"Cel ce primeşte cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu, primeşte pe Dumnezeu, primeşte pe Dumnezeu-Cuvântul."

Taina Pocrovului. Despre Sfântul
Acoperamânt al Maicii Domnului

După Dumnezeu cel în Sfânta Treime închinat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, iubirea, evlavia şi nădejdea oricărui creştin adevărat se îndreaptă spre Maica Domnului, Născătoarea de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria.

            Dacă este adevărat, potrivit Scripturii că Iisus Hristos - Mântuitorul, este „Singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni” (Timotei 2, 5; Evrei 8, 6) tot atât de adevărat este că El, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, care are „toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28, 18), în nemărginita Sa iubire de oameni, a dat-o pe Maica Sa, mijlocitoare şi apărătoare a poporului creştin. Pe ea „rudenia noastră”[1] din cer, am învăţat de la Duhul Sfânt ca să o cinstim şi să o mărturisim Născătoare de Dumnezeu (Teotokos), pururea Fecioară şi Maica noastră duhovnicească.

            Biserica creştină care este viaţa lui Hristos şi a Sfintei Treimi o mărturiseşte „Uşă cerească”, „Scară către cer”, pe care s-a pogorât Dumnezeu şi pe care oamenii se urcă la rai. „Maica Milei” şi „Maica Luminii”; „raza zilei celei de taină”; „raiul cel de taină” şi „rai cuvântător”. Ea este pentru noi „Minune şi taină”; „Fecioară şi mamă”, „mai cinstită decât Heruvimii şi mai preaslăvită fără de asemănare decât Serafimii”, „împărăteasa cerului” şi „a noastră cea prea bună”, care se roagă necontenit către Fiul ei, schimbând gândurile dreptăţii Sale, spre milă şi iertare. Este cea care, precum la Nunta din Cana, pururea schimbă, spre binele nostru, planurile lui Dumnezeu.

            În cântări duhovniceşti o cinstim pe Maica Domnului, de patru ori pe an „împărăteşte”. La „Naşterea” ei ne bucurăm de raza care vesteşte venirea Soarelui Hristos. La „Intrarea în Biserică”, conştientizăm nevoia trăirii în rugăciune, muncă şi contemplare, în vederea primirii harului dumnezeiesc. La „Buna-Vestire” ne bucurăm de arătarea „tainei celei din veac”, de venirea lui Hristos şi a Harului Său în sufletele noastre. „Adormirea” Maicii Domnului este învierea şi înălţarea  ei la cer, aşezarea pe tron de-a dreapta Fiului ei, şi îndoită bucurie pentru noi cei care de-acum avem în cer şi o Mamă.

            Praznicul „Sfântului Acoperământ”[2] a apărut mai târziu în istoria Bisericii, în jurul anului o mie, pe vremea împăratului Leon cel înţelept, de care se leagă şi sărbătoarea „Izvorul Tămăduirii”. El s-a hotărât în urma unei vedenii avute de Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos şi a ucenicului său, Sfântul Epifanie. Într-o noapte la Biserica Vlahernelor din Constantinopol, în timpul slujbei de priveghere, la care participa împăratul, patriarhul şi popor numeros, Sfântul Andrei a văzut-o pe Maica Domnului, stând în văzduh, îngenuncheată, cu mâinile întinse la rugăciune către Fiul ei. Ea era însoţită de un alai de sfinţi şi de îngeri, în frunte cu Ioan Înaintemergătorul şi Ioan Teologul. Maica Domnului se ruga Fiului ei zicând: „primeşte Doamne, pe tot omul care Te slăveşte pe Tine şi cinsteşte numele meu”,  sfinţeşte-i pe ei, casa lor, Biserica lor, viaţa lor. Iar pe poporul din Biserică, Maica Domnului îl acoperea cu un fel de eşarfă, cu omoforul ei. În urma acestei vedenii, s-a hotărât praznicul din ziua de 1 octombrie. Ne întrebăm ce taină poartă această „arătare” a Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului, ce este el, de ce s-a arătat în zilele târzii, în Biserica noastră.

            Sfântul Dimitrie al Rostovului îl vede tainic închipuit în norul cel de foc care acoperea pe poporul Israel în pustie, luminos pentru credincioşi şi întuneric pentru vrăjmaşii lor. Îl vede în corabia lui Noe, ca o scăpare din valurile învolburate ale acestei lumi.

            Acoperământul Maicii Domnului nu este altceva decât harul Duhului Sfânt pe care l-a primit de la Fiul ei. Atunci când era pe cruce, Mântuitorul ne-a dat-o ca mamă, prin Ucenicul iubit, Sfântul Ioan Evanghelistul.

            De atunci, ea ni s-a făcut ca o „cetate de scăpare”. Ea ne luminează, ne călăuzeşte, ne acoperă în Biserica Fiului ei. „Nu ne lasă să pierim pe cale”, ne întâmpină, ne aşteaptă, ne bucură cu prezenţa ei. Ne renaşte, ne înviorează, ne rourează cu rugăciunile ei, ne tămăduieşte bolile sufleteşti şi trupeşti cu bunătatea ei. Ne îndeamnă să ascultăm pe Fiul ei, să credem Lui, să ne mărturisim Lui, să ne hrănim cu Scump Sângele şi Sfânt Trupul Lui. Ne aşteaptă cu dragoste şi dor în cerescul Ierusalim, ne zoreşte prin îndemnul ei.

            Ea care s-a făcut Biserică Sfintei Treimi prin curăţia, smerenia şi dragostea ei, mereu ne face să ne gândim şi noi la Dumnezeu. Asemeni ei, care a urmat iubirii Tatălui, smereniei Fiului şi curăţiei Sfântului Duh, ne vrea pe toţi creştinii, fiii ei. Ea ne învaţă să fim mereu mulţumitori, ascultători şi supuşi faţă de Dumnezeu, şi conducătorii noştri, orice ar veni peste noi, bucurii sau necazuri – „Fie mie după cuvântul Tău”( Luca 1, 38), „Să facem tot ce ne spune” Fiul ei Hristos- Dumnezeu (Ioan 2, 5) precum ea desăvârşit le-a făcut toate. Să ne rugăm ei cu credinţa, că mult poate rugăciunea Maicii, spre îmblânzirea Stăpânului Hristos, să ştim că ea „poate cu rugăciunea, cât poate Dumnezeu cu puterea”, că rugăciunile ei, a Maicii lui Dumnezeu şi Stăpâna noastră, sunt împlinite şi primite întotdeauna.

            Ea, zice părintele Arsenie Papacioc, se supără doar pe aceia care niciodată nu îi cer nimic. Să nu îi facem supărare, ocolind-o. Ea este cea mai apropiată fiinţă pentru sufletele noastre, ea ne iubeşte până la sfârşit. Să spună cei care se roagă în sfintele ei biserici şi mânăstiri câtă alinare, câtă bucurie, cât ajutor primesc, câte boli se vindecă, câte minuni se fac la sfintele ei icoane, câte suflete se întorc la credinţă prin ea. Niciodată nu ar fi de-ajuns să vorbim despre Maica Preacurată, să-i cântăm, s-o lăudăm şi să-i mulţumim, noi fiii „lacrimilor ei”.

            Praznicul Sfântului Acoperământ s-a arătat atunci când credinţa în lume slăbise, dragostea se răcise, nădejdea pierise, când creştinii nu mai aveau râvna celor din primele veacuri, care primeau cu bucurie moarte pentru credinţa lor. Atunci, prin această vedenie, Dumnezeu ne-a trimis vestea că nu ne-a părăsit, că ne primeşte şi ne iartă, pentru rugăciunile Sfintei Maicii Sale, nu pentru vredniciile noastre.

            Aceasta este vestea şi taina „Sfântului Acoperământ”, anume că noi creştinii, care, pe lângă închinarea adusă lui Dumnezeu, o cinstim şi pe Maica Domnului, suntem acoperiţi faţă de urgia celui rău. Că oricât de ticăloşi am fi, rămânem fiii ei şi ea rămâne Maica noastră cea duhovnicească. Pe ea o avem ca o „apărătoare nebiruită”, care acoperă lumea cu milostivirea ei, o avocată care n-a pierdut niciodată vreun proces, care mereu poate risipi, chiar şi la Straşnicul Judeţ al lui Hristos, acuzaţiile procurorului nedrept şi invidios, Satan, prin tainicele ei mijlociri.

            Cu credinţă ne rugăm totdeauna, zicându-i: „O preasfântă Împărăteasă, Maică şi Fecioară, Una curată cu sufletul şi cu Trupul, caută cu iubire şi cu duioşie spre noi. Din slava cea cerească a Fiului Tău caută spre noi cu bunătate. Aleargă spre cei ce te cinstesc şi te iubesc, nu uita nici pe cei ce te uită şi te ocolesc, iartă-i pe cei ce te hulesc, tuturor mijloceşte harul Fiului Tău. Unora bucurie şi veselie, altora statornicie în credinţă, iar celorlalţi pocăinţă. Ca prin El mântuindu-ne, întru slava Tatălui şi bucuria Duhului Sfânt, şi ţie să îţi cântăm: „bucură-te bucuria noastră, acoperindu-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău acoperământ”.

Despre virtuţile dumnezeiescului Înaintemergător

Dumnezeu, Creatorul a toate, a creat o femeie „minune şi taină”- pe Maica Domnului,  care, prin virtuţile ei, s-a ridicat mai presus decât tot neamul îngeresc şi omenesc; pe ea a făcut-o Maică a Fiului Său. Tot El a ridicat şi un bărbat cu totul desăvârşit şi sfânt, „cel mai mare dintre cei născuţi din femeie” (Matei 11, 11) pe Sfântul Ioan Botezătorul, care, alături de Sfânta Născătoare de Dumnezeu, se roagă şi mijloceşte pentru omenire înaintea tronului Împăratului Hristos.

Zămislirea lui s-a făcut prin minune în urma unei arătări dumnezeieşti, din părinţi drepţi şi sfinţi, preotul şi proorocul Zaharia şi sfânta proorociţă Elisabeta. Aceştia depăşiseră vârsta de optzeci de ani şi în mod natural nu mai puteau zămisli. Era rudă după trup cu Maica Domnului, ca atare şi cu Mântuitorul Hristos, pe Care L-a recunoscut şi L-a întâmpinat cu săltări de bucurie, încă pe când se afla încă în pântecele maicii sale, Sfânta Elisabeta. Minune s-a făcut şi la naşterea lui, când după primirea numelui Ioan (cel ales sau darul  lui Dumnezeu), s-a dezlegat limba tatălui său Zaharia. Bucurie, uimire şi nădejde a fost naşterea sa pentru  poporul din întregul ţinut muntos al Iudeii. Abia fiind născut, tatăl său preot şi profet al Legii lui Moise, iar mai apoi mucenic, a văzut într-însul pe Proorocul şi Înaintemergătorul Domnului. A fost crescut în pustie sub ocrotirea Duhului Sfânt, în înfrânare şi curăţie îngerească. Însuşi Duhul Sfânt l-a învăţat tainele vieţii duhovniceşti, făcându-l model şi măsură virtuţii tuturor pustnicilor, din istoria Bisericii creştine.

S-a arătat în lume la vârsta maturităţii, de treizeci de ani, rânduită de lege pentru orice profet, şi a început să predice în pustiul Iordanului. Predica sa scurtă : „pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 3, 2), a avut un efect nemaiîntâlnit, încât zeci de mii de oameni care curgeau spre valea Iordanului se converteau. Prezenţa sa harismatică şi personalitatea sa duhovnicească erau atât de puternice, încât în admiraţia şi uimirea lor, contemporanii credeau că el este chiar Mesia cel aşteptat.

Niciodată nu a mai fost, afară de Domnul Hristos şi Maica Domnului, şi nici nu va mai fi pe pământ, o persoană ale cărei gânduri, cuvinte şi fapte să fie într-o armonie atât de perfectă. De aceea, chiar şi duşmanilor Legii şi ai adevărului, precum regele Irod sau fariseii, le plăcea să-l asculte. S-a învrednicit să-L vestească şi să-L boteze pe Hristos - Dumnezeul întrupat, Mântuitorul lumii, iar apoi să sfârşească muceniceşte, tăindu-i-se capul. Misiunea sa de Înaintemergător urma să continue şi după moarte, propovăduind şi celor din iad, venirea  Cuvântului în trup. Sfântul Ioan Botezătorul împlineşte în sine toate categoriile sfinţeniei. El este profet şi preot al Legii Vechi, ca fiu al preotului şi profetului Zaharia. Este cuvios, înaintemergător şi model al tuturor marilor cuvioşi părinţi ai pustiei. Este apostol care predică pe Hristos, arătându-l lumii, şi apropierea împărăţiei lui Dumnezeu şi dascăl apostolilor pe care îi pregăteşte pentru a fi ucenici ai lui Hristos. Este mare mucenic, care pătimeşte şi moare muceniceşte pentru mărturisirea Adevărului. De aceea se bucură de o atât de mare cinstire, având trei sărbători (singurul dintre sfinţi) consacrate: Naşterea, pe data de 24 iunie; Tăierea Capului, pe 29 august şi Soborul, pe 7 ianuarie. El este mai presus decât toţi sfinţii, stând alături de Maica Domnului lângă tronul lui Hristos şi  rugându-se pentru noi creştinii.

Dacă Maica Domnului este plină de toate darurile Duhului, şi Sfântul Ioan este împodobit cu toate virtuţile.

1). Cea dintâi mare virtute a Sfântului Ioan este înfrânarea. Din pântecele maicii sale celei cu trupul uscat de post, priveghere şi bătrâneţe, s-a deprins cu înfrânarea, fiind prunc de sân când a fost dus de aceasta în pustie. El a rămas orfan şi a crescut acolo, hrănindu-se doar cu acride şi miere sălbatică. Trupul lui nu a simţit niciodată plăcerea gustului, pentru mâncări alese, nici nu a fost biruit de lăcomia stomacului. Întărit de harul şi cu puterea lui Dumnezeu, hrănit cu dulceaţa iubirii Lui, sufletul lui nu a cunoscut nimic din dulceaţa amăgitoare a plăcerilor lumii sau din smintelile ei. Ochii lui n-au văzut deşertăciune, ci priveau în uimire şi extaz cartea deschisă a creaţiei lui Dumnezeu; urechile sale nu s-au desfătat decât cu auzul doxologiei păsărilor pustiei. Mintea şi inima lui se îndulceau cu sfânta rugăciune şi contemplaţie, inundate fiind din belşug de harul dumnezeiesc. Acesta doar înviora şi înveselea trupul cel uscat de post, care n-a cunoscut vreodată dulceaţa pătimaşă.

2). Din înfrânarea atotcuprinzătoare şi din belşugul harului, în trupul şi sufletul său de ascet desăvârşit, au răsărit curăţia şi fecioria. Fecioria, virtute specifică lui Dumnezeu şi lumii îngereşti, după Sfânta Fecioara Maria, îşi găseşte sălaşul desăvârşit în Sfântul Ioan. Această virtute i-a dat îndrăzneală de serafim, în a se apropia de Dumnezeu, şi putere de arhanghel, în a mustra şi birui răul şi păcatul. Pentru curăţia desăvârşită şi pentru fecioria lui, este înfăţişat în icoane cu aripi de înger. Dacă păcatul este urât mirositor, fecioria are cea mai frumoasă mireasmă. Sfântul Ioan este un crin înmiresmat, care îi umple de bună mireasmă a curăţiei pe toţi cei care îi cer ajutorul în războiul cu patimile trupeşti.

3). A treia mare virtute a Sfântului Ioan Botezătorul este smerenia. Aceasta se arată cu limpezime, mai ales din cuvintele sale relatate în Evanghelie. Deşi ar fi fost îndreptăţit, datorită faimei pe care o avea, şi importanţei misiunii sale, să aibă conştiinţa mărimii lui, el se mărturiseşte ca fiind mai mic şi mai slab decât Iisus: „Cel Care vine după mine, este mai puternic decât mine. Lui nu sunt vrednic să-I leg încălţămintea. Şi eu vă botez cu apă spre pocăinţă, El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Matei 3, 11). Iar apoi, una dintre cele mai emoţionante şi răscolitoare fraze din Sfânta Scriptură: „Acela (El, Iisus) trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3, 30). Despre această mărturisire a Sfântului Ioan, părintele Nicolae Steinhardt scrie că „este cea mai nepământeană şi fără pereche, frază”1 şi cea mai greu de asimilat minţii omeneşti. Firesc îi este omului să crească, să sporească, să propăşească, să se afirme, să fie lăudat, apreciat atât în cele materiale şi pământeşti, cât şi în cele spirituale, duhovniceşti. Sfântul Ioan însă contrazice toate legile firii pământeşti prin smerenia sa absolută. Smerenia lui nu este cea a omului păcătos (precum vameşul din templu) ci smerenia pe care Părinţii o numesc „smerenia lui Hristos”, sau „smerenia sfinţilor”: „Smerenia ca parte integrantă a iubirii”, cum zice părintele Rafail Noica, de care doar cei care au o iubire totală de Hristos, sunt capabili. Întru această smerenie de neexprimat în cuvinte se va trăi în veacul viitor. Prin smerenia lui, Sfântul Ioan purta viaţa veşnică în sufletul său.

4). A patra mare virtute a Botezătorului este iubirea, poate mai puţin scoasă în evidenţă de către Evanghelii şi tradiţia Bisericii. Lucrarea iubirii dumnezeieşti l-a zămislit şi l-a născut, după legile firii şi totuşi mai presus de ele, ţinând seama de vârsta înaintată a părinţilor săi. El face parte din planul iconomiei lui Dumnezeu, de mântuire a omului prin iubire. De la naştere, sufletul său a fost aprins de iubire dumnezeiască. Iubirea l-a hrănit şi l-a crescut în pustie, iubirea l-a încălzit şi l-a îmbrăcat, iubirea l-a mângâiat şi l-a bucurat; iubirea l-a învăţat tainele Dumnezeului -  Iubire.

Când a ieşit la propovăduire, iubirea dumnezeiască pe care o purta în suflet, atrăgea spre el mulţimile. Iubirea sa a schimbat sufletele zecilor de mii de oameni de toate categoriile sociale, care se întorceau la Dumnezeu. Cu un singur cuvânt - „pocăiţi-vă” - izvorât din fiinţa sa aprinsă de iubire dumnezeiască, a întors inima unui popor spre Dumnezeul său, Care din iubire se întrupase, venind pe pământ. Iubirea sa nestinsă i-a dat putinţa mărturisirii adevărului cu preţul vieţii pământeşti şi apoi în temniţele Iadului. Această Iubire fierbinte îl face pururea rugător pentru pământeni şi îl prezintă şi în icoană ca arătând prin expresia feţei, fiinţa sa mistuită, arzând de iubirea dumnezeiască.

5). A cincea virtute care le încununează pe toate celelalte, este desăvârşita ascultare de Dumnezeu. Nimic nu face de la sine ci totul din ascultare de Dumnezeu, Care l-a şi trimis. Nu vorbeşte nimic şi nu lucrează nimic, decât ceea ce îl învaţă Duhul Sfânt. Acesta îi este „Avva” şi Părintele de care ascultă desăvârşit, pe tot parcursul vieţii sale în pustie. De Acesta ascultă şi când iese la propovăduire, ca un „înger” trimis al Tatălui, „glas care strigă în pustie: pregătiţi calea Domnului”. Cu bucurie ascultă de Hristos atunci când la Iordan îl recunoaşte, botezându-L împotriva voinţei sale. Nicăieri nu se arată mai vădit ca aici „taina ascultării”.

Când îl vede pe Hristos, Ioan îşi simte nimicnicia omenească, (omul fiind creat de Dumnezeu din nimic). Cum să-L boteze el pe Dumnezeu, Care a făcut şi omul şi botezul? El, Ioan, are nevoie de botez, de mântuire, de răscumpărare, deci cum ar putea să-L boteze el pe adevăratul Botezător, Mântuitor şi Răscumpărător?

Şi totuşi o face, „ca să se plinească toată dreptatea”, după cum îi spune Domnul Hristos. Aceasta este marea, adânca şi paradoxala taină a ascultării. Numai prin ea poate omul ajunge la îndumnezeire, la desăvârşire. În ascultare şi dependenţă iubitoare de Dumnezeu, mulţi sfinţi au făcut minuni mai mari decât Hristos, după cum Însuşi a spus în Evanghelie. Ascultarea din iubire este părtăşie, participare la viaţa dumnezeiască, este îndumnezeirea. Prin desăvârşita ascultare omul poate ajunge „dumnezeu după dar” şi în toate asemeni lui Hristos. Ascultarea este „o mişcare a dragostei”, zice Cuviosul Sofronie Saharov. Domnul face ascultare faţă de Tatăl până la moarte pe cruce, din iubire faţă de El şi faţă de neamul omenesc.

Ascultarea este începutul mântuirii şi sfârşitul ei, este desăvârşirea. La început, ascultare informativă, exterioară, iar apoi, lăuntrică fiinţială, gândirea, simţămintele şi voinţa acordându-se tot mai mult, până la unirea deplină, cu gândurile, simţirile şi voinţa lui Dumnezeu. Unindu-şi desăvârşit cele trei părţi ale sufletului cu Dumnezeu, Sfântul Ioan a fost chiar şi în iad propovăduitor şi Înaintemergător al lui Hristos.

Iar acum, în cer, se roagă, neîncetat pentru noi. Nenumăratele sale mijlociri către Hristos, în cursul istoriei bimilenare a Bisericii creştine, ne îndreptăţesc să credem că, prin virtuţile sale, ne este un model, iar prin rugăciunile sale pentru întărirea slăbiciunilor noastre ne este ajutător pe calea mântuirii noastre. Apoi ne este împreună cu Maica Domnului şi ceilalţi sfinţi, Înaintemergător în împărăţia cerească, spre care ne îndeamnă şi ne cheamă mereu. Amin.