|
|
Mărturie şi contramărturie
Mărturie şi contramărturie
– Pastorala IPS Părinte Andrei –
Nașterea Domnului 2017
†ANDREI
Din Harul lui Dumnezeu
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi preaiubiţilor credincioşi din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului,
Har, pace şi bucurie de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh
iar de la noi părinteşti binecuvântări!
Mărturie şi contramărturie,
„Şi văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil”
(Luca 2, 17)
Iubiţi fraţi şi surori,
La plinirea vremii, la cumpăna dintre ere, Dumnezeu S-a coborât pe pământ şi S-a întrupat. Ne spune Sfântul Pavel că atunci când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea (Galateni 4, 4-5).
Sfânta Fecioară cu bătrânul Iosif erau în Betleem la recensământ, dar, pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul său, Cel Unul–Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ea (Luca 2, 6-7).
Pentru Domnul Hristos şi Maica Domnului nu mai era loc atunci şi, din nefericire, în foarte multe situaţii nu mai este loc nici astăzi. Însă, cei ce au realizat faptul că sosise pentru omenire ceasul astral, L-au mărturisit pe Hristos cu toată puterea. Cei ce au dat mărturie au fost îngerii, păstorii şi magii.
Păstorii erau de strajă împrejurul turmei lor şi, iată, îngerul a stătut lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David (Luca 2, 9-11).
Păstorii au mers, L-au văzut, s-au bucurat şi văzându-L au binevestit tuturor, mai ales oamenilor simpli, că S-a născut lumii Mântuitor. Mărturia lor, ca şi a îngerului, era puternică şi convingătoare. Mărturia lor îşi avea izvorul într-o experienţă religioasă concretă.
Magii au venit din extremul orient. Ei erau preocupaţi de ştiinţe, de astrologie, şi lor li s-a descoperit că se va naşte Hristos. Întrebarea lor, atunci când au ajuns la Ierusalim, conduşi de steaua minunată, a fost: Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui (Matei 2, 2). După ce L-au găsit pe Prunc s-au închinat Lui; şi, deschizând visteriile lor, I-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă (Matei 2, 11). Ei au adus mărturie despre Hristos în faţa celor învăţaţi, a oamenilor titraţi.
Prin veacul al patrulea, Fericitul Ieronim care pustnicea în peştera din Betleem şi traducea Scriptura din greacă în latină, a avut o viziune. Îl vedea pe Pruncul Mântuitor în iesle, pe îngeri cântând şi pe păstori şi magi aducându-I închinăciune şi daruri, iar între toţi era o comuniune perfectă. Peştera din Betleem era plină de har, iar Pruncul Sfânt îi învăluia pe toţi într-o privire plină de har şi de dragoste. Care era pricina acestei priviri pline de dragoste? Unitatea şi comuniunea dintre ei!
După multă vreme, în perioada interbelică, Părintele Toma Chiricuţă are şi el o viziune. Creştinii s-au înmulţit şi nu mai încap toţi o dată în peştera din Betleem. De aceea îşi trimit reprezentanţii: un reprezentant ortodocşii, un reprezentant catolicii şi un reprezentant protestanţii şi neoprotestanţii. Şi ei se închină Pruncului Mântuitor şi-I aduc daruri. Dar Pruncul îi priveşte trist. Ei rămân stupefiaţi şi-L întreabă: Doamne, nu ţi-am adus noi oare daruri mai valoroase ca cei din vremea naşterii Tale? De ce ne priveşti cu tristeţe? Mântuitorul le răspunde: până când nu veţi avea unitatea şi comuniunea primilor creştini nu vă pot privi cu acelaşi drag.
Urmarea practică a dezbinării este că, de multe ori, mărturia creştinilor de astăzi devine o contramărturie. Nu este împlinită nici rugăciunea pe care Domnul a făcut-o înaintea pătimirilor: Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis (Ioan 17, 21).
Iubiţi credincioşi,
De-a lungul veacurilor creştinii cei buni au depus mărturie pentru Hristos, uneori cu preţul vieţii. Ei au împlinit întocmai cuvântul Mântuitorului: Oricine va mărturisi pentru Mine în faţa oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Matei 10, 32-33).
Părintele Profesor Ioan Rămureanu ne spune că martirii creştini au suferit cu un curaj neînfricat, care a uimit lumea greco-romană, toate torturile şi pedepsele inventate de fanatismul şi brutalitatea lumii păgâne, care îi ura pe creştini, dispreţuia credinţa lor într-un Dumnezeu spiritual şi invizibil, lua în derâdere credinţa lor în învierea morţilor şi în viaţa viitoare şi nu avea nici o preţuire pentru viaţa lor morală, curată şi sfântă[1].
Nu numai în vremurile străvechi, dar şi în contemporaneitate, creştinii convinşi au depus mărturie pentru Hristos. Anul acesta a fost dedicat de către Sfântul Sinod comemorării Patriarhului Justinian şi apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului. Se ştie că ideologia vremurilor comuniste era de sorginte marxistă şi potrivnică credinţei. Justinian Patriarhul cu înţelepciunea lui a cârmuit Biserica în acele timpuri dificile şi datorită abilităţii lui viaţa bisericească, cu restricţiile inerente, s-a putut continua. Cu tot efortul lui însă nu i-a putut salva pe toţi mărturisitorii credinţei. Mulţi au ajuns în închisoare şi unii au murit acolo.
Scrie Părintele Arsenie Papacioc, şi el închis în vremea aceea, că oamenii buni vă ajută la mântuire mult, dar cei răi şi mai mult, răbdaţi-i fără necaz. Toate veacurile au fost pline de duşmani, dar duşmanii din veacul douăzeci, au umplut cerul de sfinţi[2].
Voi începe cu Mitropolitul Bartolomeu Anania, ucenic apropiat al Patriarhului Justinian, deosebit om de cultură, scriitor, teolog şi neînfricat mărturisitor al credinţei. Din Memoriile[3] sale reiese tot zbuciumul unei vieţi trăite pentru Biserica lui Hristos şi pentru cauza ei. În filele sale de jurnal, pe februarie 2006, spune cu modestie: Depunând această mărturie, în nici un caz nu aş vrea să se creadă că din ea s-ar desprinde un profil de «erou», ci să fie luată doar ceea ce este: o contribuţie la tema pe care şi-o propune această carte relatându-ne despre cei ce au suferit în închisori. În temniţă a stat până-n 1964 când au fost amnistiaţi deţinuţii politici.
Voi continua cu Părintele Protopop Florea Mureşanu. Teolog titrat, intelectual rafinat, aduna în casa lui de pe strada Bisericii Ortodoxe spuma intelectualităţii clujene. Printre cei ce-i frecventau casa erau: Lucian Blaga, Victor Papilian, Ion Luca, Valeriu (Bartolomeu) Anania şi mulţi alţii. De slujit a slujit şi la catedrală şi la bisericuţa de pe strada Bisericii Ortodoxe. A fost Protopop al Clujului, profesor de teologie, publicist şi bun misionar. Datorită curajului său misionar a fost închis în două rânduri. După prima detenţie este expulzat din Cluj şi ajunge preot în Suciu de Sus, Judeţul Maramureş. Fiind aici, va construi schitul de la Breaza. Impactul său misionar n-a fost pe placul autorităților și este închis pentru a doua oară. N-a mai ieșit din temniță, ci a murit la Aiud în 1961.
Iar apoi nu-i putem uita pe alți doi mărturisitori ai credinței: este vorba de Părintele Rector al Institutului Teologic din Cluj, Liviu Galaction Munteanu și Părintele Profesor Ioan Bunea. În 1948 se scosese religia din școli. Pentru a li se oferi copiilor o minimă educație religioasă cei doi au alcătuit un plan simplu de catehizație în biserică. Urmarea? Cei doi au fost închişi, Părintele Liviu Galaction Munteanu murind în temniţa de la Aiud, iar Părintele Ioan Bunea fiind eliberat din temniţă în 1964, dar cu sănătatea zdruncinată. După proces, cei doi au fost duşi în Penitenciarul din Gherla unde, mărturiseşte Părintele Bunea, era un climat de abrutizare; unii ispăşeau fapte infamante de drept comun, alţii erau aruncaţi în această împărăţie a întunericului, spre a nu stingheri chiar şi numai prin prezenţa lor în libertate… Oamenii trecutului trebuia să fie lichidaţi şi să fie recrutaţi alţii, chiar dacă erau de factură dubioasă[4]. Au trecut apoi prin alte temniţe, dar drumul Părintelui Liviu Galaction Munteanu s-a sfârşit la Aiud.
Firul ar putea continua cu mulţi alţi mărturisitori, dar ne vom opri aici, nu înainte însă de a aminti două asociaţii duhovniceşti care au fost hăituite şi interzise: organizaţia Rugul Aprins sau Grupul de la Mănăstirea Antim şi Mişcarea Oastea Domnului. Din Rugul Aprins au făcut parte: Părintele Sandu Tudor, Părintele Dumitru Stăniloae, Părintele Benedict Ghiuş, Părintele Roman Braga, Părintele Sofian Boghiu,Părintele Felix Dubneac, Părintele Grigore Băbuş, Părintele Andrei Scrima, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Nicolae Bordașiu, Părintele Petroniu Tănase, viitorul Mitropolit Antonie Plămădeală, viitorul Mitropolit Bartolomeu Anania, Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Părintele Ioan Iovan şi mulţi alţii. Absolut toţi au fost întemniţaţi, pentru că erau consideraţi ca făcând parte dintr-o „organizaţie subversivă”.
Unul dintre liderii marcanţi ai Oastei Domnului a fost Traian Dorz, care a făcut ani grei de închisoare. I-aş mai adăuga pe doi oameni duhovniceşti pe care nu i-am pomenit, şi ei pătimitori în temniţele comuniste, este vorba de Nicolae Steinhardt şi de Părintele Mina Dobzeu, care l-a botezat în închisoare.
Mulţi dintre preoţii mărturisitori, după ce au scăpat de închisoare, au fost reintegraţi în slujire de către Patriarhul Justinian şi de către Arhiepiscopul Teofil Herineanu. În orice caz, ei L-au mărturisit pe Hristos şi mărturia lor va rămâne un exemplu de verticalitate vrednic de imitat, după cum spune Sfântul Pavel: Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa (Evrei 13, 7).
Dreptmăritori creştini,
Îngerii, păstorii şi magii L-au mărturisit pe Hristos, primii creştini L-au mărturisit pe Hristos, în vremea comunismului mulţime de credincioşi L-au mărturisit pe Hristos, dar şi astăzi în lume sunt locuri unde creştinii sunt prigoniţi şi omorâţi pentru credinţa lor. În Siria, în Egipt, în Irak, în alte ţări din Africa şi din Orientul Mijlociu multe biserici sunt dărâmate şi nenumăraţi creştini ucişi.
Toţi aceştia dau mărturie pentru credinţa lor. Cum dăm noi mărturie pentru credinţa noastră? Din darul lui Dumnezeu la noi este pace, însă duhul secularist şi anti-creştin nu lipseşte. Noi trebuie să dăm mărturie cu viaţa noastră. Creştinismul nu-i teorie, ci este viaţă nouă cu Hristos şi în Hristos condusă de Duhul Sfânt.
Or, viaţa aceasta nouă presupune cercetarea bisericii şi implicarea în asistenţa socială. Citim în Sfânta Scriptură că, la început, creştinii îşi vindeau bunurile lor şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii (Faptele Apostolilor 2, 45-46). Faptul că între creştini era o iubire perfectă îi determina pe necreştini să se convertească şi să se boteze.
Sfântul Pavel, care a dat mărturie pentru Hristos, ne spune că el cu cei slabi s-a făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândească, tuturor toate s-a făcut, ca în orice chip să-i mântuiască pe unii (1 Corinteni 9, 22). Aceasta ar trebui să fie şi atitudinea noastră, ca în felul acesta să depunem mărturie pentru Hristos.
Din nefericire lucrurile nu stau aşa. Adeseori faptele noastre scandalizează. Mustrarea pe care o făcea Sfântul Pavel romanilor, ni se potriveşte şi nouă: Tu, cel care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, cel care propovăduieşti: Să nu furi – şi tu furi? Tu, cel care zici: Să nu săvârşeşti adulter, săvârşeşti adulter?… Căci numele lui Dumnezeu din pricina voastră este hulit între neamuri (Romani 2, 21-24). Modul acesta de a trăi constituie o contramărturie.
Mirajul Crăciunului cu tradiţiile şi colindele lui să ne determine să fim mărturisitori şi cu cuvântul şi cu fapta: Acum te las, fii sănătos,/ Şi vesel de Crăciun./ Dar nu uita când eşti voios,/ Creştine să fii bun.[5]
Vă urăm din tot sufletul ca sărbătorile Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei să le petreceţi cu bucurie şi, la toate mesele să fie inimi vesele!
Întru mulţi ani!
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
[1] Actele Martirice, Colecţia PSB, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 5.
[2] Arhimandrit Arsenie Papacioc, Scrieri către fiii mei duhovniceşti, Mănăstirea Dervent, 2000, p. 150.
[3] Valeriu Anania, Memoriile, Polirom, 2008.
[4] Ioan Bunea, Memorial, Limes, Cluj Napoca, 2015, p. 133.
[5] Ioan Brie, 73 Colinde, Cluj Napoca, 1980, p. 74.
|
|
|
Iubirea răstignită învinge păcatul, iadul și moartea
Pastorală de Sfintele Paști - 2017
† DANIEL
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITORUL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR
HAR, BUCURIE ŞI PACE DE LA DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI
„Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad”
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt de Sfintele Paşti)
Hristos a înviat!
Preacuvioși şi Preacucernici Părinţi,
Iubiți credincioși şi credincioase,
Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este, în același timp, biruinţă asupra păcatului neascultării lui Adam, asupra morţii şi asupra iadului, pentru că trupul lui Hristos din mormânt nu a cunoscut stricăciunea sau descompunerea, iar sufletul Lui care a coborât la iad nu a fost reţinut acolo. Biruinţa Domnului Iisus Hristos asupra păcatului neascultării lui Adam, prin care a venit în lume moartea (cf. Facere 3, Romani 5, 12 şi 14 şi 6, 23), este prezentată de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni, în care se spune că Iisus Hristos „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8). Părintele Dumitru Stăniloae spune, în acest sens: „chenoza Fiului lui Dumnezeu, prin asumarea firii noastre şi prin acceptarea morţii, este inițiativa Lui spre restabilirea comuniunii Sale, ca Dumnezeu, cu noi (oamenii), dar şi spre restabilirea comuniunii Sale, ca om, cu Tatăl şi prin aceasta şi a noastră cu Tatăl, în El”[1].
De aceea, Dumnezeu L-a înviat pe Iisus din morţi şi „I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele Domnului tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2, 9-11).
Taina Învierii Domnului Iisus Hristos ca biruinţă asupra iadului şi asupra morţii a fost profețită cu sute de ani înainte de către psalmistul şi prorocul David în Psalmul 15, unde se spune: „Nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (Psalmul 15, 10).
Sfântul Apostol Petru, în predica sa din ziua Pogorârii Sfântului Duh şi a constituirii Bisericii în Ierusalim, mărturiseşte adevărul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos şi aminteşte că taina aceasta a fost prezisă de prorocul David, care „mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea. Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori” (Fapte 2, 29-32).
Despre scopul coborârii Domnului Iisus Hristos la iad cu sufletul, ne vorbește Sfântul Apostol Petru în prima sa Epistolă, zicând: „Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El Cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare (în iad)” (1 Petru 3, 18-19; vezi şi Apocalipsa 1, 18). Aici iadul, ca închisoare pentru suflete, este înțeles ca fiind un spaţiu întunecos în interiorul pământului, dar şi ca stare spirituală de însingurare şi suferință a sufletului după moartea fizică a trupului omului.
Adevărul coborârii Mântuitorului Iisus Hristos la iad cu sufletul este menționat în slujbele ortodoxe din sărbătorile perioadei Penticostarului (de la Paşti până la Rusalii) de peste 200 de ori, iar în slujbele din duminicile întregului an liturgic, de peste 150 de ori[2].
Biruinţa Domnului Iisus Hristos asupra iadului este menţionată mai ales în cântările Canonului Sâmbetei celei Mari, ale Canonului Învierii şi în Stihirile Învierii din Săptămâna Luminată[3].
În Cuvântul de învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur care se citeşte la slujba din noaptea Sfintelor Paşti este descrisă biruinţa Domnului Iisus Hristos asupra morţii şi asupra iadului, în cuvinte de o rară frumusețe, astfel: „Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. […] A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Înviat-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte”[4].
Sfânta Scriptură ne arată că, prin pogorârea sau coborârea în iad cu sufletul Său unit cu dumnezeirea Sa, Hristos-Domnul a predicat Evanghelia mântuirii tuturor sufletelor ţinute în închisoarea iadului (cf. 1 Petru 3, 18-22) din cauza păcatului neascultării strămoșilor Adam şi Eva, prin care a intrat în umanitate moartea, ca despărţire a omului de Dumnezeu – Izvorul vieţii veşnice şi apoi ca despărţire a sufletului de trup.
Însă, aşa după cum nu toţi oamenii care au ascultat Evanghelia lui Hristos în timpul vieţii pământeşti au crezut în El, tot aşa nici toţi cei aflați în iad n-au primit cu credință Evanghelia prezenţei Sale luminoase, iubitoare şi preaslăvite[5].
De altfel, Sinaxarul din Slujba Învierii, care se citeşte în noaptea Sfintelor Paşti, precizează că: „pogorându-Se la iad, Domnul nu a înviat (ridicat) pe toţi câţi erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El; şi sufletele sfinţilor din veac, ţinute cu sila în iad, le-a slobozit şi a dăruit tuturor putința să se urce la ceruri”[6].
Din acest motiv, şi icoana ortodoxă a Învierii Domnului ne prezintă pe Domnul Iisus Hristos coborând la iad, sfărâmând porțile iadului şi ridicând din moarte şi din iad natura umană robită de păcat şi de moarte, reprezentată simbolic de strămoșii neascultători de Dumnezeu, Adam şi Eva (pictați fără aureolă), şi, totodată, binevestind drepţilor ascultători de Dumnezeu din Vechiul Testament (pictați cu aureolă), Evanghelia mântuirii ca biruinţă a lui Hristos asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului.
Sfânta Scriptură ne arată că rostul coborârii Domnului Iisus Hristos la iad, adică la starea de robie a sufletelor celor decedați, a fost „ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe aceia pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evrei 2, 14-15).
Astfel, Hristos Cel răstignit, mort şi înviat este Domn sau Stăpân şi peste cei morţi şi peste cei vii, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, zicând: „pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii” (Romani 14,9; vezi şi Efeseni 4, 8-10; Filipeni 2, 7-11).
Despre biruința lui Hristos Cel răstignit şi înviat asupra iadului şi asupra morţii vorbeşte şi cartea Apocalipsei, în care Hristos-Domnul spune: „Eu sunt Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului” (Apocalipsa 1, 18). Explicând această biruinţă a lui Hristos, părintele Dumitru Stăniloae spune că: „primul pas al lui Hristos în iad a fost ca biruitor”[7]. Totodată, el precizează că „iadul este existenţa chinuită pe planul eternității. Este deficienţa spiritului, deformarea, fără speranţă de îndreptare, a vieţii sufleteşti. Este neputinţa spirituală împreunată cu disperarea, produsă de conştiinţa veşnicei perpetuări a acestei stări. E neputinţa iubirii, a comuniunii”[8].
Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,
De ce trebuie să mărturisim noi adevărul Învierii Domnului Iisus Hristos ca biruinţă asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului?
Pentru că iubirea milostivă şi smerită a lui Hristos pentru noi, oamenii, este mai tare decât păcatul, decât moartea şi decât iadul, ca forme de existenţă egoistă, însingurată şi nefericită. În acest sens şi Biserica Domnului Iisus Hristos, unită cu El prin harul Sfântului Duh, este mai tare decât porțile iadului (cf. Matei 16, 18). De ce? Pentru că Biserica lui Hristos este comuniunea sfântă şi veşnică a oamenilor cu Preasfânta Treime, Izvorul vieţii şi al iubirii veşnice (cf. 2 Corinteni 13, 13)
Prin Răstignirea şi Învierea lui Hristos se dezleagă blestemul care lega sau robea întreg neamul omenesc ca urmare a păcatului neascultării protopărinţilor Adam şi Eva (cf. Facerea 2, 17). Aşadar, deși din cauza păcatului neascultării de Dumnezeu a strămoşilor neamului omenesc toţi oamenii mor în Adam, totuşi, prin darul ascultării smerite a lui Hristos Cel răstignit pe Cruce, toţi oamenii vor învia în Hristos (cf. 1 Corinteni 15, 22 şi 52). Învierea tuturor oamenilor este, deci, darul exclusiv al lui Dumnezeu, însă fericirea sau nefericirea fiecărui om după învierea universală şi după judecata finală depinde de credinţa, pocăința şi faptele bune sau rele săvârșite de om în timpul vieţii sale pe pământ (cf. Ioan 5, 28-29).
Iubiţi frați şi surori,
Invidiat şi prigonit de cărturarii şi fariseii care pierduseră în mare parte capacitatea de a simţi prezenţa lui Dumnezeu în istorie, trădat şi vândut de ucenicul robit de patima iubirii de arginţi (Iuda Iscarioteanul), judecat sumar şi superficial de către Ponţiu Pilat care pierduse simţul dreptăţii, părăsit şi neînțeles de ucenicii sau prietenii descurajați din prea multă teamă, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor, a fost răstignit pe Cruce, între doi tâlhari făcători de rele.
Sfintele Evanghelii ne arată, însă, că, înainte de răstignire şi moarte, Iisus nu a răspuns la violenţă cu violenţă, refuzând folosirea sabiei pregătită de Simon-Petru (cf. Ioan 18, 10) şi nu a răspuns la răutate cu răutate, ci S-a rugat pentru iertarea ucigaşilor Săi, zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).
Sfântul Apostol Pavel ne învață că prin puterea Crucii Sale sau a iubirii Sale smerite şi jertfelnice, Domnul Iisus Hristos a biruit şi duhurile rele sau necurate încât „dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile (diavoleşti), le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce” (Coloseni 2, 15).
Învăţăm din acest adevăr al biruinţei lui Hristos Cel răstignit şi înviat că numai cu ajutorul lui Dumnezeu, numai uniţi cu Hristos prin rugăciune, prin Sfintele Taine şi prin împlinirea poruncilor Lui în viaţa noastră, putem birui şi noi păcatul, iadul şi pe diavolul, ca forme de existenţă egoistă, pentru a dobândi apoi raiul, adică mântuirea şi viaţa veşnică, prin unirea noastră cu Hristos şi cu Sfinții Lui, în iubirea veşnică a Preasfintei Treimi.
Când sufletul omului se umple de gânduri rele, de viclenie, de ură, de invidie şi de violenţă, atunci el se deschide spre iad (cf. Psalmul 87, 3). Însă, când sufletul omului se umple de pocăinţă smerită şi iertare sinceră, de pace şi de iubire milostivă, atunci el se deschide spre rai. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă că „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21).
Credinţa noastră în biruinţa lui Hristos Cel înviat asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului ne întăreşte în lupta noastră cu patimile egoiste individuale sau colective şi în lupta cu duhurile răutăţii (cf. Efeseni 6, 12), care produc adesea deznădejde sau însingurare în suflete, ceartă şi dezbinare în familie şi societate, violenţă şi crimă, conflicte de putere şi războaie în lume ş.a.
Prin urmare, bucuria biruinţei Domnului Iisus Hristos asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului ne cheamă să ne rugăm şi să lucrăm pentru pace şi viaţă, să aducem bucurie în jurul nostru, ajutând, după putinţă, prin cuvânt şi faptă, pe cei care au nevoie de iubirea şi ajutorul nostru.
Drept-credincioşi creștini,
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2017 drept Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi pictorilor bisericeşti, dar şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului pe tot cuprinsul Patriarhiei Române.
Comemorarea Patriarhului Justinian şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului este o datorie morală faţă de înaintașii noștri, care în vremuri ostile Bisericii şi religiei în general au mărturisit credința lor în Hristos Cel răstignit şi înviat cu prețul pierderii libertății, sau chiar a vieţii. Totuşi, mulți dintre aceşti apărători şi mărturisitori ai Ortodoxiei în timpul prigoanei comuniste au trăit minunea transfigurării sau a schimbării suferinţei lor fizice în pace şi bucurie spirituală, simțind astfel că puterea Crucii sau a suferinţei pentru Hristos şi Biserica Sa conţine în ea însăşi germenele sau arvuna Învierii, a luminii comuniunii oamenilor cu Dumnezeu – Izvorul vieţii şi al bucuriei veşnice.
Mulţimea mărturisitorilor şi a martirilor credinţei din timpul regimului comunist ne îndeamnă mereu să nu uităm cât de mare a fost suferinţa lor pentru a păstra credinţa vie şi demnitatea poporului român creştin, în vreme de teroare şi prigoană, când puterile diavoleşti ale iadului s-au arătat adesea în ura şi violenţa celor care i-au torturat şi chinuit pe cei aflați în închisorile comuniste. Lumina martirilor trebuie comemorată cu recunoştinţă şi veneraţie, ea fiind totodată izvor de putere spirituală în viaţa şi misiunea Bisericii astăzi.
Cu prilejul Sărbătorii Învierii Domnului, vă îndemnăm să aduceți, prin cuvânt şi faptă bună, bucurie în casele celor orfani, bolnavi, bătrâni, săraci, îndoliaţi şi singuri, astfel încât ei să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de pace şi de bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află printre străini, departe de Patrie, să-i purtăm în rugăciune şi în iubire frățească.
Ne rugăm Preasfintei Treimi ca Sfintele Sărbători de Paşti să vă aducă tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!
Al vostru către Hristos Domnul rugător şi de tot binele doritor,
† D A N I E L
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
[1] Pr. Dumitru STĂNILOAE, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. 2, ediţia a IV-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 142.
[2] Cf. Nikolas P. VASSILIADIS, „The mystery of death” («The Saviour» ), Athens, 1997, p. 173.
[3] Vezi Slujba Învierii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, București, 2010, pp. 22, 38, 81.
[4] Slujba Învierii, pp. 57-59.
[5] Cf. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentar la 1 Petru 3, 19-20, PG 74, 1016 AB, citat în Nikolas P. VASSILIADIS, „The mystery…”, p. 188.
[6] Slujba Învierii, pp. 44-47.
[7] Pr. Dumitru STĂNILOAE, „Iisus Hristos sau restaurarea omului”, Opere complete, vol. 4, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2013, p. 413.
[8] Ibidem. |
