Română 

"Credinţa neclintită este un turn întărit şi Hristos se face toate celui ce crede."

Mar
15
2010

Sfinţii ca modele în trăirea creştină
Sfântul Alexie Omul lui Dumnezeu

„1. Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământul în care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. 2. Nu locuiesc în oraşe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. 3. Învăţătura lor nu-i descoperită de gândirea şi cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotinţă; nici nu o arată, ca unii, ca pe o învăţătură omenească. 4. Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte şi în hrană şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca nemaivăzută 5. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină. 6. Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. 7. Întind masă comună, dar nu şi patul. 8. Sunt în trup dar nu trăiesc după trup. 9. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. 10. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viaţă, biruiesc legile. 11. Iubesc pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi. 12. Nu-i cunoaşte nimeni, dar sunt osândiţi; sunt omorâţi dar dobândesc viaţa. 13. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi; sunt lipsiţi de toate, dar în toate au prisos. 14. Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu aceste înjosiri; sunt huliţi dar sunt îndreptăţiţi. 15. Sunt ocărâţi, dar binecuvântează; sunt insultaţi, dar cinstesc. 16. Fac bine dar sunt pedepsiţi ca răi; sunt pedepsiţi, dar se bucură, ca şi cum li s-ar da viaţă.17.Iudeii le poartă război ca unora de alt neam, elinii îi prigonesc; dar cei care-i urăsc nu pot spune pricina duşmăniei lor.

1.Ca să spun pe scurt: ce este sufletul în trup, aceea sunt creştinii în lume. Acest minunat fragment din Epistola către Diognet arată cât de minunată a fost, este şi rămâne viaţa creştină. Lideri ai trăirii creştine, exemplele vrednice de urmat au fost întotdeauna sfinţii. După Sfânta Evanghelie şi după scrierea de mai sus, creştinii sunt fermentul şi lumina societăţii umane, iar sfinţii sunt fermentul şi lumina societăţii creştine. O asemenea lumină şi ferment a fost şi Sfântul Alexie Omul lui Dumnezeu prăznuit pe 17 Martie. Fireşte, sfinţii nu sunt întotdeauna ştiuţi sau recunoscuţi din această viaţă, pentru că trăiesc în anonimat, acoperiţi cu hlamida smereniei, până ce în chip supranatural, Dumnezeu îi face cunoscuţi. Aşa s-a întâmplat şi cu admirabilul Sfânt Alexie.

Născut în Roma, în sec. IV, dintr-un dregător al împăratului Honoriu, cu numele Eufimian şi din femeia sa Aglaida, copilul a fost rodul rugăciunii şi mângâierea bătrâneţilor lor. De aceea l-au iubit foarte mult. În copilărie şi adolescenţă a primit o aleasă educaţie creştină şi laică. Alexie de mic s-a arătat iubitor de rugăciune, aplecat spre contemplaţie, post şi studiul Sfintei Scripturi, aprinzându-i-se în suflet focul dragostei dumnezeieşti. La vârsta de douăzeci şi doi de ani, părinţii l-au căsătorit cu o tânără nobilă frumoasă şi evlavioasă. Nunta a fost o mare bucurie pentru întreaga cetate, la cununie participând sobor de arhierei, preoţi, mari demnitari şi mii de oameni.

Dar iubirea dumnezeiască nu poate fi potolită. Iubirea aprinsă faţă de Mirele Hristos este mai presus de iubirea de mamă, de tată, de fraţi şi surori, de soţie iubitoare sau copii drăgălaşi.

Aprins de acest fel de iubire, tânărul Alexie, a lăsat inelul de logodnă miresei, în camera de nuntă, înfăşurat într-o basma, şi luând haine de cerşetor, a părăsit casa părintească, şi oraşul Roma în toiul nunţii. Navigând pe mare a ajuns în oraşul Edesa din Mesopotamia… Ne închipuim jalea de care au fost cuprinşi părinţii săi, mireasa şi toţi nuntaşii, când mirele a dispărut în toiul ospăţului. Ajuns aici, şapte ani a stat în pridvorul unei Biserici închinate Maicii Domnului, ziua rugându-se între ceilalţi cerşetori, iar noaptea priveghind în rugăciuni fierbinţi. Din milostenia pe care o primea gusta puţin şi apoi împărţea celorlalţi cerşetori, el hrănindu-se doar cu pâine şi apă, după apusul soarelui. Când Maica Domnului l-a făcut cunoscut epitropului Bisericii, ca om bineplăcut lui Dumnezeu, arătând că rugăciunile lui se înalţă ca o tămâie înmiresmată, înaintea Sfintei Treimi, el nesuportând cinstea omenească, a plecat din acel loc.

Dorind să ajungă în Nicomidia, în urma unui naufragiu, corabia a ajuns la Roma, oraşul său natal. Aici a avut ideea îndrăzneaţă de a se înfăţişa tatălui său, om foarte milostiv, străin ca un cerşetor, cerându-i adăpost. Aşa s-a întâmplat. Tatăl său l-a primit, cu dragoste, făcându-i o colibă la intrare în curtea palatului. În sufletul lui de tată bun şi iubitor de fii stăruia amintirea unicului fiu Alexie, înstrăinat din iubirea de Hristos. Aici a trăit şaptesprezece ani. În post aspru, priveghere de toată noaptea, cu multe rugăciuni şi lacrimi fierbinţi, cugetări duhovniceşti. În fiecare Duminică şi sărbătoare participa la Sfânta Liturghie şi se împărtăşea cu Sfintele Taine. De câtă credinţă, răbdare, iubire şi tărie de caracter a fost necesară pentru el în acest timp. Când îi vedea pe întristaţii săi părinţi, care-l plângeau cu jale, mereu ca pe un mort; pe mireasa lui rămasă în văduvie cernită, el îşi sporea râvna duhovnicească, aprinzând mai mult în sine dragostea lui Hristos şi rugăciunea.

Când era ocărât, bătut, scuipat de către argaţii şi slugile tatălui său ( fostele sale slugi) rămânea senin, liniştit, iertându-i precum şi Hristos – Mântuitorul a iertat pe batjocoritorii şi ucigaşii Săi. Sfântul Alexie privea mereu cu ochii sufletului său la suferinţele iubitului Mântuitor Iisus Hristos.

A trăit străin în curtea casei părinţilor săi (şi a sa proprie) îndurând batjocura şi dispreţul tuturor, dar cu sufletul liniştit. În săraca sa colibă, sub umila sa îmbrăcăminte de cerşetor, prin credinţă, răbdare, iubire, neîncetată rugăciune, trăia ca un împărat fericit în palatul său, bucurându-se întru lumina şi bucuria Învierii Domnului. Când i-a venit înştiinţare de Sus, că trebuie să plece din această lume, a cerut cerneală şi hârtie, pe care a scris adevărata sa identitate şi motivul înstrăinării sale. Aşa a închis ochii, cu sulul de hârtie în mână, încredinţându-şi sufletul în mâna Stăpânului Hristos.

Printr-un semn de sus, Dumnezeu l-a făcut cunoscut. În timpul Sfintei Liturghii, în Biserica Sfântului Petru, s-a auzit un glas: „căutaţi pe omul lui Dumnezeu… el va ocroti Biserica şi cetatea cu rugăciunile sale“. După multe căutări, negăsindu-l s-a auzit din nou glasul, cu adaosul: „în casa lui Eufimian dregătorul”. Atunci tot clerul şi poporul din Biserică în frunte cu episcopul şi împăratul au mers spre casa acestuia. La început nimeni nu bănuia cine ar putea fi omul lui Dumnezeu. După multe căutări şi întrebări, le-a venit gândul să caute şi în coliba străinului cerşetor, care, după mărturia unor slujitori, ar putea fi omul căutat. L-au găsit adormit, cu trupul său uscat galben ca ceara aşezat cuviincios, ţinând în mână un sul de hârtie. Luându-o din mâna sa, episcopul a poruncit arhidiaconului său să o citească cu voce puternică în auzul tuturor. Ce moment emoţionant a fost, când au aflat că sfântul era concetăţean de-al lor. Dar când părinţii au aflat că era fiul lor cel iubit şi aşteptat, plânsul li s-a transformat încet într-o duhovnicească bucurie. Trei zile au fost ţinute moaştele Sfântului Alexie, în mijlocul oraşului spre închinarea a mii de credincioşi. În tot acest timp, izvorau mir şi se făceau nenumărate tămăduiri de felurite boli. Apoi, fiind puse într-o raclă scumpă, au fost aşezate în Biserică. De atunci, din ziua de 17 martie a anului 411, ziua adormirii sale, Sfântul Alexie a devenit ocrotitor al marelui oraş, simţindu-se mereu mijlocirile sale înaintea Sfintei Treimi. El rămâne pentru creştinii din toate timpurile un model de credinţă, de aprinsă dragoste faţă de Dumnezeu, de răbdare, curaj şi statornicie în virtute. Din orice clasă socială sau cin bisericesc am fi, găsim în exemplul de trăire al Sfântului Alexie un izvor de întărire duhovnicească şi un prilej de a-l slăvi pe Dumnezeu „cel minunat întru sfinţii Săi“. Amintirea lui este un praznic duhovnicesc pentru suflet, rânduit de Biserică în perioada postului, când păcatele, poftele şi grijile lumeşti, se cade să le lepădăm sau măcar să le împuţinăm, împodobindu-ne sufletul cu sfintele virtuţi, gata fiind să întâmpinăm pe Mirele Ceresc Iisus Hristos.

separator
Feb
24
2010

Gânduri la început de Post

 

În orice suflet omenesc, în ascuns sau la arătare, tăcut sau mărturisit, trăieşte dorul după Dumnezeu şi Creatorul său, precum şi nostalgia fericitei stări de comuniune iubitoare cu El, în fericita grădină a Raiului.

Nu există o împlinire mai desăvârşită ca reîmpăcarea omului cu Dumnezeul său, a firavei făpturi cu atoputernicul său Creator.

Rămasă fără izbândă pornirea omului spre Dumnezeu, ea se împlineşte prin venirea lui Dumnezeu spre om, prin întruparea Cuvântului, veşnicul Fiu al Tatălui, devenit Mântuitor şi Cale spre mântuire. Dacă pentru El, Dumnezeul întrupat , lucrarea iubirii Lui, dusă până la jertfa şi moartea suportată pe Cruce, a fost o pogorîre, smerire, înjosire, chenoză, pentru noi ca răspuns la această iubire, lucrarea înseamnă înălţare, schimbare, devenire, înnoire până la îndumnezeire sau asemănarea cu El, prototipul – sau protochipul nostru.

Călăuziţi de dorul ontologic după El, Dumnezeul–Om, poarta de reintrare în comuniunea fericită a Sfintei Treimi, întăriţi de pilda vieţii Lui şi ajutaţi de harul Său primit prin Sfântul Duh, săvârşim această lucrare neîntreruptă numită pocăinţă.

În acest cuvânt, primul rostit către noi de către Mântuitorul Hristos, la începutul propovăduirii Evangheliei Sale, sunt cuprinse toate poruncile şi îndemnurile sfinte pe care căutăm să le împlinim cu ajutorul harului Sfântului Duh.

 

Postul, privegherea, rugăciunea, milostenia, iertarea, iubirea, smerenia, credinţa, blândeţea, curăţia sunt fapte bune şi virtuţi în care trebuie să sporim mereu. Ajutaţi de harul Sfântului Duh, primit la Botez, întărit prin Taina Mirungerii , mereu înnoit prin Taina Spovedaniei şi a Sfintei Împărtăşanii, a Sfântului Maslu la nevoie. Toate acestea trebuie să fie mereu lucrătoare, pentru ca pocăinţa noastră să fie neoprită.

Rânduiala liturgică a Bisericii ne favorizează şi ne ajută mult în această lucrare. Cu şapte săptămâni înaintea Învierii Domnului, care este ţinta şi chezăşia învierii noastre, intrăm într-o perioadă specifică despătimirii, curăţirii de patimi şi păcate, a îmbunătăţirii duhovniceşti prin virtuţi – perioada Postului Mare. El este precedat de trei săptămâni pregătitoare, care încep de la Duminica Vameşului şi a Fariseului(începutul perioadei liturgice a Triodului) până la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (Lăsatul Secului de brânză).

Textele evanghelice şi imnele liturgice cuprinse în această perioadă, urmărindu-le cu atenţie ne pot aduce în suflet aşezarea, starea duhovnicească necesară, pentru a începe nevoinţa postului cu bucurie şi nădejde.

În pericopa evanghelică a Vameşului şi Fariseului, Domnul ne arată uriaşul, cel mai subtil şi perfid păcat, cel al mândriei, prin exemplul fariseului mândru, care se laudă cu virtuţile sale. Acest păcat care a produs căderea îngerilor, căzuţi într-o veşnică răzvrătire, poate să ducă şi omul la o veşnică înstrăinare de Dumnezeu, într-o stare de suferinţă absurdă, într-o stare a iadului. În aceeaşi parabolă ni se arată şi opusul mândriei, temelia vieţii noastre duhovniceşti – smerenia, care este poarta mântuirii prin exemplul vameşului păcătos şi smerit.

Vameşul arată modul ideal a stării omului înaintea lui Dumnezeu. Nu îndrăzneşte nici să intre propriu-zis în templu, nici să-şi ridice capul. Dumnezeu este: Cel Sfânt, Cel Preaputernic, totul Lumină, templul Lui de asemenea este Sfânt. În faţa Lui, în locaşul Lui îşi simte nimicnicia (ca om creat din nimic) şi îşi mărturiseşte netrebnicia, păcătoşenia „Dumnezeule milostiv fii mie păcătosului”. Nu îşi prezintă păcatele, se fereşte de vorbărie, deşi ar fi fost preferabil, în locul prezentării virtuţilor. În tăcere şi umilinţă adâncă spune doar atât: Doamne Tu ştii toate, precum ştii miluieşte-mă.

Aşadar primul pas spre nevoinţa postului este însuşirea smereniei după exemplul vameşului. Pe lângă textul evanghelic, avem ajutoare suplimentare textele liturgice. „Să nu ne rugăm ca fariseul, fraţilor” ci „să ne smerim înaintea lui Dumnezeu ca vameşul” ne îndeamnă prima stihiră, a vecerniei acestei duminici. „Prin postire strigând: Dumnezeule milostiv fii mie păcătosului”. „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă” cântăm la Slujba Utreniei. Adică Tu eşti Dumnezeul şi Ziditorul meu, Tu însuţi eşti Uşa Tatălui dă-mi mie harul şi ajutorul Tău, căci iată „vin la biserica Ta cea Sfântă” şi mărturisesc că sunt păcătos. Port „locaş al trupului cu totul întinat” numai Tu îl poţi curăţi: „cu mila milostivirii Tale” .

De mare importanţă în lucrarea mântuirii noastre este ajutorul Maicii Domnului şi exemplul Sfinţilor. Puterea şi stăpânirea ei asupra diavolilor răi şi asupra lucrării lor este nebiruită. Rugăciunea către Fiul şi Dumnezeul ei, este întotdeauna ascultată. Ei, ca unei mame, îndrăznim să-i spunem „păcatele grozave” cu care ne-am întinat şi regretul pentru timpul pierdut în nelucrare, în lenevire. Cu duiosul său ajutor, lepădăm neîncrederea şi neîndrăzneala şi ne apropiem de Dumnezeu Fiul ei.

Având model pe psalmistul împărat şi profetul David, îndrăznim să ne mărturisim păcatele „ne cutremurăm de înfricoşătoarea zi a Judecăţii” şi ca el strigăm „miluieşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta”.

Dacă prima condiţie pentru a trăi duhovniceşte perioada postului este sincera şi nefăţarnica smerenie, a doua este încrederea totală în bunătatea lui Dumnezeu. Aceasta este „Parabola Fiului risipitor”. Domnul Iisus Hristos, ne-a zugrăvit El însuşi şi ne-a lăsat această icoană, pe care privind-o s-ar putea mântui întreg neamul omenesc.

Iubirea Tatălui- Dumnezeu, este atât de mare, de deplină, neschimbată, curată (nu are nici un interes, nu caută nici un profit de la om), de smerită şi deplin iertătoare, gata să ierte grosolana infidelitate, trădare a omului, capabilă să-i ierte şi să-i uite toate relele din viaţa lui.

Omul, fiul risipitor, o cenuşăreasă care s-a prostituat sub toate chipurile cu toţi idolii păcatului pe care i-a întâlnit în cale, nu numai că este iertat, primit ca un argat oarecare la curtea împărătească, ci este făcut fiu după har, mireasă a Mirelui Ceresc – Fiul Împăratului, fiind primit cu bucurie, făcându-se ospăţ în care veşnic să se ospăteze.

Această revărsare de milă şi iubire a lui Dumnezeu, precum şi exemplul „fiului pierdut” care nu deznădăjduieşte, ci „îşi vine în sine”, ne dă încrederea şi îndrăzneala, că Bunul Părinte Ceresc ne iartă şi ne primeşte oricât de grav am fi păcătuit, oricât de adânc am fi căzut.

În a treia Duminică pregătitoare „a Înfricoşatei Judecăţi” avem o altă formă de manifestare a bunătăţii lui Dumnezeu.

Dacă omul rămâne insensibil când Dumnezeu îi întinde „toiagul” iubirii şi iertării Lui, drept sprijin pentru a-şi reveni în normalitate, atunci va primi varga dreptăţii şi judecăţii Lui.

Pomenirea şi descrierea modului Înfricoşătoarei Judecăţi, poate să trezească în noi o teamă şi un cutremur sfânt – care ne va călăuzi mereu spre Dumnezeu şi spre împlinirea poruncilor Lui. Frica de Dumnezeu, cutremurul sfânt, este a treia condiţie ajutătoare în nevoinţa duhovnicească în perioada postului.

Aşadar, începem lucrarea duhovnicească a Postului, cu smerenie şi mărturisirea păcatelor precum vameşul. Cu bucurie şi încredere în bunătatea lui Dumnezeu care ne va ierta precum pe fiul cel pierdut. Cu frică şi cutremur ca la ,,Înfricoşătoarea Judecată” ca Dumnezeu Cel Bun să nu-şi schimbe dragostea Lui spre noi în mânie, urgisindu-ne departe de la faţa Sa, în veşnicul întuneric şi chin al iadului, în plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Ne amintim şi de ruşinea pe care au suferit-o strămoşii noştri Adam şi Eva când au fost izgoniţi din Rai pentru neascultarea lor.

Vom socoti Postul ca o poruncă a lui Dumnezeu de care trebuie să ascultăm. Căutând să împuţinăm nu doar mâncarea de bucate, ci mai ales gustarea din fructele păcatului. De dragul lui Hristos – Mântuitorul, punem la post simţurile noastre văzul şi auzul, mai ales vorbirea nefolositoare sau de rău. Să privim adesea la Icoana vieţii Domnului - Sfânta Evanghelie - dorind să auzim mereu cuvinte din gura Lui. Să urmăm vieţii Lui, a Maicii Sale şi ale sfinţilor lucrând sfintele virtuţi şi fapte bune spre bucuria Lui. Meditând la patimile , suferinţele şi moartea Lui, să omorâm păcatul lucrător în noi, spre a ne putea bucura deplin de Lumina Sfintei Sale Învieri.

 

separator
© 2024 Mânăstirea Nicula - Toate drepturile rezervate.