Română 

"Credinţa neclintită este un turn întărit şi Hristos se face toate celui ce crede."

Oct
01
2010

Taina Pocrovului. Despre Sfântul
Acoperamânt al Maicii Domnului

După Dumnezeu cel în Sfânta Treime închinat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, iubirea, evlavia şi nădejdea oricărui creştin adevărat se îndreaptă spre Maica Domnului, Născătoarea de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria.

            Dacă este adevărat, potrivit Scripturii că Iisus Hristos - Mântuitorul, este „Singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni” (Timotei 2, 5; Evrei 8, 6) tot atât de adevărat este că El, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, care are „toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28, 18), în nemărginita Sa iubire de oameni, a dat-o pe Maica Sa, mijlocitoare şi apărătoare a poporului creştin. Pe ea „rudenia noastră”[1] din cer, am învăţat de la Duhul Sfânt ca să o cinstim şi să o mărturisim Născătoare de Dumnezeu (Teotokos), pururea Fecioară şi Maica noastră duhovnicească.

            Biserica creştină care este viaţa lui Hristos şi a Sfintei Treimi o mărturiseşte „Uşă cerească”, „Scară către cer”, pe care s-a pogorât Dumnezeu şi pe care oamenii se urcă la rai. „Maica Milei” şi „Maica Luminii”; „raza zilei celei de taină”; „raiul cel de taină” şi „rai cuvântător”. Ea este pentru noi „Minune şi taină”; „Fecioară şi mamă”, „mai cinstită decât Heruvimii şi mai preaslăvită fără de asemănare decât Serafimii”, „împărăteasa cerului” şi „a noastră cea prea bună”, care se roagă necontenit către Fiul ei, schimbând gândurile dreptăţii Sale, spre milă şi iertare. Este cea care, precum la Nunta din Cana, pururea schimbă, spre binele nostru, planurile lui Dumnezeu.

            În cântări duhovniceşti o cinstim pe Maica Domnului, de patru ori pe an „împărăteşte”. La „Naşterea” ei ne bucurăm de raza care vesteşte venirea Soarelui Hristos. La „Intrarea în Biserică”, conştientizăm nevoia trăirii în rugăciune, muncă şi contemplare, în vederea primirii harului dumnezeiesc. La „Buna-Vestire” ne bucurăm de arătarea „tainei celei din veac”, de venirea lui Hristos şi a Harului Său în sufletele noastre. „Adormirea” Maicii Domnului este învierea şi înălţarea  ei la cer, aşezarea pe tron de-a dreapta Fiului ei, şi îndoită bucurie pentru noi cei care de-acum avem în cer şi o Mamă.

            Praznicul „Sfântului Acoperământ”[2] a apărut mai târziu în istoria Bisericii, în jurul anului o mie, pe vremea împăratului Leon cel înţelept, de care se leagă şi sărbătoarea „Izvorul Tămăduirii”. El s-a hotărât în urma unei vedenii avute de Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos şi a ucenicului său, Sfântul Epifanie. Într-o noapte la Biserica Vlahernelor din Constantinopol, în timpul slujbei de priveghere, la care participa împăratul, patriarhul şi popor numeros, Sfântul Andrei a văzut-o pe Maica Domnului, stând în văzduh, îngenuncheată, cu mâinile întinse la rugăciune către Fiul ei. Ea era însoţită de un alai de sfinţi şi de îngeri, în frunte cu Ioan Înaintemergătorul şi Ioan Teologul. Maica Domnului se ruga Fiului ei zicând: „primeşte Doamne, pe tot omul care Te slăveşte pe Tine şi cinsteşte numele meu”,  sfinţeşte-i pe ei, casa lor, Biserica lor, viaţa lor. Iar pe poporul din Biserică, Maica Domnului îl acoperea cu un fel de eşarfă, cu omoforul ei. În urma acestei vedenii, s-a hotărât praznicul din ziua de 1 octombrie. Ne întrebăm ce taină poartă această „arătare” a Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului, ce este el, de ce s-a arătat în zilele târzii, în Biserica noastră.

            Sfântul Dimitrie al Rostovului îl vede tainic închipuit în norul cel de foc care acoperea pe poporul Israel în pustie, luminos pentru credincioşi şi întuneric pentru vrăjmaşii lor. Îl vede în corabia lui Noe, ca o scăpare din valurile învolburate ale acestei lumi.

            Acoperământul Maicii Domnului nu este altceva decât harul Duhului Sfânt pe care l-a primit de la Fiul ei. Atunci când era pe cruce, Mântuitorul ne-a dat-o ca mamă, prin Ucenicul iubit, Sfântul Ioan Evanghelistul.

            De atunci, ea ni s-a făcut ca o „cetate de scăpare”. Ea ne luminează, ne călăuzeşte, ne acoperă în Biserica Fiului ei. „Nu ne lasă să pierim pe cale”, ne întâmpină, ne aşteaptă, ne bucură cu prezenţa ei. Ne renaşte, ne înviorează, ne rourează cu rugăciunile ei, ne tămăduieşte bolile sufleteşti şi trupeşti cu bunătatea ei. Ne îndeamnă să ascultăm pe Fiul ei, să credem Lui, să ne mărturisim Lui, să ne hrănim cu Scump Sângele şi Sfânt Trupul Lui. Ne aşteaptă cu dragoste şi dor în cerescul Ierusalim, ne zoreşte prin îndemnul ei.

            Ea care s-a făcut Biserică Sfintei Treimi prin curăţia, smerenia şi dragostea ei, mereu ne face să ne gândim şi noi la Dumnezeu. Asemeni ei, care a urmat iubirii Tatălui, smereniei Fiului şi curăţiei Sfântului Duh, ne vrea pe toţi creştinii, fiii ei. Ea ne învaţă să fim mereu mulţumitori, ascultători şi supuşi faţă de Dumnezeu, şi conducătorii noştri, orice ar veni peste noi, bucurii sau necazuri – „Fie mie după cuvântul Tău”( Luca 1, 38), „Să facem tot ce ne spune” Fiul ei Hristos- Dumnezeu (Ioan 2, 5) precum ea desăvârşit le-a făcut toate. Să ne rugăm ei cu credinţa, că mult poate rugăciunea Maicii, spre îmblânzirea Stăpânului Hristos, să ştim că ea „poate cu rugăciunea, cât poate Dumnezeu cu puterea”, că rugăciunile ei, a Maicii lui Dumnezeu şi Stăpâna noastră, sunt împlinite şi primite întotdeauna.

            Ea, zice părintele Arsenie Papacioc, se supără doar pe aceia care niciodată nu îi cer nimic. Să nu îi facem supărare, ocolind-o. Ea este cea mai apropiată fiinţă pentru sufletele noastre, ea ne iubeşte până la sfârşit. Să spună cei care se roagă în sfintele ei biserici şi mânăstiri câtă alinare, câtă bucurie, cât ajutor primesc, câte boli se vindecă, câte minuni se fac la sfintele ei icoane, câte suflete se întorc la credinţă prin ea. Niciodată nu ar fi de-ajuns să vorbim despre Maica Preacurată, să-i cântăm, s-o lăudăm şi să-i mulţumim, noi fiii „lacrimilor ei”.

            Praznicul Sfântului Acoperământ s-a arătat atunci când credinţa în lume slăbise, dragostea se răcise, nădejdea pierise, când creştinii nu mai aveau râvna celor din primele veacuri, care primeau cu bucurie moarte pentru credinţa lor. Atunci, prin această vedenie, Dumnezeu ne-a trimis vestea că nu ne-a părăsit, că ne primeşte şi ne iartă, pentru rugăciunile Sfintei Maicii Sale, nu pentru vredniciile noastre.

            Aceasta este vestea şi taina „Sfântului Acoperământ”, anume că noi creştinii, care, pe lângă închinarea adusă lui Dumnezeu, o cinstim şi pe Maica Domnului, suntem acoperiţi faţă de urgia celui rău. Că oricât de ticăloşi am fi, rămânem fiii ei şi ea rămâne Maica noastră cea duhovnicească. Pe ea o avem ca o „apărătoare nebiruită”, care acoperă lumea cu milostivirea ei, o avocată care n-a pierdut niciodată vreun proces, care mereu poate risipi, chiar şi la Straşnicul Judeţ al lui Hristos, acuzaţiile procurorului nedrept şi invidios, Satan, prin tainicele ei mijlociri.

            Cu credinţă ne rugăm totdeauna, zicându-i: „O preasfântă Împărăteasă, Maică şi Fecioară, Una curată cu sufletul şi cu Trupul, caută cu iubire şi cu duioşie spre noi. Din slava cea cerească a Fiului Tău caută spre noi cu bunătate. Aleargă spre cei ce te cinstesc şi te iubesc, nu uita nici pe cei ce te uită şi te ocolesc, iartă-i pe cei ce te hulesc, tuturor mijloceşte harul Fiului Tău. Unora bucurie şi veselie, altora statornicie în credinţă, iar celorlalţi pocăinţă. Ca prin El mântuindu-ne, întru slava Tatălui şi bucuria Duhului Sfânt, şi ţie să îţi cântăm: „bucură-te bucuria noastră, acoperindu-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău acoperământ”.



[1]Uşa milostivirii”, Poezii, Sf. Ioan Iacob, Ed. Lumină din Lumină, Bucureşti,  2006, pag. 130.

[2] Vieţile Sfinţilor, luna octombrie, ziua întâi, pag. 5-7.

separator
© 2019 Mânăstirea Nicula - Toate drepturile rezervate.