|
|
Cultura vieții....
Tânjim după lumea cerească a îngerilor și a sfinților care trăiesc
în Duhul Sfânt (Sf. Siluan Athonitul), unde este singura adevărată
cultură, singura adevărată civilizație. În lumina lui Dumnezeu
se trăiește în pace și iubire (Gal. 5.22), în cântări de laudă
Sfintei Treimi, Mântuitorului Hristos, Maicii Domnului, Îngerilor
și Sfinților. Pe pământ sunt două mari culturi: Cultura Duhului
Sfânt, care dezvoltă și susține cultura vieții duhovnicești, și
cultura păcatului, susținută de satan și demonii lui. Toate
culturile umane, pătrunse de duhul uneia dintre cele amintite,
prețuiesc în fața lui Dumnezeu după câtă finalitate cerească
au în ele.
Biserica a dezvoltat cultura creștină, cultura rugăciunii neîncetate (II
Tes. 5,7), legate de cultul său; cultura vieții în Hristos, a
bucuriei evangheliei Sale, care de-a lungul timpului a devenit
cultură filocalică, sau cultura adevăratei frumuseți. Dezvoltând
frumusețea cerească a vieții lui Hristos, sub toate aspectele și
nuanțele ei, a arătat în Duhul Sfânt treptele vieții
duhovnicești a căror finalitate este unirea cu Hristos cel Înviat
și Înălțat, trăirea în viața cerească și fericirea veșnică.
Creștinii trăiesc prin credință, împlinind voia lui Dumnezeu, precum în
cer și pe pământ (Matei 6,10), împlinind porunca iubirii (de
Dumnezeu și aproapele) (Marcu 12,30), străbătând treaptă cu
treaptă în urcușul fericirilor lui Hristos (Matei 5,3-12).
Rugându-se, postind, milostivind, gustând Sfânta Liturghie,
Laudele Bisericii, spovedindu-se, împărtășindu-se cu Trupul și
Sângele Domnului, trăiesc viața duhovnicească gustând din pacea
și bucuria cerească.
Din nefericire, pe pământ, există și un mod de viață păcătos.
Adică viața pusă în slujba patimilor și a demonilor. Acest mod
de viață a format de-a lungul istoriei cultura și civilizația
păcatului și a morții. Uneori oamenii au mers, în rătăcirea
lor, până la a considera păcatul sacru. Păcatul însă
desfigurează și ucide ființa omenească. Lucrarea demonică a
păcatului are o putere de seducție prin care satan varsă în
suflet ura, necredința, deznădejdea și răzvrătirea. Așa a făcut
de la început (Facerea 3,6). Acest mod de viață păcătos are ca
finalitate modul de viață al iadului, unde deznădejdea și
suferința sunt absolute. Refuzul chemării iubitoare a lui Dumnezeu
deschide păcătoșilor nepocăiți poarta chinului cel veșnic. De
aceea suntem chemați la cultura vieții pe care ne-o oferă
Biserica. La cultura ascultării de Hristos, prin care gustăm
pacea și fericirea cerească. Pentru a evita capcanele culturii
morții vom zugrăvi, pe scurt, cele două căi. Calea urcușului
duhovnicesc și calea coborâșului pierzător, ținând însă
seama de două realități importante:
1. Între bine și rău nu este un semn de egalitate. Dumnezeu este necreat,
veșnic, atotputernic, atotțiitor, atotiubitor, atotmilostiv
ș.a.m.d., izvorul vieții și al fericirii. Satan (răul) este înger
creat, căzut, nefericit, care nu are o putere reală asupra celor ce
cred în Hristos - Dumnezeu. Așa cum întunericul se ascunde în
fața luminii, îngerul rău nu are putere asupra celor care trăiesc
o viață duhovnicească.
2. În al doilea rând, pe pământ, Dumnezeu este atotprezent. Duhul Sfânt nu
este doar în marii trăitori, duhovnici îndumnezeiți, în
locurile sfinte ca Ierusalim, Sf. Munte ș.a.m.d., chiar dacă acolo
este mai abundentă Duhovnicia (care ține de Duhul Sfânt); este
prezent pretutindeni, se manifestă felurit, neașteptat, este în
orice timp și-n orice loc.
Etapele urcușului duhovnicesc, la fel ca cele ale coborâșului, formează
axul centrul al întregii culturi și civilizații din lume care, fie
ne urcă în fericirea cerească, fie ne îndepărtează coborându-ne
în împărăția morții. Așadar, să le luăm pe rând: viața
duhovnicească, cultura duhului, cultura vieții, se împart în trei
mari etape.
A. Perioada curățirii, când prin rugăciune, post, milostenie,
spovedanie, împărtășire, omul se curăță de păcatele grele, de
patimi și de legătura cu demonii.
B. Faza iluminării, când nevoitorul începe să înțeleagă duhovnicește
noimele Scripturii, tainele vieții, minunile creației, dobândind
minte înțelegătoare, începând să vadă cu mintea. Împreună cu
Sfântul Apostol Pavel, zice: Noi însă avem gândul lui Hristos (I
Cor. 2,16).
C. Faza unirii, când sufletul se unește cu Hristos, prin Duhul Sfânt.
Unirea vine în curăția inimii, prin trăirea nepătimirii și
dobândirea iubirii lui Hristos.
Urcușul duhovnicesc are șapte trepte, iar omul lucrează potrivit stării
duhovnicești în care se află.
1. Credința. Mai întâi trebuie să credem. Să credem în
atotputernicul și atotmilostivul Dumnezeu, în lucrarea Lui
mântuitoare. Să credem în viața cerească pe care nu o vedem
încă fizic.
2. Credința este urmată de Frica de Dumnezeu. Cine crede se teme. Se
teme să supere un Dumnezeu atât de bun, de sfânt, de iubitor,
prin păcat și neascultare. Frica de Dumnezeu este începutul
înțelepciunii (Pilde 1,7), buna temelie pe care se așează
celelalte virtuți. Ea sfârșește cu iubirea duhovnicească care
ne umple ființa, ne aseamănă și ne face fericiți în Hristos.
3. Frica de Dumnezeu este urmată de Pocăință. Omul luminat începe să
înțeleagă, să se înțelepțească, căutând să-și schimbe
viața din temelii. Schimbându-și concepția despre viață,
Dumnezeu și lume, el se întoarce de la păcat la virtute, de la
pământ la cer, de la diavol la Dumnezeu (Sf.Ioan Damaschin), trăind
o viață care are în centrul ei pe Hristos.
4. Pocăința implică Înfrânarea. Alegerea cu discernământ a
cuvintelor, gândurilor și lucrurilor pe care le folosim. Evitarea
cu înțelepciune a situațiilor care duc la păcat. De asemenea,
evitând lucrurile îngăduite (nepăcătoase), dar care nu ne sunt
de folos (I Cor. 6,12).
5. Următoarea treaptă este Răbdarea. Viața duhovnicească este
întemeiată pe credință, frică de Dumnezeu, pocăință,
înfrânare, iar în urcușul ei necesită răbdare. Duhovnicia este
calea cea strâmtă (Matei 7,13), diferită de viața comună.
Duhovnicia, cultura vieții, se aseamănă tot mai mult cu ultimile
zile ale vieții Mântuitorului Iisus Hristos când, cei mai
apropiați ai Săi, nu L-au înțeles și L-au părăsit, de aceea
necesită răbdare și îndelungă-răbdare.
6. Răbdarea aduce Nădejdea. Privind la bunătățile viitoare (Romani
5,5), greutățile devin ușoare. Viața evlavioasă se îndulcește,
se hrănește și se adapă cu har. Rugăciunea, cântarea,
meditația, contemplarea, sunt mijloacele acestei îndulciri.
Răbdarea cu nădejde a necazurilor pregătește sufletul pentru a
primi iubirea Mântuitorului Iisus Hristos, văzând bucuria pusă
înainte (adică slava viitoare și mulțimea celor mântuiți) a
suferit crucea neținând seama de ocara ei (Evrei 12,2-3).
7. După multe nevoințe și suferințe, creștinul nevoitor primește
Nepătimirea. Curăția inimii (prin care vedem pe Dumnezeu), a
sufletului și a trupului, care devin casă a lui Dumnezeu (Ioan
14,23), nepătimirea, fac sufletul vrednic de a primi iubirea. Acum
sufletul gustă pacea și iubirea lui Dumnezeu (Matei 5,9), este gata
să sufere pentru Hristos prigoane, suferințe și chiar moarte
(Matei 5,10,11). Aceasta este ultima treaptă a nevoinței după care
tânjește nevoitorul duhovnicesc. Ea a fost atinsă de mulțimi de
sfinți cuvioși, ierarhi și mucenici, în frunte cu slăvitul
Apostol Pavel, care zicea: Mie a trăi este Hristos, iar a muri
câștig (Filipeni 1,21).
Acum să medităm puțin la treptele coborâșului nefericit care a creat o
cultură și o civilizație a morții duhovnicești și din care omul
este chemat să vină la lumina evangheliei lui Hristos.
1. Viața creștină se trăiește în mediul duhovnicesc al Bisericii, cu
slujbele și Tainele ei, cu rugăciunea necurmată (II Tes. 5,7) care
este respirația sufletului. Practicarea rugăciunii lui Iisus este o
poruncă evanghelică. Neglijarea ei are consecințe negative pentru
suflet care, în absența oxigenului duhovnicesc, se îmbolnăvește.
Orice îndepărtare de mediul duhovnicesc al rugăciunii și al
Sfintelor Taine, va duce la o îndepărtare de Dumnezeu. Istoria ne
arată nefericitul exemplu al iluminiștilor care, fără să vrea,
s-au făcut precursorii filosofiilor atee și totalitare ale
secolului trecut.
2. Îndepărtarea de rugăciune va duce la marginalizarea și uitarea
lui Dumnezeu. Omul sau societatea umană, care nu se roagă, nu se
împărtășesc de harul și cunoștința (reală, experimentală)
lui Dumnezeu, prin Sfintele Taine ale Bisericii, vor sfârși prin a
uita de Dumnezeu. Atunci omul devine centru și măsura lucrurilor,
iar Dumnezeu cel Atotțiitorul, care ne-a creat și ne ține cu
atotputerea și atotiubirea Sa, este marginalizat și exclus din
viață și din societate.
3. Fără rugăciune și fără comuniune sfântă, fără prezența luminii, a
puterii și a iubirii lui Dumnezeu, omul își va crea o cultură
închisă în ermetismul patimilor și a dorințelor sale efemere.
Trăind o viață axată numai pe orizontală, bazată pe
satisfacerea dorinței de putere, satisfăcută prin plăcere și
avuții, fără prezența lui Dumnezeu, sfârșește la cimitir;
sufletul rămâne fără perpectiva vieții veșnice și fericite,
fără comuniunea cu Hristos și a Sfinților pe care i-a exclus.
4. Prezența lui Dumnezeu se arată și în această dinamică a căderii
omului, a îndepărtării sale de Dumnezeu. Viața trăită exclusiv
terestru, care cunoaște doar cultul și civilizația păcatului,
sfârșește, desigur, într-o dublă moarte... Însă începutul
acesteia sunt bolile, necazurile, suferințele. Acestea sunt, în
fapt, o nouă chemare iubitoare a lui Dumnezeu. Prin boli și
necazuri, ca printr-o trâmbiță, Dumnezeu, zice părintele Arsenie
Boca, cheamă pe cei care au refuzat chemarea Bisericii și chemarea
conștiinței. Este o șansă de reîntoarcere la viața luminoasă
de care omul s-a îndepărtat. Necazurile și bolile pot fi uneori de
lungă durată, pentru ca omul să-și vină în fire, să se
întoarcă în casa Tatălui Ceresc.
5. Fără îndoială, o boală, un necaz mare, o nenorocire (moartea unei
persoane dragi), sunt o răscruce pentru om. În această stare
ispititorul satan, cu multă iscusință, l-a îndemnat pe om să
uite de rugăciune, de Creatorul, Dumnezeul și Mântuitorul Său, de
dulcea convorbire cu El; se bucură de necazurile, bolile și
suferințele omului. El va găsi o soluție prin care să-i
impiedice întorcerea la Dumnezeu. Cei hotărâți își asumă
suferința, își văd greșeala și se întorc la Dumnezeu cu toată
ființa lor. Precum Fiul Risipitor, Moise Arapul, Maria Egipteanca,
Varvar Tâlharul și alții ca ei, se întorc din moarte la viață,
fără să mai privească în urmă, făcând bucurie în cer. Cei
ușuratici, superficiali, găsesc mereu scuze și motive pentru
amânarea întoarcerii la Dumnezeu. Iar satana le propune una dintre
cele mai frecvente și subtile ispite ale sale: deturnarea de la
scopul propus. Nu pocăința o dorește satan, ci găsirea unui țap
ispășitor. Nu pocăința, întoarcerea la Dumnezeu, sunt salvarea
ta (de fapt singura salvare), spune; ci cu totul altceva trebuie...
Iată un presupus dușman, un vinovat, care trebuie eliminat. Aici
satan atacă direct porunca iubirii aproapelui. Este ca și cum un
soldat, pe front, s-ar trezi cu un glonte în mână, iar în loc să
alerge la spital să se opereze, ar căuta inamicul care a tras.
Absurd!... Iată că prin minciună cel rău creează cultura morții
pentru cei care-l ascultă. Omul căzut din iubirea de om,
strâmtorat de boli și necazuri, este ispitit de satan cu ultimile
trepte ale pierzării: 6. Disperarea. - 7. Uciderea (presupusului
vinovat) sau sinuciderea...
Așadar, suntem condamnați la libertate (Kierkegaard), suntem mereu puși în
situația de a alege calea vieții sau calea morții, binele de rău
(Deut. 30,15).
Alege viața ca să trăiești... (Deut. 30,19). Să alegem calea și cultura vieții
ca să trăim veșnic fericiți. Amin.
Arhim. Andrei Coroian
|
|
|
Spovedania - Taina neîncetatei înnoiri...
Mărturisiți-vă Domnului că este bun, că în veac este
mila Lui (Ps. 135,1).
Dintre
toate cele șapte Taine ale Bisericii, Spovedania este lucrarea cea
mai des folosită. Ea este taina adâncului de smerenie, taina
sincerității noastre și taina adâncului iertării lui Hristos. Ea
devine taina neîncetatei înnoiri, prin harul Duhului Sfânt.
Spovedania întărește legătura noastră de comuniune și de
iubire cu Dumnezeu. Recunoașterea sinceră, firească, a nimicniciei
și păcătoșeniei noastre în fața nesfârșitei bunătăți și
desăvârșiri a lui Dumnezeu, face mereu posibilă participarea la
viața Lui. Cel atotputernic și atotmilostiv curăță întinarea
păcatului, vindecă rănile, umplând cu lumină și iubire vidurile
sufletului meu. Eu (omul), ființă slabă, înclinată spre păcat
și nestatornică, doar în prezența Lui (slujbă, muncă și
rugăciune fierbinte) nu păcătuiesc. Precum fierul în flăcările
focului este ferit de corodare, curățat și umplut de lumină, eu,
cel zămislit și născut în păcat, mă curăț, mă luminez și
mă aprind, doar prin focul harului lui Hristos. Port în alcătuirea
firii mele păcatul...
Hristos
m-a spălat prin Botez, m-a îmbrăcat în haină luminoasă, m-a
pecetluit cu puterea Duhului Sfânt... Și totuși păcătuiesc din
nou... N-aș vrea să fiu lipsit de prezența Lui cea bună, dar
slăbiciunea firii, în care păcatul este viu, nu-mi dă pacea și
siguranța vieții în Dumnezeu...
Ce voi
face, dar? Nu mă pot lipsi de lumina (cunoașterea și înțelegerea)
cuvântului Tău, nici de dulceața harului Tău... De aceea mă
mărturisesc Ție! Strig către Tine! Stărui în rugăciune... Te
chem, cerând luminare și izbăvire! Când încetez rugăciunea sau
altă lucrare duhovnicească, în priveliștea ochilor minții mele
revine lumea cu deșertăciunile ei. Așadar, în fața Ta sunt,
Doamne! Ție-mi mărturisesc gândurile și simțirile mele!
Statornicește-mă în harul Tău! Întărește-mă întru puterea
tăriei Tale! Pătrunde-mă cu lumina Ta, căci fără puterea
harului Tău, sunt o trestie purtată de vânt, o frunză plutitoare
pe marea vieții...
Pentru că
mintea noastră uită adesea de Dumnezeu, inima nu arde în simțirea
prezenței lui. Trebuie mereu să ne trezim, să ne întoarcem la
Hristos care primește această întoarcere și se bucură de ea. De
mii de ori căzând în uitare și păcat, de mii de ori să ne
întoarcem! Domnul cel bun și milos ne primește (chiar El a
poruncit-o) să punem început bun. Un început al vieții fără
păcat în care să trăim în El, iar El să trăiască în noi
(Galateni 2,20). De aceea: Învrednicește-mă, Doamne, ziua aceasta,
să o petrec fără de păcat. Ajută-mi ca această zi să fie
sfântă. Să fie ziua în care voi intra, unit cu Tine, în veșnicie
și voi rămâne în veci cu Tine.
Spovedania
ne-a fost dată ca împreună-convorbire și conlucrare cu Dumnezeu
(fără harul Său nu putem face o adevărată spovedanie). Eu îI
spovedesc păcatele și lipsurile mele, iar El îmi spovedește
(descoperă) puterea și lucrarea harului Său. O fac personal în
rugăciune. O fac în fața martorului Său, preotul duhovnic.
Personal, cu cuvintele mele, dar și cu rugăciunile Bisericii.
Rugăciunea a treia către Duhul Sfânt (din rugăciunile de seară);
a patra din Canonul Sfintei Împărtășanii și multe altele sunt
spovedanii făcute direct lui Dumnezeu. Sfinții Ioan Gură de Aur,
Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Maxim Mărturisitorul, ne-au
lăsat minunate rugăciuni de mărturisire adresate Persoanelor
Sfintei Treimi și Maicii Domnului; colecția Sfântului Nicodim
Aghioritul - Apanthisma. Fiecărei slăbiciuni Dumnezeu îi aduce
opusul, puterea și strălucirea virtuților Lui... Păcatele sunt
multe, de ordinul zecilor și sutelor, dar, întotdeauna când facem
spovedanie, ne orientăm după cele zece porunci și după cele nouă
porunci bisericești care armonizează viața noastră cu Dumnezeu,
cu aproapele și cu sinele. Învățăm poruncile restrictive (ce nu
trebuie să facem), dar și cele afirmative (ce trebuie să facem),
adăugând Cele nouă Fericiri, Faptele milei trupești și
sufletești, care acoperă mulțime de păcate. Duhovnicul din
Pelerinul rus spune că în trei patimi sunt cuprinse toate păcatele
care macină și desfigurează sufletul omului (frumosul chip al lui
Dumnezeu). Așadar, acestea mereu le mărturisim:
1. Că
nu-L iubesc din tot sufletul, din toată inima, din tot gândul și
cu toată tăria (Matei 22,37; Marcu 12,30). Căci dacă l-aș iubi,
aș fi un rug de rugăciune care topește munții păcatului și
luminează lumea cu lumina cunoștinței; aș fi un imn de iubire
aprinsă, un psalm de laudă și mulțumire; o neîncetată
doxologie; un izvor de recunoștință.
2. Nu-l
iubesc nici pe aproapele (fratele) meu ca pe mine însumi (Matei
22,39). Dacă l-aș iubi, i-aș ierta greșelile, m-aș ruga pentru
mântuirea lui, pentru buna lui sporire și propășire întru toate.
Câți oameni (frați ai noștri) nu sunt, în orașul nostru, în
țara noastră, în lumea toată, pentru care nu ne-am rugat
niciodată și nu am făcut nimic pentru binele și mântuirea lor!
3. Sunt
plin de mândrie și slavă deșartă. Astfel păcătuiesc prin:
orgoliu, mânie, ură, răzbunare, dispreț, rivalitate, competiție,
concurență, slavă deșartă (dependența de părerea oamenilor),
iubire de sine, încântare de sine, laudă de sine, milă de sine,
cruțare de sine, minciună, lăcomie de cele trecătoare, hrănind
eul și egoul meu cu cele zise și făcând din el izvorul suferinței
mele...
Cât de des mă
voi spovedi? Cât pot de des... Zilnic, zice Sfântul Ioan Gură de
Aur; săptămânal o fac cei mai râvnitori, lunar cei obișnuiți,
dar nu mai rar de patruzeci de zile, zice părintele Cleopa. Lucrarea
Sfintei Spovedanii este întărită de harul Sfintei Împărtășanii
prin care Hristos cel Răstignit, Înviat și Înălțat ni Se
dăruiește, umplând ființa noastră de darurile Sale dumnezeiești
- omenești.
Pentru a
păstra o legătură permanentă cu Mântuitorul Iisus Hristos, ne-a
fost dată rugăciunea neîncetată (I Tes. 5,17), condiționată de
împlinirea poruncilor, de iubirea și iertarea aproapelui. Pentru o
neîncetată înnoire a ființei noastre ne-a fost dată spovedania
cât mai deasă, făcută în fața lui Dumnezeu, prin rugăciunile
zilnice amintite și în fața duhovnicului la vremea cuvenită. Ea
face posibilă lucrarea harului și ajută inima omului să se
statornicească în Hristos. Prin rugăciune, milostenie, studiu,
meditație, mărturisire, împărtășire, omul sporește în
cunoașterea și în lucrarea lui Hristos. Puterea harului transformă
omul. Căința adâncă ridică sufletul din adâncul iadului, așa
cum avem pildele regelui Manase, psalmistului David, Maria
Egipteanca, Moise Etiopianul și alții. Puterea pocăinței vine de
la Hristos, prin har, prin pildele Scripturii și Bisericii.
Spovedania să fie făcută cu multă smerenie, discreție și mai
ales încredere în Hristos și-n lucrarea Lui.
Mă
folosesc de câteva versuri ale poetului - teolog Valeriu Anania,
mitropolitul nostru de vrednică amintire de la Cluj, care surprind
esența tainei și lucrării spovedaniei.
Confessio:
Doamne, tinde-Ţi
patrafirul
peste fața mea de lut,
sufletu-mi neghiob și
slut
să-l albești cu tibișirul
când amurgu-și toarce
firul
peste-un pic de gând tăcut.
Să-Ţi vorbesc,
ne-aud vecinii,
iar osânda e păcat;
eu să stau pe-un
colț plecat
şi să-mi scriu povara vinii,
pe când Tu, la
vremea cinii,
să-mi șoptești că m-ai iertat.
Aciuiați pe-o
vatră nouă
om purcede spre nou cânt;
eu, o mână de
pământ,
Tu, lumină-n strop de rouă,
migăli-vom
cartea-n două:
Tu, vreo trei, eu, un cuvânt.
Şi-ncălţându-Te-n
sandale
să pornești pe drum stelar,
într-al slovelor
chenar
eu opri-Te-voi din cale
și-n minunea
vrerii Tale
Te-oi sorbi dintr-un pahar.
Concluzionând, este esențial să avem o legătură vie cu Hristos.
Să fim conștienți că la edificiul vieții noastre duhovnicești
lucrarea Lui este fundamentală (omul face un pas, Dumnezeu face nouă
zeci și nouă, zice proverbul). Lucrarea și creșterea noastră
duhovnicească se realizează prin râvna, strădania și osteneala
noastră, unite cu harul lui Dumnezeu. Zilnic să cercetăm lucrarea
duhovnicească din noi. Cât har am dobândit, cât ne-am unit cu
Hristos, cât am sporit întru El?
Să ne
încredințăm lui Dumnezeu, să ne mărturisim Lui, să-I facem
spovedanie în fiecare seară. Să facem și spovedania la duhovnic,
să primim dezlegarea, iertarea, sfatul și povața lui; să
participăm des la Sfânta Liturghie, împărtășindu-ne cu Trupul
și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.
Arhim. Andrei Coroian
|
