Sfântul Calinic era stareţul Mânăstirii Cernica, la cererea sa, Sfântul Nicolae a izbăvit mânăstirea de năvălirea turcilor, iar apoi a hrănit în mod miraculos obştea mânăstirii (peste 300 de vieţuitori) şi mulţimea de refugiaţi din calea turcilor în mânăstire, care izolaţi piereau de foame.

Sfântul Nicolae este cunoscut şi ca „Moş Nicolae” care aduce daruri pe ascuns, tocmai pentru bunătatea sa cea asemeni cu a Dătătorului tuturor bunătăţilor - Dumnezeu.

Sfântul Nicolae nu este numai un model veşnic viu şi atrăgător, de viaţă în Hristos, ci şi un grabnic ajutător, prieten de nădejde, ocrotitor al călătorilor, al celor care naufragiază pe mări şi oceane.

Este un „chip al blândeţilor” prin faptele sale, mereu apropiat şi ajutător celor nevoiaşi. Un sfânt bătrân „puternic, blând, bun şi înţelept, prietenos, contemporan cu toţi creştinii până la sfârşitul veacurilor şi solitar tuturor greutăţilor vieţii omeneşti. O frumoasă povestire, ne arată cât este de apropiat omului şi de ce este atât de iubit Sfântul Nicolae, povesteşte că: „Sfântul Nicolae dimpreună cu Sfântul Ioan Casian, se îndreaptă degrabă, şi-nveşmântaţi în straie strălucitoare spre locul unde au laolaltă întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum căruţa unui ţăran adânc înţepenită în glod. Sfântul Nicolae parcă ar dori să se oprească şi să dea celui necăjit o mână de ajutor. Îl ceartă însă Sfântul Casian: se poate să întârziem, ferească sfântul, la întâlnire şi să ne înfăţişăm înaintea Domnului, cu haine mânjite, sau mai ştii minune, sfâşiate? Aşa o fi, aşa este, încuviinţează Sfântul Nicolae, dar nici pe prăpăstuitul acesta nu-l putem lăsa la voia întâmplării şi a trece pe lângă el ca preotul şi levitul din parabola samarineanului milostiv. Şi nici una nici două îşi sumecă poalele hlamidei, îşi suflecă mânecele stiharului şi coboară alături de ţăran, punând voiniceşte umărul sub codârlă. Se zbate, se opinteşte, asudă, se umple de mâzgă, răsuflă greu, iar încearcă, i se fac veşmintele harcea-parcea... Dar până la urmă căruţa e scoasă la drum drept şi omul vesel şi bucuros, blagoslovindu-şi binefăcătorul, îşi poate urma calea. Sfântul Casian, estimp, privind la cele ce se întâmplă, dă nedumerit din umeri şi pleacă zorit nevoie mare.

Sosesc amândoi la întâlnire. Sfântul Casian aşteaptă de multă vreme, când în sfârşit, apare şi bietul Nicolae, gâfâind, abia trăgându-şi sufletul şi într-un hal de murdărie şi neorânduială de neînchipuit. Sfântul Casian, uimit şi niţel scandalizat. Atotputernicul atunci ce face? Pe Sfântul Casian îl primeşte cu o glacială politeţe iar pe Sfântul Nicolae cu mare prietenie. Şi le grăieşte astfel: Numele tău, imaculatule şi neîntârziatule, respectuosule şi multprotocolarule, va fi purtat doar de unul din zece mii de oameni - Şi încă! Vei fi prăznuit numai odată la patru ani. Iar al tău o mult mânjitule, nepunctualule, neparolistule, dar vrednic iubitor de aproapele tău şi adevărat ucenic al multcompătimitorului Meu Fiu va fi printre cele mai populare din toată lumea”[2].

Sigur tâlcul acestei povestiri ne arată că Sfântul Nicolae a ajuns la Dumnezeu în momentul în care a luat hotărârea să ajute pe cel din necaz, cu care Hristos se identifică, dar şi faptul că raportul dintre milă şi dreptate este copleşitor în favoarea celei dintâi. Prin aceasta însă ne îndatorează pe toţi creştinii de astăzi şi din toate vremurile să înţelegem că sufletul Evangheliei este mila. Mila lui Dumnezeu „de care este plin tot pământul” după cum spune  psalmistul, este aceia care  ne-a mântuit pe noi şi o va cere de la noi în raportul de legătură cu aproapele nostru. La înfricoşătoarea Judecată (Matei cap. 25) faptele milei vor cântări copleşitor şi vor pecetlui pe veci soarta noastră. Rugăciunile, postul, milosteniile, Sfântului Nicolae, exemplul pilduitor al vieţii sale şi intervenţiile sale salvatoare de-a lungul istoriei, ne întăresc trăirea noastră în adevăr, milă şi milostivire, care sunt bineplăcute şi mult dorite de Dumnezeu. Amin.

Sfântul Apostol Andrei.
Părintele creştinismului românesc

Ultima zi a lunii noiembrie, a treizecea, este pentru Biserica Ortodoxă Română o zi de mare sărbătoare, de  bucurie a plinătăţii credinţei, nădejdii şi dragostei. Este ziua în care ea-biserica, prăznuieşte pe cel ce a născut-o în Hristos,pe părintele său duhovnicesc Sfântul Apostol Andrei.

Născut în familia pescarului Iona din Betsaida Galileii1, frate cu Sfântul Apostol Petru, cel dintâi chemat în soborul sfinţilor apostoli, este cel care, între alte popoare ale Răsăritului, a vestit  evanghelia Domnului Hristos şi strămoşilor noştri din Sciţia Mică sau Dobrogea de astăzi.

 Mare cinstire şi fapt înduioşător,din partea Părintelui ceresc că, dăruieşte  noului născut - poporul român,  noua credinţă în Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul Său devenit Dumnezeu –Om, şi  părinte duhovnicesc unul din cei doisprezece, pe Andrei cel întâi chemat. Poporul la rându-i s-a arătat primitor şi odihnitor, iar mai târziu mulţumitor şi roditor. Dacă în alte ţinuturi unde a propovăduit (între care şi Bizanţul, care avea să devină scaunul Apostolic al Bisericii Răsăritului), Sfântul Andrei a suferit multe împotriviri şi prigoane, aici în Ţara Mioriţei a fost primit cu dragoste, găsindu-şi loc de odihnă.

După tradiţie  el a stat, douăzeci de ani într-o peşteră, din  localitatea Matei Corvin de astăzi, unde s-a ridicat în ultimii douăzeci de ani o preafrumoasă mânăstire în cinstea Sfăntului Apostol.. Din această peşteră care i-a folosit ca biserică, în care slujea zilnic Sfânta Jertfă împreună cu ucenicii săi, mergea prin împrejurimi propovăduind localnicilor, strămoşilor noştri, liniştiţii păstori de oi vestea cea bună a sfintei credinţe.

Cred că a fost emoţionantă întâlnirea dintre Sfântul Apostol Andrei şi locuitorii acestor ţinuturi, ciobănaşi de prin codrii, munţi şi văi, găsiţi asemenea unor prunci nevinovaţi în această grădină a Maicii Domnului, cum este numită ţara noastră.

Le-a spus Apostolul „pruncilor” curaţi la suflet şi luminaţi la minte: dacă credeţi cuvintelor mele, de-acum până în vecie, Tatăl vostru va fi Dumnezeu, făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute. Domnul, Împăratul, Dumnezeul  şi Mântuitorul vostru va fi Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu, cel născut din Fecioara Maria, Care pe cruce murind a dezlegat blestemul păcatelor voastre,şi prin învierea Sa, v-a dăruit viaţă veşnică şi fericită. Veţi primi în suflet pe Duhul Sfânt Mângâietorul, Care vă va învăţa să deosebiţi ce este bine şi ce este rău, şi vă va îndemna să alegeţi întotdeauna binele. Veţi avea ca Maică adevărată - Biserica cea Una Sfântă şi Sobornicească, întemeiată de Domnul Hristos prin noi, apostolii Săi. Iar mireasa sufletului vostru, dulceaţa, bucuria şi mângâierea voastră, comoara cea scumpă şi lumina ochilor voştri, pe acest pământ vremelnic, va fi credinţa dreaptă – ortodoxia, prin care ve-ţi gusta viaţa cea cerească. În ea veţi rămâne veşnic vii, aşteptând arătarea Domnului Iisus Hristos întru slavă şi putere multă, când va veni  să-i judece pe cei răi, şi să unească cerul şi pământul într-o singură Împărăţie fără de sfârşit....

Ascultându-l ei au  crezut, primind în sufletele lor curate cuvintele sfintei credinţe. „Mândrii” ciobănaşi au alergat la sfântul Apostol, iar el i-a botezat în apa limpede a izvoarelor. Au venit apoi  şi pustnicii geto-daci, cinstitorii  lui Zamolxis, coborând de prin păduri şi peşteri, ca să asculte şi primească şi ei noua credinţă. Pustnicul cel sfânt Andrei apostolul, văzându-le râvna, priceperea şi vrednicia a ales dintre ei, hirotonidu-i  episcopi şi preoţi, ca să fie  învăţători şi dascăli ai poporului şi apărători ai credinţei. Inima sa curată şi simplă de pescar, devenit acum apostol, se bucura nespus când smeriţii şi blânzii păstori de oi primeau cuvintele dulci şi dătătoare de viaţă ale evangheliei lui Hristos. Ascultându-l „vrăjiţi”, ei  credeau că peştera din Betleem nu este departe, în Palestina, ci cum spune colindul, aici în josul ţării, la malul mării, unde sălăşluia apostolul. În Sfântul Apostol Andrei, ei vedeau ca într-o icoană, chipurile celorlalţi apostoli, ale profeţilor şi drepţilor din vechime, vedeau pe însuşi Domnul şi Preacurata Sa Maică, care acoperea cu acoperământul Ei, casele şi pământurile lor. Cu bucurie sfântă se socoteau părtaşi la sfânta Naştere din Peşteră, ducând un miel prinos dulcelui Prunc Iisus. Mamele, soţiile şi fetele lor, alergau şi ele „cu hăinuţa de-mbrăcat” pentru Împărătescul Prunc, cu inimă bună şi vorbe mângâietoare pentru sfânta Sa Maică, care plângea. Toţi s-au învăţat, ca în noaptea sfântă a sărbătorii Naşterii Domnului, să privegheze stând pe prispele caselor şi colibelor, pândind apariţia stelei celei cu Taină Mare care arăta venirea cerescului Soare al dreptăţii Iisus Hristos.

Îi creştea mereu inima de bucurie Sfântului Apostol Andrei, văzând dragostea noului popor pentru Hristos, care cu o genială simplitate, de adâncă teologie, cântă Taina întrupării  Celui Veşnic, în colindele sale. Prin aceasta întărind încă o dată  cuvântul Scripturii, care zice  „înţelepciunea se descoperă pruncilor” (I Cor 1, 21). Cu grijă părintească, Sfântul Andrei a rămas lângă fiul său duhovnicesc - poporul român care de-a lungul zbuciumatei sale istorii, nu a părăsit credinţa şi învăţăturile sale. S-a rugat neîncetat lui Hristos-Dumnezeu, să  fie milostiv poporului, aici pe pământ „şi-n ziua judecăţii” cum se cântă la  slava Litiei. Să-l întărească, să-l păzească până în ziua cea mare a răsplătirilor.

De la mormântul său din Patras (Grecia), unde odihnesc moaştele sale, şi de unde  cheamă mereu  popoarele la Dumnezeu, a venit cu mare dor în două rânduri în România (1996 şi 2001) la praznicul Sfintei Parascheva. Şi-a potolit dorul sufletului văzând locurile unde a propovăduit pe Hristos – Domnul, şi mai ales s-a bucurat văzând pe fiii săi duhovniceşti. Soborul tuturor sfinţilor români, ierarhi, preoţi, mărturisitori, cuvioşi, voievozi dreptcredincioşi, poeţi, scriitori, artişti care au mărturisit credinţa prin opera şi scrierile lor, precum şi  bunii creştini, care cu fapta şi cuvântul au mărturisit credinţa lor în Iisus Hristos, l-a bucurat şi l-a mulţumit nespus pe apostol,văzând roadele ostenelilor sale.

În fiecare an la prăznuirea pomenirii sale, toţi creştinii drept-cinstitori români, îi aducem mulţumiri, cântându-i laude şi împreună lui  Dumnezeu cel  Care, ni l-a dat ca Ocrotitor al Ţării noastre.

Îi cerem să se roage pentru noi Mântuitorului Hristos, ca să ne sporească credinţa, nădejdea şi iubirea sfântă, să ne ajute să trăim în ascultare de Dumnezeu, în armonie şi iubire frăţească, să ne dea râvnă pentru slujire, pentru rugăciune, pentru post şi pentru orice lucrare duhovnicească. Să ne ajute să cultivăm în noi virtuţile  sfinţilor şi ale strămoşilor noştri, statornicia în credinţă, în lucrarea faptelor bune, răbdare în ispite, lipsuri şi nedreptăţire. Să ne izbăvească de orice rău, dezbinare şi alte păcate şi patimi. Să ne înveţe să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 6, 33), lăsând pe planul al doilea realizările din lumea aceasta. Să ne înveţe să privim mereu în Sus, la Hristos, cu bucurie, nădejde , trăind în pacea şi bună plăcerea lui Dumnezeu. Să nu uităm de marele har şi privilegiu, de a fi creştini numiţi cu numele Hristos, meniţi a fi sarea  pământului şi lumină a lumii, luptând cu toate armele pe care ni le-a dat Dumnezeu împotriva păcatului propus nouă sub multiple forme de  duhurile satanei. Odată botezaţi, precum înaintaşii noştri, şi noi cei de astăzi, suntem datori să luptăm lupta cea bună a duhovniciei, într-o lume în care materialitatea îşi arogă drepturi spirituale.  Dacă patimi şi păcate ucigătoare îşi pretind nu doar drept la existenţă, ci zeificare, cult şi sacrificiu, este datorie sfântă, existenţială pentru noi ostaşii lui Hristos, să luptăm pentru drepturile lui Dumnezeu pe pământ. El este adevăratul Stăpân al aceste lumi care ar trebui în toate aspectele şi formele ei de trăire să se conducă după Legile Lui. În lupta noastră, Dumnezeu ne acoperă cu aripile bunătăţii Sale, şi ne va răsplăti însutit şi înmiit orice nedreptate suferită pentru numele Lui în această lume. Iar sfinţii ne sunt înaintemergători cu pilda vieţii lor şi cu rugăciunea fierbinte.

Ne rugăm Sfântului Apostol Andrei, care a găsit în persoana  Domnului Iisus Hristos răspunsul  căutărilor sale duhovniceşti. Din Evanghelie nu reiese, observă Sfăntul Nicolae Velimirovici,  că Mântuitorul l-ar fi chemat pe Sfântul Apostol Andrei, ci  că acesta când a văzut pe Sfântul Ioan Botezătorul botezându-L pe Iisus, arătându-L ca Miel al lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii(Ioan 1,29) s-a alipit pentru vecie de El, iubindu-L şi mărturisindu-L cu bucurie în toată lumea, chiar cu preţul vieţii sale. Acum, dimpreună cu fratele său de sânge Petru, se roagă fierbinte pentru pacea, mângâierea şi mântuirea noastră şi a întregii lumi aflate încă în dezarmonie şi suferinţă.