|
|
Pastorala - DANIEL Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
† DANIEL
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR, MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITORUL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR
HAR, BUCURIE ŞI PACE DE LA DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI
„Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viață veșnică,
şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” (Ioan 6, 54)
Hristos a înviat!
Preacuvioși şi Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși şi credincioase,
Sărbătoarea Învierii Domnului Iisus Hristos este numită şi Paşte sau Paşti[1]. Din textele liturgice ortodoxe care vorbesc despre „Paştile cele sfinţite”, „Paştile cele noi”, sau „Paştile cele frumoase”[2], se înţelege că Paşte este un substantiv de gen neutru: un Paște la singular, două Paşti la plural. Deci, articulat spunem: „Paştele creştin” la singular şi „Paştile creştine” la plural.
Înţelesul etimologic al cuvântului Paște, de origine ebraică, este acela de trecere. Sărbătoarea creștină a Paștelui are o anumită legătură cu Paştele Vechiului Testament, dar, în acelaşi timp, ea este o sărbătoare cu un conținut nou şi o semnificație nouă (cf. Matei 26, 17-30; Marcu 14, 12-26; Luca 22, 7-30; Ioan13, 1-3).
În Paştele iudaic (cf. Ieșirea 12, 1-51 şi 13, 1-16), era celebrată eliberarea poporului evreu din robia Egiptului, trecerea prin pustie (cf. Ieșirea cap. 16-18) şi Legământul de la Sinai (cf. Ieșirea 20, 1-18).
În Paştele serbat de Iisus cu ucenicii Săi, numit şi Cina cea de pe urmă sau Cina cea de Taină (Mistică), El instituie Sfânta Euharistie, săvârșind astfel o Taină nouă, un Paşte nou, un Legământ sau un Testament nou. Mai precis, la sfârşitul Cinei, Domnul Iisus Hristos ia pâinea, o binecuvântează, o frânge şi o dă ucenicilor, zicând: „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu! Şi luând paharul şi mulțumind, le-a dat, zicând: Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28).
Deci, Taina Paștelui nou este Însuşi Hristos-Domnul, Care va trece prin jertfa Crucii şi a morții pentru a dărui lumii, prin Înviere, viață veșnică.
Jertfa mielului de Paşte şi toate celelalte jertfe din Vechiul Testament au preînchipuit sau prefigurat Taina jertfei lui Iisus Hristos pe Cruce şi trecerea Lui prin moarte la viaţa veşnică. Această Taină a fost împărtășită de Hristos ucenicilor, cu anticipație, la Cina cea de Taină din Sfânta şi Marea Joi.
De aceea, Sfântul Apostol Pavel, înțelegând mai târziu că Paştele Vechiului Testament s-a încheiat cu Jertfa şi Învierea lui Hristos, afirmă că: „Paştele nostru Hristos S-a jertfit pentru noi” (1 Corinteni 5, 7).
Faptul că ultimul Paşte serbat de Domnul Iisus Hristos cu ucenicii Săi nu a fost un Paşte iudaic obișnuit, ci un Paște nou, reiese din cuvintele Mântuitorului Însuși, pe care le-a consemnat Sfântul Evanghelist Luca: „Şi a zis (Iisus) către ei (către ucenici): Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşte, mai înainte de Patima Mea. Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârșit în Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 22, 15-16), adică după Înviere.
Vedem, așadar, că acest Paște nou, instituit la Cina cea de Taină, anticipează Pătimirea, Îngroparea şi Învierea lui Hristos ca trecere a Lui la o viață nouă, la viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor.
Prin Înviere, trupul omenesc al lui Hristos Cel răstignit nu mai revine la viaţa pământească, stricăcioasă şi trecătoare, cum s-a petrecut cu Lazăr din Betania, de pildă, ci trupul înviat al lui Hristos devine nemuritor, nestricăcios şi veșnic. El poartă urmele Răstignirii în palme, în picioare şi în coastă, dar nimeni şi nimic pământesc nu-L mai poate reține sau stăpâni. Hristos Cel Înviat trece prin ușile încuiate (cf. Ioan 20, 19-28), Se face văzut şi nevăzut când şi unde voiește El (cf. Luca 24, 31). Trupul înviat al Domnului Hristos a intrat deja în Împărăția cerurilor, a trecut de la existenţa biologică sau pământească la existența „teologică”, cerească şi veşnică.
Iisus Cel înviat nu mai moare niciodată, El este veşnic viu (cf. Apocalipsa 1, 8 şi 17-18; 2, 8). Prin urmare, „moartea nu mai are stăpânire asupra Lui”, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (Romani 6, 9). În Hristos Cel înviat, moartea însăşi a fost omorâtă. De aceea, cântăm „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând […]” sau „Prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului şi începutul altei vieți, veşnice”[3].
Când Domnul Iisus Hristos a săvârșit Cina cea de Taină, mai întâi S-a rugat binecuvântând pe Dumnezeu şi mulţumindu-I. Apoi a luat pâinea, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor Săi (cf. Luca 22, 19). Rugăciunea aceasta de mulțumire a lui Iisus se numește în limba greacă a Noului Testament: Euharistie.
Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind legătura care există între sărbătoarea Paştilor şi Cina cea de Taină sau Sfânta Euharistie, zice: „Pentru care pricină a săvârșit (Iisus) taina aceasta în timpul Paştilor? Ca să afli cu orice prilej că El este legiuitorul Vechiului Testament şi că pentru cele din Noul Testament au fost preînchipuite cele din Vechiul Testament.
Ceasul de seară nu înseamnă decât că timpul s-a împlinit, şi că toate se apropie de sfârșit […]. El (Iisus) a desființat principala lor sărbătoare (a iudeilor) şi îi trece la un Paşte nou şi înfricoșător. Luați, le zice El, şi mâncați! Acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi (cf. 1 Corinteni 11, 24) […]. El numește acest sânge, sângele Noului Legământ, adică făgăduința Legii noi […], şi adaugă: Faceți aceasta întru pomenirea Mea (cf. Luca 22, 19).
Prin aceste cuvinte se vede cât de mult vrea El să-i îndepărteze pe ucenici de obiceiurile iudaice. După cum altădată – zice El – făceați Paştele întru pomenirea minunilor din Egipt, tot așa faceți aceasta întru pomenirea Mea. Ieri, sângele acela nu era decât pentru a salva pe întâi născuții din Egipt, acesta însă se varsă spre iertarea păcatelor lumii întregi”[4].
Iubiți fii şi fiice duhovnicești,
Cina cea de Taină este Taina iubirii depline a lui Iisus Hristos (cf. Ioan 13, 1), ea cuprinde nu numai Taina morții Sale pe Crucea Golgotei, pentru iertarea păcatelor lumii întregi, ci şi Taina Învierii Sale şi a vieții veșnice din Împărăția lui Dumnezeu.
Tâlcuind acest adevăr, Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Dacă Hristos nu S-ar fi răstignit şi n-ar fi înviat, n-ar fi fost posibilă Cina cea de Taină şi Euharistia din Biserică. (…) Euharistia de la Cina cea de Taină este anticiparea tainică a jertfei de pe Golgota şi a Învierii. Este dovada că Hristos a trăit la Cina cea de Taină în mod tainic jertfa şi învierea Sa, așa cum le va trăi în Euharistia Bisericii, ca să le imprime şi în trupul şi sângele nostru”[5]. Așadar, prin Sfânta Euharistie ni se dăruiește iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi Înviat şi suntem îndreptați spre viaţa veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu, dăruită nouă acum, în arvună, prin Sfintele Taine ale Bisericii, iar în plinătate la Învierea cea de Obşte.
De aceea, Sfânta Euharistie este cea mai solemnă și mai intensă comuniune a Bisericii cu Hristos. Dacă prin adunarea credincioşilor în numele Lui şi prin rugăciuni adresate Lui, Domnul Iisus Hristos este prezent în mijlocul credincioşilor (cf. Matei 18, 20), prin împărtășirea euharistică a credincioşilor cu Hristos, El devine interior lor, potrivit făgăduinţei Lui: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viață veșnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54), şi „cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 56).
Sfânta Euharistie conține şi exprimă Taina unității Bisericii ca trup tainic al lui Hristos, constituit şi sfinţit prin lucrarea Duhului Sfânt.
Părintele Dumitru Stăniloae spune în acest sens: „Cei ce se împărtășesc împreună se află deja într-o unitate de credinţă. Pentru că mai înainte de împărtășire toţi credincioșii cântă: «Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim», şi rostesc împreună Crezul. Apoi se împărtășesc împreună spre sporirea acestei unități. În Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, înainte de împărtășire, preotul cere: «Iar pe noi pe toţi, care ne împărtășim dintr-o pâine şi un potir, să ne unești pe unul cu altul prin împărtășirea aceluiași Duh».
Într-o scriere din timpul Apostolilor, «Didahia celor 12 Apostoli», se cere lui Dumnezeu ca cei ce se împărtășesc să se unească asemenea boabelor de grâu ce s-au unit în pâinea euharistică: «Precum această pâine era risipită pe dealuri, iar adunată fiind s-a făcut una, așa să se adune Biserica Ta de la marginile pământului, întru Împărăția Ta»”[6].
Iubiți frați şi surori,
În ziua cea dintâi a Învierii Sale, Hristos-Domnul a călătorit, ca un om necunoscut, cu doi dintre ucenicii Săi (dintre cei șaptezeci), Luca și Cleopa, către un sat numit Emaus (cf. Luca 24, 13-31). Din Evanghelia după Sfântul Evanghelist Luca, martor direct al evenimentului, precum şi din celelalte Evanghelii unde sunt prezentate arătările Domnului Iisus Hristos după Învierea Sa, vedem că unii ucenici ai Domnului Iisus s-au convins mai greu de adevărul Învierii Sale.
Pe drumul spre Emaus, Iisus le vorbește, ca un călător necunoscut, ucenicilor Luca şi Cleopa şi chiar îi mustră, zicând: „O, nepricepuților şi zăbavnicilor cu inima în a crede (…)” (Luca 24, 25), apoi le tâlcuiește prorociile Vechiului Testament care vorbesc despre El. Așadar, Iisus Cel înviat, spune părintele Stăniloae, „face totul ca să-i convingă pe ei, oameni, despre Învierea Sa, așa cum a făcut totul ca să-i convingă în timpul propovăduirii despre dumnezeirea Sa. Voia să le dea oamenilor putința să creadă în viața lor viitoare prin unirea cu El ca Fiul lui Dumnezeu venit între ei. Își face din Înviere supremul argument al dumnezeirii Sale şi al folosului coborârii Sale ca Dumnezeu în calitate de om” [7].
Cei doi călători spre Emaus au fost însă convinși de Învierea lui Iisus abia în momentul frângerii pâinii de către Iisus în casa lor de la Emaus, amintindu-le astfel de Cina cea de Taină de la Ierusalim.
În acest sens, Evanghelia spune: „Şi s-au apropiat de satul (Emaus) unde se duceau, iar El se făcea că merge mai departe. Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând: Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua. Şi a intrat să rămână cu ei. Şi când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Atunci s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El S-a făcut nevăzut de ei” (Luca 24, 28-31). Iisus S-a făcut nevăzut, dar nu era absent, ci era tainic prezent în Sfânta Euharistie, pentru a rămâne în cei ce se împărtășesc cu Trupul şi Sângele Său (cf. Ioan 6, 56), ca arvună a Învierii şi a vieții veşnice (cf. Ioan 6, 54).
Întrucât Învierea Domnului Hristos este lumina deplină a Sfintei Euharistii şi a întregii vieți creștine, ea ne cheamă astăzi să înțelegem binefacerile participării la Sfânta Liturghie şi ale împărtășirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos Cel răstignit şi înviat. Prin Sfânta Euharistie primim: „sfințirea sufletelor și a trupurilor noastre, (…) tămăduirea sufletului și a trupului, izgonirea a tot potrivnicului, luminarea ochilor inimii, împăcarea sufleteștilor puteri, ajutor spre credință neînfruntată, dragoste nefățarnică, desăvârșirea înțelepciunii, paza poruncilor dumnezeiești, adăugirea dumnezeiescului har şi dobândirea Împărăției lui Dumnezeu”, după cum este scris în „Rugăciunea întâi de mulțumire, după Dumnezeiasca Împărtășanie”[8].
Dreptmăritori creștini,
Anul 2019 este, în mod deosebit, anul omagierii satului românesc, păstrător fidel al tradiției creştine şi al culturii naționale.
Potrivit Sfintelor Evanghelii, satul, ca așezare umană specifică mediului rural, a fost adeseori binecuvântat de Domnul Iisus Hristos când propovăduia Evanghelia în cetăți şi în sate (cf. Matei 9, 35), dar în mod deosebit El a binecuvântat satul Betania, când a înviat pe prietenul Său Lazăr (cf. Ioan 11, 1-44) şi satul Emaus, când a arătat ucenicilor Săi, Luca şi Cleopa, adevărul Învierii Sale, în timpul Cinei de la Emaus (cf. Luca 24, 13-31).
Domnul Iisus Hristos binecuvintează cu prezenţa şi lucrarea Sa sfinţitoare nu doar pe locuitorii orașelor, ci şi ai satelor, şi îi orientează spre Ierusalimul ceresc, adică spre Împărăția iubirii veșnice a lui Dumnezeu.
În satele românești care au păstrat credinţa ortodoxă, începând de la creștinarea strămoșilor noștri, prin predica Sfântului Apostol Andrei, până azi nu s-a întrerupt niciodată săvârșirea Sfintei Euharistii. Oricât ar fi fost românii ortodocși prigoniți și asupriți de străini, de religii sau confesiuni diferite, sau de promotori de ideologii totalitare, Sfânta Jertfă Euharistică a continuat să fie săvârșită, deoarece, prin ea, creştinii ortodocşi primesc puterea iubirii jertfelnice, de a fi în orice vreme mărturisitori ai Domnului Hristos și bucuria de a rămâne uniți cu El în istorie și în eternitate.
Din iubirea pentru Hristos Cel răstignit şi înviat s-au născut filantropia sau ajutorarea aproapelui, arta religioasă ori sacră, și anume muzica, poezia și literatura religioasă, miniatura, caligrafia, tiparul bisericesc, arhitectura și sculptura bisericească, iconografia, broderia și altele. Toate aceste creații artistice inspirate din credinţă au luminat apoi cultura poporului român de la orașe şi sate.
Cu prilejul Sărbătorii Învierii Domnului, vă îndemnăm să aduceți, prin cuvânt şi faptă bună, bucurie şi lumină în sufletele celor orfani, bolnavi, bătrâni, săraci, îndoliați şi singuri, ca să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de pace şi de bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află printre străini, ci să ne rugăm pentru sănătatea şi mântuirea lor, spre a spori comuniunea frățească şi spre a cultiva mai mult iubirea față de poporul român şi de România.
Dorim ca Sfintele Sărbători de Paşte să vă aducă tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!
Al vostru către Hristos-Domnul rugător şi de tot binele doritor,
† D A N I E L
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Note:
[1] În unele zone ale României se folosește la singular cuvântul Paşti în loc de Paşte.
[2] Canonul Învierii, Stihirile Paştilor, în „Slujba Învierii”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 54-55.
[3] Canonul Învierii, cântarea a 7-a, în „Slujba Învierii”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 49.
[4] Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, 82, 1, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1994, p. 927.
[5] Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, tom 3, Ediţia a V-a, în Opere complete, vol. 12, Editura BASILICA, București, 2018, pp. 98-99.
[6] Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, tom 3, Ediţia a V-a, în Opere complete, vol. 12, Editura BASILICA, București, 2018, pp. 94-95.
[7] Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, în Opere complete, vol. 7, Editura BASILICA, București, 2016, pp. 402-403.
[8] Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p. 368. |
|
|
Domnul Păcii
– Pastorala IPS Părinte Andrei –
Praznicul Nașterii Domnului 2018
†ANDREI
Din Harul lui Dumnezeu
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi dreptmăritorilor creştini din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului,
Har, pace şi bucurie de la Domnul păcii care se naşte în ieslea Betleemului şi
de la noi binecuvântare
Domnul Păcii
„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14)
La începutul zidirii toate erau foarte bune, peste tot domnea pacea, armonia şi înţelegerea. Ne relatează Sfânta Scriptură că „a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi, iată, erau bune foarte” (Facere 1, 31). Îşi continuă Moise referatul creaţiei spunându-ne că „a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facere 2, 9).Pe om l-a pus stăpân peste întreaga făptură: „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!»” (Facere 1, 28).
Toate erau în armonie şi toate i se supuneau omului. Iar omul, creat după chipul lui Dumnezeu, „era o fiinţă ireductibilă şi incomparabilă”[1]. Omul „era curat de pornirile rele şi cu o tendinţă spre binele comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii, dar nu întărit în această curăţie şi în acest bine. El era conştient şi liber, iar în conştiinţă şi libertate avea tendinţă spre cele bune”[2].
Tocmai această libertate, folosită rău la sugestia diavolului, l-a dus la prăbuşire pe om. El ştia că Dumnezeu i-a zis: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”(Facere 2, 17). Diavolul, care este principiul distructiv, a cărui ţintă este păcatul, ura, dezbinarea, minciuna, vine insidios şi le zice: „Nu, nu veţi muri” (Facere 3, 4). Şi bietul om a mâncat. Urmarea ne-o arată Sfântul Pavel: „Printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea” (Romani 5, 12).
Colindele, în mod tradiţional, descriu prăbuşirea: „-Raiule, grădină dulce,/Eu din tine nu m-aş duce/De mirosul florilor,/De dragul îngerilor”[3]. Ne spune Părintele Stăniloae că „pentru stăpânirea strânsă ce o pun pe cei pătimaşi, se vorbeşte şi de un fel de posedare a acestora de către demoni, şi de un fel de încorporări, de apariţii ale lor”[4].
Iubiţi fraţi şi surori,
Ce se întâmplă cu omul căzut vedem foarte bine noi toţi. Sfântul Apostol Pavel spune „că vor fi oamenii iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei, 3, 2-4).
În anul sărbătoririi Jubileului Marii Uniri, unire care a fost posibilă datorită faptului că la 1 Decembrie 1918 înaintaşii noştri erau uniţi „în cuget şi-n simţiri”, observăm în jurul nostru o discordie distrugătoare. De ce? Pentru că oamenii nu-şi mai pun problema vieţii spirituale normale. Şi lucrul acesta se întâmplă de jos până sus, de la omul simplu până la cei cu înalte demnităţi. Unde sunt marii lideri ai neamului nostru din acel an astral pentru noi: Miron Cristea, Iuliu Hossu, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida Voievod, Caius Brediceanu, George Pop de Băseşti şi toată ceata marilor luptători pentru unitate!?
Profesorul Teodor Popescu face un rechizitoriu al societăţii noastre: „se urăşte, se înşeală, se minte, se calomniază, se jură strâmb, se doreşte bunul altuia; unii se îmbată, unii se învrăjbesc, se ceartă; se bat, se duşmănesc, soţii se despart, se strică tinerii şi copiii, se înjoseşte în mulţi oameni chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”[5].
Părintele Ion Agârbiceanu, susţinător al Marii Uniri,în chip profetic, scria referitor la România Mare: „Tu știi cât am dorit să te văd așa cum ești acum: cu toate lanțurile sfărâmate să strălucești de întreaga ta tinerețe și frumusețe… Şi, iată, în jurul tău e larmă şi alergare, oamenii se zbat după lucruri trecătoare, şi tu veşnică frumuseţe, veşnică avuţie, eşti dată uitării”[6].
Din această stare de prăbuşire şi de răutate ce se întinde cine ne poate scoate? Cine ne poate aduce pacea şi armonia de care avem atâta nevoie? El, Domnul Păcii!
Dreptmăritori creştini,
Înainte cu sute de ani de naşterea Domnului, Profetul Isaia Îl vedea coborât pe pământ: „Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui străpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” (Isaia 9, 5).
Naşterea lui a avut loc la plinirea vremii, în anul 750 de la întemeierea Romei. Sfântul Apostol Pavel ne spune că la „plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4, 4-5).
Trăsăturile Împărăţiei pe care o va întemeia El sunt unele speciale. În această Împărăţie „lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica şi puii lor vor sălăşlui la un loc, iar leul ca boul va mânca paie; Pruncul de ţâţă se va juca lângă culcuşul viperei şi în vizuina şarpelui otrăvitor copilul abia înţărcat îşi va întinde mâna” (Isaia 11, 6-8).
Aceste metafore minunate subliniază pacea şi armonia ce vor domni în Împărăţia Domnului Hristos. Şi cei ce-şi pun cu seriozitate problema trăirii creştine ajung la această stare de spirit. De fapt, la Naşterea Mântuitorului corul îngeresc cânta „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14).
Părinţii Patericului se străduiau să trăiască în spiritul Evangheliei lui Hristos şi, cum El e Domnul Păcii, încercau şi ei să fie oamenii păcii. Doi dintre ei s-au întrebat odată: cum e când se ceartă oamenii? Iată cum e, zise unul, vezi piatra aceasta? Eu zic că-i a mea, iar tu zici că-i a ta. Şi au început cearta: piatra aceasta-i a mea, zice unul! Celălalt: dacă-i a ta ia-o şi du-te! N-au fost în stare să se certe pentru că trăiau în spiritul dragostei lui Hristos.
Pe măsură ce omul se apropie de Hristos, se apropie şi de semenul său. Părintele Stăniloae ne propune acest exerciţiu de imaginaţie: închipuie-ţi un cer cu o circumferinţă imensă. Pe circumferinţă stau toţi oamenii de pe glob. În mijlocul cercului e Hristos. De la fiecare om pleacă o rază către Hristos. Oamenii pot călători pe rază către Hristos sau în sens invers. Cei ce se apropie de Hristos se apropie şi de semenii lor, care şi ei călătoresc spre centru. Cei ce o iau invers se îndepărtează de Hristos, dar se îndepărtează şi de semenii lor.
Iubiţi credincioşi,
Domnul Iisus Hristos e Domnul Păcii. La naşterea Lui îngerii au cântat: „între oameni bunăvoire”. Oamenii care-şi pun problema spirituală sunt oameni buni. Ei Îl urmează pe Hristos şi-I ascultă îndemnul: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29).
Pe bună dreptate zice Ernest Bernea că „bunătatea, izvorând din dragoste şi trecând prin blândeţe, se împlineşte în milă şi mângâiere. Milă înseamnă suferinţă la suferinţa altuia. Mângâierea este acea stare lăuntrică legată de setea de mai bine, în înţelesul luptei pentru alungarea răului şi a durerii”[7].
Evanghelia Mântuitorului ne învaţă să fim buni, să fim oamenii păcii. „Ca să putem cunoaşte şi preţui cum se cuvine esenţa creştinismului, mai întâi trebuie să cercetăm şi să studiem Evanghelia; Biblia, în general, şi Evanghelia, în special”[8]. Şi vom realiza faptul că iubirea, pacea şi armonia constituie esenţa creştinismului.
Salutul şi binecuvântarea Domnului Hristos este „Pace vouă” (Ioan 20, 19). Binecuvântarea preotului la Sfânta Liturghie şi la alte celebrări este „Pace tuturor”. Şi această binecuvântare o face din cel mai sfânt şi mai important loc pentru viaţa noastră duhovnicească: o face din biserică.
În biserică, Mântuitorul îi învaţă pe oameni să fie oamenii păcii. În Psalmul 83 citim: „cât de iubite sunt lăcaşurile Tale, Doamne al puterilor!… Fericiţi sunt cei ce locuiesc în casa Ta, în vecii vecilor te vor lăuda” (Psalmul 83, 1 şi 5).
Noi dăm slavă lui Dumnezeu că în acest an jubiliar, pe 25 noiembrie s-a sfinţit Catedrala Naţională, ctitorie pentru veşnicie. Iar pe plan local s-au sfinţit bisericile frumoase ale Mănăstirilor Râşca Transilvană şi Mihai Vodă și Biserica „Schimbarea la Față” din Cluj. Din aceste ctitorii, şi din toate celelalte, Domnul Hristos care S-a născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire ne învaţă să fim oamenii păcii.
Pacea, armonia şi binecuvântarea Lui v-o dorim, iubiţi fraţi şi surori, cu prilejul Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei.
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
[1] Pr. Prof. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 272.
[2] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică I, EIBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 410.
[3] Conf. Univ. Ioan Bocşa, 1484 Colinde, Alba Iulia, 1999, p. 468.
[4] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit, p. 461.
[5] Teodor M. Popescu, Îndrumări pentru preoţi, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2014, p. 26.
[6] Ion Agârbiceanu, Două iubiri, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 390.
[7] Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 102.
[8] Ilarion V. Felea, Religia iubirii, Editura Diecezana, Arad, 1946, p. 363.
|
