"Avem astazi nevoie de o credinta simpla. Ea trebuie cautata pretutindeni si preferata oricarei intelepciuni."

Icoana, fereastră înspre Raiul Învierii Pastorala ÎPS Andrei la Praznicul Învierii Domnului 2017

†ANDREI

Din harul lui Dumnezeu

Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului

şi Mitropolit al Clujului, Maramureşului şi Sălajului, Cucernicului Cler,

Cuviosului Cin monahal şi dreptmăritorilor creştini, urarea ca Domnul Hristos să vă ducă în Raiul Învierii şi de la noi sfântă îmbrăţişare.

Icoana, fereastră înspre Raiul Învierii

          După acestea m-am uitat şi iată o uşă era deschisă în cer (Apocalipsa 4, 1).

Iubiţi credincioşi,

            Omul vremurilor noastre a devenit dependent de imagine. Obsesia imaginii l-a subjugat totalmente. Petrece ore întregi în faţa televizorului. Nu poate lăsa o zi să nu urmărească ştirile, diferite filme sau programe de divertisment.

            În acelaşi timp calculatorul, cu întrebuinţările lui folositoare sau mai puţin folositoare, i-a devenit tovarăș de toată ziua. Navigarea pe internet îl captivează în aşa măsură că nu mai are timp nici de comuniune cu cei din casă, nici de lectură, nici de sport, nici de plimbări în aer liber. Şi ca să-l poată avea peste tot apelează la un laptop sau la o tabletă.

            Mai nou telefoanele mobile performante, care au şi internet, îi oferă omului imagini, şi-l vezi butonând peste tot: pe stradă, în maşină, la masă, sau în alte multe împrejurări. Şi chiar dacă este în compania cuiva, el, de fapt, petrece într-o lume virtuală care-l subjugă. A devenit un pătimaş, rob imaginii, care poate fi bună sau rea.

Iubiţi fraţi şi surori,

Imaginea bună, în sensul absolut al cuvântului este icoana. Icoana este o fereastră înspre Raiul Invierii. „Icoana este Împărăţia lui Dumnezeu deschisă lumii, şi lumea îndreptată spre Împărăţia lui Dumnezeu”[1].

Sfântul Ioan Teologul, intrând pe uşa cea deschisă în cer, l-a văzut pe Domnul Hristos cel înviat îmbrăcat în toată splendoarea Lui, Care i-a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului” (Apocalipsa 1, 17-18).

Icoanele Domnului Hristos, a Maicii Domnului şi a sfinţilor constituie locul unei prezenţe harice. Imaginile îi reprezintă aşa cum sunt în rai, îmbrăcaţi în slavă. Întruparea Mântuitorului, spune Sfântul Pavel, constituie temeiul zugrăvirii icoanelor: „Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întîi născut decât toată faptura” (Coloseni 1,15).

Anul acesta, fiind unul omagial al iconarilor şi pictorilor bisericeşti, precizăm ce a hotărât Sinodul VII ecumenic referitor la icoane: „Este permis şi chiar util şi bineplăcut lui Dumnezeu a face icoane religioase şi a le venera; dar această venerare să fie numai cinstire (προσκύνησις), iar nu adorare (λατρεία), căci aceasta se cuvine numai lui Dumnezeu; apoi cinstirea icoanelor este numai relativă, pentru că respectăm icoana numai pentru că ea reprezintă o persoană sfântă, pe Hristos. Deci, cinstirea nu se adresează materiei icoanei şi astfel ea nu este idolatrie. În consecinţă este bineplăcută şi cinstirea icoanelor sfinţilor lui Hristos, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor îngeri, ca şi a sfintelor moaşte şi a sfintei cruci”[2].

            Noi nu putem concepe biserica, spaţiul sacru care ne transpune în Rai, fără icoane. Ar fi un spaţiu pustiu. De fapt, nu putem accepta nici casele noastre fără icoane care sunt, aşa cum spuneam, ferestre înspre Raiul Învierii. Zugrăvind icoanele nu încălcăm porunca a 2-a a Decalogului (Ieşire 20,4) pentru că Dumnezeu nu se contrazice pe Sine, iar El când îi porunceşte lui Moise să ridice Cortul Mărturiei, îi zice să facă „chipuri de heruvimi alese cu iscusinţă” (Ieşire 26,1; 25, 18-20).

            Sfântul Ioan Damaschin ne învaţă că „ne închinăm Sfinţilor ca unora ce sunt slăviţi de Dumnezeu, ca unora ce sunt făcuţi de Dumnezeu temători potrivnicilor şi binefăcători celor care se apropie de ei cu credinţă; nu ne închinăm lor ca unora care ar fi prin fire dumnezei şi binefăcători, ci ca unor servi şi slujitori ai lui Dumnezeu”[3].

            Icoanele Sfinţilor care umplu biserica ne determină să ne simţim ca în cer. Părintele Boris Bobrinskoy, referindu-se la acest subiect zice că „tot timpul am vorbit despre icoană ca fereastră către Împărăţia cerurilor sau ca taină a Împărăţiei. A vorbi despre Împărăţia cerurilor înseamnă întotdeauna a vorbi despre această Împărăţie care este prezentă dar care, în acelaşi timp, va să vină, pe care o invocăm”[4].

Dreptmăritori creştini,

            Aşa cum ne spune Tradiţia Bisericii, prima icoană a Domnului Hristos şi-a făcut-o El Însuşi, trimiţând-o lui Avgar, Regele Edesei, şi tămăduindu-l de lepră. Aşadar icoanele nu numai că sunt ferestre spre Raiul nemuririi, ci sunt şi făcătoare de minuni. Imprimându-şi chipul pe o mahramă, a realizat această icoană nefăcută de mână, pe care o sărbătorim la 16 august. La vecernia zilei respective îi zicem Mântuitorului: „ai închipuit icoana preacuratei feţei Tale şi ai trimis-o credinciosului Avgar care dorea să Te vadă pe Tine, Cel de heruvimi nevăzut după Dumnezeire. Ca, văzând noi chipul Tău, Cel ce Te-ai întrupat pentru noi şi ai pătimit de voie, să ne aprindem de dragostea Ta pe care ai revărsat-o spre noi pentru mila ta”[5].

            Tot potrivit Tradiţiei Ortodoxe, Sfântul Evanghelist Luca a pictat, puţin după Cincizecime, primele trei icoane ale Maicii Domnului. Una aparţinea tipului numit „Milostiva”, alta de tipul „Odighitria”, iar a treia ar fi reprezentat-o pe Fecioara fără Prunc[6]. Multe icoane din lumea creştină, de la Athos şi din alte părţi, se revendică ca fiind pictate de Sfântul Luca. „Desigur nu se poate susţine că aceste icoane au fost pictate chiar de mâna evanghelistului; nimic din ce a pictat el nu ne-a parvenit. Însă icoanele numite «ale sfântului Luca» fac parte dintr-o tradiţie căreia el îi furnizează prototipurile, fiind pictate după reproduceri ale originalelor Sfântului Luca”[7].

            Şi icoanele Maicii Domnului sunt ferestre spre Raiul Învierii, pentru că „Fecioara este prima făptură a genului uman care a atins deja, prin totala transfigurare a fiinţei sale, scopul rezervat oricărei creaturi. Ea a depăşit deja graniţa timpului şi a veşniciei şi se află încă de pe acum în Împărăţia a cărei restaurare este aşteptată de Biserică odată cu a doua venire a lui Hristos”[8]. Multe icoane ale Născătoarei de Dumnezeu sunt făcătoare de minuni, dacă ar fi să o pomenim pe cea de la Nicula, pe cele de la Athos şi multe altele.

Apoi ferestre înspre Rai sunt şi icoanele Sfinţilor. Sfântul Ioan Teologul ne spune, răpit fiind în Rai, că s-a uitat şi „iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic” (Apocalipsa 7, 9).

Iubiți credincioși,

            Chiar dacă icoana poate avea şi o însemnătate istorică, estetică şi arheologică „ea nu este un ornament un tablou sau o reprezentare figurativă, ci comunicare vizuală a realităţii invizibile divine, manifestată în timp şi spaţiu. De aceea, contemplarea vizuală, ca şi mărturisirea orală sau mesajul scris, are aceeaşi valoare pentru primirea misterului lui Dumnezeu revelat în istoria omenirii”[9].

            Sfântul Siluan Athonitul, trecând printr-o teribilă criză sufletească şi ajungând la ultima treaptă a deznădejdii, merge la biserică şi de-abia rosteşte rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase Miluieşte-mă!”, „că în dreapta uşilor împărăteşti în locul icoanei Mântuitorului Îl vede pe Hristos Cel viu. Întreaga sa fiinţă i se umple de lumina harului Sfântului Duh, în care recunoaşte pe Domnul. Privirea Sa blândă şi infinit de bună, iradiind iertare, pace şi bucurie, atrage irezistibil întreaga sa făptură”[10]. Aşadar icoana este locul unei prezenţe harice şi o fereastră spre Raiul Învierii.

Iubiţi fraţi şi surori,

            Spuneam că omul contemporan a devenit rob imaginii. Dacă imaginea este bună lucrurile sunt în ordine. Dar, dacă imaginea este rea, păcătoasă sau indecentă? Atunci este o problemă. Pentru că prin imagine intră dracul în suflet. Or imaginile păcătoase pot fi oferite de televizor, de site-urile indecente de pe internet, de facebook. Şi în felul acesta imaginea păcătoasă devine o fereastră înspre iad.

            Părintele Profesor Ilie Moldovan, de pioasă amintire, subliniază modul pervers în care lucrează imaginaţia, pe tărâm moral, la toată lumea, dar mai ales la tineri: „Pericolul cel mai de seamă pentru om constă, tocmai în modul în care acţionează imaginaţia lui pe tărâmul imoralităţii, întrucât aceasta pune stăpânire pe întreg interiorul lui. Iar după ce a căzut pradă acestei caracatiţe imaginative, nevoia lui de a-şi astâmpăra setea de reprezentări indecente, din cărţi şi reviste, desene şi fotografii, de la televiziune şi de pe internet, de pe stradă şi de la discotecă, devine tot mai imperioasă. În cultura contemporană, se pare că totul lucrează asupra imaginaţiei…”[11]. Urmarea? „Imaginaţia devine o adevărată sursă de otravă, de nelinişte şi de dezorientare”[12].  

Această patimă a dependenței de imagine, ca orice altă patimă, crește gradual și poate ajunge să te distrugă sufletește, iar dacă provoacă păcate trupești, îți distruge și sănătatea. Pentru a ne fi sugestiv modul în care patima îl poate distruge pe om vă relatez o povestire. Un om şi-a cumpărat un răsad de plantă carnivoră. L-a plantat într-un ghiveci şi se distra hrănindu-şi planta cu mici insecte. Planta creştea şi avea frunze grase şi frumoase. Când îi aducea musculiţe deschidea cupa şi le devora. Încet, încet, a crescut şi nu mai încăpea în ghiveci. A mutat-o într-un recipient mare. Nu se mai mulţumea cu insecte şi a început să-i aducă mamifere, şoareci şi şobolani. A crescut atât de mare încât omul nu mai ajungea la cupa florii şi avea nevoie de scară. Într-o zi, obosit de solicitările pe care i le făcea planta, s-a urcat pe scară cu un hoit de animal şi punându-l în cupa florii şi-a scăpat şi corpul. Planta pe loc l-a înhăţat şi pe el şi l-a devorat. Aceasta este patima. Începe cu lucruri mici şi sfârşeşte prin a te distruge.

Sunt şi oameni de ştiinţă care trag semnalul de alarmă şi ne spun că vizionarea excesivă a televizorului şi a internetului „constituie un important factor în intensificarea stării de nervozitate şi agitație mentală, în slăbirea capacităţii de concentrare, în scăderea memoriei, în apariţia stării de pasivitate, şi a plictiselii, a depresiilor, a anxietății și tulburărilor de personalitate”[13]. Ce să mai zicem de urmările de natură morală? Imaginile păcătoase sunt o fereastră înspre iadul morții!

Iubiți credincioși,

            Prin cele relatate n-avem intenția să diabolizăm televizorul sau internetul, pentru că la televizor sunt și emisiuni bune, iar de pe internet putem afla și lucruri folositoare. Dorim un singur lucru: să fim cu discernământ, să nu ne robească imaginea, mai ales imaginea păcătoasă.

            Icoana, ca fereastră înspre Raiul Învierii, dă sufletului posibilitatea de a intra în legătură cu Împărăția lui Dumnezeu. Imaginea păcătoasă, ca fereastră spre iadul morții veșnice, ne pângărește și ne distruge spiritual.

            De aceea am încercat în Postul Mare să ne curățim, să ne spovedim, să ne eliberăm de patimi, ca acum, la Paști, să-L vedem pe Domnul Hristos îmbrăcat în toată splendoarea Lui. În slujba Învierii subliniem acest lucru: „Să ne curățim simțirile și să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a Învierii. Și, cântându-I cântare de biruință, luminat să-L auzim zicând: Bucurați-vă!”[14].

            Folosindu-ne de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, vă urăm să vă bucurați „de acest praznic frumos și luminat”[15], să petreceți sărbătorile cu liniște deplină, și-L rugăm pe Dumnezeu să dea pace și armonie în întreaga lume.

Hristos a înviat! 

 †ANDREI

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

[1] Protos. Conf. Dr. Daniel Ciobotea, Iconografia Ortodoxă –Memoria vizuală a Bisericii, „Ortodoxia” 3 (1989), p. 115.

[2] Prof. Dr. Emilian Popescu, Aniversarea a 1200 de ani de la Sinodul al VII –lea ecumenic, „ST”, 6 (1987), p. 18.

[3] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de D. Fecioru, Bucureşti, 1938, p. 283.

[4] Ce este icoana?, Reîntregirea, Alba Iulia, 2005, p. 54.

[5] Mineiul pe August, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 194.

[6] Leonid Uspensky, Teologia Icoanei, Anastasia, Bucureşti, 2009, p. 48.

[7] Ibidem, p. 49.

[8] Ibidem, p. 48.

[9] Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 201.

[10] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Deisis, Alba Iulia, 1994, p. 15.

[11] Preot. Prof. Dr. Ilie Moldovan, Adolescenţa, preludiu la poemul iubirii curate, Renaşterea, 2001, p. 187.

[12] Ibidem.

[13] Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Institutul de cercetări psiho-sociale şi bioetică, Bucureşti, 2015, p. 12.

[14] Slujba Învierii, EIBMBOR, Bucureşti, 2010, p. 26.

[15] Ibidem, p. 45.

Pastorala Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Nașterea Domnului

Preacuvioși şi Preacucernici Părinţi, Iubiţi credincioşi şi credincioase,

      În înţeles direct, elementar, cuvântul program se poate referi la multe aspecte din viaţa cotidiană, poate fi un plan de lucru, un orar, poate fi un proiect cultural sau politic, poate fi o aplicaţie din domeniul informaticii, poate fi un set de instrucţiuni care privesc organizarea unei instituţii sau a vieţii, în general. Însă, din perspectivă teologică-spirituală ortodoxă, atunci când vorbim de programul lui Dumnezeu pentru viaţa lumii înțelegem de fapt planul lui Dumnezeu de creare a lumii, de mântuire sau eliberare a ei de păcat şi de moarte, şi de conducere a ei spre viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor.

Nemărginita iubire a lui Dumnezeu pentru oameni, manifestată în planul de creare a lumii şi în planul Întrupării sau al înomenirii Fiului veșnic al lui Dumnezeu, este de fapt programul lui Dumnezeu pentru viaţa lumii.

Scopul Întrupării Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi al Naşterii Sale ca om în Betleem este mântuirea omenirii de păcat şi de moarte, adică dobândirea vieţii veșnice. Prin păcatul neascultării de Dumnezeu, omul s-a despărțit de Dumnezeu – Izvorul vieţii, şi a devenit muritor, supus stricăciunii. „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi, prin păcat, moartea, așa și moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” – ne spune Sfântul Apostol Pavel (Romani 5, 12), adică toţi au moştenit natura umană înclinată spre păcat. Dar cine altul poate mântui sau elibera pe om de păcat şi de moarte, decât Dumnezeu Cel fără de păcat şi fără de moarte? Numai Cel ce a creat lumea şi pe om poate dărui oamenilor viaţa, fericirea şi iubirea Sa veşnică.

Programul lui Dumnezeu pentru a dărui lumii viaţă veşnică este numit şi planul mântuirii lumii, iconomia sau rânduiala lui Dumnezeu-Tatăl, Care trimite pe Unicul Său Fiu în lume, pe Iisus Hristos, pentru ca „oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). De aceea, către sfârşitul Sfintei Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur, preotul rostește la Proscomidiar rugăciunea: „Plinirea Legii şi a prorocilor Tu Însuţi fiind, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ai plinit toată rânduiala Părintelui Tău, umple de bucurie şi de veselie inimile noastre”.

Programul lui Dumnezeu pentru a dărui lumii viaţă veşnică este lucrarea comună a Sfintei Treimi. În Crezul Bisericii mărturisim credința „într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”, credinţa „într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (…) născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl prin Care toate s-au făcut” şi credinţa „întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul”. Deși lucrarea este comună, totuşi, fiecare Persoană a Sfintei Treimi participă într-un mod propriu la facerea lumii. Dumnezeu Tatăl creează lumea prin Fiul şi cu lucrarea Duhului Sfânt. Astfel, în Psalmul 32, 6 putem citi: „Prin Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui, toată puterea lor”. Sfântul Vasile cel Mare explică acest verset astfel: „«Cuvântul» este Cuvântul Care de la început era la Dumnezeu (cf. Ioan 1, 1), iar «Duhul gurii Lui» este Duhul Sfânt” [1]. Însă crearea omului s-a decis în sfatul Preasfintei Treimi şi a fost proiectată după chipul şi asemănarea comuniunii de viaţă şi iubire veşnică a Preasfintei Treimi. De aceea, Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facere 1, 26). Pluralul misterios din acest verset se referă la consfătuirea Tatălui cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, după cum ne învață Sfinţii Părinţi ai Bisericii, precum Iustin Martirul şi Irineu de Lyon.

Noul Testament arată că Taina Întrupării exprimă o legătură specială între Fiul lui Dumnezeu şi creaţie, deoarece Întruparea Fiului lui Dumnezeu era însuși scopul creării lumii (cf. Efeseni 1, 4; 2 Timotei 1, 9). „Toate prin El s-au făcut”(Ioan 1, 3). Toate s-au făcut întru El, prin El şi pentru El (cf. Coloseni 1, 16).

În Prologul Evangheliei sale, Sfântul Apostol Ioan, care insistă cel mai mult asupra legăturii existente între Dumnezeu şi viaţa lumii, afirmă întâi de toate dumnezeirea lui Hristos pentru a explica mai apoi că El este Viaţa deplină, existenţa ca iubire eternă desăvârşită:

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1, 1-4). Deci, Iisus Hristos vine în lume pentru a dărui lumii lumină şi viaţă veşnică. De aceea, El este programul lui Dumnezeu pentru viaţa veşnică a lumii.

Iubiți frați și surori,

Numele lui Iisus înseamnă în limba Bibliei: „Dumnezeu mântuiește”. Iar Hristos înseamnă Unsul lui Dumnezeu, Cel sfinţit şi trimis în lume pentru mântuirea lumii. Astfel, Nașterea Domnului Iisus Hristos ca om în lume este începutul mântuirii neamului omenesc. Prin mântuire se înțelege eliberarea omului de păcat şi de moarte prin unirea lui cu Dumnezeu, Izvorul vieţii veșnice. Dar unirea omului cu Dumnezeu spre dobândirea vieţii veșnice, atât pentru suflet, cât şi pentru trup, se poate realiza numai pentru că Fiul lui Dumnezeu Cel veșnic S-a făcut om, unind firea umană căzută în păcat şi moarte, bolnavă şi muritoare, cu firea Sa dumnezeiască veșnic vie, cea fără de păcat şi fără de moarte. De aceea, Sfinţii Părinţi ai Bisericii învaţă că dacă Hristos nu este Dumnezeu veşnic viu, El nu poate fi Mântuitor al lumii, adică nu poate dărui lumii viaţă veşnică. În acest sens, Sfântul Grigorie Teologul precizează că „este mântuit ceea ce este unit cu Dumnezeu”[2].

Dumnezeu a creat lumea şi fiinţele raţionale (îngerii şi oamenii) pentru a împărtăşi viaţa, iubirea şi fericirea Sa veşnică fiinţelor raţionale şi libere, care răspund chemării Sale de-a participa la viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor.

Arătând scopul şi importanţa covârşitoare ale Întrupării şi Naşterii lui Hristos ca om, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune:

„Hristos este marea taină ascunsă, ţinta fericită, scopul pentru care toate au fost făcute […]. Privind la El, Dumnezeu a chemat toate la fiinţă. Căci pentru Hristos, pentru taina Sa, există toate veacurile şi tot ce cuprind ele. În Hristos îşi au ele începutul şi sfârşitul. Această unire a fost hotărâtă de la începutul lumii: unire a ceea ce este mărginit cu ceea ce este nemărginit, a ceea ce este măsurat cu ceea ce este nemăsurat, a ceea ce are hotar cu ceea ce nu are hotar, unire a Făcătorului cu făptura, a odihnei cu mișcarea. Când a venit plinirea vremii, această unire s-a făcut văzută în Hristos, aducând cu sine împlinirea planurilor lui Dumnezeu”[3].

A salva pe om înseamnă a-l vindeca de păcat şi de moarte şi a-l face părtaș la viaţa divină veşnică. Sfântul Irineu de Lyon exprimă astfel scopul Întrupării lui Hristos:

„Aceasta este pricina pentru care Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup şi Fiul lui Dumnezeu, Fiu al Omului: pentru ca omul să intre în comuniune cu Cuvântul lui Dumnezeu şi, primind înfierea, să fie fiu al lui Dumnezeu. Nu putem, într-adevăr, să participăm la nemurire fără o legătură strânsă cu Cel Nemuritor. Cum am fi putut să ne unim cu nemurirea dacă ea nu s-ar fi făcut ceea ce suntem noi, pentru ca fiinţa cea muritoare să fie primită în ea şi așa noi să fim înfiaţi şi să fim fii ai lui Dumnezeu”[4].

Un imn al spiritualității creștine de la începutul secolului al II-lea exprimă astfel iubirea smerită a lui Iisus Hristos, Care S-a făcut om din iubire smerită şi milostivă pentru oameni:

„Dragostea Sa pentru mine a smerit slava Sa. S-a făcut asemenea mie, pentru ca eu să-L primesc, S-a făcut asemenea mie, pentru ca eu să-L îmbrac.Nu mi-a fost teamă văzându-L, căci El este pentru mine Milostivirea. El a luat firea mea pentru ca eu să-L descopăr,

A luat chipul meu, pentru ca eu să nu-mi întorc faţa de la El.”[5]

Într-adevăr, prin Întruparea Sa, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, asumă firea noastră omenească pentru a Se apropia de noi în mod deplin, devenind om printre oameni. Chenoza sau smerenia Fiului lui Dumnezeu Cel veşnic, Care S-a făcut om, are ca scop ridicarea sau înălţarea omului în slava cerească a Preasfintei Treimi. Iubirea Sa nu este doar compătimitoare, ci El Îşi asumă viaţa noastră amestecată cu moartea pentru a face părtași vieţii Sale veșnice pe toţi oamenii din toate timpurile. În acest sens, Sfântul Irineu de Lyon spune că:

Hristos nu a venit doar pentru aceia care, începând de la împăratul Tiberius au crezut în El, iar Tatăl nu Și-a arătat pronia Sa doar pentru oamenii care trăiesc astăzi, ci pentru toţi oamenii, fără nicio excepţie, care dintru începuturi, după puterile lor şi după rânduiala vremurilor, L-au iubit pe Dumnezeu, au urmat dreptatea şi bunătatea în relaţia cu aproapele, au vrut să-L vadă pe Hristos şi să asculte cuvintele Lui”[6].

De aceea, după răstignire, Hristos-Domnul „S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului” (Efeseni 4, 9) „şi a propovăduit și duhurilor ţinute în închisoare” (1 Petru 3, 19; cf. 4, 6), adică a adus tuturor oamenilor, chiar şi morților, vestea cea bună a venirii Sale în lume, spre iertarea păcatelor celor ce au aşteptat venirea Lui şi ale celor ce cred în El.

Prin şi în Iisus Hristos se realizează recapitularea şi unirea întregii creaţii. Prin Nașterea din Fecioară, El unește cerul cu pământul. Prin intrarea în rai cu tâlharul (cf. Luca 23, 43), Hristos împlinește unirea între rai şi pământul locuit. Prin înălțarea Sa cu trupul la cer, Hristos sfințește natura umană. Prin recapitularea tuturor puterilor create şi a stăpâniilor (cf. Efeseni 1, 10; Coloseni 1, 20), Hristos unește fiinţele spirituale cu fiinţele trupești. Prin șederea Sa ca Om de-a dreapta Tatălui (cf. Matei 26, 64; Romani 8, 34; Evrei 10, 20; 1 Petru 3, 22), Hristos unește creatul cu necreatul [7].

Iisus Hristos, Cel născut în Betleemul Iudeii, prigonit de regele Irod şi răstignit în vremea lui Ponţiu Pilat, suferă împreună cu toţi cei răstigniţi şi suferinzi din întreaga istorie, cu toţi cei flămânzi şi săraci, cu cei întemniţaţi şi prigoniţi pentru dreptate (cf. Matei 25, 35-45). În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Dumnezeu S-a făcut sărac de dragul nostru şi a luat asupra Sa, prin împreună-pătimire, suferinţele fiecăruia, şi până la sfârşitul lumii pătimește mistic pururea, din mila Sa, potrivit sufe- rinţei fiecărui om” [8].

Totodată, Mântuitorul Iisus Hristos, prin harul Său, este prezent în toţi cei care trăiesc viaţa ca fiind comuniune de iubire sinceră, smerită şi milostivă, ca dăruire de sine, în cei care luptă împotriva patimilor egoiste şi împotriva răutății din suflet şi din lume; El este prezent în cei săraci cu duhul, adică în cei smeriţi, în cei ce plâng pentru păcatele lor şi ale altora, în cei blânzi, în cei nedreptățiți, în cei milostivi; El este prezent în cei curați cu inima, în făcătorii de pace şi în cei prigoniţi pentru dreptate. Toţi aceștia poartă în ei bucuria comuniunii lor cu Dumnezeu (cf. Matei 5, 3-12). Astfel, Fericirile constituie o formă concentrată a programului creștinului pentru dobândirea vieţii veșnice din Împărăţia lui Dumnezeu, care este „dreptate și pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17).

Dreptmăritori creștini,

Dobândirea mântuirii şi a vieţii veșnice se pregăteşte în viaţa pământească trecătoare prin unirea treptată a omului cu Dumnezeu, începând cu Sfântul Botez, prin împărtăşirea cu celelalte Sfinte Taine, prin credinţă şi rugăciune, prin viaţă curată şi prin faptele bune ale iubirii milostive, săvârşite pentru semenii noştri aflaţi în dificultate. În drumul său spre mântuire, spre Dumnezeu, omul nu poate ocoli pe aproapele său. În acest sens, Avva Antonie spune: „Viaţa şi moartea depind de aproapele nostru. Într-adevăr, dacă îl câştigăm pe fratele nostru, Îl câştigăm pe Dumnezeu. Dar dacă îl smintim pe fratele nostru, păcătuim faţă de Hristos“ [9].

Iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, arătată prin trimiterea Fiului Său în lume, ne cheamă să răspundem şi noi prin iubire faţă de Dumnezeu, în rugăciune şi iubire faţă de semeni, în fapte bune. Însă, iubirea adevărată, smerită şi milostivă sau darnică, se dobândește prin viaţă duhovnicească de rugăciune şi de curăţie sufletească şi trupească, după cum spune Sfântul Isaac Sirul: „Iubirea curată se naşte din rugăciune”, adică este însăși iubirea lui Dumnezeu dăruită sufletului omului care se roagă. În lumea de azi, străbătută de o profundă criză spirituală şi morală, individualismul şi insensibilitatea la suferințele altora subminează iubirea din familie şi din societate, diminuează solidaritatea cu cei aflaţi în dificultate şi produc multă înstrăinare între oameni, încât aceștia pierd adesea pacea şi bucuria din inimi. De aceea, trebuie să creștem copiii ţării în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Să ajutăm pe tinerii ţării noastre să descopere frumuseţile credinţei şi ale iubirii creştine, să fie harnici şi darnici. Să folosim darul libertăţii spre a spori în credinţă şi a săvârşi mai multe fapte bune, pentru a deveni mai milostivi, mai generoși, potrivit îndemnului adresat nouă de Mântuitorul Iisus Hristos: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru [cel ceresc] este milostiv!” (Luca 6, 36).

Acum, când Hristos-Domnul vine tainic spre noi, prin cei săraci şi singuri, prin cei bolnavi şi necăjiţi, prin orfani şi văduve, să ieşim în întâmpinarea Lui prin milostenie, prin ajutorare frăţească şi prin facere de bine. În felul acesta, inimile şi casele noastre se vor umple de bucuria şi lumina pe care le-au trăit şi văzut îngerii şi păstorii din Betleem. Astfel, Hristos-Domnul va binecuvânta viaţa tuturor celor care arată iubirea Lui oamenilor din jurul lor.

În noaptea de 31 decembrie 2016 spre 1 ianuarie 2017 şi în ziua de Anul Nou să înălţăm rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul 2016 care a trecut şi să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună și folositoare din Anul Nou în care intrăm.

Anul 2017 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca fiind Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi pictorilor bisericeşti şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, pentru a mărturisi credinţa ortodoxă a sfinţilor şi a cinsti pe cei care au luptat şi au pătimit pentru apărarea Ortodoxiei în vremuri dificile.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou 2017 şi Botezului Domnului, vă adresăm tuturor doriri de sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, fericire şi mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu urarea tradițională: „La mulţi ani!”

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător, cu părintești binecuvântări,

DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române