"Cel ce primeşte cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu, primeşte pe Dumnezeu, primeşte pe Dumnezeu-Cuvântul."

Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Urmând o frumoasă rânduială statornicită în anul 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2023, în Patriarhia ­Română, ca Anul omagial al pastorației persoanelor vârstnice și Anul comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești, îndemnându-ne, astfel, să reflectăm asupra grijii pe care Biserica o are față de toate generațiile, deci inclusiv față de bătrâni.

Pentru ierarhii, clerul și credincioșii Patriarhiei Române, omagierea vârstnicilor este un moment de recunoștință adusă celor care ne-au născut, crescut și educat, celor cărora s-au jertfit pentru ca noi să fim liberi în țara și credința noastră strămoșească.

Este prilej să ne aducem aminte și de familiile sfinte din Vechiul și Noul Testament, precum și de familiile sfinte din istoria Bisericii ­Ortodoxe, care au adus în lume pe marii sfinți ai Bisericii, modele pentru noi cei de astăzi.

Nu uităm nici de vârstnicii cărturari care au format multe generații de oameni de cultură, oferind țării noastre lumină pentru suflet. Nu în ultimul rând, ne aducem aminte de părinții și bunicii noștri care, cu bunătatea, înțelepciunea și dragostea lor, au lăsat moștenire lumii o nouă generație de oameni, viețuitori pe acest pământ.

Dacă anul 2022 a fost consacrat rugăciunii și isihasmului, ca lucrare duhovnicească de propovăduire a rugăciunii neîncetate a minții și a inimii, în anul comemorativ 2023, rugăciunea este observată în relație cu frumusețea cântării bisericești, psalmodierea însăși devenind, în viața liturgică a Bisericii, rugăciune comunitară.

Comunitatea umană tradițională s-a preocupat dintotdeauna de persoanele vârstnice, considerându-le pe acestea un izvor de binecuvântare și înțelepciune, dar și de iubire milostivă, prin participarea lor la educația copiilor și a tinerilor.

Sfânta Scriptură ne vorbește despre respectul pe care comunitatea evreiască îl arăta bătrânilor. În Vechiul Testament, respectul pentru bătrâni a fost transformat într-o poruncă pe care toți aveau datoria să o împlinească: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” (Ieșirea 20, 12) sau „Înaintea celui cărunt să te ridici, să cinstești fața bătrânului și să te temi de Domnul Dumnezeul tău. Eu sunt ­Domnul Dumnezeul vostru” (Leviticul 19, 32).

Cel care nu-și respecta părinții vârstnici era văzut ca un blasfemiator: „Ca un hulitor este cel care părăsește pe tată și blestemat de Domnul este cel care mânie pe mama sa” (Ecclesiasticul 3, 16).

Noul Testament ne arată lămurit că înțelepciunea celor vârstnici ține de apropierea lor de Dumnezeu prin rugăciune și de viața virtuoasă pe care aceștia o trăiesc. Astfel, Dreptul Simeon nu era doar un om învățat, ci și un permanent rugător, luminat de Duhul Sfânt pentru a-L recunoaște pe Mesia în Pruncul ­Iisus: „omul acesta era drept și temător de Dumnezeu, așteptând mângâierea lui Israel, și Duhul Sfânt era asupra lui” (Luca 2, 25).

Dreptul Simeon L-a purtat în brațele sale pe Cuvântul lui Dumnezeu înomenit și L-a prezentat ca fiind „Lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 32). ­Astfel, înțelegem de ce, în Tradiția creștină, Dreptul Simeon devine model și ocrotitor al persoanelor vârstnice: era învățat, drept, temător de Dumnezeu, răbdător, plin de credință și nădejde.

Slăbiciunea trupească a bătrâneții este acoperită de tăria înțelepciunii, de bogăția cunoașterii, de frumusețea blândeții și a bunătății. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur învață: „Slăbiciunea trupului nu vatămă cu nimic tăria credinței.

Podoabă a Bisericii e căruntețea gârbovă unită cu credința întraripată. De ea se bucură în mod deosebit Biserica”[1]. Bătrânețea trebuie înțeleasă ca fiind mai ales vârsta la care ne apropiem de sfârșitul călătoriei pământești, când Domnul Iisus Hristos ne conduce la casa Tatălui ceresc (cf. Ioan 14, 2).

Astăzi, din nefericire, sunt foarte mulți bătrâni care trăiesc în multă însingurare, în izolare de comunitate, simțindu-se cumva inutili acesteia sau, mai mult, traumatizați de propria îmbătrânire, ajungând chiar la deznădejde.

Statisticile, la nivel mondial, arată faptul că procesul de îmbătrânire este unul foarte accelerat, 9,6% din populația lumii fiind vârstnică, adică aproximativ 800 milioane de persoane. În România, din 19,2 milioane de locuitori, trăiesc 3,7 milioane de persoane a căror vârstă depășește pragul de 65 de ani (aproape 20% din populația țării), conform raportului Institutului Național de Statistică.

În societatea secularizată individualistă, politicile sociale sunt ­contradictorii: pe de o parte, se face un efort considerabil de investiție materială și resurse umane pentru creșterea longevității vieții omului, pe de altă parte, vârstnicii sunt văzuți de populația activă a unei societăți ca fiind o povară.

În acest context, Biserica este chemată să gândească noi forme și metode pastorale actuale, apropiindu-se mai mult de nevoile și așteptările bătrânilor.

O prioritate în pastorația persoanelor vârstnice este implicarea acestora în creșterea și educarea copiilor, mai ales în ceea ce privește rugăciunea. Vârstnicii, prin maturitatea lor duhovnicească, pot ajuta mult la cultivarea vieții liturgice și la păstrarea valorilor creștine în cultura noastră, pentru binele societății și al familiei.

În unele zone ale țării, copiii îi numesc pe bunici bunul și buna, pentru că ei simt mai mult bunătatea sufletească a celor vârstnici. Se constată că și bunicii au preferințe pentru nepoți și nepoții pentru bunici, de aceea faptul acesta trebuie folosit spre o bună creștere a copiilor.

O altă prioritate pe care Biserica trebuie să o aibă în vedere în pastorația vârstnicilor este aceea de a considera perioada bătrâneții drept un privilegiu, o perioadă de creștere și îmbogățire duhovnicească prin rugăciune.

Bătrânețea nu este o povară, ci un dar al lui Dumnezeu. Bătrânețea este o perioadă a vieții omului când acesta are șansa să se apropie mai mult de Dumnezeu. Rugăciunea bătrânilor este izvorul înțelepciunii lor, dar și binecuvântare pentru întreaga comunitate.

Astăzi, Biserica Ortodoxă Română desfășoară o amplă activitate privind sprijinirea concretă a persoanelor vârstnice. Această activitate se ­concretizează în serviciile sociale, proiectele și programele social-filantropice dedicate bătrânilor.

Astfel, funcționează un număr de 27 de centre de zi, 53 de centre rezidențiale, 30 de servicii de îngrijire la domiciliu și 21 de servicii de îngrijiri socio-medicale la domiciliu. Pe lângă aceste instituții special dedicate vârstnicilor, există și 61 de birouri de asistență socială, 120 de cantine sociale și masă la domiciliu care au ca beneficiari majoritari persoanele vârstnice.

Totodată, amintim cu bucurie că s-au organizat tabere de vară pe tot cuprinsul Patriarhiei Române, în care copiii și tinerii au realizat prin intermediul preoților coordonatori ateliere intergeneraționale, multiple activități între vârstnici și tineri, în care înțelepciunea și experiența de viață s-au întâlnit într-un mod armonios și fericit cu elanul, spontaneitatea și inocența copiilor, ambele generații realizând schimburi de valori.

Organizații caritabile din Federația Filantropia oferă servicii licențiate în sistem rezidențial, în centre de zi și la domiciliu, unui număr zilnic de peste 1.000 de vârstnici. Sute de specialiști ai acestor instituții sociale din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, furnizori acreditați de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, oferă suport specializat vârstnicilor prin servicii licențiate, respectând legislația națională în vigoare.

În contextul acestui An omagial, în ziua de 11 aprilie 2023, a fost semnat un Protocol de colaborare în domeniul incluziunii și asistenței sociale între Patriarhia Română și Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, cu scopul intensificării cooperării în domeniul social, atât în ceea ce privește îngrijirea de lungă durată, cât și celelalte programe și proiecte sociale care vizează toate categoriile sociale dezavantajate.

Dintre campaniile cele mai importante la nivel național, amintim: campania „Sănătate pentru sate”, campania „Donează sânge, salvează o viață!”, care în cei 10 ani de la inițiere a înregistrat ca rezultat recoltarea a peste 23.000 de litri de sânge, cu ajutorul voluntarilor Paraclisului Catedralei Naționale și, nu în ultimul rând, programul de telemedicină (screening și diagnosticare) implementat de mai multe organizații din Federația Filantropia, prin care se asigură servicii de medicină pacienților preponderent vârstnici, care nu au posibilitatea fizică sau financiară de a accede la consultații de specialitate.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2023 și ca Anul comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești, oferind, astfel, prilej de comemorare a celor ce s-au ostenit prin munca lor, inspirați de ­Dumnezeu, să compună cântări bisericești și să le interpreteze, spre înaintarea noastră în cunoașterea lui Dumnezeu.

Cântările cuprinse în cărțile de cult ale Bisericii noastre sunt creații ale unor imnografi inspirați de Duhul Sfânt și ne ajută în înțelegerea textului scripturistic, ca parte a Sfintei Tradiții.

Textele imnurilor care se cântă în slujbele Bisericii Ortodoxe aprofundează și explică bogăția teologică a Cuvântului lui Dumnezeu. Muzica bisericească este Evanghelia cântată.

În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae spunea despre limbajul imnografic că: „Dumnezeu este atât de mare, că singură poezia poate încerca să-L exprime”[2]. Profunzimea teologică și spirituală a textelor liturgice este dată de adăparea lor permanentă din Sfintele Scripturi și din scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii care au meditat îndelung și profund la Cuvântul lui Dumnezeu.

Teologia exprimată în imnografia bisericească este una dintre cele mai bogate în sensuri și, în același timp, lămuritoare pentru credincioșii Bisericii noastre, de aceea trebuie valorificată mai mult în predicile și catehezele din zilele noastre.

Imnografi precum Sfinții Efrem Sirul, Roman Melodul, Ioan Damaschinul, Andrei Criteanul, Cosma de Maiuma, Teofan Mărturisitorul și Iosif Imnograful, Mitrofan de Smirna, Ștefan Savaitul, Casiana și alții sunt alcătuitori de cântări bisericești de o mare frumusețe, din punctul de vedere al formei, dar și de o inspirată profunzime teologică.

Imnurile liturgice au fost cântate pe teritoriul țării noastre încă de la începuturile creștinismului, iar arta cântării psaltice a fost predată de către mari dascăli și imnografi (compozitori) atât în școlile domnești, precum școala Sfântul Sava de la București, cât și în școlile mănăstirești, așa cum au fost școlile de la Mănăstirile Putna și Cozia.

Ne amintim cu recunoștință și de psalții sau cântăreții bisericești care au fost și compozitori sau creatori de cultură și limbă națională, precum: Filotei Monahul de la Cozia, Eustatie Protopsaltul de la Putna, Filothei Sin Agăi Jipei, Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Ștefanache Popescu, Ion Popescu-Pasărea și alții.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, ne aflăm la începutul Postului Nașterii ­Domnului, cunoscut și ca Postul Crăciunului. Această perioadă este, în primul rând, o pregătire, o sfințire a sufletelor și a trupurilor noastre, prin Spovedanie și Împărtășanie, dar și prilej de întrajutorare și milostenie.

Faptele milosteniei creștine, privite ca roade ale dreptei credințe, sunt expresia concretă a iubirii smerite față de Dumnezeu și de oameni.

În contextul actual, marcat de violență și multă suferință, este necesară înmulțirea rugăciunii pentru încetarea războiului și pentru întărirea spirituală a celor ce suferă din cauza acestuia.

Astăzi, când în jurul nostru vedem semne ale morții fizice și spirituale: lăcomie și violență, suferință și nesiguranță, sărăcie și indiferență, să ne rugăm Domnului Iisus Hristos să ne întărească în lucrarea noastră de ajutorare a bolnavilor, bătrânilor, orfanilor, săracilor și a celor îndoliați și întristați.

De aceea, și în acest an ne adresăm preoților și credincioșilor mireni ai ­Sfintei noastre Biserici cu îndemnul părintesc de a organiza, la parohii, mănăstiri, protopopiate și la centrele eparhiale, colecte de alimente, haine și medicamente. Acestea vor fi distribuite celor aflați în suferință și în lipsuri, familiilor defavorizate, cu mulți copii, bătrânilor și persoanelor singure, fără copii sau rude, cu precădere celor care locuiesc în mediul rural.

Fiind încredințați că veți arăta și în acest an dărnicie creștină și veți răspunde cu dragoste chemării noastre părintești în această lucrare sfântă de binefacere și ajutorare, vă mulțumim pentru generozitatea arătată în anii precedenți și vă reamintim cuvintele Domnului Iisus Hristos: ,,Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7).

Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toți românii, din țară și din străinătate, de toate vârstele, dăruindu-le sănătate și mântuire, ocrotindu-i de tot răul și întărindu-i în tot lucrul bun, spre bucuria Bisericii noastre și a poporului român de pretutindeni.

Cu multă bucurie, vă îmbrățișăm părintește și vă împărtășim binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toți!” (2 Corinteni 13, 13).

Textul este semnat de Patriarhul Daniel împreună cu toți membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

1. Sf. Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători împărătești și cuvântări de laudă la sfinți, trad. din lb. greacă și note Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, p. 559.
2. Pr. Dumitru Stăniloae, Marc-Antoine Costa de Beauregard, Mică dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, trad. Maria-Cornelia Oros, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 143.

Duhovnicul cel de foc, ieromonahul Gavriil de la Nicula

Străvechea vatră a monahismului ortodox românesc, Mănăstirea Nicula, cu renume între așezămintele de acest fel din țara noastră datorită icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, a avut puțini duhovnici îmbunătăţiţi, din cauza vitregiilor vremii prin care a trecut monahismul transilvănean. Unul dintre ei a fost părintele ieromonah Gavriil Miholca (10 aprilie 1943 – 1 octombrie 1988), ucenic al arhipăstorului cu viață sfântă, Justinian Chira al Maramureșului. Părintele Gavriil Miholca a fost adus la Nicula de părintele arhimandrit Cleopa Nanu, unul dintre vrednicii stareţi ai mănăstirii din perioada regimului totalitar (1969-1991). A lăsat o amintire neștearsă, prezența sa duhovnicească rămânând vie la Nicula, ca un izvor de har binefăcător. Părintele Gavriil s-a născut la 10 aprilie 1943, în localitatea Groşii Ţibleşului din judeţul Maramureş, într-o familie cu mulţi copii. De la o vârstă fragedă a arătat o mare credinţă în Dumnezeu, o nepotolită dragoste de rugăciune şi o profundă evlavie faţă de Biserică şi de cele sfinte. A făcut clasele primare acasă, iar de la vârsta de 9 ani a fost slugă la o familie mai înstărită. Din anul 1961 până în anul 1968, excluzând serviciul militar, a lucrat pe şantier în Târgu Lăpuş. Atât în copilărie, cât şi în adolescenţă şi tinereţe, părintele era cunoscut şi apreciat ca un om deosebit, un ales al lui Dumnezeu. Senin, paşnic, curat la suflet şi la trup, hotărât și harnic, bucuros şi gata oricând de a ajuta pe cineva la nevoie, nu a fost niciodată auzit vorbind de rău pe cineva, glumind, râzând sau preocupat de lucruri şi discuţii trecătoare, specifice tinereții.

Studiu și rugăciune

Era o fire tăcută şi meditativă, înclinat spre evlavie şi rugăciune, de aceea a și fost remarcat de Arhiepiscopul Justinian Chira, pe atunci stareţ al Mănăstirii Rohia, dar și de părintele Cleopa Nanu, pe atunci preot paroh în loca­litatea Baba, în apropierea oraşului Târgu Lăpuş. Se pare că, la îndemnul celor doi, s-a înscris la Seminarul Teologic de la Curtea de Argeş, pe care l-a absolvit la 26 iunie 1971, cu nota 10, ca șef de promoţie. În timpul celor trei ani de studii, asemeni Sfinţilor Grigorie Teologul şi Vasile cel Mare oarecând, nu a ieşit din incinta mănăstirii, neavând alte preocupări decât pe cele ale studiului și rugăciunii. Blândul și înțeleptul Arhiepiscop Teofil al Clujului, apreciindu-i râvna, cunoş­tinţele şi sfinţenia vieţii după absolvire, a încercat timp de șase luni, fără a reuși, să-l păstreze ca diacon şi secretar al său. Din multa dorinţă de a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor, părintele Gavriil a cerut să fie hirotonit preot-celib (necăsătorit) şi trimis în cea mai grea parohie existentă în întinsa (pe atunci) Arhiepiscopie a Vadului, Feleacului și Clujului, satul Cubleşul Someşan, judeţul Cluj. Aceasta s-a întâmplat în toamna anului 1971, după ce înainte a fost o scurtă vreme eclesiarh la Catedrala Arhiepiscopală din Cluj. Părintele Gavriil a slujit în această parohie vreme de 15 ani, până în 1986, când, din cauza bolii, s-a pensionat și s-a retras la Mănăstirea Nicula.

Dragoste față de semeni

Rezultatele lucrării sale pastorale, misionare şi duhovniceşti sunt extraordinare. Când părintele a mers în satul Cubleşul Someşan, starea duhovnicească şi morală a parohiei era dezastruoasă: biserica satului ruinată, casa parohială inexistentă, credincioşii trecuţi peste 50% la diferite secte, iar ceilalţi decăzuţi moral în cumplite patimi, în special cea a beţiei. Timp de 15 ani, părintele a muncit în această localitate cu o râvnă apostolică, dărâmând şi zidind duhovniceşte şi material. A dărâmat necredinţa, reaua credinţă, dezbinarea, înjurăturile, beţiile, curviile şi a zidit virtuţile credinţei: postul, rugăciunea, curăția, dragostea de Hristos, milostenia şi alte sfinte virtuţi şi fapte bune, pe care le-a sădit în sufletele oamenilor. Nopţile le petrecea rugându-se, iar ziua se afla printre beţivi şi sectari, cu Sfânta Scriptură în mâini, din ale cărei pagini cita cu o precizie uimitoare. Prin viaţa sa sfântă, prin neclintita sa credinţă, prin profundele sale cunoştinţe teologice, scripturistice, patristice, apologetice şi doctrinare, după zeci de ore de discuţii, părintele biruia convertind pe cei mai înverşunaţi sectari din rătăcirea lor ori pe împătimiţii beţivi, care renunţau la patimile şi păcatele lor. În câţiva ani, cu ajutorul Mântuitorului Hristos, a schimbat faţa acestui modest sat. Cei mai vestiți păcătoşi au devenit cei mai râvnitori credincioşi ai Bisericii, iar cei care altădată huleau, în rătăcirea lor, sfinţenia evlaviei ortodoxe, se închinau acum Sfintei Cruci, cinsteau sfintele icoane, preaslăveau pe Maica Domnului, se rugau sfinţilor, se spovedeau şi se împărtăşeau cu Sfintele Taine, purtând grijă, alături de părintele lor, de bunul mers al parohiei, de reparaţia bisericii şi construirea casei parohiale. Pentru bunătatea şi corectitudinea sa, pentru modul nepătimaş de a vorbi şi lucra în ogorul Domnului și al sufletelor omeneşti, părintele Gavriil a fost iubit chiar şi de duşmanii credinţei, de activiştii de partid, de ofiţeri ai organelor de Securitate. La scaunul său de spovedanie veneau credincioşi din toată ţara pentru sfaturi duhovniceşti, pentru rugăciuni de alinare şi tămăduirea multor boli şi suferinţe. A fost un părinte duhovnicesc iubit de credincioşii care-l cercetau, pentru că în prezenţa lui sufletele se schimbau. Părintele iradia lumină, adevăr și sfințenie, izvorâte din viaţa aprinsă de credinţă şi iubire față de Hristos, de fapte bune şi rugăciune pentru aproapele său. Îşi repeta mereu versetul: „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el”  (I In 4, 16). Părintele iubea mai ales copiii şi tinerii. Mereu cu buzunarele pline de iconiţe şi dulciuri, îi căuta şi-i învăţa cu multă iubire părintească sfânta credinţă şi cum să se poarte curat, onest, cinstit, ca buni creştini iubitori de Dumnezeu şi iubitori de oameni. Era iubit ca preot şi duhovnic, contrazicând afirmaţia Scripturii „nici un proroc nu este bine primit în patria sa” (Lc. 4, 24), căutat pentru rugăciune şi sfat şi de consătenii săi. Din localitatea Groşii Ţibleşului, datorită vieţii sfinte şi rugăciunilor părintelui Gavriil, mulţi tineri au devenit monahi şi monahii. Aprinşi de dragostea Mirelui ceresc, aceștia vieţuiesc în mănăstirile Nicula, Râmeţ, Rohiţa, Floreşti, Piatra-Fântânele şi Sfântul Munte Athos. Părintele s-a dăruit slujirii oamenilor și jertfea totul acestei slujiri, nepăstrând nimic pentru sine. Nu ştia de compromisuri, nu era complexat în prezenţa nimănui, arăta fiecăruia, la măsura şi capacitatea lui, calea spre îndreptare şi mântuire: „Căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig” (Filipeni 1, 21) şi „eu nu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”  (Galateni 2, 20), erau afirmaţiile și cuvintele sale preferate. Se raporta întotdeauna la Dumnezeu şi prin El la oameni şi la restul creaţiei, iar ceea ce l-a caracterizat a fost întotdeauna rugăciunea. Modul în care slujea sfintele slujbe era cu profundă evlavie, cu frică de Dumnezeu, cu bucurie, cu lacrimi, mai ales la Sfânta Liturghie. Părintele Liviu Rus de la Tăuți, de lângă Cluj, care i-a fost ucenic și cântăreț la strană, spunea că la Sfânta Liturghie, asemenea sfinţilor din Paterice şi Sinaxare, cădea în extaz uneori, apoi revenea și continua slujba.

Minuni și tămăduiri

Puterea rugăciunilor sale era recunoscută. Un credincios, dacă îl asculta, postea şi se ruga, și prin rugăciunile sale se vindeca de orice boală sufletească sau trupească. Desigur, pe lângă renumele de mare duhovnic, căutat de credincioşi din toată ţara pentru felul cum descoperea păcatele în sufletele oamenilor, a fost acuzat de magie şi vrăjitorie. Minunile și tămăduirile făcute de Dumnezeu prin părintele Gavriil sunt multe. Amintesc una relatată de o femeie din Timişoara, vindecată de cancer, pe care am cunoscut-o personal, aici, la Mănăstirea Nicula, în anul 1996. Femeia bolnavă a ajuns la mănăstire, iar părintele i-a făcut rugăciune, apoi i-a spus: Ajună cât poți!  Părintele a postit (ajunat) cinci zile la rând și, rugându-se, femeia s-a vindecat. Cea mai mare minune, însă, a fost viaţa părintelui Gavriil, care timp de 15 ani a purtat aceeaşi necruţătoare boală, cancer, cu bucurie şi mulţumire, fără a se plânge sau a cârti vreodată. La început s-a rugat lui Dumnezeu să-l vindece, dar Acesta plănuise ca viaţa sa să fie încununată cu mucenicia suferinţei. De trei ori a fost în moarte clinică, iar medicii afirmau că „este imposibil să mai trăiască”. A trăit încă 10 ani și, lucru uimitor, purtând o boală atât de grea, slujea Sfânta Liturghie, se ruga şi primea credincioşi pentru spovedanie, mângâiere, alinare şi vindecare. La rugăciune stătea neclintit ca o lumânare aprinsă, care se mistuia arzând de iubire de oameni şi de Dumnezeu. În ultimii ani de viaţă, foarte slăbit, gusta doar puţină apă, sufletul şi trupul lui mulţumindu-se doar cu rugăciunea şi Sfânta Împărtăşanie. Pierduse simţul mirosului şi al gustului şi avea doar o singură preocupare: întâlnirea cu Stăpânul şi Mirele Hristos. Când nu a mai putut vorbi, îi sfătuia pe oameni arătând cu degetul în Sfânta Scriptură pasajele sau versetele pe care să le citească. Ultimii trei ani din viaţă i-a trăit la Mănăstirea Nicula, din iulie 1985 până la 1 octombrie 1988, când sufletul său, curăţit de orice patimă şi lămurit ca aurul în focul suferinţei, s-a înălţat la Domnul. Obştea mănăstirii l-a iubit și preţuit. A fost călugărit la 9 mai 1986, iar după doi ani s-a mutat la cer, de praznicul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului. Avea doar 45 de ani. Părintele Gavriil a fost un mare misionar al veacului trecut, un preot-călugăr cu viaţă sfântă, un predicator neobosit şi plin de har al Cuvântului lui Dumnezeu. Predicile sale erau bine documentate, bine rostite, cu mare efect asupra ascultătorilor. Toate cuvintele pe care le predica le aplica mai întâi în viaţa personală, de aceea credincioşii din Cubleşul Someşan, din Nicula şi alte localităţi îl poartă în memorie şi-l cinstesc ca pe un sfânt. La mormântul lui arde mereu o candelă şi sunt aprinse lumânări. Este împodobit cu flori, iar cei care-l cercetează rugându-se simt un tainic fior al sfinţeniei, precum la părintele Arsenie, la Prislop, sau la cuviosul părinte Cleopa şi ceilalţi cuvioşi din tainicul cimitir al Sihăstriei. Lângă avva Gavriil odihnesc la Nicula starețul său, Cleopa Nanu, alţi monahi, poetul Ioan Alexandru, profesorul şi scriitorul Vasile Avram, profesorul şi omul de cultură Ioan Apostol Popescu.

Mărgăritare de mare preț

Cuvintele şi sfaturile părintelui Gavriil sunt păstrate şi astăzi de credincioşii care l-au cunoscut ca nişte mărgăritare de mare preţ. Iată câteva: „Doamne, ajută să-mi port crucea, cum mi-a rânduit-o Dumnezeu”; „O mie de ani de aş trăi în boală, n-aş putea să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru mila ce a avut-o spre mine”; „Mai bine să stau o mie de ani pe patul de suferinţă decât să stau o clipă cum nu se cuvine în faţa Lui”; „Dacă ai pierdut sfinţenia, ţi-a luat satan aerul mântuirii”; „Dacă iadul s-ar deschide şi ar fi văzut aşa cum este, toţi păcătoşii s-ar pocăi, dar cei care sunt pe calea pierzării (ereticii şi sectarii), dacă li s-ar cere să se unească într-o singură comunitate, nici în faţa iadului nu ar face-o”; „Omul fără sfinţenie şi lucruri sfinte este un om mort”; „În cer există tămâie, cădelniţă şi altar (Apocalipsa 8, 3-4). Cine nu are altar pe pământ nu va ajunge nici în cer”. De multe ori se ruga cu milă pentru cei care rătăceau, cerând de la Dumnezeu să-i dea lui suferinţa pentru păcatele lor. Despre frica de Dumnezeu spunea: „Ştii tu înaintea Cui stăm?! Aminteşte-ţi mereu acest adevăr că stăm înaintea lui Dumnezeu”; „Te gândeşti tu cu cine mă voi întâlni?! Nu cu un şef de stat, ci cu Cel înaintea Căruia se cutremură puterile cereşti!” Pe crucea mormântului a cerut să-i fie scrise cuvintele: „Calea adevărului am ales şi cuvintele tale nu le-am uitat”  (Ps. 118). Părintele Gavriil rămâne o figură luminoasă a duhovniciei românești, aprinsă de focul credinţei şi al iubirii dumnezeieşti, care a luminat, curăţit, vindecat şi îndrumat multe suflete pe calea mântuirii. Toţi cei care l-au cunoscut cred că va veni o zi când el va fi cinstit în mod oficial ca sfânt. Aceeaşi credinţă o are şi autorul acestor rânduri, mulţumind celor care i-au oferit de-a lungul vremii mărturii şi informaţii despre viaţa şi sfinţenia avvei Gavriil de la Nicula. Între ei se numără părintele arhimandrit Serafim de la Rohia (acum trecut la cele veșnice), părintele stareț Ioan Cojan de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba Iulia și părintele Liviu Rus de care am amintit.

Arhim. Andrei Coroian