SINAXAR

Sfântul Atanasie Patelarie s-a născut către sfârşitul veacului al XVI-lea, în oraşul Rethymno din insula Creta, primind la botez numele de Alexie. El a purtat crucea a nenumărate încercări, mărturisind dreapta credinţă într-o perioadă de mari tulburări pentru creştinătatea răsăriteană. După moartea tatălui său s-a călugărit, la metocul sinaitic din Iraclion, primind numele de Atanasie. Dorind însă o viaţă duhovnicească mai înaltă, după ce a vieţuit o vreme într-o mănăstire din Tesalonic, unde a fost hirotonit ierodiacon, a plecat în Sfântul Munte Athos, la Mănăstirea Esfigmenu, apoi la Xiropotamu. După un pelerinaj în Ţara Sfântă şi la Muntele Sinai, Atanasie Patelarie a venit pe la anul 1626 în Ţara Românească, ca dascăl. Aici a tradus Psaltirea în limba greacă populară. Marele patriarh al Constantinopolului, Chiril Lucaris († 1638), l-a chemat pe Atanasie la Constantinopol să sprijine credinţa ortodoxă atacată de necreştini şi de eretici. În anul 1631 este ales mitropolit al Tesalonicului.

În anul 1634, când Patriarhul Chiril Lucaris este trimis în exil, la Constantinopol este aşezat, pentru puţină vreme, Mitropolitul Atanasie al Tesalonicului. În cele din urmă, otomanii l-au silit să părăsească tronul patriarhal. Nevoit să strângă milostenie pentru a plăti datoriile mitropoliei, a plecat spre Moldova, unde a găsit sprijin la curtea evlaviosului domnitor Vasile Lupu (1634-1653), care l-a trimis la Mănăstirea Sfântul Ierarh Nicolae din Galaţi. Întorcându-se însă la Constantinopol, este reales patriarh, în vara anului 1652. N-a păstorit însă decât puţină vreme, după care a fost nevoit să renunţe, din pricina potrivniciei turcilor otomani, şi s-a întors la Galaţi. Ajungând în Rusia, fiind bătrân şi bolnav, a primit însemnate daruri de la ţar şi de la patriarhul Nicon (1652-1666). La întoarcere a rămas în cetatea Lubnî (din Ucraina), unde s-a aşezat la Mănăstirea Schimbarea la Faţă din Mgarsk. Cunoscându-şi mai dinainte vremea sfârşitului, Sfântul Atanasie a alcătuit un testament prin care a împărţit darurile primite de la ţar mai multor mănăstiri şi biserici din Moldova, din Sfântul Munte Athos şi din Muntele Sinai. A adormit în Domnul la 5 aprilie 1654, a treia zi de Paşti, în genunchi, cu Sfânta Evanghelie în mâini, rostind cu glas stins: „Doamne, primeşte sufletul meu!” A fost îmbrăcat în veşminte arhiereşti şi aşezat în jilţ, ţinând în mână cârja. Apoi a fost pus într-un mormânt săpat în lăuntrul bisericii Mănăstirii din Mgarsk. Prin rânduială dumnezeiască, trupul ostenit de nenumărate nevoinţe al cinstitului Ierarh a rămas neschimbat. Lucrul acesta s-a aflat după opt ani de la mutarea sa la lăcaşurile cele veşnice, atunci când mitropolitul Paisie Ligaridis al Gazei, venind la Mănăstirea din Lubnî, a avut o vedenie. Sfântul Atanasie i s-a arătat şi i-a cerut să fie scos din mormânt. Când acesta a fost deschis, trupul Sfântului Atanasie era întreg şi neputrezit, răspândind bună mireasmă. Sfintele moaşte au fost aşezate cu mare cinste în partea dreaptă a bisericii, în ziua de 1 februarie 1662, iar pomenirea între Sfinţi a Ierarhului Atanasie Patelarie s-a hotărât a fi la 2 mai, odată cu cea a ocrotitorului său, Sfântul Atanasie al Alexandriei. Cinstitele moaşte au rămas neatinse de focul care a cuprins de două ori biserica, dar nu şi pe vieţuitorii mănăstirii, pe care i-a păzit Sfântul. La începutul veacului al XX-lea, sfintele sale moaşte au fost duse la Harkov, iar din anul 1943 au fost puse spre închinare în catedrala Buna Vestire din acel oraş. În toamna anului 2004, când se împlineau 350 de ani de la mutarea sa la ceruri, a fost adus, de la Harkov la Galaţi, un fragment din moaştele Sfântului Atanasie Patelarie.

Sfântul Atanasie cel Mare s-a născut în Alexandria în anul 295 şi a trecut la cele veşnice pe 2 mai 373. A fost înmormântat în biserica de la Bucole, de la periferia Alexandriei, zidită peste mormântul Sfântului Evanghelist Marcu, primul episcop al oraşului şi întemeietorul bisericii din Egipt. Locul înmormântării Sfântului Atanasie a fost ţinut secret de creştinii alexandrini, de teama arienilor. De aceea, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte astăzi aducerea moaştelor sfântului din Biserica din Bucole din Alexandria, la Constantinopol, lucru care a fost făcut după mulţi ani de la trecerea la cele veşnice a Sfântului Atanasie.

Sfânta Matrona s-a născut în anul 1881, în satul Sebino din ţinutul rusesc Tula. Părinţii ei, Dimitrie şi Natalia, ţărani foarte evlavioşi şi cinstiţi, au dus o viaţă foarte modestă alături de cei patru copii ai lor, Matrona fiind cea mai mică. Deşi s-a născut fără vedere, mama sa a iubit-o nespus de mult. Locuind în apropierea bisericii satului, mergea la toate slujbele, stând neclintită şi învăţând cu timpul toate cântările. Pe când avea 6-7 ani, s-au arătat darurile duhovniceşti primite de la Dumnezeu, prin care putea vedea limpede gândurile şi păcatele oamenilor. Datorită purtării de grijă a boierului satului, Sfânta Matrona a făcut pelerinaje la Kiev, Moscova şi Sankt Petersburg. Acolo, intrând în Catedrala unde slujea Sfântul Ioan de Kronstadt, acesta a poruncit ca poporul să se dea la o parte şi să îi facă loc tinerei Matrona, pe atunci de numai 14 ani, numind-o „al optulea stâlp al Rusiei”, cuvinte prin care o arăta ca una dintre puţinii rugători pentru patria care avea să fie cuprinsă de persecuţia ateistă bolşevică. Pe când avea 17 ani, Sfânta Matrona nu a mai putut merge. Din acea clipă a stat tot restul vieţii mai mult întinsă pe pat, dăruindu-se cu mai multă osârdie rugăciunii, postirii şi mângâierii celor ce veneau la ea. Curând, au sosit vremuri grele şi tulburi peste Rusia: revoluţia, confiscarea pământurilor şi foametea. În anul 1925, pe când avea 40 de ani, Sfânta a venit în Moscova, locuind pe rând în diferite case ale creştinilor, dar fără a se înregistra oficial, întrucât era căutată pentru a fi arestată. Sfânta a primit oamenii credincioşi care o căutau pentru sfat şi mângâiere sufletească, până la sfârşitul vieţii, cu totul dezinteresată de vreun avantaj material. În ultimele zile de suferinţă a fost spovedită de duhovnic şi a primit cu smerenie Sfintele Taine. La 2 mai 1952, s-a mutat în lăcaşurile cele de sus, iar la 8 martie 1998, au fost descoperite moaştele sale nestricate, răspândind bună mireasmă, care au fost aşezate în mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului din Moscova. La 2 mai 1999, fericita Matrona a fost trecută în rândul sfinţilor de Biserica Rusiei, cinstirea sa răspândindu-se apoi în lumea întreagă, datorită mulţimii de minuni săvârşite credincioşilor.

Sfântul Irodion s-a născut în Bucureşti, în anul 1821, şi a primit la botez numele de Ioan. La numai 20 de ani, tânărul cu viaţă de ascet îşi găseşte adevărata menire închinoviindu-se ca frate în lavra Cernicăi. După ce a trecut prin aproape toate ascultările, datorită aleselor sale calităţi, tânărul Ioan a fost tuns în monahism în data de 3 decembrie 1846. La numai câteva zile după călugărie, pe data de 22 decembrie 1846, cuviosul a fost hirotonit preot şi duhovnic pentru întreaga obşte a mănăstirii. Experienţa uceniciei lângă Sfântul Calinic îi conferea un mare echilibru în luarea deciziilor, iar virtuţile pe care le avea îl făcuseră unul dintre cei mai căutaţi duhovnici. Odată cu învestirea Sfântului Calinic ca Episcop de Râmnic, în anul 1850, Cuviosul Irodion a trebuit să părăsească Cernica pentru a se stabili la Mănăstirea Lainici, devenind duhovnicul sfântului. Deşi avea o experienţă duhovnicească vastă, cuviosul părinte s-a supus întru totul rânduielii pe care a întâlnit-o aici. Cu acordul unanim al obştii, la data de 15 iunie 1854, cuviosul părinte a fost instalat de Sfântul Calinic în egumenia Mănăstirii Lainici. Între 1854 şi 1900, Sfântul Irodion a cerut de cinci ori să fie eliberat din ascultarea de stareţ al mănăstirii şi tot de atâtea ori a revenit la solicitarea şi nevoile obştii. Strânsese în jurul lui o obşte generoasă, mai mare decât cele de la Cozia sau Tismana. Sfântul Irodion ajunsese să fie căutat de mulţi credincioşi, făcând minuni încă din timpul vieţii: alunga duhurile rele, de multe ori le spunea oamenilor păcatele lor şi ale înaintaşilor lor. Pe 3 mai 1900, Sfântul Irodion a trecut la Domnul.

Sfintele sale moaşte au fost descoperite cu post şi rugăciune, după 109 ani de la trecerea sa la cele veșnice, sub purtarea de grijă a Mitropolitului Olteniei. În ziua de 1 mai 2011 a avut loc la Mănăstirea Lainici slujba de canonizare a Sfântului Irodion, în prezenţa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și a membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Acest sfânt Timotei, aflându-se în chipul clericilor, în Egipt, fiind anagnost, învăța poporul din satul Penapeon sfintele cuvinte. După aceea, luându-și femeie pe Mavra, și nelocuind cu dânsa nici douăzeci de zile, a fost pârât și dus la Arian, guvernatorul Tebaidei. Acesta i-a poruncit să-și aducă cărțile pe care le citea creștinilor, el însă n-a voit să facă aceasta, ci încă a zis guvernatorului că el își ține cărțile în loc de copii, și cu acestea se întărește și de îngeri este păzit, când îi cheamă într-ajutor prin puterea dumnezeieștilor cuvinte ce erau scrise în cărți; și că nimeni nu-și va da de bunăvoie copiii săi spre moarte. Pentru aceasta i-au băgat prin urechi piroane de fier arse din care i s-au vătămat și scurs luminile ochilor. După aceea i-au legat gleznele la o roată și i-au pus o zăbală în gură și l-au spânzurat cu capul în jos, legându-i o piatră de grumaji. Dar neslăbindu-se el cu aceste chinuri, a gândit guvernatorul să amăgească pe femeia lui, Mavra, zicându-i să se împodobească și să slujească idolilor. Iar ea nu a ascultat de dânsul, ci mai vârtos ascultând ce a învățat-o sfântul Timotei, soțul ei, a mărturisit înaintea guvernatorului că este creștină. Atunci i-au smuls părul capului și i-au tăiat degetele și au băgat-o în apă clocotită, în care nefiind opărită sfânta, a crezut guvernatorul că apa nu este clocotită și a poruncit să i se toarne apă în mână. Atunci sfânta a luat cu mâna ei apă din căldare și turnându-i în mână s-a jupuit pielea de pe mâna guvernatorului. Pentru aceasta au fost răstigniți amândoi și stând nouă zile răstigniți, se învățau unul pe altul să rabde chinurile, și se sfătuiau să nu slăbească, și așa și-au dat sufletele în mâinile lui Dumnezeu. În vremea când se aflau sfinții pe cruce, diavolul venind în vedenie la sfânta muceniță Mavra, i-a dat un pahar de miere cu lapte și o îndemna să-l bea, iar ea cu rugăciunea sa l-a alungat; și iarăși a văzut cum a dus-o la o apă curgătoare și o îndemna să bea, dar ea îi zise: „Nu voi bea dintr-acestea, ci din paharul vieții și al nemuririi ce mi-a pregătit Hristos.” Și așa a fost diavolul biruit și s-a depărtat de la dânsa. Și venind îngerul lui Dumnezeu, a văzut sfânta că a dus-o la cer, și luând-o de mână îi arătă un scaun și o haină luminoasă peste dânsa și o cunună, și-i zise: „Acestea ți s-au gătit ție”. După aceea a dus-o într-un loc mai înalt, și iarăși îi arătă alt scaun și haină înfrumusețată și cunună, și-i zise: „Acestea s-au gătit spre moștenire bărbatului tău. Iar osebirea locului însemnează că bărbatul tău a fost pricinuitor al mântuirii tale”.

Sfânta, care a primit numele de Maria la botez, a trăit în a doua parte a secolului al 17-lea, fiind originară dintr-un sat de pe valea Bistriței. Părinții ei, oameni de neam bun și credincioși, râvnitori de cele sfinte, au crescut-o în credință și dragoste de Dumnezeu, îndemnând-o la rugăciune, postire și fapte bune. La vârsta de 20 de ani a intrat în obștea monahală de la Schitul Silvestru, unde a deprins rânduielile cinului îngeresc, ajungând cu totul smerită și supusă, și a împlinit cu bucurie ascultările încredințate de maica stareță. După mai mulți ani petrecuți în ascultare la schit, a ales calea sihăstriei. Astfel că a primit Schima Mare și a mers pe muntele Ceahlău, unde a locuit într-un bordei. Acolo se ostenea mult, făcea sute de metanii, mânca o dată pe zi, seara, mulțumindu-se cu câțiva pesmeți muiați în apă și cu puține fructe culese și uscate chiar de ea și dormea doar câteva ore, pe un scaun. Prin rostirea zilnică a psalmilor, a ajuns să știe întreaga Psaltire pe de rost. La aceasta adăuga cercetarea zilnică a Sfintei Scripturi și rugăciunea inimii. Când și-a simțit sfârșitul pământesc aproape, Sfânta Mavra le-a rugat pe maicile care o vizitau să îi cheme preotul duhovnic să o pregătească pentru marea călătorie care-i stătea înainte. A doua zi, când maicile au intrat în chilia ei, au găsit-o întinsă pe smeritul pat, cu fața către răsărit, cu mâinile încrucișate pe piept, îmbrăcată după rânduiala călugărească.

A zecea persecuţie declanşată de împăratul Diocleţian a fost una dintre cele mai sângeroase. Creştinii îşi părăseau casele şi toate proprietăţile care le mai aveau şi îşi căutau scăparea prin munţi şi prin păduri. Furia persecuţiei se abătuse şi asupra oraşului Tars din Cilicia, care a dăruit lumii creştine pe Sfântul Apostol Pavel, pe întâiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, precum şi pe alţi mucenici şi muceniţe. Printre creştinii care fugeau în munte se afla şi Episcopul Klinon care din dorinţa de a nu lăsa singuri pe creştinii refugiaţi, a luat această hotărâre de a fugi în munţi. În oraş rămăseseră doar creştinii „tăinuiţi”, adică cei care nu-şi mărturisiseră pe faţă credinţa şi nu primiseră încă sfântul botez. Între aceştia se afla şi Sfânta Muceniţă Pelaghia. Făcea parte din clasa înaltă a societăţii din Tars şi era orfană de tată. Mama ei administra toate averile rămase şi păstra legăturile cu familiile păgânilor din înalta societate, unii dintre ei având funcţii importante la curtea împărătească din Nicomidia. Nu se cunosc împrejurările în care Pelaghia a învăţat credinţa în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Se poate să fi învăţat de la Episcopul Klinon sau de la cei doi robi din casa sa, Longhin şi Iulian, care erau creştini în taină. Când a aflat că Episcopul Klinon a fugit în munţi, Pelaghia s-a întristat, deoarece aştepta de mult timp să primească sfântul botez. Între timp, fiul împăratului Diocleţian a aflat despre frumuseţea Pelaghiei şi a trimis slujitori împărăteşti pentru a o cere de soţie. Nedorind să se căsătorească, Pelaghia a recunoscut în faţa mamei sale şi a slujitorilor imperiali că este creştină, faptă care a atras dispreţul lor. În urma descoperirii acestui adevăr, Pelaghia a reuşit să obţină de la mama ei învoirea de a se duce să îşi viziteze doica. Pe drum i-a ieşit în cale Episcopul Klinon şi coborând i-a mărturisit credinţa în Iisus Hristos şi dorinţa de a primi sfântul botez. Nefiind nici un izvor în apropiere, episcopul s-a rugat lui Dumnezeu pentru a oferi Pelaghiei Botezul Domnului nostru Iisus Hristos şi în timp ce se ruga, din pământ a ţâşnit apă şi botezând-o s-au despărţit. După ce şi-a vizitat doica, Pelaghia a fost dusă la judecată în faţa împăratului Diocleţian, chiar de mama ei. Chinurile la care a fost supusă Pelaghia nu au făcut-o să renunţe la credinţa creştină, primind în cele din urmă cununa muceniciei. În timpul împăratului Constantin cel Mare (306-337), când creştinii au dobândit libertatea religioasă în urma edictului de la Milan, s-a zidit pe mormântul Sfintei Muceniţe Pelaghia o biserică frumoasă.

Sfânta Monica s-a născut în orașul african Tagaste, în anul 322, din părinți creștini. Nu știm foarte multe despre tinerețea ei, pentru că cele mai multe informații ne sunt oferite de fiul ei, Fericitul Augustin, în capitolul al nouălea al Confesiunilor sale. Astfel, știm că s-a căsătorit cu Patritius, care era păgân și era angajat al statului roman. Împreună au avut trei copii: pe Augustin, pe Navigius și pe Perpetua, dar Patritius nu a îngăduit, ca prunci, să fie botezați. Ajuns la vârsta tinereții, Augustin trăia cu o tânără în Cartagina, având și un copil. Sfânta Monica se ruga cu credință și cu lacrimi atât pentru fiul ei, cât și pentru soț, ca să primească botezul înainte de moarte. Văzându-i rugăciunile și lacrimile vărsate pentru fiul lor, Augustin, soțul s-a convertit. Augustin a continuat, însă, să ducă o viață departe de Hristos. Pe când se afla în Cartagina, Augustin a fost captat de învățătura ereticilor maniheiști. Mai târziu, pe când Augustin se afla la Mediolanum (Milano), l-a cunoscut pe Sfântul Ambrozie și a fost cucerit de cuvântul lui. Sfântul Ambrozie, ajungând să o cunoască pe Sfânta Monica, avea o mare prețuire pentru ea. După ce s-a botezat, Augustin și mama sa Monica s-au hotărât să se reîntoarcă în Africa. Pe drum, în orașul Ostia de lângă Roma, Sfânta Monica a adormit întru Domnul, la vârsta de 56 de ani. A fost înmormântată la Ostia, iar în veacul al șaselea osemintele ei au fost mutate în cripta unei biserici și în sec. al XV-lea au fost duse la Roma. În Apus, Sfânta Monica este considerată protectoarea soțiilor și mamelor ale căror soți și fii au apucat-o pe calea pierzării. Sfânta Monica nu este menționată în Sinaxarul Bisericii din Constantinopol (redactat la jumătatea sec. al X-lea). În Apus, cultul ei s-a răspândit destul de târziu, începând cu sec. al XIII-lea. Nu se știe exact când a pătruns cultul în Biserica Ortodoxă, dat fiind faptul că cele mai amănunțite și veridice informații despre Sfânta Monica le oferă chiar Fericitul Augustin, fiul ei, în lucrarea sa Confessiones.

Sfânta Cuvioasă Matrona de la Hurezi s-a născut în Sibiu, tatăl ei intrând mai târziu în monahism pe Muntele Athos, cu numele de Nicodim. A fost crescută de la vârsta de cinci ani la Mănăstirea Sărăcinești-Vâlcea și tunsă în monahism. În 1868, a fost trimisă la Mănăstirea Horezu, unde și-a continuat nevoința și, în 1922, a fost aleasă stareță. După ce s-a îmbolnăvit grav în 1926, a fost vindecată prin rugăciune către Maica Domnului. În vara anului 1935, simțindu-și sfârșitul apropiat, și-a chemat ucenicele pentru a le îndemna la iubire, smerenie și ascultare, iar a doua zi, în timp ce recita acatistul Bunei Vestiri, și-a dat duhul cu chip senin. A fost canonizată ca sfântă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința sa din 1 iulie 2025, cu titulatura „Sfânta Cuvioasă Matrona de la Hurezi” și prăznuirea în ziua de 5 mai.

Sfânta Mare Muceniță Irina a fost singura fiică a lui Liciniu, rege în cetatea Maghedon. S-a născut păgână, iar numele ei a fost la început Penelope. Când a împlinit șase ani, tatăl ei a zidit pentru ea, dincolo de cetate, un turn cu multe camere. A fost închisă în acest turn, împreună cu 13 fecioare, o învățătoare cu numele Caria și cu Apelian, un bătrân înțelept. Într-o noapte, i-a apărut în vis îngerul lui Dumnezeu care i-a spus: Penelope, de-acum nu te vei mai numi asa, ci Irina („pace”), și vei fi multora scăpare și adăpostire și prin tine se vor mântui multe suflete, iar numele tău va fi mare în toată lumea. Sfânta Irina a aflat despre Hristos de la Apelian și a primit botezul de la Sfântul Timotei, ucenicul Sfântului Apostol Pavel. Trecerea sa la creștinism l-a înfuriat pe tatăl ei, motiv pentru care a dorit să o supună la diferite torturi. Prin darul primit de la Dumnezeu, Sfânta Irina îl va converti în chip minunat pe tatăl ei la creștinism. A fost supusă la multe chinuri în vremea a patru împărați. Regele Sedechia a îngropat-o până la gât într-o groapă umplută cu șerpi și scorpioni, dar îngerul Domnului a păzit-o pe sfânta fecioară. Apoi regele a încercat să o taie în două cu fierăstrăul, dar acesta s-a frânt de trupul ei ca și când ar fi fost de marmură. Același rege a legat-o de o roată de moară și a dat drumul șuvoiului, nădăjduind că așa fecioara se va îneca. Dar apa nu a curs, ci a stat pe loc, iar fecioara a rămas vie și nevătamată. Regele Sapor, fiul regelui Sedechia, i-a pus în picioare încălțăminte de fier, i-a încărcat în spate un sac de nisip, a înhămat-o la o căruță și a pus să fie mânată ca un animal cale lungă, dincolo de cetate. Dar îngerul Domnului a cutremurat pământul, iar acesta s-a deschis și i-a înghițit pe chinuitori. Supraviețuind tuturor torturilor, mulți păgâni au alergat la Hristos crezând și botezându-se. Sfânta Irina a intrat în cetatea lui Callinicus pentru predicarea Evangheliei. Regele de atunci al cetății, Numerian, a aruncat-o consecutiv în trei tauri din metal încins, dar nu a murit. Când Irina a sosit în cetatea Mesembria, a fost omorâtă de regele Sapur, dar Dumnezeu a înviat-o. Regele și mulți din popor văzând aceasta, au crezut în Hristos și s-au botezat. În cele din urmă, Sfânta Muceniță Irina s-a întins într-un sicriu și i-a poruncit lui Apelian să-l închidă. După patru zile, când au deschis sicriul, au văzut că trupul Irinei nu mai era în el. Așa a proslăvit-o Dumnezeu în veci pe Sfânta Mare Muceniță Irina.

Sfântul Cuvios Mucenic Efrem cel Nou s-a născut la 14 septembrie 1384, în ziua praznicului Înălțării Sfintei Cruci, în cetatea Trikala din Grecia, primind la botez numele de Constantin. Rămânând orfan de tată, a rămas în grija mamei sale, dimpreună cu cei șapte frați ai săi. În vremea aceea, otomanii cuceriseră regiunea și luau copii și tineri până în 20 de ani, înrolându-i în oastea ienicerilor și silindu-i să renunțe la credința lor și să îmbrățișeze credința mahomedană. De aceea, la vârsta de 14 ani, cu binecuvântarea mamei sale, a intrat viețuitor la Mănăstirea Buna Vestire, zidită pe locul numit Muntele Neprihăniților, de lângă localitatea Néa Makri. La tunderea în monahism, tânărul a primit numele Efrem. În această mănăstire s-a nevoit a urma lui Hristos, mai bine de 27 de ani, prin viețuire curată, blândețe și smerenie și a primit marele dar al preoției. În anul 1416 otomanii au ocupat regiunea Atica, unde se afla mănăstirea în care viețuia Sfântul. În anul 1424, atacând mănăstirea, otomanii au tăiat capetele tuturor călugărilor, Sfântul Efrem cel Nou scăpând nevătămat, deoarece se afla într-o peşteră în care obişnuia să se nevoiască. În anul următor, păgânii au atacat din nou mănăstirea, prinzându-l și pe Sfântul Efrem. În ziua de 14 septembrie 1425, când Sfântul împlinea 41 de ani, a fost luat rob. Vreme de opt luni și jumătate a fost supus la chinuri groaznice chiar în curtea mănăstirii sale, pentru a se lepăda de credință. Păgânii, văzând că Sfântul Efrem rabdă cu bărbăție chinurile, l-au țintuit cu piroane de un dud, l-au spânzurat cu capul în jos, i-au străpuns trupul cu piroane de fier și, în cele din urmă, i-au înfipt în pântece un lemn aprins. Sfântul Efrem s-a mutat la Domnul în ziua de 5 mai, în vârstă fiind de 42 de ani. Bătaia și tortura zilnică nu l-au făcut să renunțe la Hristos și să devină musulman. După moartea sa, mănăstirea a rămas pustie vreme de 500 de ani și uitarea s-a așternut peste mucenicia Sfântului. În anul 1945, mănăstirea a fost redeschisă prin venirea monahiei Macaria, care și-a ridicat o chilie între ruine și a reparat biserica. Atunci Sfântul Efrem a început să se arate în vedenie și aievea, atât monahiei Macaria, cât și altor credincioși, descoperindu-le viața sa, chipul pătimirii și locul unde se află moaștele sale. În urma acestor arătări, la 3 ianuarie 1950, au fost descoperite cinstitele sale moaște îmbrăcate în haina monahală care rămăsese nestricată. De atunci, în lumea întreagă, s-au făcut nenumărate minuni prin mijlocirea sa, Sfântul Efrem cel Nou fiind cunoscut drept grabnic ajutător și vindecător de boli. Trecerea în rândul Sfinților s-a făcut la data de 2 martie 2011, de către Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, în urma cererii Bisericii Ortodoxe a Greciei, rânduindu-i-se ca dată de prăznuire ziua de 5 mai. Fragmente din moaștele Sfântului Cuvios Mucenic Efrem cel Nou se află la mănăstirea Radu-Vodă din București și la Reședința Patriarhală.

La 40 de zile de la Sfintele Paşti prăznuim Înălţarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos, iar la 10 zile de la Înălţare prăznuim Pogorârea Duhului Sfânt. În perioada de 50 de zile de la Paşti la Rusalii prăznuim sărbătoarea Înjumătăţirii Cincizecimii „ca pe una care le uneşte şi le leagă pe amândouă”. Sinaxarul ne spune că Domnul Iisus Hristos, „sosind Sărbătoarea Corturilor, s-a suit în Ierusalim şi se ferea să fie văzut de oameni. Dar la înjumătăţirea acestui praznic, mergând în templu, îi învăţa pe oameni şi toţi cei ce se aflau acolo se minunau de învăţătura Lui …” Prin ceea ce învăţa, Mântuitorul a dovedit poporului că este Mesia; iar noi, acum, la jumătatea drumului dintre Paşti şi Rusalii, „lăudăm pe Mesia Hristos şi punem înaintea tuturor cinstirea fiecăruia dintre cele două mari praznice”.

Sfântul și Dreptul Iov era originar din orașul Idumeea, la sud de Israel, spre Peninsula Arabică. Era din neamul lui Isav, nepotul lui Avraam. Tatăl său se numea Zaret, iar mama Vosora. A trăit cu aproximativ 1925 de ani înainte de Domnul nostru Iisus Hristos. El a fost unealta de biruință asupra diavolului. Dumnezeu i-a îngăduit diavolului să-l supună pe Iov la felurite ispite. A fost prădat de hoți de toate averile sale, precum și de slujitori, iar copiii săi au murit sub dărâmăturile casei distruse de furtună. Iov și-a sfâșiat haina și și-a tuns părul în semn de doliu. Satana aștepta ca Iov să cârtească împotriva lui Dumnezeu, dar s-a înșelat pentru că Iov a căzut la pământ pentru a se închina lui Dumnezeu. Sfântul a binecuvântat pe Dumnezeu și în cele mai grele încercări în care ajunsese. Credința lui nu era fățarnică. Diavolul a adus asupra sa lepră, încât el a trebuit să plece din mijlocul oamenilor și să trăiască în afara orașului. Dreptul Iov a suferit totul cu răbdare îngerească, fără să deznădăjduiască, biruind astfel ispitele diavolului. Dumnezeu, pentru răbdarea și iubirea alesului Său, i-a întors îndoit tot ce avusese înainte (Iov 42, 10). Astfel, Iov a mai trăit încă 140 de ani, văzându-și urmașii până la al patrulea neam, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate (Iov 42, 16-17).

Sf. Mc. Varvar s-a săvârșit prin sabie în Tracia, alături de ostașii Vah, Calimah și Dionisie (+ 362). Pe când urâtorul de Dumnezeu, împăratul Iulian Paravatul (Apostatul), avea război cu un popor ce se numea franci, a trimis împotriva lor pe voievodul Vach în a cărui armată era un ostaş viteaz cu numele Varvar, creştin, însă în ascuns. Gătindu-se armatele din amândouă părţile la război, francii aveau un luptător tare, asemenea cu Goliat, care, ieşind înaintea armatei grecilor, chema la luptă deosebită pe cineva să se lupte cu el şi ocăra pe greci. Vach voievodul, ştiind vitejia fericitului Varvar, l-a chemat la sine şi l-a întrebat: „Oare vei putea să ieşi la luptă împotriva acelui mândru luptător, care se laudă în puterea sa?” Varvar, nădăjduind spre ajutorul Domnului său Iisus Hristos în care credea, nu s-a lepădat, ci a ieşit întru întâmpinarea lui întrarmându-se cu semnul Sfintei Cruci. Îmbrăţişându-se cu vrăjmaşul, l-a biruit şi l-a ucis cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru că i-a ajutat un înger al Domnului, care era pus lângă fericitul Varvar. Deci, s-au ruşinat francii şi s-au temut, iar grecii, căpătând îndrăzneală, au pornit asupra lor şi i-au biruit. Pentru o vitejie ca aceea, fericitul Varvar avea mare cinste între ostaşii greci, fiind lăudat de împărat, care l-a şi cinstit cu dregătoria de comit. După acea slăvită biruinţă asupra vrăjmaşilor, voievodul Vach, aflându-se cu oastea sa în Tracia, a voit să aducă jertfă idolilor, dându-le mulţumire pentru acea biruinţă, pe care o socotea că i s-a dăruit, nu de la Hristos Dumnezeu, ci de la zeii săi cei deşerţi, chemând şi pe comitul Varvar la acele spurcate jertfe ca pe cel dintâi biruitor. Sfântul Varvar a mărturisit că este creştin şi s-a lepădat de idoli. Voievodul a înştiinţat de acestea pe împărat, care, aducând la sine pe ostaşul lui Hristos, îl silea să jerfească idolilor. Nesupunându-se, a poruncit împăratul ca să-l pună la munci şi să-i taie pântecele cu sabia, până ce i se vor vărsa măruntaiele pe pământ. Rugându-se sfântul, i s-a arătat îngerul, care, adunându-i cele dinlăuntru, le-a băgat iarăşi la locul lor în pântece, şi astfel a tămăduit pe mucenic, încât nu era nici o urmă de rană pe trup, izbăvindu-l de munci. Văzând voievodul Vach o minune ca aceea, a crezut în Hristos împreună cu doi ostaşi, Calimah şi Dionisie, şi L-au mărturisit, iar pe spurcaţii zei i-au ocărât. Pentru aceea, din porunca împăratului Iulian, le-au tăiat capetele noilor mărturisitori ai numelui lui Hristos, Vach, Calimah şi Dionisie, şi s-au numărat cu ceata sfinţilor mucenici la cer. Iar pe Sfântul Mucenic Varvar a poruncit păgânul împărat să-l pună la felurite cazne greu de închipuit, din care însă acesta ieșea viu și pe mulți îi aducea la credință. În sfârşit, muncitorul a poruncit să taie capul mucenicului care și-a sfârșit nevoinţa sa cea pătimătoare pentru Hristos, iar trupul lui cel cinstit, luându-l episcopul Filichie, l-a pus în cetatea Mutonia din Pelopones.

La începutul păstoririi Sfântului Chiril, Patriarhul Ierusalimului (348-386), și anume în ziua Pogorârii Sfântului Duh, pe 7 mai 351, pe la ceasul al treilea din zi (adică ora 9 dimineața), s-a arătat pe cer Sfânta Cruce, de la Golgota până departe deasupra Muntelui Măslinilor. Era mai strălucitoare decât razele soarelui și se asemăna curcubeului. Patriarhul Chiril a înștiințat de această minune pe împăratul Constanţius (333-350) spunându-i că mulți dintre cei care au văzut această minune au mers în biserică și au lăudat pe Domnul nostru Iisus Hristos, a cărui putere a săvârșit această minune. Mulți iudei și păgâni au crezut în Domnul Iisus Hristos și s-au botezat.

Sfântul Mucenic Acachie a pătimit în timpul persecuției împăratului Maximian (285-305), când nu numai creștinii din sate și orașe erau urmăriți și uciși pentru credința în Hristos Domnul, ci și ostașii din armata romană erau spionați și supuși supliciilor, chiar dacă își dovediseră pe câmpul de luptă curajul și supunerea față de stat. Acachie era originar din Nicomidia (Asia Mică), centurion (sutaș) în armată. Făcea parte din cohorta Martisia a tribunului Firm care își verifica soldații asupra credinței. Sfântul i-a mărturisit că este creștin. Încercările tribunului de a-l face să renunțe la credința creștină au fost zadarnice și de aceea l-a trimis la conducătorul Vivian. Acesta a încercat și el să îl convingă în felurite moduri pe Acachie să renunțe la creștinism, însă prin răspunsurile pline de înțelepciune, Acachie a refuzat orice fel de amăgire pentru a jertfi zeilor și de aceea a fost supus multor chinuri. În cele din urmă, a fost trimis la guvernatorul Flachin al Traciei, împreună cu alți creștini, pentru a fi judecați. Pentru că nu a putut să îl convingă să apostazieze de la credința creștină, a poruncit să fie trecut prin sabie în afara orașului Bizanț.

Sfântul Codrat era originar tot din Nicomidia și a pătimit în timpul împăraților Deciu (249-251) și Valerian (252-260). Mărturisind pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos în fața antipatului Nicomidiei, l-au supus la multe chinuri. A fost trimis în Apolonida și pe urmă în Ermupole, unde a primit moarte martirică.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul a fost fiul pescarului Zevedei şi al soţiei lui, Salomi. Pescuind odată la Marea Tiberiadei, a venit Iisus şi, stând pe ţărm, i-a chemat pe cei doi fii ai lui Zevedei, Ioan şi Iacob, să devină pescari de oameni. Cei doi fraţi l-au lăsat pe tatăl lor şi l-au urmat pe Iisus. Sfântul Ioan a fost, mai întâi, ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Mântuitorul l-a chemat la apostolat împreună cu fratele său Iacob, când se aflau pe ţărmul Ghenisaretului, fiind alături de Petru şi Andrei cei dintâi chemaţi la apostolie. Sfântul Ioan Evanghelistul a fost cel mai tânăr dintre cei doisprezece Apostoli și unul dintre Apostolii cei mai apropiaţi ai Domnului Iisus; în Evanghelia sa se numeşte ucenicul pe care îl iubea Iisus (Ioan 21, 20). Sfântul a participat la Sinodul Apostolic din Ierusalim. Apoi a mers la Efes (Asia), propovăduind credinţa lui Iisus timp de 26 de ani. Tertulian şi Fericitul Ieronim menţionează că, din porunca împăratului Domiţian (81-96), Apostolul dragostei a fost exilat în insula Patmos, unde a vieţuit 15 ani. Aici, a scris Evanghelia sa, cele trei Epistole şi cartea Apocalipsei. În timpul împăratului Nerva (96-98), Sfântul Ioan s-a întors la Efes, unde a murit în al treilea an al domniei lui Traian (98-117).

Sfântul Cuvios Arsenie s-a născut la Roma în anul 354, într-o familie nobilă, având părinţi dreptcredincioşi. Crescând, a studiat retorica şi filosofia, limba greacă şi limba latină. De tânăr a părăsit dorinţa de a ajunge dregător al Imperiului şi a intrat în slujirea lui Dumnezeu, fiind hirotonit diacon al Bisericii din Roma, unde ducea o viaţă virtuoasă. Întâmplându-se ca marele Împărat Teodosie (379-395), care conducea Imperiul Roman de Răsărit, să caute, cu multă stăruinţă, un om duhovnicesc, bun vorbitor şi cunoscător al ştiinţelor vremii, care să dea bună creştere fiilor săi şi să-i deprindă la învăţătură şi, mai ales, la învăţătura cea despre Dumnezeu, a aflat despre diaconul Arsenie şi a scris Împăratului Graţian în Apus şi papei Inochentie, rugându-i să-l trimită la Constantinopol. Arsenie, cu greu fiind înduplecat, plecând de la Roma şi sosind la Constantinopol, a venit la curtea Împăratului Teodosie. Iar Împăratul, văzându-l om cinstit la fire şi împodobit cu bunătate şi gând smerit, s-a bucurat mult, şi-l cinstea ca pe un părinte şi i se smerea ca unui dascăl.

Dar el urând slava lumii şi iubind pe Dumnezeu socotea măririle oamenilor ca pe o pleavă şi dorind viaţa monahală se ruga lui Dumnezeu să-i îndeplinească rugăciunea. Deci, într-una din zile, a auzit un glas dumnezeiesc care zicea: Arsenie, fugi de oameni şi te mântuieşte! Nemaizăbovind şi schimbându-şi hainele, ca să nu fie cunoscut, s-a dus în Alexandria Egiptului şi, de acolo, în Pustia Schitului, unde a fost dat ucenic Avvei Ioan Colov, care, învăţându-l smerenia, l-a călugărit. Rugându-se Arsenie lui Dumnezeu, iarăşi s-a făcut glas din cer spre el: Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te, că acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii. Deci, ajungând el un călugăr foarte îmbunătăţit duhovniceşte, a venit la el cândva Teofil, Patriarhul Alexandriei, care, împreună cu alţii, l-au întrebat: Spune-ne nouă, Părinte, un cuvânt de folos. Şi el a zis: Dacă îl voi spune, îl veţi păzi? Iar ei i-au zis: Da, cu adevărat. Şi el a zis: Oriunde veţi auzi de Arsenie, să nu vă apropiaţi de acel loc. Şi, când urma el să se despartă de trup, l-au întrebat ucenicii lui, unde şi cum se cade să-l îngroape. Iar el a zis: Puneţi o funie la picioarele mele şi ridicaţi-mă în munte. Şi iarăşi le-a zis: Vedeţi, fiii mei, în câtă frică mă aflu, vrând a ieşi din trup? Şi ei au zis: Vedem. Iar el a zis: De când m-am făcut monah, frica aceasta n-a lipsit niciodată de la mine. Cuviosul Arsenie cel Mare, după 55 de ani de nevoinţă în pustie, a trecut la Domnul în anul 449, în vârstă de 95 de ani, fiind pomenit de Biserica Ortodoxă.

Proorocul Isaia s-a născut în Ierusalim, pe la anul 811 înainte de Hristos. Era originar din neamul regilor iudei. Tatăl său era frate cu regele Amasiei, cel care a domnit între anii 838-809. Isaia a primit o creștere aleasă, a învățat legea Domnului, iar la timpul potrivit s-a căsătorit cu una din tinerele slujitoare la templu, tinere care, pentru curățenia și sfințenia vieții ce duceau, purtau numele de prorocițe. Căsătoria lui a fost binecuvântată cu mai mulți copii. Activitatea profetică a lui Isaia s-a desfășurat în vremea regilor Asaria sau Ozia (809-757), Iotam (757-741), Ahaz (741-725), Hischia sau Ezechia (725-697) și Manase (697-642), în vremuri de grele încercări pentru poporul iudeu, atât din pricina dușmanilor din afară, cât și din aceea a abaterii lui de la urmarea legii și a cinstirii lui Dumnezeu. Pedepsele vestite de el nu puteau fi nici pe placul regilor, nici pe acela al poporului. Pentru aceasta a avut multe de pătimit. În cele din urmă și-a pecetluit prorocia cu mucenicia, la vârsta de 126 de ani, fiind tăiat cu un fierăstrău de lemn din porunca regelui Manase.

Sfântul cu cap de câine, Hristofor, a trăit pe vremea împăratului Deciu, în jurul anilor 250, sau anul 308, având ca prigonitor pe cezarul Maximin Daia. Se amintește faptul că acesta făcea parte dintr-un trib al chinocefalilor și convertit la Hristos, ajunge să fie omorât, devenind astfel martir. Un manuscris hagiografic cu viața sfântului cu cap de câine aparține episcopului Teofil Indianul, în limba greacă, de pe la jumătatea sec. IV. Potrivit acestuia, Sfântul Mucenic Hristofor era un soldat originar din nordul Africii. Tânărul soldat avea un chip nemaivăzut, fața lui semăna cu cea a unui câine, iar cuvintele îi erau stâlcite. Cu toate că acesta înfiora pe tot omul care îl vedea, nu avea un comportament fioros. Prins de către armata romană, ajunge prizonier în temnițele unde erau și creștini. Intrând în contact cu iubitorii de Hristos din Antiohia se convertește la creștinism. În cele din urmă, alături de mulți alți creștini, tânărul Hristofor va fi omorât pentru nelepădarea de dreapta credință.

Sfântul Nicolae a trăit la sfârșitul secolului III și începutul secolului al IV-lea. Datorită vieții sfinte a fost ales episcop al Mirelor Lichiei. Din cauză că a propovăduit credința în Domnul Iisus Hristos a fost prins de conducătorii cetății, a fost bătut și aruncat în temniță, împreună cu alți creștini. Imediat ce Sfântul Constantin cel Mare a ajuns împăratul romanilor, au fost eliberați toți din închisoare, inclusiv Sfântul Nicolae care a mers în Mira. În timpul vieții pământești a săvârșit numeroase minuni. De asemenea, a participat la lucrările Sinodului I Ecumenic de la Niceea din anul 325. La 9 mai 1087, pentru a nu cădea în mâinile musulmanilor, moaștele Sfântului Nicolae au fost mutate din Mira la Bari, în sudul Italiei.

Evanghelia Duminicii a 5-a după Paști conține trei mari învățături sau adevăruri: în primul rând, Mântuitorul Iisus Hristos este izvorul harului, numit în Evanghelia de astăzi apa cea vie; în al doilea rând, Hristos Domnul prezice că va veni timpul în care adevărații închinători ai Tatălui din ceruri se vor închina în duh și în adevăr, nu în muntele Garizim și nici în Ierusalim; în al treilea rând, Evanghelia ne arată că femeia samarineancă reprezintă popoarele păgâne care se vor converti la creștinism și care, împreună cu iudeii creștini care L-au primit pe Hristos, vor forma Biserica lui Hristos. Această femeie este numită de Sfântul Ioan Gură de Aur misionară, ca una care a adus nu unul sau doi ucenici la Hristos, ci populația unei întregi cetăți. Sfântul Ioan Gură de Aur o laudă pentru această lucrare a ei, pentru că dintr-o femeie păcătoasă, cu o viață confuză, ea se transformă. Harul lui Hristos este iubirea sfântă, netrecătoare și neînșelătoare. Femeia aceasta, cu afecțiune confuză, căuta o iubire autentică, dar fără harul lui Dumnezeu omul nu poate avea o iubire statornică și o iubire curată și neînșelătoare. De aceea, se vede că această femeie a simțit harul lucrării apei celei vii, adică harul pe care Hristos Domnul l-a dăruit spre vindecarea vieții ei, dar și spre lucrarea pe care ea o va săvârși.

Prin aceasta vedem cum harul lui Dumnezeu poate schimba viața omului, pe care îl convertește, îl schimbă, îl face mărturisitor al lui Hristos. Femeia aceasta este numită de Fericitul Augustin ca reprezentantă a popoarelor păgâne care vor veni la Hristos și, împreună cu iudeii care vor crede în El, vor forma Biserica lui Hristos compusă din iudei și din neamuri, din alte etnii care vor crede în Hristos. Aici vedem că Evanghelia lui Hristos nu se adresează doar evreilor, ci tuturor popoarelor. Potrivit tradiției Bisericii noastre, după Înălțarea la cer a Domnului și după Pogorârea Duhului Sfânt, femeia samarineancă a fost botezată de Sfinții Apostoli și a primit numele de Fotini, fiind pomenită în data de 26 februarie.

Sfântul Apostol Simon era de neam din Cana Galileei, cunoscut Domnului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei Maicii Sale, deoarece Cana nu este departe de Nazaret. Când Simon a avut nunta cea legiuită, a fost chemat şi Iisus cu ucenicii acolo, unde, neajungându-le vinul, Domnul a prefăcut apa în vin. Mirele, văzând o minune ca aceea, îndată a crezut că Domnul este adevăratul Dumnezeu şi, lăsându-şi nunta şi casa, i-a urmat Lui cu osârdie, pentru care s-a numit „Zilotul”, adică râvnitor. Deci s-a aprins cu atât de mare dragoste dumnezeiască către Hristos, încât şi mireasa sa și pe toate cele lumeşti le-a trecut cu vederea, pentru dragostea lui Dumnezeu, şi şi-a făcut sufletul său mireasă Mirelui Celui fără de moarte, numărându-se în ceata ucenicilor lui Hristos, şi a fost unul din cei doisprezece Apostoli. Iar după ce a primit cu ceilalţi Sfinţi Apostoli pe Preasfântul Duh, Cel ce S-a pogorât în chip de limbi de foc, a trecut în Mauritania şi în Africa, propovăduind pe Hristos şi răbdând pentru El cu râvnă înfocată. După aceea, fiind în Britania şi luminând pe mulţi prin cuvântul Evangheliei, a fost răstignit de cei necredincioşi şi s-a sfârşit prin pătimirea cea de un chip cu a lui Hristos.

Sfântul Cuvios Calistrat de la Timișeni și Vasiova s‑a născut în anul 1900 şi a trăit până în anul 1975. A fost un vestit preot misionar în Banat. Era de loc din Burdujeni, Suceava, şi a îmbrăcat haina monahală la Mănăstirea Sihăstria. În anul 1942 a fost trimis preot misionar în Banat, unde a întemeiat Mănăstirea Timișeni și a înnoit viața monastică de la Săraca, Partoș și Vasiova. Părintele Calistrat a fost vreme de 33 de ani o lumină şi un adevărat model de monah pentru călugării și credincioșii din Banat, trăind în rugăciune şi cu multă smerenie. Pentru blândețea inimii lui a primit de la Dumnezeu darul vindecărilor și al izgonirii duhurilor necurate. Şi‑a dat sufletul curat în mâinile Domnului în ziua de Paști a anului 1975.