|
|
"Întristările ce vin oamenilor sunt urmările păcatelor şi relelor lor. Dacă le răbdăm cu rugăciune, atunci vedem că vin iarăşi cele bune."
|
|
Un ierarh cu râvnă de foc. Episcopul martir Nicolae Popovici
Episcopul martir Nicolae Popovici a fost al doilea ierarh al Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, reînființată în 1920. Ierarh cu desăvârșită trăire duhovnicească, dublată de o solidă cultură teologică, a fost omul dăruit de Dumnezeu cu dragoste, credință și râvnă de foc. A fost singurul ierarh, din Biserica Ortodoxă Română, care s-a opus fățiș instaurării puterii comuniste și a luptat până la moarte împotriva ateizării țării și culturii românești, profund creștină în istoria ei bimilenară. A rămas în memoria bisericii și neamului nostru ca unul care a luptat cu prețul vieții împotriva campaniei de ateizare a spațiului și etosului românesc. Mitropolitul Antonie Plămădeală la numit "obrazul cel curat al Bisericii”1, căci prin trăirea și mărturisirea sa, episcopul Nicolae s-a asemănat eroilor și sfinților bisericii primare, care s-au jertfit pentru luminarea și mântuirea păstoriților, chiar dacă aceștia nu au vrut-o. Asemenea profeților lui Israel, s-a identificat cu voința divină spre salvarea ființei poporului român, lucrând pentru mântuirea lui. Credința sa fierbinte o mărturisește în fața regelui, cu ocazia alegerii sale ca episcop al Oradiei: "În drumul lung al unei istorii aprope bimilenare, neamul nostru a fost crescut și ocrotit, mângâiat și întărit, îndreptat și povățuit neîncetat de către Biserica noastră dreptmăritoare, care a știut să se identifice totdeauna cu aspirațiile lui firești și drepte și a știut să le ducă la strălucită izbândă. Ea a fost îngerul păzitor al neamului românesc. Ea voiește să rămână și de acum înainte și va rămâne, pentru că trebuie să rămână, același înger păzitor al lui, pentru că numai astfel va putea străbate, cu același pas hotărâtor și ducător spre ținta cea din urmă, drumul necunoscut și plin de taine al viitorului, pe care i l-a croit providența divină.2 Episcopul Nicolae a fost omul care nu s-a împăcat niciodată cu gândul că ființa neamului românesc ar putea fi ruptă de credința strămoșească, cheia de boltă a rezistențelor seculare din trecut, păzitoarea și apărătoarea noastră în viitor. Erou și martir al Bisericii și neamului, ierarh cu o "rară pregătire cărturărească și monahicească, înzestrat și cu o energie greu de egalat, o podoabă a Ortodoxiei noastre și un exemplar de elită al neamului românesc. Neobosit, modest, aspru cu sine și blând cu alții, a lucrat în tăcere, dar temeinic și cu rară râvnă de apostol"3 - (pr. prof. Liviu Stan).
1. Calea formării teologice și duhovnicești
Episcopul Nicolae Popovici s-a născut la 29 ianuarie 1903 în localitatea Biertan, județul Târnava Mare (astăzi județul Sibiu), primind la botez numele Nicolae. Biertanul, sat plin de istorie și vestigii creștine, este o veche localitate românească colonizată cu sași, atestată istoric la 1283, iar din 1397 declarată cetate. Cu toate acestea, românii sunt și astăzi peste 70 %, iar celebra tăbliță din sec. al IV-lea, cu monogramul creștin Hristos și inscripția Ego Zenovius votum posui, dovedește existența lor bimilenară. Se pare că între înaintașii familiei Popovici s-au aflat și preoți, fapt dedus din numele de familie ,,sârbizat”, transformat din Pop în Popovici. O ,,conscripție” a clerului ortodox, din anul 1805, consemna în localitatea Biertan pe preotul Vasile Popovici, hirotonit de către episcopul sârb Gherasim Adamovici. Copilul Nicolae a urmat clasele primare în școala săsească din satul natal, învățând limbile maghiară și germană. A urmat gimnaziul maghiar din Dumbrăveni, Școala Normală ,,Andrei Șaguna” din Sibiu, unde și-a luat diploma de învățător, și Liceul ,,Andrei Șaguna” din Brașov. După bacalaureat, și-a îndreptat pașii spre Academia Teologică Andreiană din Sibiu (1923-1927), unde se va remarca prin ample calități morale și intelectuale, atât în rândul studenților, cât mai ales în rândul profesorilor cu renume din spațiul academic: Nicolae Colan, viitor episcop și mitropolit, Nicolae Terchilă, Ilie Beleuță și Grigore Cristescu. Ca student a publicat articole și studii, apreciate în revistele de specialitate ale timpului, care au culminat cu eminenta și elaborata lucrare de licență: ,,Începuturile nestorianismului. Cu specială considerare asupra anatematismelor Sfântului Chiril al Ierusalimului”, apreciată cu calificativul maxim, lucrare susținută la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuți, sub îndrumarea profesorului Vasile Loichiță. Potrivit unei vechi tradiții, în anul 1925, Nicolae Popovici a făcut un pelerinaj la Ierusalim, în Palestina şi Egipt, împreună cu câteva sute de credincioși din toată țara, preoți și profesori de teologie, conduși de părintele lor duhovnicesc, mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan. Grație acestui mitropolit și părinte, teolog și cărturar de seamă, Nicolae Popovici își va completa studiile la vestita Academie Teologică din Cernăuți, unde va obține titlul de doctor în teologie cu lucrarea ,,Epicleza euharistică”, una dintre cele mai avizate fundamentări dogmatice pe această temă. Despre mitropolitul Nicolae Bălan, mentorul și susținătorul său pe tot parcursul formării sale, tânărul profesor Nicolae Popovici avea să spună, cu ocazia hirotonirii întru arhiereu: ,,M-a luat din tinerețe în grija sa părintească și a fost darnic cu mine în toate, mai mult decât părinții mei după trup”4. Apreciindu-i calitățile sale intelectuale și duhovnicești, mitropolitul Nicolae Bălan l-a hirotonit diacon necăsătorit, la 1 septembrie 1929, și l-a trimis la studii de specializare în dogmatică și filosofie, în Grecia (1927-1928), unde a audiat cursurile renumiților teologi Hristu Andruțos și Panaghiotis Bratsiotis, apoi în Germania, la Facultățile de Teologie și Filosofie din Munchen (1928-1930), Tubingen, Leipzig și Breslau (1930-1932). Cu o pregătire teologică de excepție, începând cu anul universitar 1932-1933 și până când va fi ales episcop, în 1936, va funcționa ca profesor de teologie fundamentală și dogmatică la Facultatea de Teologie Andreiană din Sibiu, unde a mai predat Omiletica (1932-1936) și Limba greacă (1934-1936). Aici, avea să devină coleg cu unii dintre cei pe care îi avusese odinioară profesori: Nicolae Colan, Iosif Hradil, Ilie Beleuță, precum și cu mai tinerii profesori Dumitru Stăniloae și Nicolae Neaga cu care fusese coleg de studii la Atena. Ca și profesor, la Sibiu, a desfășurat o amplă activitate teologică și pastoral-misionară al cărei dinamism s-a făcut resimțit în tot cuprinsul Arhiepiscopiei Sibiului. Săptămânal rostea între trei și cinci predici, susținea conferințe regulate în cadrul Astrei, publica frecvent articole și studii în paginile periodicelor din Sibiu: Revista Teologică și Telegraful Român. A fost președinte de onoare al ,,Societății de lectură a studenților”, a înființat în cadrul mișcării religioase ,,Oastea Domnului” fondul ,,Mila creștină” pentru ajutorarea permanentă a celor nevoiași, etc.6 La 23 noiembrie 1934 a fost hirotonit preot de către mitropolitul Nicolae Bălan, treaptă ierarhică care avea să-l pregătească în curând de misiunea episcopală. Contextul alegerii sale ca episcop la Oradea se datorează trecerii pe neașteptate la cele veșnice a episcopul Aradului, Grigorie Comșa (1889-1935). În această situație, la 10 decembrie 1935, vicarul de la Oradea, episcopul Andrei Magieru, orginar din părțile Aradului, a fost ales în locul său. Pe 21 ianuarie 1936, cu câteva zile înainte de instalarea acestuia ca episcop la Arad, a trecut la Domnul bătrânul episcop al Oradiei, Roman Ciorogariu. În contextul în care Andrei Magieru, fost vicar, era proaspăt episcop titular la Arad, alegerea sa la Oradea era exclusă, iar atenția tuturor s-a îndreptat spre tânărul preot profesor Nicolae Popovici. Alegerea sa era și o dorință mai veche a fostului episcop Roman Ciorogariu care, într-o scrisoare adresată mitropolitului Bălan, îi cerea acestuia învoirea și binecuvântarea ca tânărul profesor Nicolae Popovici să vină lângă el ca vicar, iar apoi să-i urmeze în scaun: ,,Datorez această îngrijire de eparhia mea, cu venerabil trecut și de înaltă nădejde pentru viitor. Dă-i binecuvântare și trimite-l de sărbători la noi, ca să vadă cu ochii lui că aici îi este locul lui.”5 Astfel, în ședința din 28 aprilie 1936, Colegiul Electoral Bisericesc întrunit la București l-a ales episcop al Oradiei cu 106 de voturi din 138 exprimate. În cuvântarea pe care a rostit-o imediat după alegere spunea: ,,Cu adâncă smerenie mă plec în fața hotărârii providenței divine, care prin graiul măritului congres mă cheamă astăzi la cârma vieții duhovnicești a dreptcredincioșilor noștri din de Dumnezeu păzita eparhie a Oradiei, de la granița de vest a țării. Prin această hotărâre sunt pus în fața unei răspunderi morale, decât care alta mai mare nu poate exista în această viață, căci nimic nu poate egala, în valoare și importață, lucrarea, pe care trebuie să o împlinească, cu frică și cu cutremur, acela, pe care Dumnezeu îl alege să poarte, în vasul de lut al ființei sale, darurile lui Hristos cele mântuitoare, în mijlocul unei lumi necăjite și bântuite de mari și cumplite crize, cum este cea de astăzi.”6 Astfel s-a despărțit de Sibiu, orașul unde a fost student și profesor, diacon și preot, cu o aprinsă lucrare misionară și pastorală, spunând: "Am venit la Sibiu cu drag și plec la Oradea cu bucurie”.7
2. Lucrarea pastorală în Episcopia Oradiei
După ce a fost tuns în monahism la Mănăstirea Cozia, a fost hirotesit arhimandrit, iar la 1 iunie 1936, a fost hirotonit arhiereu în Catedrala din Sibiu. La hirotonia sa întru episcop au participat: Nicodim Munteanu, mitropolitul Moldovei și viitorul patriarh, căruia tânărul profesor Nicolae Popovici, aflat la vârta maturității hristice de 33 de ani, îi aducea calde mulțumiri, mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, părintele său duhovnicesc, episcopii Vartolomeu Stănescu al Râmnicului, Ghenadie Niculescu la Buzăului, Andrei Magieru al Aradului, Ioan Stroia al Armatei, Nicolae Colan al Vadului, Feleacului și Clujului și Vasile Stan, vicarul de la Sibiu. Episcopul Nicolae a fost, de la începutul slujirii sale, pătruns de responsabilitatea misiunii pastorale. Asemenea sfinților și martirilor contemporani sârbi, Nicolae Velimirovici și Iustin Popovici, era însuflețit de credința că Biserica este sufletul unui popor, iar precum sufletul nemuritor este mai de preț decât orice tezaur al lumii create, așa și Biserica este mult superioară oricărei instituții omenești. În discursul ținut la palatul regal în fața suveranului, din 2 iunie 1936, cu ocazia investirii, discurs intitulat Rostul Bisericii în viața neamului, arată rolul și contribuția Bisericii în istoria neamului, care: ,,…Prin apostolatul slujitorilor ei devotați, aduce întreg dinamismul Evangheliei lui Hristos, ...dinamism capabil să schimbe fizionomia lumii întregi… Dinamismul evanghelic însemnează creștinism viu și activ, care duce la întronarea lui Hristos în viața publică și privată a fiilor neamului ”8. Ceremonia de întronizare a avut loc la 28 iunie 1936 în Catedrala cu Lună din Oradea, fiind condusă de către mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealui, înconjurat de un mare număr de preoți și credincioși. În cuvântarea rostită cu ocazia întronizării a continuat, în același ton al dorinței de slujire totală care izvorăște din iubirea fierbinte față de Hristos și de oameni, aplicând asupra vieții personale misiunea jertfelnică a Bisericii, spunând: ,,Mântuitorul a venit în lume ca să fie păstorul cel bun al lumii și să-I dea fericirea pe care numai El o putea da. Tot cel ce voiește să-I slujească Lui, cu vrednicie și-n duhul Evangheliei, trebuie să se indentifice integral cu învățătura din aceste cuvinte ale Sale. Eu am venit aici să fiu păstorul cel bun, care sufletul său și-l pune pentru oi, păstorul care se jertfește pentru păstoriții săi… Programul meu de lucru și de realizări va fi atât de mare și de larg, cât este de mare iubirea pe care o port în suflet pentru eparhia ce mi s-a încredințat spre păstorire.”9 Cuvintele sale pline de credință și iubire evanghelică, care-i umpleau sufletul, odată rostite la începerea lucrării sale pastorale ca episcop, s-au transformat în fapte. Astfel și-a început lucrarea pastorală în eparhia Oradiei prin slujbe, predici, cuvântări, sfătuiri, vizite canonice, și preocupându-se personal de starea duhovnicească a fiecărui preot și credincios din eparhia sa. Într-un raport al episcopiei, din 16 mai 1942, se arată că episcopul Nicolae Popovici a făcut un număr de 110 vizite canonice și inspecții inopinate. Așa cum Sfântul Ierarh Nifon, la Constantinopol, prin acțiunile sale pastorale a convertit de două ori câte 4000 de turci, fapt care i-a atras destituirea și exilul, episcopul Nicolae a organizat și condus campania de diminuare a concubinajului, fapt unic în istoria Bisericii noastre, al cărei rezultat a fost cununia celor 12.000 de concubini. Între 1 aprilie 1940 - 25 martie 1941 a fost locțiitor de episcop al reînființatei episcopii a Timișoarei pe care a organizat-o și înzestrat-o, chiar din fonduri personale, cu o reședință episcopală și o clădire pentru Consiliul Eparhial, în centrul orașului. La Oradea a condus campania edificării bisericilor noi din piatră în locul celor din lemn, distruse. În decurs de cinci ani în eparhie s-au zidit și s-au sfințit 20 de biserici și case parohiale. În 1937 a început demersurile pentru ridicarea unei impunătoare catedrale, în centrul Oradiei, prin cumpărarea unor clădiri și procurarea de fonduri. Însă vitregiile istoriei nu au mai permis acest lucru. Totodată, a construit la Beiuș un internat de fete, a instituit un fond eparhial pentru ajutoarea celor loviți de calamități sau nenorociri, a sprijinit foaia Episcopiei ,,Legea românească” și alte tipărituri ziditoare de suflet și a acordat o atenție specială predării Religiei în școli. În 1938, episcopul Nicolae Popovici a reprezentat Biserica Ortodoxă Română la congresul internațional al ,,Alianței pentru înfrățirea popoarelor prin Biserică”, desfășurat la Faris Bad-Larvik (Norvegia), unde a susținut o comunicare despre minoritățile din România. În timpul ocupației horthyste din Ardeal a fost batjocorit și închis, apoi expulzat într-un tren de vite din orașul de reședință, împreună cu 283 de intelectuali orădeni. Își stabilește reședința la Beiuș, în apropierea graniței, pentru a fi aproape de credincioșii săi aflați sub ocupație străină. Prin acest gest al său nu făcea altceva decât îl urma pe mitropolitul Nicolae Bălan în protestul lui față de aplicarea Dictatului de la Viena. În timpul războiului, episcopul Nicolae Popovici avea să participe la ofensiva de regăsire spirituală a românilor din Transnistria. Astfel, avea să facă parte din prima echipă de misionari de peste Nistru, cea a clericilor ardeleni, în număr de 53, îndrumată de Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, împreună cu episcopii Andrei al Aradului, Vasile al Timișoarei și Veniamin al Caransebeșului, care se va desfășura în teritoriile dezrobite de comunism ale Basarabiei și Transnistriei, între 2 - 27 septembrie 1941. În legătură cu aceste momente, amintim că episcopul Nicolae Popovici a participat la sfințirea bisericii Sfântul Dumitru din Sucleia, în duminica zilei de 21 septembrie 1941, care a avut un mare ecou în epocă. Aici, a slujit alături de Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, Vasile Lăzărescu, episcopul Timișoarei, Grigorie Leu, episcopul Hușilor, Partenie Ciopron, episcopul Armatei, arhimandritul mitrofor Iuliu Scriban, șeful misiunii românești de peste Nistru și zece preoți, în prezența lui Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, Ion D. Sandu, ministru secretar de stat la Culte, generalul Nicolae Ghineraru, prefectul și primarul Tiraspolului, ofițeri români și germani, poporul din împrejurimi, răspunsurile fiind date de corul catedralei din Tighina. Relatarea acestui moment este deosebit de importantă, deoarece ecoul pe care l-a avut în epocă avea să contribuie mult la imaginea ,,negativă” a foștilor misionari din Transnistria, în timpul regimului politic de după 23 august. Episcopii participanți la această mare slujbă aveau să fie destituiți de regimul comunist, unul dintre motivele principale fiind participarea la ,,războiul antisovietic inițiat de Ion Antonescu”. Între 10 iulie - 1 august 1942 episcopul Nicolae Popovici a mai efectuat o vizită pastorală în Transnistria, fiind însoțit de protopopul Aurel Mușet, preotul militar Ion Croitoru, preotul profesor Cornel Sava și diaconul Aurel Dărăban, secretar eparhial. A vizitat și a oficiat slujbe la o serie de biserici refăcute de români; a făcut panehide la catedrala din Odesa în memoria celor uciși în atentatul din 21 octombrie 1941, la cimitirul din Valea Dalnicului-Vacarjani și la Bereșani; a vizitat 31 de unități militare și 20 de spitale de campanie unde a rostit rugăciuni de vindecare, încurajând răniții; a sfințit bisericile din Jura și Popencu (jud. Râbnița); a asistat la Congresul studenților moldoveni din Transnistria, ținut la Tiraspol, și a răspuns invitației ,,Școlii de cultură românească pentru învățătorii moldoveni”, din același oraș, unde a rostit două discursuri: ,,Raportul dintre știință și credință” și ,,Crezul nostru național”. A împărțit 12.000 de cărți de rugăciuni și tot atâtea iconițe. După schimbarea politică de la 23 august 1944, episcopul Nicolae Popovici își va îndemna credincioșii să se roage pentru încheierea grabnică a păcii. Totodată, el încuraja pe soldații români de pe front să lupte pentru eliberarea țării, fiind permanent în mijlocul lor. Un exemplu concret în acest sens îl constituie vizita lui în mijlocul soldaților români aflați în Cehoslovacia, în perioada 4 mai - 3 iunie 1945. Începând cu Vinerea Patimilor, împreună cu preotul Cornel Sava și diaconul Cornel Moba, episcopul Nicolae a fost în mijlocul soldaților români aflați pe frontul de vest. Chiriarhul orădean s-a aflat, timp de patru săptămâni, în mijlocul soldaților din cele două armate române dintre Piestany, Praga și Brno, unde a ținut peste 44 de predici ocazionale, a vizitat 7 spitale de campanie și a oficiat peste 32 de servicii religioase publice. A slujit Slujba Învierii în satul Svetnov (Moravia), împreună cu preotul Cornel Sava, preotul militar Ion Croitoru și diaconul Cornel Moga, în dimineața zilei de 13 mai 1945, cu participarea Comandamentului Corpului 2 Armată a ostașilor români și a localnicilor, impresionați de solemnitatea ceremoniei religioase ortodoxe. După refacerea relațiilor dintre Biserica Ortodoxă Română și cea a Rusiei, episcopul Nicolae Popovici a fost implicat în stabilirea unor contacte bilaterale cu patriarhul Alexei I al Moscovei. Astfel, în perioada 23 octombrie - 6 noiembrie 1946, alături de patriarhul Nicodim Munteanu, episcopul Justinian Marina și preoții Ioan Vască și Mihail Madan, au făcut o vizită la Moscova și Kiev. În aceeași direcție, episcopul Nicolae va fi unul dintre însoțitorii patriarhului Alexei I al Moscovei, în perioada 29 mai - 12 iunie 1947, când acesta a vizitat România, în fruntea unei delegații a Bisericii Ortodoxe a Rusiei. A fost alături de patriarhul rus la Ungheni, București, Curtea de Argeș, Cluj-Napoca, Sibiu, Băcia, Timișoara, Suceava și Iași. Activitatea sa, depusă cu multă responsabilitate în problema relațiilor cu Biserica Rusiei, îl va repune în rolul de consultant al comisiei care trebuia să pregătească lucrările consfătuirii interortodoxe, ce urma să se țină în vara lui 1948 la Moscova. Cu acest prilej va mai întreprinde o călătorie la Moscova, împreună cu episcopul Iosif Gafton și profesorii de Teologie Petre Vintilescu și Gala Galaction, în aprilie 1948. După 1945, episcopul Nicolae Popovici avea să cunoască presiunile noilor politicieni instalați cu ajutorul sovieticilor. În același timp, vârsta înaintată a patriarhului Nicodim Munteanu îi determina pe membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să se gândească la o soluție cât mai bună pentru viitorul Bisericii, în contextul deja anticipatei persecuții la care putea fi supusă, precum se întâmplase în Rusia. A încercat, pe cât i-a fost cu putință legal, să se supună noi orânduiri politice instalate de după anul 1948, însă mărturisirea sa de credință nu a fost pe placul autorităților comuniste. Predicile sale electrizante, asemenea celor a marilor ierarhi ai Ortodoxiei, Vasile cel Mare, Grigore Teologul și Ioan Gură de Aur, au arătat cu îndrăzneală concepția evanghelică și credința ortodoxă în fața autorităților păgâne sau eretice. Episcopul Nicolae îndemna deschis preoții și credincioșii să aibă o atitudine de apărare a credinței și valorilor creștine. Așa cum Sfântul Vasile cel Mare impresiona pe guvernatorul păgân Modestus prin curajul cu care își apăra credința, episcopul Nicolae impresiona prin mărturisirea și curajul său. În plin regim communist, în care autoritățile forțau educația atee a tinerilor, el spunea: ,,Părinți! Să aveți grijă de copii voștri, crește-ții în spiritul evangheliei, pentru că aveți răspundere în fața lui Dumnezeu, nu-i lăsați în cinematografe și pe terenurile sportive, unde tineretul este dus cu forța și unde primește o educație antireligioasă. Aduce-ții în biserică, că aci primesc educația care-i place lui Hristos. Păstrați sufletele lor de ideile străine de neamul nostru și vă ve-ți mântui și voi și neamul nostru.” Predicile sale rostite de Anul Nou și de Paști, în anul 1950, au dus la arestarea sa: ,,Trimitem binecuvântarea bisericii stăpânirii țării și îi rugăm ca să ne ocrotească în spiritul iubirii frățești prin fapte și nu prin vorbe ca stăpânirea să fie iubită de fiii țării așa cum iubește tatăl pe fiul și reciproc, cu atât mai mult cu cât numai o stăpânire iubită de popor poate să guverneze etern. Trimitem binecuvântarea bisericii neamului nostru de pretutindeni, neamului care a suferit și suferă pentru că mulți au părăsit pe Hristos. Îi rugăm pe ei în pragul acestui an sfânt ca să nu urmeze căile rătăcirii, ci să se reîntoarcă la Hristos.Trimitem binecuvântarea celor întemnițați, celor în suferință, celor care au pierdut speranțele în viitor, trimitem îmbărbătare alături de binecuvântare și le spunem lor: „sus inimile; că este mântuire, dar numai atunci când există binecuvântare și veți cere.” Totul am spus ce am putut să spun, iar dorințele noastre fierbinți, nevăzute, numai simțite, pot să fie citite în lacrimile noastre, care este graiul viu și care vorbesc mai bine ca oricine. Ștergeți-vă lacrimile și să aveți nădejde, fiindcă anul acesta sfânt va aduce mântuire și pentru noi și pentru toți aceia care cred în Hristos Domnul Dumnezeul nostru.10 Aceste predici care îndemnau la mărturisirea curajoasă a credinței, după exemplul lui Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Avram Iancu, Horea, Cloșca și Crișan, au produs o mare însuflețire în rândul credincioșilor, care pângeau de bucurie. El a aprins în sufletele păstoriților săi speranța că orice rău îngăduit de providență, orice regim ateu, fără Dumnezeu, este grabnic trecător, doar credința în Dumnezeu și lucrarea ei sunt cele care rămân până la sfârșitul veacurilor și sunt răsplătite de Hristos la a Doua Sa Venire. Atitudinea statornică de mărturisire a adevărului evangheliei, în fața oricui, în orice timp și în orice loc, i-a atras persecuția și martiriul. Asemenea mucenicilor din primele veacuri, episcopul Nicolae a mărturisit adevărul în faptă și în cuvânt, neputând să se dedubleze în ființa sa, ori să se acomodeze cu politica de supraviețuire a Bisericii în acea periodă, prin cuvintele: ,,Ascultă de ei, dar fă cum știi...11. Astfel, la doar 47 de ani, a fost destituit din cinul episcopal prin pensionare și trimis cu domiciliul forțat la Mănăstirea Cheia, județul Prahova, care era foarte izolată în acel timp. La ruptura iremediabilă dintre ierarh și autoritățile comuniste au contribuit și unii informatorii ai securității din cadrul episcopiei și în special vicarul eparhial, fostul preot greco-catolic Andrei Coman. Deși a cerut o altă mănăstire, în Moldova sau la Sâmbăta de Sus, autoritățile nu i-au îngăduit. După această destituire, episcopii sinodali au discutat mult cazul episcopului fost orădean, după cum documentele Securității semnalează. Episcopul de Cluj, Nicolae Colan, a afirmat: ,,Procesul Popovici a fost procesul fiecăruia dintre noi; condamnarea lui Popovici cuprinde în miez condamnarea fiecăruia dintre noi. Dacă am fi fost ceea ce trebuia să fim, am fi depus cu toții cârjele, mai curând decât să-l decapităm pe Popovici.12 La Mănăstirea Cheia, episcopul Nicolae n-a avut parte de liniște, fiind urmărit permanent de către agenții de securitate. S-a încadrat în programul liturgic al mănăstirii, participând chiar și la slujbele de noapte. Tot mai bolnav, după ce autoritățile i-au interzis să mai participe la slujbe și să vorbească în biserică, spre a nu fi văzut și căutat de credincioși, agenții securității au încercat, de mai multe ori, să-l otrăvească. După toate aceste suferințe fizice și sufletești, la 20 octombrie 1960, la doar 57 de ani, a trecut la cele veșnice, fiind înmormântat în satul său natal Biertan. Astfel s-a mutat la Hristos unul dintre cei mai valoroși ierarhi și teologi ai veacului trecut. După ce regimul totalitar s-a opus ani de-a rândul, la 23 august 1992, osemintele sale au fost deshumate și așezate în Biserica cu Lună din Oradea. Prin toată lucrarea sa bisericească, culturală și național patriotică, episcopul Nicolae Popovici rămâne un arhiereu emblematic al Bisericii Ortodoxe din Transilvania și al întregii Ortodoxii românești. El s-a identificat cu sufletul, credința și suferința păstoriților săi. Prin martiriul lui nu a fost înfrânt, ci a obținut o mare biruință; strălucește în cer prin puterea iubirii lui Hristos. Exemplul curajului său, al iubirii sale jertfelnice, vor rămâne peste veacuri ca o pildă luminoasă și izvorâtoare de har, iar la vremea cuvenită, Biserica îl va cinsti cu trecerea în rândul sfinților ierarhi martiri și mărturisitori.
3. Scrierile episcopului Nicolae Popovici
Opera teologică a episcopului Nicolae Popovici cuprinde o lucrare fundamentală privitoare la epicleza în biserica creștină, cu titlul: Epicleza euharistică13. Tipărită la Sibiu în 1933, ea fost lucrarea sa de doctorat. Alături de aceasta a scris numeroase articole în periodicele ardelene: „Revista Teologică”, „Lumina Satelor”, „Telegraful Român”- de la Sibiu și „Legea Românească” - de la Oradea. De asemenea, ne-a lăsat și o carte de predici „Lespezi de altar în slujba Bisericii și a neamului, la granița de vest a țării”, apărută la Beiuș în 1942. Cartea Epicleza Euharistică a fost retipărită după anii 1990 la editura Nemira. Alături de prefața îndrumătorului, prof. Vasile Loichiță, s-a adăugat un cuvânt de recunoștință, al pr. prof. Vasile Gordon de la Facultatea de Teologie din București. În legătură cu lucrarea episcopului Nicolae, el scrie: ,,Epicleza euharistică este o lucrare-document, importantă atât din punct de vedere dogmatic, cât și liturgic. Ea prezintă cu o acrivie științifică exemplară temeiurile scripturistice, patristice și liturgice ale doctrinei ortodoxe, văzută interconfesional, cu privire la partea cea mai însemnată a Sfintei Liturghii, aceea în care darurile de pâine și de vin se prefac în Trupul și Sângele Domnului. Prin conținut și mesaj, cartea depășește granițele confesionale și se constitue, astfel, într-o mână întinsă, cu prietenie și generozitate, fraților catolici și protestanți, în dorința - tot mai accentuată astăzi, de refacere a unității creștine. Admirând erudiția ierarhului-teolog, nu uităm nici suferința lui jertfitoare de martir al Bisericii Ortodoxe, pentru care nu se cuvine doar un cuvânt introductiv, cât mai ales o lacrimă a recunoștinței totale.”14
Cartea este structurată în cinci capitole și douăzeci și opt de subcapitolele :
Capitolul I. Fundamentele Scripturistice ale Epiclezei. 1.Momentul prefacerii la Cina cea de Taină; 2.Împărtășirea Mântuitorului la Cina cea de Taină; 3.Matei 1.20 și Luca 1, 35; 4.Texte pauline.
Capitolul II. Fundamentele Patristice ale Epiclezei. 5.Justin Martirul și Filosoful; 6.Irineu; A.Părinții Răsăriteni. 7.Biserica capadociană; 8.Biserica alexandrină; 9.Biserica palestiniană și siriană; 10.Biserica constantinopolitană. B.Părinții Apuseni. 11.Biserica africană; 12.Biserica milaneză; 13.Biserica hispanică. C.Mărturiile Ereticilor. 14.Epicleza la gnostici; 15.Nestorieni și monofiziți.
Capitolul III. Fundamentele Liturgice ale Epiclezei. A.Liturghiile Răsăritene. 1.Epicleza în liturghiile din familia alexandrină; 17.Epicleza în liturghiile din familia antohiană; B.Liturghiile Apusene. 18.Epicleza romană; 19.Epicleza anglicană; 20.Epicleza mozarabă; 21.Epicleza milaneză; 22.Obiecțiuni liturgice. C.Mărturii Sinodale ale Epiclezei.
Capitolul IV. Învățătura teologilor din veacurile IX-XVII privitoare la epicleză. 23.Teologi din veacurile IX-XVI; 2.Teologi din veacurile XIV-XVII.
Capitolul V. Teorii catolice pentru explicarea epiclezei. 25.Teoria lui Ioan Turrecremata; 26.Teoria cardinalui Visarion; 27.Teoria lui C. Henke; 28.Teoria cardinalului Alvaro Cienfuegos; Teoria lui L.A.Hoppe; Teoria lui J.Th. Franz; Teoria lui E.Bouvy; Teoria lui Cagin.
Prin lucrarea epicleza euharistică, epicopul Nicolae Popovici prezintă învățătura ortodoxă despre Sfânta Euharistie, fundamentată scripturistic, patristic, liturgic și canonic, în paralel cu evoluția învățăturilor și practicilor liturgice euharistice, mai mult sau mai puțin greșite, din lumea creștină din răsărit și apus, de-a lungul istoriei sale. Pătruns de adâncă credință și evlavie, de iubire dumnezeiască și conștiință dogmatică ortodoxă, el mărturisea: ,,Taina sfintei euharistii este o capodoperă a iubirii, a milei și atotputerniciei divine. În ea și prin ea Domnul nostru Iisus Hristos se întrupează și se jertfește fără încetare și în chip nesângeros pentru mântuirea oamenilor de pretutindeni și din totdeauna. În ea și prin ea ni se dă spre mâncare și băutură însuși Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, și aceasta pentru ca uniți fiind cu El - izvorul vieții și al nemuririi - viață să avem întru El și pururea întru această viață să rămânem.”15
A doua carte a episcopului Nicoale Popovici este cartea de predici ,,Lespezi de altar.”16 Apărută în perioda dictatului la Beiuș, în anul 1942, cartea adună cuvântările sale din cei opt ani de episcopat orădean. În cuvintele sale descoperim pe episcopul cel de foc, ale cărui cuvinte sunt fulgere scânteietoare ale adevărului evanghelic. Cartea este împărțită în patru capitole care cuprind cuvântări pe o anumită temă dată de contextul în care a fost rostită cuvântarea.
Capitolul I. Chemarea la Apostolat, cuprinde cinci cuvântări prilejuite de alegerea, hirotonirea, investirea și înscăunarea sa ca episcop la Oradea: 1.Chemarea la apostolat; 2.Darul arhieriei; 3.Rostul bisericii în viața neamului; 4.Trimiterea la propovăduire; 5.La începutul drumului.
Capitolul II. Lespezi de altar, cuprinde opt cuvântări rostite la punerea unor pietre de temelie, sfințiri, investiri: 1.Pentru un nou Sion la Oradea; 2.Pe drumul consolidării și al reparațiilor istorice; 3.Ortodoxia bihoreană pe drumul biruințelor pastorale și culturale; 4.Un nou așezământ în lumina Episcopiei: Școala Normală de conducătoare de la Beiuș; 5.Biserica în slujba școalei românești; 6.Păstorul Maramureșului voievodal; 7.Catedră apostolică în metropola Banatului; 8.Un binefăcător: Protopopul - Colonel Ion Papp.
Capitolul III. Propovăduind Evanghelia, sunt douăsprezece cuvântări pastorale trimise păstoriților săi la praznicile Nașterii și Învierii Domnului nostru Iisus Hristos: 1.Pe pământ pace; 2.Iisus Hristos-învierea noastră; 3.Un singur Mântuitor; 4.Dumnezeirea Mântuitorului; 5.Smerenia Fiului lui Dumnezeu; 6.Izbăvirea strămoșilor; 7.Mântuitorul lumii; 8.Roadele Învierii Domnului; 9.Îndemn pentru ajutorarea celor refugiați și expulzați; 10.Libertatea creștină și libertatea noastră națională; 11.Misiunea bisericii ardelene în Basarabia și Transnistria; 12.Fiți milostivi.
Capitolul IV. Atitudini, cuprinde patru cuvântări publice rostite la anumite evenimete, ca dezveliri de statui, congrese, cursuri misionare: 1.Cuvânt la dezvelirea statuii lui Vasile Lucaciu din Satu Mare; 2.Pedagogia creștină; 3.Ne trebuiesc caractere; 4.Școala ortodoxiei ardelene. Caracteristica generală a cuvântărilor episcopului Nicolae este desăvârșita credință în Dumnezeu și adânca simțire duhovnicească de care sunt pătrunse. Urmează profunda sa dragoste față de Biserică, lucrarea ei în istorie și față de neamului nostru românesc, neam cu care s-a identificat până la moartea martirică. În al treilea rând, desăvârșita exprimare teologică a învățăturilor dogmatice, morale, liturgice, canonice și istorice ale Bisericii noastre. Paginile scrisorilor sale pastorale amintesc de marii sfinți părinți și teologi ai Bisericii din veacurile ei de aur. Iată un fragment din prima pastorală trimisă preoților și credincioșilor orădeni la praznicul Nașterii Domnului, din anul 1936:
,,Astăzi Cel fără de-nceput începe a fi; astăzi cel nevăzut Se vede; astăzi Cel ce locuiește în lumina neapropiată între noi se sălășluiește; astăzi Cel nepipăit se pipăie; astăzi Cel necuprins de ceriuri în peșteră se cuprinde; astăzi Cel ce umple toată lumea în iesle încape; astăzi cel nemărginit în scutece se înfașă; astăzi Fiul lui Dumnezeu, Fiul Fecioarei se face; astăzi Cel născut din Tatăl fără de mumă se naște din mumă fără de tată; astăzi Cel fără de păcat ia asupra sa păcatele lumii; astăzi Cel nepătimitor începe a pătimi; astăzi Judecătorul cel drept Mântuitor milostiv al nostru se face; astăzi Adam cel ceresc deschide raiul încuiat de Adam cel pământesc; astăzi Cel ce este chipul și icoana lui Dumnezeu chipul robului îl ia; astăzi Cel înconjurat ca un Dumnezeu de mărire cerească cu sărăcia omenească se îmbracă; astăzi Păstorul cel bun al neamului omenesc, slăvit de păstori la noi se pogoară; astăzi ceriul până la pământ se pleacă, pentru ca pământul la ceriu să se înalțe” 17.
Despre cel mai important eveniment din istoria lumii, Învierea lui Hristos, asemenea glăsuiește: ,,Învierea Domnului este praznicul celei mai mari biruințe duhovnicești din această lume. Este biruința cerului asupra iadului, biruința Fiului lui Dumnezeu celui întrupat, asupra diavolului celui căzut, biruința lui Adam cel nou asupra șarpelui ispititor al lui Adam cel vechi, biruința luminii asupra întunericului, biruința curăției și sfințeniei asupra păcatului, biruința ascultării asupra neascultării, biruința smereniei asupra mândriei, biruința nestricăciunii asupra stricăciunii, biruința vieții asupra morții”18.
Note:
- Mitropolit Antonie Plămădeală, Obrazul curat al Bisericii în „Telegraful Român”, an 140, nr. 31-34.
- Dr. Nicolae Popovici, Episcopul Oradiei, Darul arhieriei în Lespezi de Altar, Beiuș, 1942, p. 7.
- Pr. prof. Liviu Stan, „Telegraful Român”, nr. 23, iunie 1942, p. 4.
- Dr. Nicolae Popovici, Episcopul Oradiei, Trimiterea la Propovăduire în Lespezi de Altar, Beiuș, 1942, p. 15.
- Dr. Nicolae Popovici, Episcopul Oradiei, Chemarea la Apostolat în Lespezi de Altar, Beiuș, 1942, p. 9.
- Pr. Prof. dr. Nicolae Neaga, Episcopul martir Nicolae Popovici în „Mitropolia Ardealului”, an XXXV, nr. 6, 1990 p. 100.
- Dr. Nicolae Popovici, Episcopul Oradiei, Chemarea la Apostolat în Lespezi de Altar, Beiuș, 1942, p. 11.
- Pr. dr. Ioan Codorean, Episcop dr. Nicolae Popovici (1936-1950), o jertfă vie pe altarul Bisericii și al neamului, www.episcopiaortodoxaoradea.ro, accesat la 5.09.2020, p. 3.
- Ibid, nota 5, p. 12.
- Ibid, nota 9, p. 84.
- Fabian Seiche, Episcopul Nicolae Popovici (1903-1960) în Martiri și mărturisitori români din secolul XX în închisorile comuniste din România, Editura Aghaton, Făgăraș, 2014, p. 441.
- ACNSAS, fond Informativ, Dosar 2669, vol. II, 21, Episcopul Nicolae Popovici Mărturisitorul, www.fericiticeiprigoniți.ro, accesat în 5.09.2020.
- Dr. Nicolae Popovici, Epicleza Euharistică, Editura Nemira, București, 2003.
- Ibid, nota 13, p. 5.
- Ibid, nota 13, p. 17.
- Episcop Dr. Nicolae Popovici. Lespezi de altar. Beiuș, 1942.
- Ibid, nota 16, p. 81.
- Ibid, nota 16, p. 135.
|
|
|
|
Maica Domnului – singura bucurie
și ultima nădejde într-o lume în agonie 1
Sfinții
Părinți au iubit-o foarte intens pe Maica Domnului și au încercat
pe măsura acestei iubiri să o laude, în toate aspectele, având în
față tabloul pe care l-au înfățișat Sfântul Apostol și
Evanghelist Luca și Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, dar mai
ales Sfânta Tradiție, care ne-a oferit cele mai multe amănunte în
ce o privește.
Maica
Domnului este, mai întâi de toate, cea care ne copleșește cu o
dragoste imensă, care nu este doar asemenea
iubirii lui Dumnezeu, El Însuși fiind iubire, ci am credința că
este aceeași.
Dacă cercetăm scrierile Sfinților Părinți, aflăm că toată
dragostea pe care ne-o poartă Dumnezeu s-a transmis în pântecele
Fecioarei Maria: prin ea ne-a izvorât izvor de apă vie, care se
revarsă peste noi acum și până la sfârșitul vieții noastre,
până în clipa trecerii noastre din lumea aceasta. Sunt Sfinți
ruși care ne spun că în momentul plecării noastre în eternitate
o întâlnim pe Maica Domnului, care ne împărtășește această
dragoste.
Maica
Domnului, la praznicul Adormirii ei, este considerată „Paștele
verii”. Domnul nostru Iisus Hristos, la Sfintele Paști, pe care le
sărbătorim primăvara, S-a făcut începătură de înviere tuturor
celor adormiți. El S-a înviat pe Sine Însuși, așadar, El este
începătura învierii ca Dumnezeu întrupat, însă, între oameni,
începătura învierii celor adormiți s-a făcut prin Maica
Domnului, care a fost doar om, nu și Dumnezeu, precum Domnul nostru
Iisus Hristos. Așadar, sărbătoarea „Paștelui verii”, la care
suntem părtași la 15 august, ne privește pe fiecare dintre noi:
Maica Domnului este începătura învierii tuturor oamenilor
adormiți, fiind înviată cea dintâi prin puterea, lucrarea și
harul Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul ei.
Atmosfera de mare praznic, de înviere, se verifică deplin la
Mânăstirea Nicula: atunci când icoana făcătoare de minuni
înconjură biserica nouă, după prohod, și toată lumea cântă
imnuri în cinstea Maicii Domnului, fiecare poate experimenta o stare
de preafrumoasă înviere. Așadar, Maica Domnului este cea care
mijlocește pentru noi prin iubirea ei și prin iubirea care i s-a
dăruit: singura bucurie și ultima nădejde într-o lume în agonie.
Îmi
întemeiez aceste cuvinte pe cele ale Sfinților Părinți, pe logica
și experiența lor duhovnicească, ei fiind reperele noastre
necesare. Referitor la „Paștele verii”, Părintele Mitropolit
Ierótheos
Vlahos scrie următoarele: „Desigur, există o diferență
esențială între ei, pentru că Hristos Și-a înviat singur
trupul, prin Dumnezeirea Sa, câtă vreme învierea Născătoarei de
Dumnezeu s-a făcut prin puterea și lucrarea lui Hristos, Fiul ei”.
Aceste cuvinte se susțin pe temeiuri scripturistice pe care Sfinții
Părinți le-au aprofundat, iar noi încercăm, la rându-ne, după
puterea noastră, să ajungem cu ele la inima oamenilor, dar și la
inteligența lor, chiar dacă păstrăm întâietatea inimii, Maica
Domnului însăși fiind, înainte de minte, inimă. Astfel, Sfântul
Apostol și Evanghelist Ioan spune: „Cel ce ascultă cuvântul Meu
și crede în Cel care M’a
trimis, are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s’a
mutat din moarte la viață” (Ioan
5, 24). Înțelegem prin cuvântul evanghelic că Maica Domnului,
născându-L pe Dumnezeu-Fiul, s-a făcut începătură învierii
tuturor celor adormiți, a avut această experiență de a trece de
la moarte la viață și de pe pământ la cer, asemenea Domnului
nostru Iisus Hristos. Cu alte cuvinte, Maica Domnului a murit ca
fiecare om – nu cum a fost înălțat la cer Sfântul Proroc Ilie,
fără a trece prin moarte –, fiind apoi răpită la cer cu trupul,
fără să treacă prin judecată, precum Fiul ei, Dumnezeu-Cuvântul.
Astfel,
Maica Domnului rămâne un reper care trebuie să fie un laitmotiv
pentru viața noastră, spre a o imita cât mai mult cu putință.
Știm din Sfintele Scripturi, din Sfânta Tradiție, că noi, când
ne mutăm din această lume, plecăm doar cu sufletul. Trupul rămâne
în pământul din care a fost luat, iar sufletul trece în veșnicie,
unde va fi judecat și așezat într-o Împărăție deplină sau –
ceea ce nu ne dorim nicidecum – în iad. Când Maica Domnului a
plecat în eternitate, a plecat cu trupul, așa cum ar trebui să o
facă omul la sfârșitul veacurilor, la a Doua Venire a Domnului
nostru Iisus Hristos. Mitropolitul Bartolomeu Anania vorbește despre
trei etape sau ipostaze ale Împărăției lui Dumnezeu, pe care le
numește astfel: cea dintâi este Împărăția liturgică, în care
trăim noi astăzi; cea de a doua este Împărăția aurorală, raiul
pierdut al lui Adam; iar ultima etapă este cea a Împărăției
plenare, depline, care ne va fi oferită după cea de-a Doua Venire a
Domnului nostru Iisus Hristos și după Judecata de Apoi.
Maica
Domnului a trecut de cea de a doua etapă, fiindcă ea, purtându-L
pe Domnul nostru Iisus Hristos în ființa sa, și-a sfințit în așa
măsură viața și trupul, încât nu a fost nevoie să treacă prin
judecata particulară, această afirmație întemeindu-se pe
cuvintele Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan. Noi putem avea
această experiență doar prin Maica Domnului, o experiență care
este de dorit, pentru că judecata particulară este o judecată
nedeplină. Astfel, Maica Domnului a trecut direct prin judecata
universală, pentru că ea este cea „nepătată”, cea fără de
păcat, păcatul strămoșesc fiindu-i șters la Buna Vestire, când
prin Duhul Sfânt S-a întrupat în ființa ei Fiul lui Dumnezeu.
Așadar, o numim pe Maica Domnului „Paștele verii”, o întâlnim
la praznicul Adormirii ei la Mânăstirea Nicula și pretutindeni, ne
bucurăm de prezența ei, de lucrarea ei, de implicarea ei în
istoria mântuirii noastre. Ea ne călăuzește de la începutul până
la sfârșitul vieții noastre, iar după trecerea noastră din
această lume, până în Împărăția lui Dumnezeu.
Maica
Domnului este Biserică, fiindcă ea ne naște. Biserica îi naște
pe fiii lui Dumnezeu prin faptul că, generație după generație, îi
botează în numele Sfintei Treimi. Iar Maica Domnului face aceasta
prin faptul că L-a primit în ființa ei pe Domnul nostru Iisus
Hristos, Care Și-a asumat întreaga fire omenească. Să avem
această imagine extraordinară: Maica Domnului nu L-a născut doar
pe Dumnezeu-Fiul, ci ne-a născut și pe noi înșine, pe toți
oamenii de la Adam până în zilele noastre și-i va naște pe toți
cei ce vor veni, în continuare, până la sfârșitul veacurilor.
Acest lucru este o mare mângâiere pentru noi toți, care suntem în
gestația permanentă a Maicii Domnului prin trupul Bisericii –
trupul mistic al Domnului Iisus Hristos, fiind „mădulare fiecare
în parte” (1
Corinteni
12, 27). Este o mare mângâiere să știm că noi ne aflăm în
interiorul Maicii Domnului. Acest interior
înseamnă libertate, deși, când spunem „interior”, am crede că
suntem între oarecare limite; dimpotrivă, noi suntem pe deplin
liberi, fiindcă Maica Domnului L-a cuprins înlăuntrul ei pe Cel
Necuprins. Iar dacă L-a cuprins pe Cel Necuprins și noi suntem în
interiorul necuprins, într-o maximă libertate, înlăuntrul Maicii
Domnului. Mai mult, ea ne dăruiește să fim înlăuntrul lui
Dumnezeu, pentru că ea, cuprinzându-L pe Fiul lui Dumnezeu, a făcut
posibil ca firea omenească să ajungă în sânul Sfintei Treimi,
adică să fim „părtași ai firii celei dumnezeiești” (2
Petru
1, 4), să stăm de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, prin Înălțarea
Domnului nostru Iisus Hristos la Cer. Astfel a intrat firea noastră
în interiorul lui Dumnezeu, iar acest lucru înseamnă deplină
libertate, dăruită nouă de Dumnezeu prin Maica Domnului, fiindcă
ea s-a făcut pricina Întrupării Domnului nostru Iisus Hristos,
pricina mântuirii noastre.
Sfântul
Maxim Mărturisitorul spune despre Maica Domnului: „Prin tine s-a
dezlegat blestemul maicii dintâi,/
prin tine s-a rupt peretele vrajbei,/ prin tine s-a nimicit
stăpânirea morții,/ prin tine am biruit asupra păcatului,/ prin
tine s-a sădit fecioria între oameni”.
Această ultimă imagine, mai cu seamă, ar trebui să ne reprezinte,
fiindcă Maica Domnului nu doar pentru ea însăși este fecioară –
înainte de naștere, în timpul nașterii și după naștere –, ci
ne-a dăruit acest har și nouă tuturor, ca posibilitate să fim
asemenea ei. Acest lucru înseamnă să fim pe deplin sinceri,
transparenți, și este posibil, iată, doar prin Maica Domnului. Ea
s-a arătat așa cum era – și cum a rămas pentru veșnicie –
atunci când Arhanghelul Gavriil i-a adus Buna Vestire, când i-a
vestit faptul că Îl va întrupa pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe
Care nu-L putem avea dacă nu trăim în lumină, în adevăr. El
Însuși spune: „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan
8, 12), „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan
14, 6). Așadar, nu sunt mai multe adevăruri, precum nu sunt mai
multe Biserici. Părintele Dumitru Stăniloae afirmă acest lucru cu
multă vigilență,
punctând faptul că există o singură Biserică, celelalte fiind
„Biserici nedepline”,
afirmație susținută în cadrul sinoadelor și forurilor ecleziale
și de Preafericitul Patriarh Daniel Ciobotea. Există un singur
adevăr deplin, pe care îl aflăm prin Maica Domnului, care este
însăși transparența Bisericii noastre. Ea este ochiul prin care
vedem lumina, adevărul, este ochiul duhovnicesc, precum spune
Sfântul Nicolae Cabasila.
Iar la Sfântul Maxim Mărturisitorul mai găsim scris: „prin tine
învățăm hotărârea în faptele bune”
– Maica Domnului nu a făcut nicio faptă rea, nici umbra păcatului
n-a cunoscut-o; ea este cea care ne îndeamnă la bine – „prin
tine ni s-a dat înțelepciune, smerenie și iubire”.
Înțelepciunea, smerenia și iubirea sunt cele trei stele pe care le
vedem pe veșmântul Maicii Domnului.
În
Acatistul Bunei Vestiri, care este prototipul tuturor acatistelor pe
care noi le rostim, imnograful spune: „Bucură-te, zorii zilei
celei de taină”. „Ziua cea de taină” este ziua cea neînserată
a Împărăției lui Dumnezeu; ziua cea neînserată este ziua a
opta. Noi trăim vremea zilei a șaptea. Știm că după cele șase
zile în care Dumnezeu a lucrat și care s-au încheiat, fiecare din
ele – „Și a fost seară și a fost dimineață” (Facerea
1, 5; 1, 8; 1, 13; 1, 19; 1, 23; 1, 31) –, în ziua a șaptea
Dumnezeu „S’a
odihnit de toate lucrurile Sale” (Facerea
2, 2) și „a văzut Dumnezeu toate câte făcuse: și iată că
erau foarte frumoase” (Facerea
1, 31). Însă ziua a șaptea s-a găsit a fi și ziua „neodihnei”,
deoarece păcatul protopărinților noștri Adam și Eva i-a năruit
lui Dumnezeu liniștea, odihna. Așadar, Dumnezeu caută să-Și afle
odihna și o află în Sfinții Săi. Găsim acest lucru în slujba
Utreniei, precum și în Sfânta Liturghie: „Dumnezeule Sfinte, Cel
ce întru sfinți Te odihnești”.
S-a odihnit Dumnezeu după ce S-a căit că l-a pierdut pe om prin
potop (Facerea
8, 21-22) și a lăsat curcubeul pentru pace (Facerea
9, 11-16), însă este încă o odihnă
neliniștită
ori o liniște
neodihnită.
Liniștea deplină pe care o dorește în ziua a șaptea, o va găsi
în ziua a opta, a neînseratei Sale Împărății. Sfântul Maxim
Mărturisitorul este cel care scrie aceste lucruri despre ziua a opta
– ziua neînsângerată, ziua a șaptea fiind cea însângerată,
fiindcă a fost punctată de Crucea Domnului nostru Iisus Hristos.
Așadar,
noi trăim în epoca zilei a șaptea, ziua
însângerată,
în care ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului Iisus
Hristos, Care Se află în stare de jertfă permanentă. De aceea
spunem la Liturghie: „Dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine,
mai adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăției Tale”,
pentru că atunci ne vom împărtăși cu Domnul nostru Iisus Hristos
neînsângerat.
Acum ne împărtășim cu El în stare de jertfă, însângerat,
iar acest lucru ne este facilitat de Maica Domnului, fiindcă ea se
face izvorul Vinului liturgic. Ea este cea care ne dăruiește Trupul
lui Hristos. Dacă Sfântul Apostol Filip spune: „Doamne,
arată-ni-L nouă pe Tatăl și ne e de-ajuns” (Ioan
14, 8), iar Domnul Hristos îi răspunde: „Cel ce M’a
văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (Ioan
14, 9), „Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine” (Ioan
14, 11), prin extrapolare, dacă ne referim la aspectele fizice,
trupești, cine Îl vede pe Fiul, o vede pe Mama Lui, iar cine o vede
pe Mama Lui, Îl vede pe Fiul. Dacă vorbim despre Trupul lui
Hristos, vorbim despre trup fără de tată din mamă – Trup și
Sânge din Maica Domnului. Desigur, aceasta nu înseamnă că ne
împărtășim de Maica Domnului, atunci când ne apropiem de Sfântul
Potir, dar ne împărtășim de Domnul nostru Iisus Hristos, Care are
Trup și Sânge din Maica Domnului. Aceasta este o certitudine.
Sfinții Părinți pe acest temei o cinstesc pe Maica Domnului și
nici noi nu o putem despărți de Fiul ei: sunt într-o unitate
indisolubilă. De aceea, ea este pricina mântuirii noastre, aureola
mântuirii noastre, și rămâne până la sfârșitul veacurilor.
Dacă Părinții care au meditat la aceste aspecte spun că pe drumul
dintre moarte și viață ne întâlnim cu ea, nu o putem ignora.
Voi
încheia rezumând la esență cele spuse. Trebuie să trăim în
interiorul Maicii Domnului: ea este cea care ne naște în permanență
și simțim foarte mângâietor acest lucru. De pildă, în ce mă
privește, când sunt în preajma Maicii Domnului de la Mânăstirea
Nicula, simt că mă naște din nou, fiindcă ea mă descoperă așa
cum sunt, așa cum ni L-a descoperit pe Fiul ei. Prin El, Domnul și
Dumnezeul nostru, Care S-a așezat de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl,
ne aflăm în interiorul Sfintei Treimi, unde ni se oferă o maximă
libertate, ceea ce este o deplină mângâiere, lucru posibil doar
prin Maica Domnului. În omilia sa la Adormirea Maicii Domnului,
Sfântul Ioan Damaschinul vorbește cu emoție, topit de dragoste
pentru Maica Domnului.
Să ne topim și noi de dragoste pentru Maica Domnului și vom izbuti
să ne aprindem de dragoste față de Dumnezeu.
Aflându-ne
la răgaz duhovnicesc, m-aș bucura să ajungă la inimile tuturor
acest mesaj, care este al Maicii Domnului, fiindcă eu numai prin ea
sunt eu însumi, iar dacă aș vrea să fiu judecat de cineva în
lumea aceasta și în cea care vine, n-aș vrea să fiu judecat decât
de Maica Domnului.
Arhim. Dumitru Cobzaru
Exarhul Mănăstirilor din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului
|
|
|
|
