|
|
Cu Mirele Ceresc Iisus Hristos, în Zilele Pătimirilor Sale
Cu Mirele Ceresc Iisus Hristos, în Zilele Pătimirilor Sale
Odată cu intrarea triumfală a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Ierusalim - numită și Praznicul Floriilor potrivit învățăturii Bisericii, Postul Mare se încheie.
Începe o Săptămână Mare dedicată patimilor și răstignirii Domnului nostru Iisus Hristos. Prin post, rugăciune, milostenie și spovedanie, ne-am curățit și ne-am înbunătățit.
La Florii, cu stâlpările virtuților și cântările noastre, întâmpinăm pe Mirele Ceresc care vine să intre în Ierusalimul sufletelor noastre. În Săptămâna Mare nu ne mai gândim la noi, ci la El, nu la dezamăgirile, durerile, tristețile și bucuriile noastre, ci la întristarea și durerea Lui. Fiecare zi a acestei săptămâni este Mare, reactualizând un moment deosebit din viața Celui răstignit din iubire pentru noi.
Mântuitorul a trăit ultimile zile ale vieții pămîntești în post și rugăciune, izvorâte din iubire. A plâns Ierusalimul și poporul care-i refuzase iubirea binefăcătoare.
Joi, la Cina cea de Taină, a spălat picioarele ucenicilor (simbolul iubirii slujitoare), iar apoi, prin rugăciune și binecuvântare, a instituit Taina Sfintei Euharistii care cuprinde iubirea Sa jertfită și învierea Sa. A dat apostolilor, cu mâinile Sale, prima Sfântă Împărtășanie din lume. A așteptat pătimirile Sale în neîncetată rugăciune către Tatăl, pentru o lume pe care o iubea cu iubire nebună și care, paradoxal, nu-l înțelegea, ci îi pregătea răstignirea și moartea pe Cruce.
În Sfânta și Marea Luni Domnul a urcat pentru ultima dată pe Muntele Măslinilor (sau Eleonului). A plâns cu lacrimi grele Ierusalimul - Cetatea Sfântă, pe locuitorii săi care nu i-au înțeles iubirea și evanghelia Sa. În această zi Biserica face pomenirea lui ,,Iosif cel preafrumos”, fiul patriarhului Iacob care a fost vândut în Egipt, din invidie și gelozie, de către frații săi. El preînchipuia vânzarea Mântuitorului Iisus Hristos, Mielul cel Nevinovat, urât și invidiat de către mai marii Templului pentru harurile și binefacerile Sale, pentru iubirea pe care i-o arăta poporul pe care ei cu fățărnicie îl păstoreau. Tot în această zi este pomenit și smochinul neroditor pe care Domnul l-a blestemat - Smochinul este simbolul sufletului omenesc, neroditor în credință, iubire și milostenie, așa cum s-a întâmplat cu preoții, leviții și arhiereii Templului, care erau goi de lumină (înțelegere), de iubire și milostenie. Noi, însoțindu-L pe Mântuitor pe muntele Eleonului, să stăm aproape de sufletul Lui întristat, zicându-I:
Doamne Iisuse, Mire preadulce, dă-ne nouă să urmăm lui Iosif cel preafrumos care, prin curăția, înțelepciunea și bunătatea lui, Te-a preînchipuit pe Tine, iar Tu, cu plăcere, Te-ai asemănat cu el. Dă-ne nouă curăția și înțelepciunea lui, iubirea și milostenia lui, ca alături de Tine și împreună cu Tine să stăm în rugăciune și priveghere. Să ne rugăm pentru cei care Te iubesc, dar mai ales pentru care Te urăsc pe Tine și Biserica Ta, care Te răstignesc prin ura și indiferența lor.
Sfânta și Marea Marți este ziua în care Mântuitorul merge pentru ultima oară la Templu. O mare durere îi stăpânește sufletul. În acest loc sfânt, unde trebuia să fie recunoscut și arătat lumii, ca Mesia, Fiu al lui Dumnezeu și Mântuitor, tocmai aici a fost respins. Conducătorii bisericii evreiești pe care El i-a pus, nu-L mai recunosc pe Dumnezeul lor, urăsc pe Binefăcătorul lor. Îl resping ca pe un mare dușman, Îi pregătesc moartea ca unui mare răufăcător. Biserica face pomenire în această zi ,,Celor zece fecioare”, din pilda evanghelică (Matei 25,1-12). Hristos ne previne să nu cădem în înșelare, precum preoții și cărturarii Templului care, împlinind doar formal poruncile sfinte, au rămas afară de cămara de nuntă, asemeni fecioarelor neînțelepte.
Noi să-L așteptăm cu drag, să-L însoțim cu iubire sfântă și trezvie pe cerescul Mire Iisus, spre a nu pierde iubirea și harul Său. Ele sunt haina noastră de nuntă. Să căutăm să fim drepți, curați, feciorelnici, cinstiți, dar mai ales iubitori și milostivi. Dă-ne Doamne să urmăm fecioarelor celor înțelepte care, cu iubire milostivă și înțeleaptă, te-au așteptat priveghind, gata să intre cu Tine în cămara de nuntă cea cerească.
Sfânta și Marea Miercuri este ziua în care Mântuitorul merge pentru ultima oară în satul Betania la iubiții Săi prieteni: Lazăr, pe care îl înviase a patra zi din morți, la surorile sale Marta și Maria. Era locul unde Se simțea bine, Se odihnea în locul în care era iubit de prietenii pe care El însuși îi iubea. Prietenii adevărați sunt mai mult decât frații, se identifică cu tine, chiar atunci când ești condamnat la moarte. Hristos era pregătit de moarte, iar dușmanii Săi erau pregătiți să-l omoare și pe Lazăr. Acesta era mărturia cea mai vie a iubirii, a puterii și prieteniei lui Hristos.
Hristos se bucură când Îl iubim și-L urmăm ca prieteni, care își identifică viața cu Viața și moartea cu moartea Lui. Al iubi pe Hristos înseamnă a suferi, chiar a muri din iubire pentru El și evanghelia Lui. Iubirea te ajută să înțelegi Persoana Sa și să participi la suferința Sa.
Tot în această zi facem pomenirea "femeii păcătoase” (Marcu 14, 1-12) care a uns cu mir și propriile sale lacrimi picioarele Domnului. Pentru fapta ei de iubire nesfârșită (a fost singurul suflet care a răspuns iubirii Domnului în acele clipe), Hristos i-a iertat păcatele, dar mai mult, fapta ei de iubire smerită va fi pomenită în Sfânta Evanghelie până la sfârșitul veacurilor. Acestui episod evanghelic o prințesă bizantină, devenită Monahia Casiana, a compus celebra cântare care îi poată numele: ,,Troparul Casianei” sau ,,Doamne, femeia ceea ce căzuse”.
O, Preadulce și Preabunule Iisuse, dă-ne și nouă lacrimile și iubirea înmiresmată a acelei femei. Primește credința și iubirea noastră! Unește iubirea noastră cu iubirea Ta, inimile noastre cu inima Ta, ca prin Tine să gustăm mireasma și dulceața Duhului Tău, al Duhului Tău cel Sfânt.
Sfânta și Marea Joi este ziua când nostru Mântuitorul Hristos a luat ultima cină cu iubiții Săi ucenici. Le-a lăsat îndemnul de a trăi în iubire și frăție ca semn de recunoaștere a discipolilor lui Iisus. Spălându-le picioarele El, Domnul și Învățătorul lor, îi va învăța ca în iubire ,,unii altora să-și de-a întâietate” (Romani 12, 10). Așa cum Hristos ne-a făcut nouă, noi să ne facem unii altora (Ioan 13.14). Mântuitorul îi va împărtăși pe apostoli cu Preasfântul Trup și Preascumpul Sânge al Său, ca să aibă adevărata viață din viața Lui.
O viață vie, veșnică, curată și netrecătoare. Apoi împreună cu ei va coborî în locul iubit de rugăciune - Grădina Ghetsimani (Luca 22, 39-46). Aici, într-o rugăciune ființială cutremurătoare, va vărsa lacrimi și sudori de sânge pentru ucenici și pentru întreaga omenire. S-a rugat fierbinte pentru noi, cei care peste veacuri aveam să credem în El, să-L iubim și să-L urmăm ducând crucea noastră pe Drumul Crucii Lui, S-a rugat pentru mântuirea tuturor.
Venind Iuda cu ostașii, se va lăsa prins, în urma celei mai cumplite trădări a ucenicului său. Marele Împărat Hristos, Domnul nostru, Dumnezeul și Mântuitorul nostru, S-a predat de bună voie ucigașilor. A știut dinainte vânzarea și a descoperit-o ucenicilor la Cină. Nu S-a supărat pe trădător, ci l-a mustrat ușor, cu blândețe. Când acesta a venit în grădină însoțit de oaste ca să-L prindă, Mântuitorul l-a întâmpinat cu apelativul ,,prietene”, aștepând cu sinceritate și iubire nesfârștă revenirea lui întru sine, îndreptarea lui prin lepădarea vicleșugului și fățărniciei. Iuda, însă lepădând harul și bunătatea, iubirea curată oferite de Hristos, a ales banii și ștreangul. Odată prins, Cerescul Mire va avea parte de cea mai cumplită noapte dintre câte au fost vreodată pe pământ: Noaptea Patimilor Sale.
Prins și dus legat în curtea arhiereului, va avea parte de o noapte de interogatorii, bătăi, scuipări, insulte și batjocuri. Trăia o imensă durere fizică, dar durerea Sa sufletească era cu mult mai mare. Oamenii pe care Îi iubea atât de mult erau dezlănțuiți ca o haită de fiare turbate, ca un vulcan erupt, vărsând asupra Lui otravă, hule, injurii, bătăi, loviri și moarte. Întreaga ură din iad și de pe pământ s-a revărsat asupra Nevinovatului Miel Iisus Hristos.
El tăcea răbdând plin de bunătate și blândețe nesfârșită. Miel preablând și porumbel nevinovat îi privea cu ochi iubitori, nesfârșit de duioși și blânzi, pe torționarii săi orbiți de satan. Acum toți L-au părăsit, ucenicii cei iubiți, Petru cel înfocat - s-a lepădat de trei ori de El, în acea noapte. Spre dimineață, Petru a plâns cu amar lepădările sale, căindu-se cu lacrimi de foc, dar Domnul cel bun îl va reprimi în ceata și slujirea apostoliei.
O, Stăpâne Hristoase și Doamne, Dumnezeul nostru! Grea și chinuitoare a fost această zi pentru Tine, cea mai grea dintre câte pot fi. Mare și minunată este, însă această zi pentru noi. În ea avem pilda smereniei și iubirii Tale nesfârșite, a dăruirii Tale nouă, până la ultima picătură de sânge și până la ultima picătură de suflet. Cel ce dăruiește cu drag ultima picătură de suflet, va dărui ușor și ultima picătură de sânge. Aceasta ai făcut-o Tu, Doamne, când țintuit pe Cruce între doi tâlhari, ai murit pentru noi. O, Stăpâne Doamne, Iisuse Hristoase, dă-ne smerenia Ta cea nespusă și iubirea Ta jertfitoare. Dă-ne să ne împărtășim cu Tine, cu Preasfânt Trupul și Preasfânt Sângele Tău, ca uniți cu tine, să ne jerfim unul pentru altul. Curățește-ne pe noi precum i-ai curățit pe apostolii Tăi, dă-ne să plângem, măcar acum, cu Tine, în Ghetsimani. Tu să ierți iar noi să plângem!...
Să plângem pentru păcatele noastre și ale lumii întregi, așa cum Tu ai plâns. Să plângem pentru trădarea lui Iuda și pentru toate trădările noastre! Să plângem pentru judecata nedreaptă la care ai fost supus și pentru toate nedreptățile! Să plângem pentru mâna slugii nevrednice care Te-a lovit! Să plângem pentru toți care Te-au batjocorit! Să plângem! Să plângem! Să plângem!... De-acum, doar lacrimile sunt singura noastră alinare!
Sfânta și Marea Vineri este ziua când Cel fără de păcat a fost judecat, osândit și omorât.
Dus la guvernatorul Pilat, Hristos este condamnat. Pilat vede și simte că Mântuitorul este nevinovat, dar șantajat de capii iudeilor, totuși îl condamnă. Suflet slab, sceptic și corupt de poftele și plăcerile lumii, se lasă șantajat de conducătorii politico-religioși ai evreilor, condamnându-L pe Iisus la moarte prin răstignire. Moartea pe cruce este cea mai grea, mai infamă și mai rușinoasă dintre toate câte pot fi. Sleit de puteri, desfigurat de lovituri, Hristos este pus să-și ducă Crucea. De trei ori cade sub povara ei, iar răstignitorii, grăbiți, silesc pe Simon Cirineul să-L ajute. Cade, suferă, pierde Sângele cel Preascump din rănile deschise de lovituri. Este însă hotărât să rabde până la capăt... Ajunge pe Golgota și este țintuit în piroane. În drumul calvarului două picături de rouă i-au răcorit dogoarea durerii. Întâlnirea cu Preadulcea și Preasfânta Maica Sa care, văzându-L desfigurat, nu-L recunoaște și leșină. Mai apoi, iubitoarea fecioară Veronica șterge cu un ștergar sudoarea și sângele de pe fața Sa. Ștergarul curat se va întipări cu fața Sa suferindă și va rămâne, alături de ,,Chipul” trimis regelui Avgar al Edesei, una din cele două icoane pictate de însuși Hristos.
Răstignit pe Cruce, Hristos este străpuns cu piroane în mâini și picioare, iar crucea este ridicată între doi tâlhari răstigniți. Aici va rosti cea mai pătrunzătoare predică dintre cele rostite vreodată în istoria lumii: Cele 7 cuvinte de pe Cruce.
Va ierta pe răstignitori. Va adresa cuvânt mântuitor tâlharului de-a dreapta care i-a luat apărarea și i-a cerut iertare, făcându-l primul locuitor al Raiului. Va arăta purtarea de grijă față de Preasfânta Sa Maică, încredințându-o ucenicului iubit. Prin cuvântul ,,Mi-e sete !” și-a arătat veșnica disponibilitate de a suferi pentru mântuirea noastră. Apoi, cu luciditate și conștiința împăcată, își încredințează sufletul în mâinile Tatălui Ceresc. Astfel, a pecetluit întruparea, viața trăită pe pământ și mai ales suferința de bunăvoie asumată din iubire veșnică pentru noi...
La ceasul al nouălea (trei după-amiază) și-a dat sufletul Părintelui Ceresc.
Cerul s-a întunecat, soarele si-a ascuns lumina sa, neputând privi Omorârea Fiul lui Dumnezeu!
Pământul s-a cutremurat, pietrele s-au sfărâmat, mormintele s-au deschis, soarele s-a întunecat, catapeteasma templului s-a rupt în două. Era spre seară și urma Sabatul evreiesc. Îngroparea fost făcută în grabă de cei doi ucenici tainici: Iosif din Arimateea și Nicodim cel înțelept - singurul membru al Sanhedrinului care s-a împotrivit condamnării nedrepte.
Uns cu miresme și înfășurat cu giulgiuri, Sfântul Trup unit cu dumnezeirea, a fost întins pe lespedea de piatră a mormântului, iar Sfântul Suflet unit cu dumnezeirea, însoțit de oastea cerească, a luat drumul iadului, ultima destinație a misiunii Sale. De acolo Se va întoarce biruitor cu mii de suflete eliberate, ale celor care l-au așteptat cu nădejde mii de ani.
De acolo începe Învierea!...
Cum am trăit noi, Hristoase Mântuitorule, toate cele care Ți s-au întâmplat? Cât ne-am întristat și îndurerat la pătimirile și suferințele Tale? Trăit-am durerile Preacuratei Maicii Tale și ale sfintelor Femei Mironosițe? Tot postul ne-am preocupat de noi înșine.
De curățirea păcatelor și îmblânzirea patimilor noastre. De luminarea și îmbunătățirea noastră duhovncească. De rugăciuni, de cântări, de ajunări, de milostenii și metaniii. Dar în Săptămâna Patimilor nu ne-am mai gândit la noi. A fost momentul sfânt, binecuvântat și unic de a ne gândi la Tine. De a suferi împreună cu Tine. De a-Ți fi alături în singurătate și suferință. De a purta durerea apostolilor tăi, lacrimile Preasfintei Maicii Tale, lacrimile sfintelor femei... De acum dă-ne, Doamne, bucuria cea mai presus de fire a învierii Tale.
Ca să slăvim Patimile, Moartea și Învierea Ta! Temeiul învierii, mântuirii și înveșnicirii noastre!
Amin!
Arhim. Andrei Coroian
|
|
|
Imnografia praznicului Bunei Vestiri
Praznicul Bunei Vestiri este izvorul tuturor praznicelor. A fost numit praznicul zămislirii Domnului.Praznic împărătesc, pentru că acum se petrece taina întrupării lui Hristos, dar și al Maicii Domnului, căci din momentul întrupării, precedat de accept: fie mie după cuvântul tău (Luca 1, 38), ea devine Maică și Născătoare de Dumnezeu. Toate praznicele Maicii Domnului sunt legate de scopul întrupării Fiului. Ea a fost sfințită printr-o pregătire specială în templu, iar templul îl prefigura pe Hristos. S-a pregătit prin post, rugăciune și muncă în templul din Ierusalim pentru a deveni „templu viu pentru Hristos”. Din momentul întrupării, ea devine prima ființă restaurată, noua Evă, maica duhovnicească a omenirii recreate, cerul în care petrece Dumnezeu, raiul cel cuvântător.
Istoricul praznicului începe în primele secole, când era prăznuit la 5 ianuarie. Începând cu veacul al V-lea, praznicul Nașterii Domnului fiind în 25 decembrie, data praznicului Bunei Vestiri va deveni 25 martie. Sfinții Părinți ai Bisericii, precum Chiril al Alexandriei, Proclu al Constantinopolului, Ioan Damaschin, Maxim Mărturisitorul, Andrei Criteanul, Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Epifanie Monahul și mulți alții, au compus tropare, condace, imnuri și cuvinte de laudă închinate tainei întrupării. Preacurata Născătoare de Dumnezeu este lăudată pentru vrednicia și aportul ei, din partea umanității, la împlinirea tainei mântuirii.
Momentul Întrupării este prima veste bună adusă neamului omenesc – evanghelismos, a doua fiind biruința asupra morții, învierea lui Hristos - evanghelion. Istoric, taina este surprinsă de către Sfântul Evanghelist Luca (1, 27-34), care descrie: apariția arhanghelului, salutul acestuia, dialogul cu Preasfânta Fecioară, acordul ei și întruparea. Prin actul Întrupării se împlinește taina cea ascunsă din veac, despre care Sfântul Grigorie Palama zice că e mai importantă chiar decât creația. Întruparea este lucrarea marii milostiviri a lui Dumnezeu, care în sfatul intratrinitar cel din veci plănuiește mântuirea omului și îndumnezeirea lui. Pentru împlinirea lucrării era necesar acordul Fecioarei. Acordul ei este biruința conlucrării dintre Dumnezeu și oameni și face posibilă unirea firilor, unirea lui Dumnezeu cu oamenii, iar consecințele ei răzbat până la sfârșitul veacurilor. Imediat după evenimentul întrupării, Preacurata va călători la verișoara sa, Elisabeta, care-l purta în pântece pe Înaintemergătorul Ioan. Aceasta o va numi: Maică a Domnului meu, cuvânt care va provoca cântarea de laudă a Mariei (Luca 1, 39-55). Pericopa evanghelică a Bunei Vestiri, zice părintele Vasile Mihoc, este și o evanghelie despre Maica Domnului. Ea arată vrednicia, înălțimea și maturitatea duhovnicească a Preasfintei Fecioare. Imnografia praznicului prezintă amănunțit momentul surprins de textul evanghelic.
Troparul arată semnificația teologică a Întrupării, motivul îndoitei bucurii
După milenii de suferință, omenirea căzută primește vestea întrupării ca început al mântuirii noastre. Cuvântul cel veșnic al Tatălui Se face Dumnezeu-Om. Fiul lui Dumnezeu Se face (și) Fiul Fecioarei, Mântuitor al omului. Zămislirea rămâne însă o veșnică taină. Umbrită de puterea Celui Preaînalt, de pogorârea Duhului Sfânt, Fecioara zămislește pe Hristos, în stare de feciorie, rămânând de-a pururea Fecioară. Mitropolitul Bartolomeu definește verbul a umbri ca fiind „acțiunea prin care Dumnezeu Își face simțită prezența și Își exercită puterea învăluit în taină”.
Născut de la Duhul Sfânt și din Fecioară, Hristos nu moștenește păcatul strămoșesc, nici înclinația spre păcat. Astfel, El omoară păcatul în trupul Său (Romani 8, 3), trăind viață dumnezeiască în trup omenesc. A doua bucurie este că, prin zămislirea Sa, El îndumnezeiește ființa Preacuratei Sale Maici. O face comoara tainelor Sale și cămara darurilor Duhului Sfânt. Cuvintele „Bucură-te cea plină de dar... Domnul este cu tine” arată unirea ei cu Dumnezeu. Astfel începe preacinstirea ei, care vine de Sus, de la Dumnezeu, prin arhanghelul Său. Nici unei alte ființe create nu i s-a mai spus un asemenea cuvânt. Izbânda duhovnicească a Mariei, vrednicia ei de a fi unită cu Dumnezeu, este pentru noi un prilej de mare bucurie, un izvor de putere și har.
Stihirile Vecerniei descriu venirea arhanghelului, care se apropie cu teamă sfântă de Fecioara. Îi vorbește prin cuvinte alese: Bucură-te carul cel curat al Dumnezeirii!...
Apoi îi vestește nașterea de la Duhul Sfânt:
Vei naște pe Domnul, rămânând nestricată!
Maturitatea duhovnicească a Fecioarei Maria o face reținută: Ce este chipul acesta de foc al tău? Care este dregătoria ta și puterea cuvintelor tale?
Ea își asumase o viață fără păcat, într-o veșnică feciorie, nu voia să fie amăgită. Sfântul Nicolae Cabasila spune că singură a pornit o luptă împotriva tuturor imperiilor drăcești și le-a biruit.
Îmi vestești că voi naște un fiu, zice mai departe, iar eu nu cunosc ce este a avea bărbat. Pleacă departe de mine, nu mă amăgi, precum a amăgit-o odinioară șarpele cel viclean pe Eva.
Trimisul lui Dumnezeu o privește cu admirație și cinstire și-i grăiește: Duhul cel Preasfânt al lui Dumnezeu va veni asupra ta, stăpână, că ești de Dumnezeu cu har dăruită, și puterea Celui preaînalt te va umbri. Vei naște Fiu, Care va păzi fecioria ta nevătămată. Acesta este Fiul Cel fără de înaintași; Acesta, arătându-Se, va mântui pe poporul Său, precum a binevoit...
"Din tine va să iasă Izbăvitorul”
Iată răspunsul mântuitor dat de Dumnezeu omului. Mântuirea nu poate fi realizată nici de om, prin puterile proprii, nici de Dumnezeu, printr-un act exterior. Era nevoie de întrupare. Dumnezeu-Omul este răspunsul tuturor năzuințelor omului, taina renașterii sale. Taina întrupării, începutul arătării noastre, este, așadar, marea noastră bucurie. În Slava praznicului, imnograful se bucură, vestind împlinirea slăvitei taine: În luna a șasea a fost trimis arhanghelul către Fecioara cea curată, zicându-i: Bucură-te! că din tine va să iasă Izbăvitorul. Deci, primind închinăciunea, Te-a zămislit pe Tine, Dumnezeul Cel mai înainte de veci, Care ai binevoit a Te întrupa în chip de negrăit, spre mântuirea sufletelor noastre.
Împlinirea tainei este izvor de bucurie. Fecioara a primit închinăciunea arhanghelului, iar noi cu bucurie înălțăm rugăciune către Dumnezeu Cel mai înainte de veci, Care bine a voit a se întrupa. Bucuria este mesajul central al praznicului. Omul a fost creat pentru bucurie. În rai petrecea în bucurie, în comuniune de iubire cu Dumnezeu și îngerii. Păcatul i-a adus întristarea și moartea. De aceea, restaurarea omului în Hristos este un prilej de mare bucurie. În Slava Litiei, cuprins de uimire, corifeul imnografilor, Sfântul Ioan Damaschin, cheamă la veselie cerul și pământul: Să se veselească cerurile și să se bucure pământul! Cel împreună-veșnic cu Tatăl și împreună fără de început, îndurare și milă, plină de iubire de oameni arătând, după bunăvoința și sfatul părintesc S-a coborât și S-a sălășluit în pântecele fecioresc, mai înainte curățit de Duhul. O, minune! Dumnezeu, printre oameni... Căci Dumnezeu Se întrupează și Se zidește, iar îngerul vestește zămislirea Fecioarei: Bucură-te ceea ce ești plină de har! Domnul este cu tine, Cel ce are mare milă...
Arhim. Andrei Coroian |
