|
|
Pastorala de Craciun - IPS Andrei
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi iubiţilor credincioşi din
Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului,
har şi bucurie de la Pruncul Mântuitor, iar de la noi arhiereşti binecuvântări.
Nevinovăţia pruncilor,
„Adevărat vă zic vouă: de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. (Matei 18,3)
Iubiţi fraţi şi surori,
Din nou ne proşternem în faţa ieslei din Betleem spre care, ca şi pe păstori, ne-au călăuzit îngerii spunându-ne: „Nu vă temeţi. Căci iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul” (Luca 2,10-11). Şi ce găsim acolo? „Un prunc înfăşat, culcat în iesle”(Luca 2,12). Este Pruncul Preanevinovat prevestit de Proorocul Isaia: „Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” (Isaia 9,5).
Lucrul acesta se întâmpla, după cum spune Sfântul Pavel, la plinirea vremii: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4,4-5). În sufletele noastre, ca şi-n sufletul păstorilor ce se închinau Pruncului, răsună lauda îngerilor: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2,14).
Pruncul Preanevinovat vine într-o lume dezbinată şi fracturată de ură ca să aducă înfrăţirea prin iubirea şi pacea absolută pe care o prevestise proorocul: „Atunci lupul va locui împreună cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte” (Isaia 11,6).
Colindele noastre Îl văd pe Pruncul Mântuitor „Mititel, înfăşeţel, în scutec de bumbăcel”[1]. Sau, relatând ce s-a întâmplat atunci, spun în versuri simple: „Şi-a născut un Prunc frumos/ Şi-L numi Iisus Hristos./ L-a născut în iesle jos,/Să ne fie de folos,/L-a născut pe fân uscat,/Să ne scape de păcat!”[2] Pruncul Preanevinovat a venit „Să se nască/ Şi să crească,/ Să ne mântuiască”[3].
Dumnezeu se face Prunc Mititel, se face om, ca pe noi oamenii să ne îndumnezeiască, să ne scape din păcat şi din moarte. Iar noi, la rândul nostru, trebuie să ne facem buni cu semenii noştri. Nu zadarnic zice un alt colind: „Acum te las, fii sănătos,/Şi vesel de Crăciun,/Dar nu uita când eşti voios, /Creştine să fii bun”[4].
Părintele Dumitru Stăniloae subliniază acest mare adevăr: „Dumnezeu S-a făcut Om ca să scape pe oameni de moarte şi să le dăruiască viaţă veşnică în El Însuşi, şi avem în acest fapt dovada unui Dumnezeu al iubirii, care dă un preţ nemăsurat fiecărei persoane umane. În acest caz nu numai Dumnezeu se face om pentru oameni, ci şi fiecare om e făcut om nu numai pentru sine, ci şi pentru ceilalţi”[5].
Pruncul Preanevinovat are, atât din punct de vedere spiritual, cât şi din punct de vedere fizic, frumuseţe absolută. „Iisuse, frumuseţea cea prealuminată”[6], zicem în Acatistul Mântuitorului, sau „Mai frumos cu chipul/ Decât oamenii toţi”[7], în slujba Prohodului Domnului.
Evanghelia apocrifă a lui Pseudo-Matei ne relatează că, atunci „când intră Maria în peşteră, toată peștera începu să strălucească, de parcă soarele însuşi era acolo; ai fi zis că era în miezul zilei într-atât de puternic scălda peștera acea lumină dumnezeiască; cât a rămas acolo Maria a fost lumină tot timpul, zi şi noapte; acolo a născut ea un Prunc pe care, atunci când se năștea şi după aceea, l-au înconjurat îngerii zicând: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace şi între oameni bunăvoire»”[8].
Este mare Taina Întrupării Pruncului Preanevinovat. Pe bună dreptate un teolog spune că „Taina nu suferă ispitire, ci se admiră, se contemplează şi se meditează. Din acest motiv evanghelistul Luca ne spune de mai multe ori că Sfânta Fecioară «păstra toate lucrurile acestea în inima ei» (Luca 2,19şi 51), indicându-ne atitudinea corectă în faţa misterului. Cu această atitudine plină de uimire şi de bucurie au privit primii creştini evenimentul naşterii Domnului şi anii copilăriei lui Iisus”[9].
Contemplând şi noi Taina Întrupării Pruncului Nevinovat îi zicem: „Doamne Iisuse! Blândule şi Bunule Prunc în care S-a întrupat ca Om, Fiul lui Dumnezeu! Ajută-ne pe fiecare în parte şi pe toţi împreună ca să ne lepădăm cu totul de ura ce ne desparte şi să căpătăm în inimă dragostea pe care Tu o ai, spre a putea intra şi noi în rândurile adevăraților închinători ai Naşterii Tale”[10].
Dreptmăritorilor creştini,
Nu numai Pruncul Cel Ceresc este nevinovat, ci orice prunc, cu toată ereditatea sa păcătoasă, îşi are nevinovăţia lui. De aceea zice Domnul Hristos: „De nu vă veţi întoarce și nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18,3). Iar Sfântul Apostol Pavel ni-i dă pe copii ca model de nerăutate: „Fiţi copii când e vorba de răutate” (1 Corinteni 14,20).
Atât spiritualitatea creştină, cât şi cultura, în general, subliniază candoarea şi nevinovăţia copiilor. Pe bună dreptate se spune că ochii unui copil şi un cer senin sunt în măsură să-ţi facă întreagă viaţa fericită: „Copilul este o făptură a vieţii neîntinate, este o floare deschisă luminii, este un îndemn la simplitate şi frumuseţe. În el vorbeşte frântura de cer dată omului odată cu începutul”[11].
Nichifor Crainic, în lucrarea „Nostalgia Paradisului”, folosindu-se de o scriere din vechime, face un tablou strălucit al copilului care este prototipul cetăţeanului Paradisului: „Pruncul de se va bate plânge, şi împreună cu cei ce se bucură cu dânsul, se bucură. Dacă va fi ocărât nu se mânie; dacă va fi slăvit nu se înalţă. Dacă vor cinsti pe altul mai mult decât pe el nu pizmuieşte. Dacă vor lua ale lui nu se tulbură. De vor lăsa lui puţin ca moştenire, nu ştie, nu intră la judecată cu cineva, nu se priceşte pentru ale lui, nu urăşte pe vreun om. De va fi sărac, nu se întristează; dacă este bogat, nu cugetă înalt. De va vedea muiere, nu o pofteşte”[12].
Pentru a-şi da seama de sensibilitatea sufletească a cuiva, Episcopul Nicolae Ivan îi punea trei întrebări de baraj: Ţi-s dragi florile? Ţi-s dragi cântările? Ţi-s dragi pruncii? Dacă răspunsul era pozitiv treceai examenul. Un om cu sufletul normal nu se poate să nu iubească copiii.
Dostoievski, cu neîntrecutu-i talent de prozator şi analist al stărilor sufleteşti va scoate în evidenţă nevinovăţia sufletului de copil. În „Fraţii Karamazov”, când Iliuşa moare, Alioşa, şi el un tânăr nevinovat, le vorbeşte aşa prietenilor săi: „Să ştiţi că nu există pe lume ceva mai de preţ şi mai trainic, ceva mai folositor în viaţă decât o amintire frumoasă şi, mai ales, o amintire plină de farmec din anii copilăriei, petrecuţi în casa părintească”[13]. El îşi explica cu greu de ce suferă copiii: „Dacă toată lumea trebuie să sufere pentru a răscumpăra prin suferinţă acea nepieritoare armonie, ce caută aici copilaşii, explică-mi şi mie, te rog. În ruptul capului nu pot să înţeleg pentru ce sunt sortiţi să sufere şi ei şi de ce armonia trebuie neapărat plătită cu preţul suferinţelor lor?”[14]
Este un adevăr că pruncii dau frumuseţe şi seninătate vieţii noastre, viaţă care fără ei n-ar avea farmec. Ei aduc cu ei „inocenţa, drăgălăşenia şi blândeţea. Copilul îndulceşte viaţa noastră atât de amară; făptura sa mică cu aripi la suflet ne dă multe învăţăminte”[15].
Iubiţi credincioşi,
Din nefericire, observăm că în lumea noastră se duce o luptă împotriva pruncilor şi se încearcă o corupere a lor. Pe vremea naşterii Mântuitorului, Irod, văzând că a fost înşelat de magi, „s-a mâniat foarte şi trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos” (Matei 2,16).
Irod are urmaşi. În România, în ultimii cincizeci de ani, s-au făcut 22 de milioane de avorturi. O ţară întreagă a fost ucisă. „Pentru că avortul sau întreruperea sarcinii, nu este un oarecare act nepermis moral, ci este, fără nici un fel de nuanțări, ucidere. Este ucidere cu premeditare. Este ucidere, mai vinovată, mai păcătoasă şi mai urâtă de Dumnezeu decât orice ucidere, pentru că ia dreptul la viaţă unei fiinţe omeneşti înainte de a o gusta şi mai ales înainte de a se învrednici de Sfântul Botez”[16].
Şi nu este singura agresiune împotriva pruncilor, deşi e cea mai gravă, ci se păcătuieşte împotriva lor şi printr-o seamă de mijloace de a-i corupe. Modalităţi perverse prin care se încearcă prematur o „educaţie” sexuală, accesul facil la site-urile erotice, influenţa prieteniilor rele, le mutilează sufletul şi le pun în pericol sănătatea.
Să nu uităm că orice copil este unicat, un fir curat gingaş şi sfânt, care aşteaptă să înflorească şi să dea rod. Acest pui de om nu trebuie neglijat şi, cu atât mai puţin, nu trebuie corupt. Psalmistul David, gândindu-se la modul minunat în care e zidit omul, zice: „Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată” (Psalmul 138, 13-14).
Şi dacă totuşi catastrofa s-a produs prin neglijenţa celor mari sau, mai rău, prin aportul lor, la ce se ajunge? La o generaţie aproape descreştinată. La o generaţie robită de patimi, care adesea te înspăimântă. Petrecerile care au loc ziua, dar mai ales noaptea, n-au eleganţa pe care ar dori-o un tânăr educat şi manierat. Părinţii şi profesorii sunt într-o continuă dezorientare referitor la mijloacele de salvare.
Iubiţi fraţi şi surori,
Anul ce se încheie a fost dedicat de către Sfântul Sinod tocmai educării copiilor şi tinerilor. Noi credem că nu-i totul pierdut şi că formarea şi educarea tinerilor este posibilă. Modelul absolut al formării acestora este Pruncul Mântuitor. Despre El se spune că „Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni” (Luca 2,52).
Şi copiii şi tinerii noştri dorim să-i creştem după modelul Lui. Dar, pentru ca efortul nostru să fie încununat de succes, trei instituţii trebuie să-şi dea mâna: Familia, Biserica şi Şcoala. Să-I redăm lui Dumnezeu locul ce I se cuvine în viaţa noastră, publică şi personală, începând lucrarea de curăţire pe toate planurile şi folosindu-ne de toate mijloacele. „Să purcedem la cruciada bunului simţ şi a unei culturi morale, dorite de Dumnezeu, împotriva desfrâului, care ne ucide tineretul. Să eliminăm pornografia, fără nici o concesiune, din arta vizuală, din arta cuvântului şi gestului”[17]. Să milităm pentru familia tradiţională formată din tată, mamă şi copii.
Marele pedagog J. A. Comenius spune: „a educa tineretul cu prevedere înseamnă a te îngriji ca sufletele lor să fie ferite de stricăciunile lumii şi ca seminţele onestităţii omeneşti împlântate în ei să ajungă să încolţească fericit, prin neîncetate îndemnuri şi exemple, apoi ca minţile lor să fie pătrunse de cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu”[18].
Observând derapajele de la o educaţie corectă, Enciclica Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe subliniază această realitate: „În vremurile noastre se pot observa noi tendinţe în domeniul creşterii şi educaţiei cu privire la conţinutul şi scopurile educaţiei, precum şi în privinţa felului în care sunt văzute copilăria, rolul profesorului, a clerului şi al şcolii contemporane. Din moment ce educaţia se leagă nu doar de ceea ce este omul, ci şi de ceea ce ar trebui să fie, de conţinutul responsabilităţii sale, este de la sine înţeles că imaginea pe care o avem despre persoana umană şi sensul existenţei sale, determină perspectiva noastră asupra educaţiei. Sistemul educaţional dominat de viziunea secularizată şi individualistă îngrijorează profund Biserica Ortodoxă”[19].
Iubiţi credincioşi,
Cuvintele noastre de îndemn pentru a-i forma pe copii şi pe tineri sunt slabe, dar este puternic cuvântul Pruncului Preanevinovat, ce s-a născut în ieslea din Betleem. Şi astăzi, ca şi atunci când era pe pământ, ştim că El îi învaţă pe oameni „ca unul care are putere” (Matei 7,29). El ne îndeamnă să fim ca pruncii, în ce priveşte răutatea, ca să putem dobândi Împărăţia Cerurilor.
În învăţătura Lui încercăm să-i creştem şi să-i formăm pe toţi, mici şi mari. Aşa ne sfătuieşte şi Sfântul Pavel: „Voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6, 4).
Rugându-L pe Pruncul Mântuitor să ne ajute să ne creştem copiii după modelul Lui şi să fim nevinovaţi ca pruncii, pentru ca să putem să moştenim „Raiul cel închis ce azi S-a deschis”, dorim ca praznicele Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei să le petreceţi cu bucuria pe care pruncii o au la sărbători.
Cu sfântă preţuire şi binecuvântare,
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
[1] Ioan Brie, 73 Colinde, Cluj-Napoca, 1980, p. 42.
[2] Ioan Bocşa, 1484 Colinde, Terr Armonia, Alba Iulia, 1999, p. 621.
[3] Ioan Brie, op. cit., p. 6.
[4] Colindul Din an în an.
[5] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 308.
[6] Ceaslov, EIBMBOR, Bucureşti, 1973, p. 280.
[7] Prohodul Domnului, Târgovişte, 2002, p.10.
[8] Cristian Bădiliţă, Evanghelii Apocrife, Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 162.
[9] Alexandru Moldovan, Evanghelia „Copilăriei” lui Iisus, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2011, p. 23.
[10] Toma Chiricuţă, Acelaşi Staul, dar nu aceeaşi închinători , în „Fântâna Darurilor”, Bucure;ti, Decembrie, 1933, p. 288.
[11] Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 108.
[12] Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Editura Moldova, Iaşi, 1994, p. 263.
[13] Dostoievski, Opere, Vol. 10, Editura Univers, Bucureşti, 1972, p. 598.
[14] Idem, Vol. 9, p. 331.
[15] Ernest Bernea, op. cit., p. 108.
[16] † Melitos Katamaras, Avortul, Editura „Orthodoxos Kypseli”, Tesalonic, 1991, p. 28.
[17] Toma Chiricuţă, Generaţia nouă, în revista „Fântâna Darurilor”, octombrie, 1929, p.318, Bucureşti.
[18] J. A. Comenius, Magna Didactica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 14.
[19] Enciclica Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, Creta 2016, în „Tabor”, anul X, 7 (2016), p. 9.
|
|
|
Cel ce vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească
† ANDREI
Din harul lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Clujului, Maramureşului şi Sălajului,
Cucernicului Cler, cuviosului Cin monahal şi iubiţilor credincioşi,
cu prilejul Sfintelor Paști, cuvânt de mângâiere și îmbărbătare de la Părinți, și de la noi sfântă îmbrățișare.
Cel ce vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească
Pastorală la Praznicul Învierii Domnului, 2016
Nu disprețui vorba celor bătrâni, că şi ei au învăţat de la părinţii lor. Că de la ei vei învăţa înţelepciunea şi îndemânarea de a da răspuns bun la nevoie (Isus Sirah 8, 9).
Iubiţi credincioşi,
La Crăciun stăruiam asupra responsabilității pe care o avem față de educarea tinerilor. Acum, la Paști, voi sublinia faptul că avem o mare îndatorire de a-i cinsti pe bătrânii noștri bunici și părinți și a le asculta povețele. Lucrul acesta trebuie să-l facem din iubire, nemaipomenind de faptul că ni-l cere Dumnezeu: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ(Ieşire 20, 12).
Facem pledoaria aceasta şi pentru realitatea tristă că din multe parohii tinerii au plecat şi am rămas cu cei mai în vârstă, bătrânei încercaţi de suferinţe şi cu dorul după copii în suflet. Iar în localităţile mari, unde există şi tineri, influenţa societăţii secularizate şi aşa-numitul conflict între generaţii îi fac pe tineri să nu le acorde atenţia cuvenită bătrânilor. Ce să mai zicem de ascultarea sfaturilor şi învăţăturilor pe care aceștia ni le dau?
Spune istorisirea că odată, undeva, într-o ţară, tinerii, considerând că bătrânii sunt inutili şi constituie o povară, s-au hotărât să-i expulzeze. Ţara lor s-ar fi numit „ţara fără bătrâni”. Regele ţării vecine, auzind de fărădelegea pe care au făcut-o, dorea să le dea o lecţie. I-a ameninţat că, dacă nu-i împlinesc cererea, va veni asupra lor cu război. Care era cererea? Cererea era ca să-i înapoieze frânghia de nisip pe care bătrânii lor o împrumutaseră de la el. Tinerii din „ţara fără bătrâni” erau în mare fierbere. N-auziseră şi nu văzuseră vreodată o frânghie de nisip. Unul dintre tinerii însă, care-l iubea tare pe bătrânul său tată, îl ascunsese tainic şi nu-l expulzase. S-a dus la el în ascunzătoare şi i-a relatat necazul în care se aflau. Şi bătrânul l-a sfătuit: cereţi-i regelui vrăjmaş să vă dea un capăt de frânghie din nisip de model şi-i veţi returna toată frânghia. Când a auzit regele a exclamat: la voi trebuie să mai fie un bătrân! Iar tinerii, mustraţi de conştiinţă, şi-au chemat bătrânii părinţi pe care-i expulzaseră să se întoarcă acasă. Le era limpede că sfaturile bătrânilor sunt de mare valoare.
Înţeleptul Solomon ne face îndemnul: Ascultaţi, fiilor, învăţătura tatălui şi luaţi aminte să cunoaşteţi buna chibzuială, căci eu vă dau învăţătură bună: Nu părăsiţi povaţa mea. Căci şi eu am fost fecior la tatăl meu, singur, şi cu duioşie iubit de mama mea (Pilde 4, 1-3).
Chiar şi atunci când bătrânii s-ar putea să nu fie în pas cu mersul vremurilor, Sfântul Pavel va spune că nu trebuie să-i înfruntăm: Pe cel bătrân să nu-l înfrunţi, ci să-l îndemni ca pe un părinte (1 Timotei 5, 1). Iar referitor la faptul că râvna tinerilor are nevoie de experiența bătrânilor, Părintele Arsenie Papacioc ne-a lăsat o maximă: Dacă tinereţea ar şti şi dacă bătrâneţea ar putea. Când suntem tineri şi plini de putere, nu ştim bine ce să facem şi avem nevoie de sfatul bătrânilor, iar la bătrâneţe puterile ne scad, dar îi putem sfătui pe alţii.
Iubiţi fraţi şi surori,
Preocupările sfinte şi dragostea faţă de spiritualitatea neamului nostru ne parvin din adânc de dalbe datini prin bunicii şi părinţii noştri. Eu îmi aduc aminte cu multă evlavie de bunica mea, care de mic mă ducea la denii, la Slujba Învierii, la Paraclisul Maicii Domnului seară de seară, în Postul Sfintei Marii şi la alte slujbe. Cu toate că era o femeie harnică, nu rata nici o slujbă. Într-o zi de Paşti, când să mergem la vecernie, ploua cu găleata. M-a luat de mână şi ne-am dus prin ploaie la biserică. Mai târziu, ploaia s-a oprit, dar n-avea importanţă. Rugăciunea era pe primul loc pentru ea.
Pe 20 septembrie se împlinesc 150 de ani de la naşterea lui George Coşbuc. Cine nu ştie poezia „La Paşti”! Pe chipul creştinilor care merg la biserică râde-atâta sărbătoare. Iar convoiul celor ce urcă la slujbă se încheie cu bătrânele ce-şi duc nepoţeii de mână: Pe deal se suie-ncetişor,/ Neveste tinere şi fete,/ Bătrâni cu iarna vieţii-n plete;/ Şi-ncet, în urma tuturor,/ Vezi şovăind câte-o bătrână/ Cu micul ei nepot de mână[1].
Sau, neîntrecutul iubitor al tradiţiei înaintaşilor, Ioan Alexandru, în poemul „Casa Părintească”, îi evocă pe dragii lui părinţi: Mama-i de-acum bătrână şi tata-i alb de tot/ Şi cumpăna fântânii-i o povară/ Când bivolii-nsetaţi şi oile se strâng/ Să fie adăpate către seară./ Duminica măicuţa în veşmânt cernit/ Cu busuioc în mână şi într-o năframă/ Duce din bruma cât avem de grâu/ O prescură de jertfă la icoană[2].
Înaltpreasfinţitul Justinian al Maramureșului, depănându-şi amintirile şi oprindu-se la anii copilăriei, ne spune că, în ziua de Paşti, când se întorceau de la biserică, tata cu plete şi cu cămaşa albă se ridica în picioare şi rostea rugăciunea «Tatăl nostru» părându-ţi-se că vezi în faţă un voievod sosit din alte timpuri, ce aducea un mesaj care lumina casa[3].
Şi chiar dacă orăşenilor noştri nu le este atât de familiară spiritualitatea rurală, nu mă pot opri să nu redau o frază ce cuprinde o matrice profundă a vieţii din trecut: O văd pe mama bătrână în straiul negru al satului cuviinţei, nevedind cioareci şi suman, cămăşi şi poale de cânepă, aud pe maică-mea rostind cuvinte şoptite înainte de a adormi, aud satul meu transilvan şoptind în cosmos pe limba ţărănească a neamului meu încercat de istorie, dar nebiruit, aceşti oameni întemeiaţi în fiinţa iubirii, simt zvâcnind în dreapta aceasta ajunsă la bucuria rostirii sângelui nobil al neamului meu de ţărani şi viaţa mea nu poate fi decât prinos de recunoştinţă în lumina şi spiritul strămoşilor[4].
Aceşti oameni întemeiaţi în toată splendoarea iubirii cântă din toată fiinţa lor în ziua de Paşti: Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând. Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le[5].
Să cântăm şi noi împreună cu ei şi să fim siguri că această spiritualitate verificată de ei sute de ani, e singura care poate da noimă vieţii noastre. Altfel, suntem pasibili să ne înghită valul vremelniciei.
Dreptmăritori creştini,
Mare importanţă au bunicii şi părinţii pentru viaţa noastră spirituală. S-o ascultăm, de exemplu, pe mama fraţilor Macabei dăscălindu-şi fiul: Fiule, fie-ţi milă de mine, care în pântece te-am purtat nouă luni şi te-am alăptat trei ani şi te-am hrănit şi te-am adus la vârsta aceasta şi te-am crescut, purtându-te în braţe. Rogu-te, fiule, ca, la cer şi la pământ căutând şi văzând toate cele ce sunt într-însele, să cunoşti că din ce n-au fost le-a făcut Dumnezeu şi pe neamul omenesc așijderea l-a făcut (2 Macabei 7, 27-28).
Bunica şi mama ne povestesc cum S-a născut Domnul Hristos în ieslea Betleemului, ne învață să colindăm, ne relatează Patimile cele înfricoșătoare din Vinerea Mare și ne luminează sufletul cu bucuria Învierii. Ele ne şi deprind să participăm la Denii şi la măreaţa slujbă de la Paşti. Ele ne învaţă să ne spovedim şi ne conving că în Sfânta Împărtăşanie e prezent chiar Hristos Cel înviat din morţi.
Să-l ascultăm, în acest sens, pe Nichifor Crainic, cu neîntrecutu-i talent poetic: Din coarda de viţă ce-nfăşura crama/ Bunica şi mama/ Mi-au rupt un ciorchine, spunându-mi povestea;/ Copile, grăiră, broboanele-acestea/ Sunt lacrimi de mamă vărsate prinos/ La caznele Domnului nostru Hristos…/ Şi iată potirul la gura Te-aduce,/ Iisuse Hristoase, Tu jertfă pe cruce;/ Adapă-mă, sevă de Sfânt Dumnezeu/ Ca bobul în spice, ca mustu-n ciorchine/ Eşti totul în toate şi toate-s prin Tine/ Tu, vinul de-a pururi al neamului meu[6].
Şi dacă părinţii noştri trupeşti au mare importanţă pentru viaţa noastră spirituală, cei duhovniceşti au un rol covârşitor. Noi nici nu putem concepe o viaţă spirituală normală fără un părinte duhovnicesc. Pentru că duhovnicul este omul care, datorită mortificării patimilor şi nepătimirii pe care o dobândeşte, devine cunoscător al lucrurilor dumnezeieşti şi are faţă de lucrurile omeneşti o dreaptă judecată, datorită căreia, fără nici un pericol pentru el, ştie să-i călăuzească pe alţii pe calea lui Dumnezeu[7].
Părintele duhovnicesc are experienţa luptei cu patimile şi este în măsură să-i călăuzească din propria-i experienţă şi pe alţii. Sfântul Nil Ascetul, referitor la experiența duhovnicului, zice că acesta trebuie mai întâi să se lupte cu patimile şi cu multă trezvie să-şi întipărească în memorie cele întâmplate în cursul luptei, ca apoi, pe baza celor ce i s-au întâmplat lui, să-i înveţe şi pe alţii cele ale luptei[8].
În zilele noastre întâlnim două tendinţe potrivnice acestei vieţi spirituale normale, care presupune să ai un duhovnic cu care să te sfătuieşti şi căruia să te spovedeşti. O tendinţă este cea a confesiunilor protestante şi neoprotestante, care n-au în învăţătura lor de credinţă preoţia sacramentală şi, în consecință, rolul duhovnicului la care să te spovedeşti. O alta este cea secularizată şi anticlericalistă, care nu vede rostul sfătuirii cu duhovnicul şi al mărturisirii păcatelor.
Amândurora le răspunde Sfântul Ioan Scărarul: Cel ce lipseşte pe orb de călăuză, turma de păstor, pe cel ce rătăceşte de povăţuitor, pe prunc de tatăl său, pe bolnav de doctor, corabia de cârmaci, pricinuieşte tuturor primejdii, iar cel ce încearcă să se lupte fără ajutor cu duhurile e omorât de acelea[9].
De aceea, celor preocupaţi de viaţa spirituală, Cuvioşii Calist şi Ignatie Xantopol le dau sfatul să-şi caute un duhovnic care să fieneamăgitor, prin mărturia ce o are pentru cele ce spune în Sfintele Scripturi şi să se arate că e purtător de Duh, prin vieţuirea care consună cu cuvintele. Să fie înalt la înţelegere, smerit la cugetare şi blând în toate purtările. Să spună cuvintele predaniei dumnezeieşti, ca un învăţător asemenea lui Hristos. Iar, aflându-l pe acesta şi lipindu-te cu toată fiinţa de el, ca un fiu iubitor de părintele adevărat, rămâi întreg în atârnare de poruncile lui, socotindu-l ca pe Hristos însuși[10].
Cu câțiva ani în urmă s-a scris o carte care se intitulează „Cuvintele bătrânilor”, în care sunt adunate sfaturile unor mari duhovnici. Citim acolo că acești povățuitori duhovnicești, plini de experiență și de discernământ, care ne conduc spre Hristos, sunt „busole” care ne arată cu siguranță direcția cea bună, calea directă și strâmtă a Evangheliei, calea care duce la Împărăția Cerurilor[11].
Iar unul dintre bătrâni ne învață că preotul este întruparea absolutului, expresia veșniciei, expresia temeiniciei și neclătinării, crainicul Cerului, chipul nestricăciunii, îndrumătorul spre eternitate. Înfățișarea lui rămâne aceeași de-a lungul veacurilor, ca aducere aminte și simbol al adevărurilor veșnice și neschimbabile pe care le reprezintă[12].
Iubiți credincioși,
Bunicii, părinții și duhovnicii noștri ne-au transmis o spiritualitate perfectă. Regretatul părinte Petroniu Tănase, starețul nostru de la Athos, ne relatează că odată, admirându-o pe mama lui care cocea păștile și cozonacii pentru Paști, a auzit-o zicând: Nu pentru mâncat le-am făcut așa de frumoase, că nici nu-mi vine să mă ating de ele, ci pentru că așa-i de mândră fața Domnului Hristos la Paști[13]. Este exprimată aici prin cuvinte simple alcătuirea din Slujba Învierii: Să ne sculăm dis-de-dimineață și, în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului; și să vedem pe Hristos «Soarele dreptății», tuturor viață răsărind[14].
Lumina care se revarsă din persoana Domnului Hristos înviat din morți ne învăluie și pe noi, așa cum i-a învăluit pe înaintașii noștri, și ne umple de bucurie. Pe bună dreptate zice cântarea: Acum toate s-au umplut lumină: cerul și pământul și cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru care s-a întărit[15].
Iar George Coșbuc, cu evlavia lui rurală, subliniază atmosfera mirifică din sat în ziua de Paști: Și cât e de frumos în sat!/ Creștinii vin tăcuți din vale/ Și doi de se-ntâlnesc în cale/ Își zic: Hristos a înviat!/ Și râd de-atâta sărbătoare/ Din chipul lor cel ars de soare[16]. Nici la oraș nu lipsește această atmosferă.
Covârșiți de lumina și bucuria Învierii, îi îmbrățișăm pe bunicii și părinții noștri – în mod deosebit pe cei ce sunt singuri sau bolnavi, dar nu-i uităm nici pe cei tineri – și, dorindu-le tuturor sărbători pline de pace și fericire, le zicem: Hristos a înviat!
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
|
