"Credinţa neclintită este un turn întărit şi Hristos se face toate celui ce crede."

Pastorala Patriarhul Daniel - Sf. Pasti 2023

† DANIEL

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU,
ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITORUL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL,
PREACUCERNICULUI CLER
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, BUCURIE ŞI PACE DE LA DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI!

Hristos a înviat!

„Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea Iadului şi începutul altei vieţi, veşnice”.
(Canonul Învierii, Cântarea a 7-a)

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este adevărul central al credinţei creştine şi lumina permanentă a vieţii Bisericii. De aceea, Sfintele Paşti sunt sărbătoarea cea mai mare a Ortodoxiei, iar duminica, ziua întâi a săptămânii, orientează timpul vieţii pământeşti a creştinului spre viaţa cerească veşnică, potrivit Crezului ortodox: „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.

Învierea lui Hristos este biruinţa iubirii Sale răstignite pe Cruce asupra iadului, asupra diavolului şi asupra morţii, dar şi începutul unei vieţi noi, viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor. Cu alte cuvinte, Învierea lui Hristos nu este reanimarea unui cadavru sau revenirea la viaţa biologică pământească amestecată cu suferinţa şi moartea. Hristos Cel înviat din morţi este total liber faţă de determinismele spaţiului şi timpului.

El trece prin uşile încuiate când Se arată ucenicilor în seara Învierii Sale (cf. Ioan 20, 19). Călătoreşte cu Luca şi Cleopa spre Emaus ca un pelerin necunoscut, dar Se descoperă lor la frângerea pâinii şi apoi Se face nevăzut (cf. Luca 24, 15-31).

Se arată când şi când ucenicilor Săi (de zece ori), timp de 40 de zile, vorbindu-le despre tainele Împărăţiei cerurilor (cf. Faptele Apostolilor 1, 3), iar apoi Se înalţă întru slavă la ceruri (cf. Faptele Apostolilor 1, 9; Luca 24, 51), pentru a trimite ucenicilor pe Duhul Sfânt Mângâietorul (cf. Ioan 15, 26).

Deşi înălţat întru slavă la ceruri, Hristos Cel răstignit şi înviat din morţi rămâne, prin harul Duhului Sfânt, tainic prezent împreună cu ucenicii în Biserica Sa (cf. Matei, 28, 20). Viaţa sfântă a Bisericii este viaţa lui Hristos Cel răstignit şi înviat dăruită oamenilor prin Sfintele Taine ale Bisericii.

De pildă, Botezul este participarea la moartea şi învierea lui Hristos (cf. Romani 6, 3 şi 11). Sfânta Euharistie este împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos Cel răstignit şi înviat, ca arvună a vieţii veşnice (cf. Ioan 6, 54).

Domnul Iisus Hristos, în Evanghelia Sa, spune că la sfârşitul veacurilor va avea loc învierea tuturor celor din morminte: „Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui (Hristos) şi vor ieşi cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea judecăţii” (Ioan 5, 28-29).

La judecata finală, Hristos Cel răstignit şi înviat va fi Dreptul Judecător, iar criteriul ultim de judecată va fi iubirea smerită şi milostivă arătată celor aflaţi în nevoi: flămânzi, săraci, bolnavi, întemniţaţi (cf. Matei 25, 31-46; 2 Corinteni 5, 10; 1 Tesaloniceni 4, 16; 2 Tesaloniceni 1, 7-10).

Învierea universală, sau învierea de obşte, nu este un fenomen natural, ci este darul exclusiv al lui Dumnezeu, dăruit oamenilor prin Iisus Hristos. În acest sens, Domnul Iisus Hristos spune Martei din Betania, sora lui Lazăr: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25).

Chiar dacă va muri cu trupul, va trăi cu sufletul. De asemenea, Sfântul Apostol Pavel spune despre învierea tuturor oamenilor: „precum în Adam toţi (oamenii) mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (1 Corinteni 15, 22), iar „vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea” (1 Corinteni 15, 26).

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2023 ca fiind şi Anul comemorativ al imnografilor şi cântăreţilor bisericeşti.

Învăţătura despre Învierea Domnului Iisus Hristos şi despre învierea cea de obşte, cuprinsă în Noul Testament, a fost mărturisită şi tâlcuită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii în predici, cateheze sau scrieri tematice, deosebite ca valoare teologică şi frumuseţe literară.

Pe baza acestora, renumiţi imnografi au compus cântări liturgice prin care se arată lumina, pacea şi bucuria Sărbătorilor Sfintelor Paşti.

De exemplu, biruinţa lui Hristos asupra morţii şi dăruirea arvunei vieţii veşnice tuturor oamenilor ritmează, ca un marş de biruinţă, toată perioada pascală, prin troparul Sfintelor Paşti: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”.

În mod deosebit, Canonul Învierii, atribuit Sfântului Ioan Damaschin, este o capodoperă teologică şi liturgică a Ortodoxiei universale.

Inspirat de cuvântările la Paşti ale Sfântului Grigorie Teologul, Sfântul Ioan Damaschin descrie preaslăvirea iubirii smerite şi milostive a lui Hristos şi biruinţa Sa asupra iadului, asupra diavolului şi asupra morţii, care devine izvor de bucurie, pace şi speranţă: „Ziua Învierii! Popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de «pe pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă»”1.

Sărbătoarea Sfintelor Paşti, ca anticipare a învierii de obşte şi ca pregustare a bucuriei veşnice, face din Biserică icoană şi arvună a Împărăţiei cerurilor, a cerului nou şi a pământului nou, împodobit cu lumina Învierii: „Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Deci, să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit”2.

Cântarea bisericească prefigurează slăvirea neîncetată a lui Dumnezeu în ceruri de către îngeri, dar şi armonia, frumuseţea şi bucuria Raiului. Astfel, Irmosul Cântării a 5-a din Slujba Învierii ne cheamă: „Să alergăm dis-de-dimineaţă şi, în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului; şi să vedem pe Hristos, «Soarele Dreptăţii, tuturor viaţă răsărind»”3.

Învierea lui Hristos, ca rod al jertfei şi al şederii Sale în mormânt, aduce lumii viaţă, scoţând-o din moarte, din întuneric şi din stricăciune. Domnul Iisus Hristos este asemănat în acest text liturgic cu un soare, de la care vine lumina pentru întreaga lume, pentru că El luminează toate.

Iar lumina lui Hristos izvorăşte tocmai din Mormântul Său, risipind astfel întunericul morţii şi aducând tuturor lumina vieţii, simbolizată de lumânările aprinse.

Prima parte a acestui Irmos este inspirată de cuvintele Profetului Isaia: „Sufletul meu Te-a dorit în vreme de noapte, duhul meu năzuieşte spre Tine; căci când îndreptările Tale vor fi pe pământ, cei ce locuiesc lumea vor învăţa ce este dreptatea” (Isaia 26, 9).

Aceeaşi râvnă plină de iubire faţă de Dumnezeu o exprimă şi Psalmistul David când spune: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-dimineaţă; însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu, în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă” (Psalmul 62, 1-3). Aşadar, toate cuvintele şi toată viaţa lui Hristos sunt lumină, dar în mod deosebit strălucesc, ca o lumină, sfârşitul vieţii Sale pământeşti şi Învierea Sa din morţi.

Învierea Domnului Iisus Hristos îndreaptă întreaga viaţă creştină spre înviere şi spre Împărăţia cerurilor.

Deoarece fiecare săptămână începe în calendar cu Ziua Învierii sau Ziua Domnului, cu Duminica, toată viaţa creştină este timp de pregătire pentru învierea de obşte şi pentru bucuria vieţii veşnice în iubirea lui Hristos, a Preasfintei Treimi: „Această aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor «este şi sărbătoare a sărbătorilor, în care binecuvântăm pe Hristos în veci»”4.

Tâlcuind prima Stihiră a Paştilor, Părintele Dumitru Stăniloae arată că Paştile sunt serbate în Ortodoxie ca trecere, în sensul de transcendere a creaţiei în viaţa şi bucuria lui Hristos Cel înviat: „Transcenderea pe care Biserica o numeşte Paşti e trăită într-o negrăită bucurie, într-o bucurie de copii nevinovaţi şi zburdalnici. Biserica exprimă această transcendere într-o înşirare de atribute care ar vrea să fie fără sfârşit, pentru că sunt cu neputinţă de cuprins şi de exprimat, şi prin care încearcă să exprime negrăita stare cu totul nouă în care ea transformă firea: «Paştile cele sfinţite astăzi nouă S-au arătat. Paştile cele nouă şi sfinte, Paştile cele de taină, Paştile cele preacinstite, Paştile Hristos-Izbăvitorul; Paştile cele fără prihană, Paştile cele mari, Paştile credincioşilor, Paştile care au deschis nouă uşile Raiului, Paştile cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii»”5.

Sfintele Paşti sunt precedate de o perioadă de post şi pocăinţă, de rugăciune intensă către Dumnezeu, de milostenie şi împăcare cu semenii noştri.

De aceea, Ziua Învierii ne îndeamnă să ne luminăm viaţa prin iertare şi iubire frăţească pentru toţi oamenii, ca să înviem prin iubire sfântă din robia egoismului: „Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: Fraţilor! şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”6.

Troparele de duminică, ale fiecărui glas, care se referă la Învierea lui Hristos, conţin o teologie profundă şi o frumuseţe liturgică plină de lumină pentru suflet.

Ecou al frumuseţii liturgice pascale şi al bucuriei Sărbătorii Sfintelor Paşti, poezia La Paşti, scrisă de George Coşbuc, descrie atmosfera de Paşti din satul românesc:

Prin pomi e ciripit şi cânt,
Văzduhu-i plin de-un roşu soare,
Şi sălciile-n albă floare
E pace-n cer şi pe pământ.
Răsuflul cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.

Şi cât e de frumos în sat!
Creştinii vin tăcuţi din vale
Şi doi de se-ntâlnesc în cale
Îşi zic: Hristos a înviat!
Şi râde-atâta sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.

Şi-un vânt de-abia clătinitor
Şopteşte din văzduh cuvinte:
E glasul celor din morminte,
E zgomotul zburării lor!
Şi pomii frunţile-şi scoboară,
Că Duhul Sfânt prin aer zboară.

E linişte. Şi din altar
Cântarea-n stihuri repetate
Departe până-n văi străbate
Şi clopotele cântă rar,
Ah, Doamne! Să le-auzi din vale
Cum râd a drag şi plâng a jale!

Biserica, pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Că-ntreaga lume este plină
De-acelaşi gând, din cer adus:
În fapta noastră ni e soarta
Şi viaţa este tot, nu moartea.

Pe deal se suie-ncetişor
Neveste tinere şi fete,
Bătrâni cu iarna vieţii-n plete.
Şi-ncet, în urma tuturor,
Vezi şovăind câte-o bătrână,
Cu micul ei nepot de mână.

Ah, iar în minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu ştiu că şi-n aceste zile
Tu plângi pe-al tău copil dorit!
La zâmbet cerul azi ne cheamă
Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!

Dreptmăritori creştini,

Lumina, pacea şi bucuria Sfintelor Paşti ne cheamă să arătăm în jurul nostru, prin cuvânt frumos şi faptă bună, lumină, pace şi bucurie. Să aducem bucurie acolo unde este întristare şi suferinţă, sărăcie şi singurătate. Să oferim daruri şi semne de preţuire copiilor orfani, bătrânilor singuri, bolnavilor şi refugiaţilor, familiilor îndurerate şi îndoliate.

Să arătăm semne de iubire frăţească şi tuturor românilor aflaţi printre străini.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători de Paşti, vă adresăm tuturor calde doriri de sănătate şi fericire, pace şi bucurie, dimpreună cu salutarea pascală:

Hristos a înviat!
Adevărata înviat!

Al vostru către Hristos - Domnulrugător,

† Daniel
PatriarhulBisericii Ortodoxe Române

Note:

1 Canonul Învierii, în Slujba Învierii, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 38.

2 Canonul Învierii, p. 39.

3 Canonul Învierii, p. 42.

4 Canonul Învierii, p. 50.

5 Pr. Dumitru STĂNILOAE, „Paştile – sărbătoarea luminii şi a bucuriei în Ortodoxie”, în: Studii Teologice, XXVII (1975), 5-6, pp. 351-358.

ÎNVIEREA DOMNULUI
în teologia părintelui Dumitru Stăniloae

Învierea Domnului este cel mai mare eveniment din istoria lumii.¹

Este dovada cea tare a dumnezeirii Sale, temeiul care arată originea divină a creștinismului.² Învierea lui Hristos este izvorul propriei noastre învieri, minunea care dă sens vieții noastre. Învierea este sensul cel mai adânc al credinței noastre. Hristos cel înviat transfigurează prin credință, iubire și har, ființa noastră, unindu-ne cu El, care este Adevărul și Viața. (Ioan 14,6)

Prin Înviere, firea noastră a fost replămădită în ființialitatea ei. Hristos este Adam cel nou, cel duhovnicesc, care împărtășindu-ne cu Trupul Său cel înviat, ne face părtași vieții celei noi. Efectele minunii învierii Sale, le vom vedea deplin, doar în viața de dincolo.

Întreita biruință a lui Hristos: asupra morții, asupra diavolului și asupra păcatului, dușmani ființiali ai omului, este biruința duhovnicească asupra necredinței, deznădejdii și urii de Dumnezeu. Prin înviere (biruință), se petrece restaurarea sufletului omenesc, în duhul ascultării de Părintele ceresc.

În Hristos a locuit trupește "toată iubirea și bunătatea dumnezeiască”.³ El a biruit păcatul în trupul Său, trăind viață fără de păcat; moartea prin suferința crucii; iadul prin puterea dumnezeirii Sale și a umanității Sale îndumnezeite. Odată despărțit de trup, sufletul Său, după Sf. Epifanie, coboară la iad înconjurat de oștirile cerești, făcând începutul învierii, prin biruința Sa asupra satanei. Biruința asupra morții, asupra iadului și satanei, descrisă inegalabil de Sfântul Ioan Gură de Aur în Cuvântul din noaptea de Paști,⁴ ne dă credința că sufletul îndumnezeit a lui Hristos s-a unit cu trupul îndumnezeit, se arată în Persoana lui Hristos cel Înviat, care intră la apostoli prin ușile încuiate, mănâncă pește și fagure de miere, arată rănile Sale Apostolului Toma.

Moartea rușinoasă suferită pe cruce din iubire pentru noi, încununează lucrarea lui Hristos, de mântuire a lumii. Prin Înviere și Înălțare face posibilă îndumnezeirea firii umane. Despre legătura lui Hristos cel înviat cu planul istoriei, iradierea pnevmatică, eficiența transformatoare a Învierii asupra lumii, vom afla din scrierile ilustrului nostru teolog Dumitru Stăniloae.

Dacă manualele clasice de Dogmatică tratează Învierea lui Hristos prin formularea unor răspunsuri împotriva celor trei ipoteze (a morții aparente, a înșelăciunii și a viziunii), susținute de teologi protestanți din sec. XVI-XVII, părintele Dumitru Stăniloae tratează momentul Învierii într-o manieră cu totul duhovnicească, arătând legătura și efectul Învierii în lumea creată.

Minunea Învierii Domnului este tratată în patru capitole ale Dogmaticii⁵ sale. Primul, intitulat Realitatea învierii lui Hristos, cuprinde subcapitolele: Realitatea aparițiilor lui Hristos cel înviat și Corporalitatea lui Hristos cel înviat, ne învață că realitatea învierii lui Hristos este fundamentată istoric și biblic. Completând concluziile teologului protestant Berthold Klappert, referitoare la posibilitatea învierii și realitatea aparițiilor lui Hristos Cel înviat, părintele Dumitru Stăniloae semnalează cu bucurie că astăzi, aproape toți teologii protestanți admit Învierea Domnului, chiar dacă înțeleg în mod diferit raportul lui Hristos Cel înviat cu planul istoric și importanța Învierii Lui pentru mântuire.

Ca teolog ortodox, părintele Dumitru Stăniloae leagă posibilitatea împărtășirii de Învierea lui Hristos, de curățirea sufletească a omului. Hristos se arată în lumina (focul) iubirii divine, care nu arde pe cei care-l primesc, asemeni lui Toma, cu inimă curată. Aparenta dilemă dintre obiectiv și subiectiv este astfel depășită prin credință, ca facultate trezită în noi de Duhulul Sfânt. Potrivit învățăturii ortodoxe credința are și virtuți de ,,cunoaștere”. Hristos se dăruiește în lumină sufletului curățit de patimi, printr-o credință lucrătoare, care sporește prin virtuți și cunoaștere, până la înălțimea iubirii. (Cf. II Petru 1, 5-7)

În următorul subcapitol, intitulat:Legătura lui Hristos cel înviat cu planul istoriei, părintele Dumitru Stăniloae pornește de la concluziile teologului protestant Klappert, potrivit căruia Învierea Domnului și caracterul trupului lui Hristos Cel înviat, nu pot fi cunoscute cu mijloacele cercetării istorice, ci doar prin credință. După Ernst Troeltsch, la baza metodei critico-istorice, stau trei axiome:

a) în cercetarea istorico-critică se admite numai ceea ce este verosimil;

b) există o corelație între toate fenomenele istorice;

c) se sprijină pe analogie, adică pe un caracter imanent uniform a tot ceea ce se întâmplă.⁶ Klappert admite faptul că învierea lui Hristos, ca fenomen meta-istoric, are totuși o atingere cu istoria, însă pentru un anumit cerc de persoane care participă la ea. El socotește că aparițiile lui Hristos și interpretările posibile, aparțin doar unor persoane care au fost martore la ea, în diferite timpuri și locuri, formând doar obiectul credinței, nu și al cercetării istorice. Părintele Stăniloae insistă pe recunoașterea caracterului istoric al Învierii: ,,Dacă persoanele cărora le-a apărut Hristos Cel înviat, sunt persoane istorice, prin ele s-a putut verifica, după toate regulile metodei istorice, dacă nu modul Învierii lui Hristos și caracterele trupului Lui Înviat, cel puțin faptul Învierii...”