"Cel ce primeşte cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu, primeşte pe Dumnezeu, primeşte pe Dumnezeu-Cuvântul."

Maica Domnului, învăţătoarea noastră

Minune şi taină necuprinsă de gând şi de cuvânt, Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea Fiului lui Dumnezeu, nu ne-a lăsat scrise învăţături şi sfaturi. Ele ar fi fost folositoare nouă, având în vedere înălţimea vieţii ei duhovniceşti, smerenia şi înţelepciunea ei duhovnicească. A rămas în Scriptură doar acel cuvânt memorabil şi atotcuprinzător „Faceţi tot ce vă va spune” Hristos (Ioan 2, 5) rostit la Nunta din Cana Galileii. Un îndemn la ascultare totală faţă de Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, luminaţi fiind de simţirea prezenţei Duhului Sfânt.

Prima icoană a Maicii Domnului zugrăvită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca se numeşte „Povăţuitoare”, iar alte icoane ale ei poartă nume precum „Îndrumătoarea”, „Arătătoarea căii”. Maica Domnului este prin excelenţă învăţătoare, însă nu atât prin cuvinte, cât prin faptele ei minunate, săvârşite în tăcere, smerenie, iubire şi ascultare faţă de Părintele nostru Cel ceresc. Întreaga ei viaţă pământească este pentru noi o povaţă, o icoană şi un îndemn. Toate principalele evenimente din viaţa ei, devenite mari praznice în Biserică: Naşterea, Intrarea în Biserică, Buna-Vestire, Adormirea, învaţă şi îndeamnă cu putere, întreaga noastră fiinţă, la îndumnezeire prin credinţă, rugăciune, iubire, ascultare de Fiul ei, Mântuitorul Iisus Hristos.

Naşterea ei, care „aduce bucurie la toată lumea” (Troparul praznicului Naşterii Domnului) trezeşte în suflet bucuria, mulţumirea, recunoştinţa şi responsabilitatea pentru darul sfânt al vieţii.

Naşterea de prunci nu este doar rodul biologic al unirii conjugale, ci după modelul Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana, este şi rodul rugăciunii, postirii, iubirii şi supunerii faţă de porunca lui Dumnezeu. Bucuria Naşterii Maicii Domnului, ne mai arată că orice om se naşte spre bucurie altora, spre a fi purtător de Hristos - bucuria tuturor.

Intrarea în Biserică este cea mai vie icoană a desprinderii noastre de cele pământeşti, trecătoare, pe care o săvârşim de câte ori ne apropiem de Dumnezeu, de Biserică, de mânăstiri, de cele Sfinte, când ne rugăm. Spre Dumnezeu mergem şi atunci când greşim, cerând iertare păcatelor noastre, dar mai ales în vreme de bucurie. Atunci cu cântări de psalmi mergem spre El, precum Preacurata Fecioară cu alai de nevinovate fecioare, oameni şi îngeri, a pornit spre Templu.

Urcarea celor cincisprezece trepte de către Prunca de trei ani, pe care în mod natural nu le-ar fi putut urca, primirea ei de către arhiereul Zaharia, ducerea în Sfânta Sfintelor unde va fi învăţată, hrănită şi povăţuită de către Arhanghelul Gavriil, nu este altceva decât icoana îmbisericirii noastre, care se face cu puterea Duhului Sfânt.

Sufletul nostru în momentul Botezului urcă toate treptele sfinţeniei îmbrăcându-se în Hristos, intră cu El nu numai în Sfânta Sfintelor pământească ci şi cerească primind  îngerul ca povăţuitor şi păzitor.

Cei doisprezece ani petrecuţi de Sfânta Fecioară în Templu, unde prin muncă, rugăciune, contemplaţie, priveghere, studiu, meditaţie, ascultare, s-a desăvârşit, s-a sfinţit, depăşind pe Serafimi în iubirea de Dumnezeu, pe Heruvimi în înţelepciune, pe toate cetele îngereşti în curăţie, iubire şi apropiere de oameni. Prin aceasta ne învaţă ca şi noi în Biserică să ne curăţim de patimi şi păcate să creştem în virtute până la sfinţenie.

La Buna-Vestire, prin adumbrirea Duhului Sfânt şi zămislirea Celui Necuprins, Sfânta Fecioară, „pierde grija păcatului”, viaţa ei de acum este viaţa lui Hristos-Cuvântul cel întrupat în ea. Acest fapt ne învaţă că dacă Sfinţenia Sacramentală primită prin Botez, Mirungere, şi celelalte Sfinte Taine, se poate pierde destul de uşor, sfinţenia dobândită prin multă osteneală, prin stăruinţa şi străduinţa virtuţii nu se mai pierde, este păstrată ca rod pentru viaţa veşnică.

Crescându-L cu o iubire şi dăruire unice, însoţindu-L în toată activitatea Lui, a suportat dureri de neînchipuit în sufletul Ei, atunci când Mântuitorul a fost trădat, vândut, prins, biciuit, batjocorit, lovit, răstignit, omorât. În frumuseţea şi nobleţea ei dumnezeiască, Maica lui Dumnezeu şi Împărăteasa întregii zidiri, ne învaţă ca la micile noastre măsuri omeneşti, să-L păstrăm pe Hristos în noi şi darul Său primit la Sfântul Botez, jertfindu-I cu dragoste după putere inima, mintea, trupul şi voinţa noastră, dând din viaţa noastră spre a primi din viaţa Lui.

La Învierea Mântuitorului, Maica Domnului, care murise lumii şi păcatului, fiind veşnic vie, a fost nu numai singura fiinţă care nu s-a îndoit de Înviere, ci şi aceea care a primit vestea bucuriei Învierii, cu o credinţă desăvârşită, neînpuţinată şi neştirbită de vreo umbră a gândului raţiunii omeneşti. Alipindu-ne de ea, cea dintâi Mironosiţă şi întăritoare a credinţei apostolilor în Înviere, vom putea totdeauna să biruim ispitele neputinţei, necredinţei sau îndoielii în minunea Învierii şi a celorlalte minuni ale credinţei noastre în Hristos.

Pentru toate virtuţile ei, Mântuitorul Hristos a dăruit-o Bisericii ca Ocrotitoare şi Apărătoare nebiruită, scăpare, mângâietoare şi alinare a noastră, dulceaţa sufletelor şi tăria truputilor noastre.

Ei ne rugăm zicându-i: O, prea sfântă Stăpână Împărăteasă, prea sfânt lăcaş al dumnezeirii, cămară şi icoană însufleţită a lui Dumnezeu, înaintemergătoare a venirii Soarelui Dreptăţii pe pământ şi înaintemergătoare a noastră în Împărăţia Lui, Sfântă Maică a lui Hristos şi a tuturor creştinilor luminează întunericul minţii noastre, aprinde focul Duhului Sfânt în inimile noastre, cea dintâi fiică a Tatălui fiind, întăreşte voinţa noastră, în lucrarea poruncilor Lui... O miime din focul iubirii şi dorul din sufletul tău, după Înălţarea Fiului Tău la cer, şi din bunătatea şi iubirea ta faţă de oameni pe care ai avut-o către Biserica nou întemeiată, dăruieşte şi nouă robilor tăi, pentru a nu fi pământ sterp, neroditor, plin de spinii acestui veac, sau netrebnice şi blestemate slugi. Ceea ce la Adormirea ta, ai primit de la Arhanghel, ramura cea de măslin din netrecătorul Rai, ca una care niciodată nu ne laşi pe noi, arată-te mângâietoare, lumină dulce şi clară vieţii noastre, mântuind-o şi unind-o cu viaţa cea de-a pururi fiitoare în care tu, Stăpână şi Maică, locuieşti.

Un adevărat stăpânitor
al pământului - Sfântul Dimitrie cel Nou

Odată aruncat din cer, Satan se pretinde Prinţul şi Stăpânitorul acestei lumi. El pretinde că împarte după a sa vrere  stăpânirea acestei lumi, lui slujindu-i toate tiraniile care au stăpânit vremelnic destinele omenirii, de la faraonii egipteni, cezarii romani, sultanii turci la dictatorii nazişti sau comunişti. Nici sistemele democratice nu-i sunt străine, dacă nu caută slava lui Dumnezeu şi binele oamenilor, şi el este un democrat, nu cere o unică închinare şi slujire. Ştie toate religiile politeiste şi idolatre mai vechi sau mai noi, pretinse egale între ele, în fapt pe el îl slujesc şi lui i se închină. Tatăl minciunii fiind ucigaş şi tiran dintru început pretinde că dă „viaţă” pe care omul să o trăiască în „libertate” nu sub „tirania” poruncilor lui Dumnezeu. ...Dar ca întotdeauna afirmaţiile şi pretenţiile lui sunt mincinoase.

Adevăratul stăpânitor al acestui pământ nu poate fi decât Făcătorul lui, cel care a făcut şi cerul şi toate cele văzute şi nevăzute. Tot El dă şi stăpânirea vremelnică. Dar pentru că de multe ori stăpânirea vremelnică nu I-a fost fidelă, lepădându-se de El, pronia Lui iubitoare s-a manifestat prin cei blânzi şi smeriţi, ascultători grabnici ai poruncilor Lui. Pe ei, pe sfinţi i-a făcut Dumnezeu adevăraţi stăpânitori ai pământului. Măreaţa catedrală din centrul Moscovei nu poartă numele ctitorului ei, marele ţar Ivan cel Groaznic, ci pe cel al Sfântului Vasile Blajenie, nebunul în Hristos şi săracul care nu avea unde să-şi plece capul, dar care prin virtutea lui îl mustra adesea ameninţându-l pe marele Ivan. Capitala Franţei, nu stă sub protecţia vreunui dintre marii regi, nici măcar al lui Napoleon Bonaparte, ci sub ocrotirea smeritei fecioare Sfânta Genevieva (sec. IV) discipolă prin corespondenţă a Sfântului Simion Stâlpnicul. Dacă au fost şi excepţii ca Sfântul Dimitrie izvorâtorul de mir, guvernatorul Tesalonicului, care prin virtutea, apostolatul şi mucenicia lui, a rămas pe vecie ocrotitorul acestui oraş, regula rămâne, întărindu-se şi prin alte exemple.

Cel asupra căruia ne oprim este cel al Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul capitalei ţării noastre, oraşul Bucureşti. Născut probabil la începutul secolului al XII-lea, în perioada înfloritoare a imperiului româno-bulgar, dintr-o familie vlahă, şi săracă şi numeroasă, a rămas de tânăr orfan muncind din greu pentru a întreţine pe fraţii mai mici. Din viaţa lui de păstor al oilor şi vitelor din Basarabi, aflăm despre evlavia şi credinţa sa deosebită; despre marea sa iubire faţă de Dumnezeu şi întreaga creaţie. Tradiţia [1]spune că purta de grijă cu dragoste nu doar de animalele domestice ci şi de cele sălbatice. Când din greşeală a călcat un cuib de păsărele, şi-a pedepsit acel picior neîncălţându-l vreme de un an de zile. Din aceasta reiese înalta trăire ascetică şi duhovnicească a Cuviosului Dimitrie. La vârsta de aproape de treizeci de ani, şi-a împlinit dorul, după ce fraţii mai mici şi-au găsit rosturile lor, intrând în viaţa monahală. Prin nevoinţe aspre, ajunări, privegheri şi rugăciuni cu lacrimi a urcat treptele desăvârşirii, primind binecuvântarea stareţului de a trăi ca pustnic într-una din peşterile de pe malul râului Lom. Singur în munţii pe care îi cunoştea atât de bine de pe vremea când era păstor, se bucura de putinţa de a-L slăvi fără încetare pe Dumnezeu. Aici la adânci bătrâneţe cu sufletul şi trupul sfinţite, cu bucuria, pacea şi mulţumirea dumnezeiască în suflet, neştiut de nimeni şi-a sfârşit viaţa. S-a aşezat cu trupul între două pietre, sufletul zburându-i cu bucurie spre cerescul Mire - Hristos. Stăruitoarele rugăciuni ale monahilor, preoţilor şi credincioşilor din acel ţinut către Dumnezeu i-au scos la iveală sfintele moaşte, după câteva zeci de ani. În urma unor mari inundaţii, râul Lom ieşind din matcă, pe lângă multe stricăciuni şi victime făcute, a scos pe valurile sale şi moaştele Sfântului Dimitrie. Ele au fost identificate datorită nestricăciunii lor şi a unei minuni, vindecarea unei tinere, bolnavă de epilepsie. Puse în Biserica satului moaştele Cuviosului au arătat multe minuni şi vindecări între care vindecarea a doi episcopi grav bolnavi, Nechifor şi Inochentie al Prislovului.

În urma îndelungatului război ruso-turc, care a pustiit şi vlăguit ţinuturile Balcanilor, în anul 1774, generalul Petru Salticov, a luat moaştele cu intenţia de a le duce în Rusia. La rugămintea Domnitorului român şi al Mitropolitului Grigore al Ţării Româneşti, cu sprijinul bănesc al negustorului Hagi Dimitrie, şi binecuvântarea Mitropolitului Platon al Moscovei, moaştele au rămas la Bucureşti, în catedrala Mitropoliei.

De atunci Sfântul  a devenit patronul şi ocrotitor al capitalei Tării Româneşti. În faţa raclei cu sfintele sale moaşte s-a rugat Tudor Vladimirescu în 1821 şi duhovnicul său episcopul Ilarion al Argeşului, au îngenunchiat revoluţionarii din 1848, luându-l pe sfânt ca ocrotitor, Domnul Unirii Alexandru Ioan Cuza în 1859, ofiţerii şi dorobanţii care au câştigat războiul de independenţă în 1877. În anul 1955, odată cu canonizarea primilor sfinţi români, Patriarhul Iustinian, a propus generalizarea cinstirii Sfântului Dimitrie, în toată Biserica Ortodoxă, fapt aprobat de Sfântul Sinod, având ca zi de prăznuire, ziua de 27 octombrie, a doua zi după omologul său, Sfântul Dimitrie izvorâtorul de mir.

            Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, mângâie şi călăuzeşte, zeci şi sute de credincioşi pelerini care îi cer ajutorul, cinstind sfintele sale moaşte

Anonimul păstor, neştiutul călugăr şi pustnic, a devenit cunoscut în lumea întreagă. Conducători de popoare şi mari demnitari, patriarhi şi episcopi, i-au cerut şi îi cer ajutorul, călăuzirea duhovnicească şi ocrotirea. Stăpânitor al stăpânitorilor, conducător al conducătorilor, păstor al păstorilor, el conduce, îndrumă şi ocroteşte duhovniceşte, cu dumnezeiască putere pe poporul cel binecredincios. Alături de Sfântul Grigore Decapolitul, Calinic de la Cernica, Nicodim cel Sfinţit, Daniil Sihastru, Ioan de la Prislop şi alţi nenumăraţi sfinţi, ştiuţi sau neştiuţi, ierarhi, cuvioşi sau mărturisitori, el este reprezentantul Bisericii şi poporului român în cerescul parlament. Grija lui este integrarea noastră în cereasca comunitate. El se roagă mereu lui Dumnezeu pentru noi, înfăţişând în faţa noastră icoana vieţii sale în Hristos: credinţa nestrămutată, iubirea fierbinte, rugăciune neîncetată, milă faţă de orice făptură. În faţa vremelnicilor stăpânii şi a trecătoarelor tiranii, Sfântul Dumitru ne arată Stăpânia cea veşnică şi netrecătoare a lui Dumnezeu, care conduce lumea prin sfinţii Săi. Bunătatea, adevărul, dreptatea şi sfinţenia, sunt temelia veşnicei Sale împărăţii. Un conducător ca să rămână netrecător, trebuie să aibă ca program şi platformă politică Evanghelia, pe care supuşii să o asculte şi urmeze cu credinţă şi cu dragoste. Toate legile omeneşti ar trebui să fie în duhul dumnezeieştii Legi, să decurgă din ea, fiind şi o expresie a legii morale puse de Dumnezeu în om. Acesta este mesajul Ocrotitorului Capitalei Ţării noastre – Sfântul Dimitrie cel Nou, aceasta este rugăciunea şi dorinţa sa, iar binecuvântarea lui vine de la Dumnezeu peste toţi care îl cinstesc pe El şi pe sfinţii Săi. Amin.