|
|
Pastorala 2018 Pasti
†ANDREI
Din harul lui Dumnezeu,
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului,
Cucernicului Cler, Cuviosului Cin monahal şi iubiților credincioși,
îndemn la unitate în credință și la comuniune.
Ca toţi să fie una!
Ca toţi să fie una, după
cum Tu, Părinte, întru
Mine şi Eu întru Tine,
aşa şi aceştia în Noi să
fie una, ca lumea să
creadă că Tu M-ai trimis
(Ioan 17, 21).
Iubiţi credincioşi,
Înainte de Pătimirile Sale de bunăvoie, Domnul Iisus Hristos S-a rugat ca toţi cei ce vor crede în El să fie una, ca lumea să fie convinsă că El a fost trimis de Tatăl. Citim în Scripturi că, după moartea, învierea și înălţarea Domnului şi trimiterea Sfântului Duh, întemeindu-se Biserica, toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte (Faptele Apostolilor 2, 44).
Între creştini era o comuniune deplină şi o dragoste puternică. Dezbinările au intervenit mai târziu. Simbolul unităţii creştine era şi este cămaşa lui Hristos. Citim în Evanghelia Sfântului Ioan că, după ce L-au răstignit pe Domnul Hristos, soldaţii I-au împărţit hainele în patru, dar cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în întregime. Deci au zis unii către alţii: Să n-o sfâşiem, ci să aruncăm sorţi pentru ea, a cui să fie (Ioan 19, 23-24).
Ce n-au îndrăznit să facă soldaţii romani, păgâni, au îndrăznit mai târziu creştinii. Sfântului Petru, Arhiepiscop al Alexandriei în veacul al IV-lea, i se arată în vedenie Domnul Hristos cu cămaşa zdrenţuită, şi acesta Îl întreabă: Mântuitorule, cine ţi-a zdrenţuit cămaşa? Arie cel fără ruşine Mi-a rupt-o! A răspuns Mântuitorul.
Din nefericire, de atunci şi până astăzi, sunt mulţi cei ce sfâşie cămaşa lui Hristos dând naştere la sumedenie de confesiuni şi secte. Ori noi nu uităm că Domnul Hristos I-a cerut Tatălui ca toţi să fie una (Ioan 17, 21), ca lumea să nu fie derutată în buna ei credinţă.
Totuşi, de două mii de ani, Creştinismul, Religia iubirii, le oferă oamenilor cel mai frumos mod de a trăi şi de a se mântui. Cartea de temelie a lui este Evanghelia Domnului Hristos. Sunt multe cărţi în lumea aceasta, dar nici una nu se poate compara cu Evanghelia, din simplul motiv că nici una nu se impune, nu ne încântă, nu ne hrăneşte şi nu ne satisface ca Evanghelia. În Evanghelie este Duh Sfânt, lumină lină şi simplitate cum nu se întâlneşte în nici o carte .
În inima Evangheliei este persoana Domnului Iisus Hristos. Cine este El? Răspundem într-un glas cu Tatăl, cu profeţii, cu apostolii, cu martirii, cu toţi sfinţii şi cu toată creştinătatea: Acesta este Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul Lumii. Referindu-se la Persoana Lui, Părintele Dumitru Stăniloae zice că El deţine locul central pe arena istoriei, că atâtea milioane de oameni îi dedică tot ce e mai adânc în fiinţa, în dragostea şi-n atenţia lor. Persoanei Lui, creştinismului, îi datorează Europa, şi nu numai, toată civilizaţia ei.
Dreptmăritori creştini,
Dacă Domnul Hristos Cel înviat din morţi uneşte, tămăduieşte, mântuieşte, de unde toate neînțelegerile şi fracturile pe care le întâlnim în lume? Se săvârşesc crime, sinucideri, furturi, apostazii, se jură strâmb, se doreşte bunul altuia; unii se îmbată, unii se învrăjbesc, se ceartă, se bat, se duşmănesc, soţii se despart, tinerii se corup, se înjoseşte în mulţi chipul lui Dumnezeu. În viaţa publică, oamenii, fiind cuprinşi de iubirea de mărire şi putere, se lasă atraşi în dispute lipsite de eleganţă şi se lucrează unii pe alţii pe la spate.
Cauza primă a neînțelegerilor şi dezbinărilor este diavolul. Cuvânt de origine greacă, înseamnă învrăjbitor, calomniator, ispititor. El este spiritul rău care dezbină pe om de Dumnezeu şi care inspiră ură, perfidie şi minciună între oameni. Este cunoscut şi sub numele ebraic de «satana». Diavolul se împotriveşte planului lui Dumnezeu, îi ispiteşte şi îi seduce pe oameni, este principiul distructiv. De fiinţa lui ţine însuşi păcatul, ura şi minciuna: El de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii (Ioan 8, 44). Diavolul, deoarece urăşte pe Dumnezeu şi nu poate să se războiască cu El, se războieşte cu noi, care suntem după chipul lui, închipuindu-şi că prin aceasta înfrânge pe Dumnezeu. Iar pe noi ne află ascultători de voia lui.
Noi, însă, când facem rău, nu putem da vina numai pe el, pentru că avem voie liberă şi putem apela la ajutorul lui Dumnezeu. Dar rezultatul activităţii sale distructive îl vedem peste tot. El umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (1 Petru 5, 8).
Cu toate eforturile noastre de a face lucruri bune în societatea noastră, se ivesc aşa de multe lucruri rele. Şi nu se poate să nu ne aducem aminte de pilda Mântuitorului: Asemenea este împărăţia cerurilor omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină printre grâu şi s-a dus (Matei 13, 24-25). Vremea distrugerii neghinei va fi la secerişul cel mare, la sfârşitul veacurilor.
Iubiţi fraţi şi surori,
Domnul Hristos S-a rugat Tatălui pentru unitatea noastră spirituală. Anul acesta însă ne aducem aminte că Dumnezeu ne-a ajutat acum un secol, la 1 Decembrie 1918, să se realizeze şi unitatea noastră naţională. Această unitate avea la temelie unitatea noastră spirituală. În rugăciunea pe care Patriarhul Miron Cristea a rostit-o la Alba Iulia erau şi frazele acestea: Doamne, Dumnezeul nostru, Tu eşti părintele nostru, Tu ai văzut strâmtorarea părinţilor noştri şi ai auzit strigarea lor, căci se făcuseră ei ca floarea în brumă şi plecat spre pulbere era sufletul lor, şi trupul lor lipit de pământ. Tu ai împlinit şi cu noi ceea ce ai făgăduit de demult: «Sfărâma-voi jugul de pe tine şi voi rupe legăturile tale, lărgi-voi hotarele tale, aduna-vă-voi dintre popoare şi vă voi strânge din ţările unde sunteţi împrăştiaţi».
Acesta era visul de generaţii a românilor. Mulţi au trecut în veşnicie fără să-l vadă realizat, dar cu credinţa că momentul unirii va veni. În anul 1898, Ion Luca Caragiale scria: Doamne, dacă mie nu mi-e dat să intru în pământul făgăduinţei, să auz trâmbiţele cântând şi să văd zidurile Ierihonului surpându-se în faţa soarelui ce s-a oprit în cale din porunca Ta, fă-mă s-adorm pe drum cu speranţa că aceea ce nu mi-a fost dat mie, fiilor mei le va fi dat.
Euforia unităţii i-a marcat pe participanţii la Adunarea de la Alba Iulia pe întreaga viaţă. Tânărul învăţător Marin Mureşan, întors din primul război mondial, a participat la Marea Adunare de la 1 Decembrie la Alba Iulia. După marele eveniment hoinărea pe câmp şi dialoga cu Ţara: Eu văd că eşti alta, eu văd că eşti fericită, eu simt bucuria şi noua ta viaţă! Te-aş mângâia ca pe un copil, de-ar fi să trăiesc veacuri. Câmpiile tale, codrii tăi, apele tale, toate-mi vorbesc de negrăita ta fericire, patria mea! Nu eşti pământ mort, nu eşti vânt, nu eşti apă; eşti suflet ce tremuri de bucuria libertăţii.
Şi atunci, ca şi acum, nu toţi erau pătrunşi de fiorul sfânt al unităţii. Pe mulţi îi fascinau lucruri mai prozaice şi mercantile. Dascălul amintit îşi continuă dialogul cu Ţara: Credeam că se va face o linişte de biserică de jur-împrejur, şi tu vei fi altarul. Şi, iată, în jurul tău e larmă, e alergare, oamenii se zbat după lucruri trecătoare, şi tu, veşnică frumuseţe, veşnică avuţie, ești dată uitării.
Ce să zicem de gustul amar ce ni-l lasă convulsiunile de pe arena vieţii noastre publice de astăzi? De absolutizarea banalului şi neglijarea esenţialului. Oare nu ne spune Mântuitorul: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă (Matei 6, 33).
Două valori şi atunci, ca şi acum, aveau şi au valoare absolută: credinţa în Dumnezeu şi dragostea faţă de ţară. Dacă le păstrăm, suntem oameni fericiţi, dacă le pierdem, valul vremelniciei ne înghite.
Iubiți credincioși,
Domnul Iisus Hristos S-a răstignit, S-a îngropat şi a Înviat din morţi pentru noi şi a noastră mântuire. A întemeiat Biserica şi-n Biserică, prin Sfintele Taine, în care lucrează Duhul Sfânt, omul devine o făptură nouă. Conlucrând cu harul Duhului Sfânt omul devine un creştin bun. Creştinul este omul cum îl vrea Dumnezeu, omul model, omul ideal, aşa după cum a fost întrupat mai întâi în persoana Mântuitorului Iisus Hristos.
Omul care are preocupări religioase, care caută Biserica, care încearcă să pună în practică Evanghelia Domnului Iisus Hristos, devine un om bun. Răul prezent în noi poate fi preschimbat în metal preţios. Dumnezeu întrupat a venit în veac să sprijine această minune a naşterii din nou. Omul poate deveni mereu bun, mereu curat.
Religia creştină întemeiată de Domnul Hristos este Religia Iubirii. Iubirea este darul cel mare pe care l-a adus Mântuitorul lumii. Citim în Sfânta Scriptură că primii creştini stăruiau într-un cuget în templu şi frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii (Faptele Apostolilor 2, 46).
Dacă Religia Creştină este Religia Iubirii, Sfântul Pavel ne spune că Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă (1 Corinteni 13, 4-7).
Iar Sfântul Apostol Ioan, vrând să-I dea o definiție lui Dumnezeu, zice: Dumnezeu este iubire, şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el (1 Ioan 4, 16). În această Religie a Iubirii doreşte Domnul Hristos cel Înviat să-i atragă pe toţi. O spune textual: Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor (Ioan 10, 16).
Şi dacă e să încheiem în spiritul celor zise, rugându-L pe Dumnezeu să ne păstreze unitatea, ne vom folosi de o cântare din slujba Sărbătorii: Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.
Dorindu-vă să vă bucurați de acest praznic frumos și luminat, pe toți, tineri și bătrâni, vă binecuvântăm și vă zicem: Hristos a înviat!
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
|
|
|
DANIEL - PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
† DANIEL
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU, ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR, MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITORUL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER
ŞI DREPTMĂRITORILOR CREȘTINI DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR
HAR, PACE ŞI BUCURIE DE LA DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS, IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI
„Vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David.” (Luca 2, 10-11)
Preacuvioși şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Rostul sau scopul zămislirii şi naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul veşnic al lui Dumnezeu, ca om din Fecioara Maria, prin lucrarea Duhului Sfânt, este mântuirea lumii. De aceea, îngerul vesteşte păstorilor de la Betleem „bucurie mare, că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul”. Deci, de la îngeri a învăţat Biserica să numească Mântuitor pe Domnul Iisus Hristos.
În cele ce urmează, vom prezenta pe scurt ce înseamnă cuvintele mântuire şi Mântuitor, potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.
În Vechiul Testament, cuvântul mântuire (în ebraică yesa) are mai multe înţelesuri. Se referă la eliberarea din robie, vindecarea de o boală, izbăvirea de un pericol sau de duşmani. În majoritatea cazurilor, Dumnezeu este autorul mântuirii. El a eliberat pe evrei din robia Egiptului şi apoi din robia Babilonului. El i-a izbăvit pe sărac şi pe nevoiaş când aceştia nu au avut pe nimeni să-i ajute. Aşadar, a-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L cunoaşte pe El ca un Dumnezeu Care mântuieşte (cf. Osea 3, 14), astfel încât în Vechiul Testament cuvintele Mântuitor şi Dumnezeu au acelaşi înţeles, mai ales în marele eveniment de eliberare mântuitoare a evreilor din robia Egiptului (cf. Ieşire 12, 4 şi 14, 31). În traducerea greacă a Vechiului Testament (Septuaginta), cuvântul mântuire (sótéria) poate avea înţelesul de eliberare, dar şi de răscumpărare. Dumnezeu este marele răscumpărător al lui Israel. În scrierile profetului Isaia, mântuirea implică şi un trimis, Mesia – Robul lui Dumnezeu, un Salvator, care nu este totuşi diferit sau despărțit de Dumnezeu Însuşi. El singur este Mântuitorul poporului Său (cf. Isaia 43, 11 şi 45, 21). În imnul din Isaia 49, 1-6, prin Mesia Dumnezeu realizează mântuirea tuturor popoarelor[1]. Astfel, Vechiul Testament a pregătit venirea în lume a lui Mesia-Hristos ca Mântuitor al lumii.
Însă, în Noul Testament, mântuirea înseamnă îndeosebi izbăvirea sau eliberarea moral-spirituală de păcat şi dobândirea vieţii veşnice, prin credinţa în Iisus Hristos şi prin împlinirea poruncilor Lui, ca viaţă nouă dăruită creștinilor prin harul Sfântului Botez.
Totodată, în Noul Testament se precizează că mântuirea se află în Persoana şi în toată lucrarea lui Iisus Hristos, dar mai ales în jertfa Sa de pe Cruce şi în Învierea Sa din morţi. Astfel, Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat dăruieşte celor care cred în El şi se botează în numele Preasfintei Treimi iertarea păcatelor, înfierea prin har şi arvuna învierii şi a vieţii veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu(cf. Ioan 1, 12; 3, 17; 6, 5). Numele lui Iisus (în ebraică „Ieshoua”) a fost vestit de înger mai întâi Fecioarei Maria (cf. Luca 1, 31), iar apoi dreptului Iosif şi înseamnă „Dumnezeu mântuieşte” (cf. Matei 1, 21)[2].
Potrivit Noului Testament, Iisus Hristos a fost trimis de Dumnezeu pentru mântuirea lumii (cf. Ioan 3, 17; 1 Ioan 4, 14), El a venit să mântuiască pe cei pierduţi (cf. Matei 18, 11; Luca 9, 55; Ioan 12, 47; 1 Timotei 1, 15), El Şi-a dat viaţa pentru mântuirea noastră (cf. Matei 20, 28; Galateni 1, 4; 2, 20; 1 Timotei 2, 6); Iisus Hristos poate mântui pe cei ce vin la El (cf. Luca 23, 42-43; Ioan 10, 9 şi 28; Evrei 7, 25).
Mântuirea este eliberare sau izbăvire de păcat (cf. Matei 1, 21; Fapte 3, 26; Tit2, 14: Evrei 9, 26; 1 Ioan 3, 5), eliberare de puterea întunericului (cf. Coloseni 1, 31), izbăvire de puterea diavolului (cf. Evrei 2, 14-15; 1 Ioan 3, 8), izbăvire de robia stricăciunii (cf. Romani 8, 20-21) şi izbăvire de moartea veşnică (cf. Ioan 3, 16-17; 8, 51; 10, 28; 11, 26).
Sfinţiţii slujitori ai Bisericii cheamă pe oameni la mântuire (cf. Luca 1, 77; 1Corinteni 15, 1-2), ei vestesc calea spre mântuire (cf. Fapte 16, 17), ei suferă pentru ca cei aleşi să primească mântuirea (cf. 2 Corinteni 1, 6; 2 Timotei 2, 10), ei sunt mireasma lui Hristos între cei mântuiţi (cf. 2 Corinteni 2, 15). Predicarea cuvântului lui Dumnezeu este o lucrare necesară pentru mântuire (Romani 10, 13-15). Mărturisirea lui Hristos este necesară pentru mântuire (cf. Romani 10, 9-10). Botezul ca „naştere din nou” este necesar pentru mântuire (cf. Ioan 3, 5; şi 1Petru 3, 21). Timpul prezent este timpul mântuirii (cf. 2 Corinteni 6, 2). Mântuirea se dobândeşte prin credinţa în Hristos (cf. Marcu 16, 16; Ioan 3, 15-17) şi prin fapte bune (cf. Iacob 2, 14-18)[3].
Urmând învăţăturii Sfintei Scripturi, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au arătat că mântuirea dăruită de Hristos oamenilor nu înseamnă numai iertarea păcatelor, ca urmare a pocăinţei şi a credinţei lor în El, ci înseamnă şi dobândirea înfierii prin harul Sfântului Botez şi a îndumnezeirii prin sfinţenie. Ei au rezumat această învăţătură prin cuvintele: „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să devină dumnezeu după har”, adică să dobândească sfinţenia sau asemănarea cu Dumnezeu Cel Sfânt, viaţa veşnică şi slava veşnică din Împărăţia Preasfintei Treimi. Iar această lucrare de mântuire, adică de îndreptare, răscumpărare, înfiere şi sfinţire, se realizează în timpul vieţii omului pe pământ prin harul Preasfântului Duh în Biserica lui Hristos. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur se întreabă: „ce câştig avem de pe urma vieţii acesteia dacă nu ne folosim de ea ca să o câştigăm pe cea viitoare?”[4]. Iar Sfântul Serafim de Sarov (†1833) spunea că rostul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt. Cum? Prin pocăinţă sinceră, credinţă dreaptă, rugăciune stăruitoare şi fapte ale iubirii smerite şi milostive.
Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,
Mântuirea ca unire a omului cu Dumnezeu, Izvorul vieţii veşnice, este darul exclusiv al iubirii milostive a lui Dumnezeu faţă de oameni, însă acest dar trebuie căutat sau cerut şi cultivat permanent în timpul vieţii omului pe pământ. Aşadar, dobândirea mântuirii sau a vieţii veşnice prin harul lui Dumnezeu este o luptă duhovnicească, deoarece viaţa creștinului, pe lângă multe bucurii duhovniceşti, este presărată şi cu ispite, necazuri, suferinţe şi primejdii de moarte. Însă, temelia biruinţei celor ce luptă duhovniceşte pentru a dobândi mântuirea este legătura lor vie cu Hristos Mântuitorul, adică iubirea faţă de El exprimată prin rugăciune şi prin viaţă duhovnicească sfântă. În această privinţă, Sfântul Apostol Pavel exclamă: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: «Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere». Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu, care este în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 35-39).
De unde avea Sfântul Pavel această iubire jertfelnică mai tare decât teama de suferinţă şi de moarte? Din comuniunea sau legătura sa duhovnicească permanentă cu Hristos Cel răstignit şi înviat. Prin urmare, fiecare creştin primeşte în viaţa sa această iubire jertfelnică pe măsura credinţei sale în Hristos şi a rugăciunii sale adresată lui Dumnezeu şi Sfinţilor Lui. De aceea, Sfântul Isaac Sirul ne învaţă că iubirea curată se naşte din rugăciune.
Desigur, astăzi, într-o vreme a secularizării sau a delăsării duhovniceşti, tocmai simţirea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa omului, necesitatea şi utilitatea rugăciunii devin greu de înţeles şi de experimentat.
Secularizarea nu este neapărat ateism sau negare a existenţei lui Dumnezeu din ceruri, ci dificultate de a simţi prezenţa lui Dumnezeu în viaţa proprie şi a societăţii. Astfel, secularizarea este golirea omului de interioritate spirituală însoţită de o fugă după imagine exterioară. Iar înlocuirea păgubitoare a îmbogăţirii spirituale interioare cu acumularea de bunuri materiale exterioare creează omului un vid al însingurării şi o lipsă acută de bucurie şi de pace interioară, în familie şi în societate. Civilizaţia actuală a stresului constant şi a luptei pentru profitul material imediat înlocuieşte din ce în ce mai mult cultura sau civilizaţia rugăciunii şi a ospitalităţii, a păcii interioare şi a comuniunii constante sau statornice între oameni. De aceea, este necesar să redescoperim puterea şi valoarea rugăciunii ca izvor de pace şi sănătate, de bucurie şi speranţă, de încredere şi de ospitalitate.
În acest sens, creştinul care se roagă cât mai des, „coborând duhovniceşte mintea în inimă” (adică unind raţiunea cu afecţiunea) şi zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, rămâne în prezenţa iubitoare a lui Hristos, iar Hristos rămâne în el, pentru că „cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El” (1 Corinteni 6, 17).
Astfel, într-o lume agitată, cu ochii pe ceas, pe agendă sau pe calculator, rugăciunea mai scurtă şi mai deasă poate deveni o respiraţie spirituală a sufletului, un izvor de pace şi de iubire faţă de Dumnezeu şi de semenii noştri. Timpul folosit în rugăciune, acasă sau la serviciu, în biserică sau în călătorie, nu este timp pierdut, ci timp înveşnicit, sfinţit şi aducător de bucurie. Studii recente de medicină arată că omul profund credincios şi rugător este mai optimist şi mai dispus să ajute pe cei din jurul său.
Desigur, intrăm în comuniune de iubire cu Hristos şi când ajutăm pe semenii noştri care au nevoie de prezenţa şi de faptele iubirii noastre generoase: copiii orfani, săracii, bolnavii, bătrânii, prizonierii etc., pentru că Hristos este în mod tainic şi smerit prezent în ei (cf. Matei 25, 31-46). În această privinţă, unii Sfinţi Părinţi ai Bisericii spun că săracii sunt portarii Împărăţiei cerurilor, judecători aspri pentru cei care au fost zgârciţi şi avocaţi puternici pentru cei care au fost darnici[5].
Astfel, lucrarea social-filantropică sau caritabilă a Bisericii nu are numai o dimensiune etică, ci şi una mistagogică-spirituală, de întâlnire a creştinului milostiv cu Hristos Cel milostiv, Care-i iubeşte pe toţi oamenii aflaţi în suferinţă şi doreşte să-i ajute prin lucrarea oamenilor milostivi, harnici şi darnici.
Însă, modul cel mai deplin de unire a omului cu Hristos este Sfânta Euharistie sau Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, după cum El Însuşi spune: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54). Această Sfântă Taină a Euharistiei ne arată că împărtăşirea cu Hristos poartă în ea începutul învierii şi al vieţii veşnice, ca participare a creştinului la iubirea smerită şi la slava veşnică a Preasfintei Treimi[6].
Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut om vieţuitor pe pământ, pentru ca oamenilor pământeni să le dăruiască viaţa cerească veşnică din Împărăţia cerurilor. Venirea Lui în lume a produs bucurie îngerilor din ceruri şi păstorilor de la Betleem, precum şi magilor de la Răsărit, dar şi îngrijorare şi tulburare regelui Irod, care se temea să nu-şi piardă tronul, neînţelegând că Mesia Cel vestit de profeţi nu va întemeia o împărăţie pământească limitată şi trecătoare, ci una cerească, nelimitată şi netrecătoare (cf. Luca 1, 31-33). Prigonit încă din fragedă copilărie, Pruncul Iisus găseşte scăpare sau adăpost în ţară străină, în Egipt. Taina Crucii Îl însoţeşte pe Mântuitorul lumii toată viaţa, din pruncia începută în Betleem până la moartea jertfelnică de la Ierusalim. Însă, în suferinţa Crucii Sale era ascunsă lumina Învierii Sale. De aceea, profetul Isaia a prevestit această taină a mântuirii ca vindecare de păcat şi de moarte, zicând: „Prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 5).
Dreptmăritori creştini,
Domnul nostru Iisus Hristos vine în lume ca să mântuiască lumea pe care Dumnezeu o iubeşte permanent (cf. Ioan 3, 16-17), chiar dacă mulţi oameni din lume ignoră acest adevăr.
Lucrarea Sa mântuitoare se arată în Sfintele Evanghelii ca fiind eliberatoare de ignoranţă sau de necunoaştere a adevăratului scop al vieţii omului pe pământ, ca vindecare de boli sufleteşti şi trupeşti, ca ridicare a celor căzuţi în păcate şi patimi egoiste, ca vindecare de înstrăinare a oamenilor faţă de Dumnezeu şi întreolaltă, dar în mod deosebit ca binecuvântare a familiei şi a copiilor acestora, precum şi ca bucurie dăruită celor întristaţi şi ca pace dăruită celor lipsiţi de ea.
Iată de ce, mai ales în aceste zile, suntem chemaţi de Mântuitorul Iisus Hristos să arătăm iubire smerită şi milostivă semenilor noştri, să aducem pace şi bucurie, lumină şi ajutor copiilor şi bătrânilor, săracilor şi bolnavilor şi tuturor celor care au nevoie de prezenţa şi ajutorul nostru.
Să nu uităm în rugăciunile şi în iubirea noastră frăţească nici pe românii aflaţi în apropierea hotarelor României şi în diaspora română.
În noaptea de trecere dintre ani (31 decembrie 2017 spre 1 ianuarie 2018), să înălţăm rugăciuni către Dumnezeu, spre a-I mulţumi pentru ajutorul primit în anul 2017 şi spre a-I cere ajutor în anul 2018.
Anul 2018 este, în mod deosebit, un an al recunoştinţei şi al comuniunii româneşti, deoarece serbăm 100 de ani de la Marea Unire a poporului român într-un stat unitar, unire obţinută prin înţelepciune patriotică, dar şi prin multe jertfe de vieţi omeneşti în Primul Război Mondial. Din acest motiv, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2018 să fie Anul omagial al unităţii de credinţă şi neam, precum şi Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri, în Patriarhia Română, adică un prilej binecuvântat de a lucra mai intens pentru cultivarea unităţii de credinţă apostolică, primită de la Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României, şi a comuniunii româneşti.
În 30 noiembrie 2018, la sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, este prevăzută sfinţirea Catedralei Mântuirii Neamului (a eliberării lui de stăpâniri străine) sau Catedrala Naţională, dedicată Eroilor Români din toate timpurile.
Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou şi Botezului Domnului, vă adresăm tuturor doriri de sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, dimpreună cu tradiţionalul: La mulţi ani!
Cu părinteşti binecuvântări, al vostru către Hristos-Domnul rugător,
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
[1] Vezi art. „mântuire”, în Dicţionar Biblic, Editura „Cartea creştină”, Oradea, 1995, p 859.
[2] Cf. art. „mântuire”, „Dicţionar Biblic”, pp. 860-863.
[3] Cf. art. „mântuire”, în Concordanţa biblică, Editura Trinitas, Iaşi, 2000, pp. 274-278.
[4] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 90, 3, în Omilii al Matei, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 1003.
[5] Vezi: Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre iubirea de sărăci, 1, P.G. 46, 57.
[6] Cf. † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ştiinţa mântuirii, Editura BASILICA, Bucureşti, 2014, pp. 78-81.
|