"Credinţa neclintită este un turn întărit şi Hristos se face toate celui ce crede."

Rob al lui Dumnezeu – calitate și demnitate!

În Acatistul Buneivestiri o descoperim pe Maica Domnului prin toate lucrările ei; şi cea mai importantă – Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Adevărata ei identitate s-a arătat în fraza memorabilă de la Buna Vestire, când i-a mărturisit îngerului: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1, 38).

În ultima vreme, creştinii noştri ortodocşi, se simt jigniţi de această numire pe care o facem noi preoţii şi pe care o regăsim în toate rugăciunile Bisericii: robul lui Dumnezeu, roaba lui Dumnezeu sau robii lui Dumnezeu. În special la slujba Cununiei, mirii, naşii şi nuntaşii se simt jigniţi, şi o arată de multe ori pe faţă, că li se zice „robul” şi „roaba lui Dumnezeu”. De aceea, trebuie să înţelegem faptul că „rob al lui Dumnezeu” nu poate fi oricine şi că „rob al lui Dumnezeu” este o calitate şi o demnitate!

În vechime robul era intimul stăpânului; cel mai apropiat prieten și sfătuitor! Dacă s-a ajuns la o epocă a sclavagismului, aceasta din cauza faptului că omul a încercat să îl stăpânească pe om cu forţa şi să îi anuleze personalitatea, ajungându-se ca robul sau sclavul să nu aibă nici măcar dreptul asupra vieţii lui personale. Stăpânul avea putere asupra vieţii sau a morţii robului respectiv. Aceasta a produs o denaturare a termenului de „rob”, care nu mai era o calitate sau o demnitate, ci dimpotrivă...!

În Vechiul Testament, „robul lui Dumnezeu” nu era numit oricine. Robi ai lui Dumnezeu au fost numiți: Avraam, Isaac, Iacob, Iosif, sau Moise.

Dar adevăratul sens al acestui cuvânt îl descoperim în agrăirea Maicii Domnului: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”.

„Iată roaba Domnului” nu înseamnă că şi-a anulat personalitatea, ci că nu şi-a mai aparţinut sieşi, s-a dăruit total lui Dumnezeu. Deci a fi rob al lui Dumnezeu înseamnă să Îi aparţii în totalitate lui Dumnezeu. Iar cuvântul: „Fie mie după cuvântul tău.” are legătură cu această dăruire totală. În momentul în care nu îţi mai aparţii, Cuvântul lui Dumnezeu se întrupează în fiinţa ta, aşa cum s-a întrupat în Fecioara Maria, în Maica Domnului.

De aceea, întotdeauna, de acum înainte, când suntem numiţi robi ai lui Dumnezeu, sau când vă rostiţi rugăciunile şi vă numiţi pe voi înşivă robi ai lui Dumnezeu, să vă gândiţi la Maica Domnului care nu şi-a mai aparţinut sieşi, ci şi-a asumat această calitate întrupându-L pe Cuvântul lui Dumnezeu!

Să dea Bunul Dumnezeu ca această calitate şi demnitate să ne definească şi pe noi, atât pe pământ, cât şi în Ceruri. Amin!

Mărturii din Viața Monahală

Sărbătorile de iarnă sunt o succesiune de evenimente din Istoria Mântuirii cu impact major asupra vieţii creştinilor şi, nu numai, a întregii creaţii...! Pregătirea duhovnicească necesară însuşirii pe deplin a lucrării de mântuire realizată de, în şi prin Domnul nostru Iisus Hristos s-a făcut sistematic de Sfânta noastră Biserică în perioada postului şi, mai ales, a duminicilor premergătoare sărbătorilor.

Duminica Sfinţilor Strămoşi ne arată cine sunt cei chemaţi la „cină”, lăsând parcă să se înţeleagă că nu toată lumea este poftită la această părtăşie. În realitate „Omul” din Evanghelie face apel la omul integru şi integral, aşa cum a fost creat la început. Starea decăzută a omenirii se descoperă din răspunsul celor invitaţi la cină, şi anume:

• omul, coroana şi stăpânul creaţiei, şi-a cumpărat un ogor pe care voia să-l vadă. Stăpânul întregului pământ şi-a cumpărat un petic de ţarină...!

• omul, înzestrat cu voinţă, raţiune şi sentiment, se limitează la simţuri. Sfinţii Părinţi ne spun despre cele cinci perechi de boi că simbolizează cele cinci simţuri: văzul, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul. Omul chemat la asemănarea cu Dumnezeu a ales asemănarea cu animalele şi a stricat armonia dintre cele trei puteri care-l diferenţiau de ele...! De aceea, despărţindu-se între ele, voinţa, mintea şi inima, omul una zice, alta face; într-un fel simte şi altfel gândeşte...!

• omul, creat de Dumnezeu după chipul Său, s-a individualizat şi însingurat într-un egoism exacerbat. Dumnezeu este Unul în Fiinţă şi Întreit în Persoane, iar omul este unul singur şi atâtea persoane câte au fost, sunt şi vor fi până la sfârşitul veacurilor...! Omul înseamnă întreg Adam-ul...!

Refuzul, în fapt, descoperă ce a rămas din Adam-ul creat după chipul lui Dumnezeu: săracii, bolnavii, orbii, şchiopii şi cei de la răscrucea vieţii, adică cei ce trăiesc incertitudinea, frica, nesiguranţa, neliniştea metafizică!

Aceştia suntem noi, cei pentru care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu – Mântuitorul nostru Iisus Hristos...! Iar Întruparea Domnului are rostul restaurării întregii creaţii, a omului şi a întregii firi, aducând pe om în starea iniţială şi netezind drumul spre asemănarea cu El...!

Cei ce iau în serios această şansă sunt monahii! Imitându-L pe Fiul lui Dumnezeu, Care s-a deşertat de slavă(chenoza), ascultător făcându-se până la moarte şi răstignind păcatele întregii omeniri, ei sunt cei ce sărăcesc pentru a moşteni Împărăţia Cerurilor; prin ascultare necondiţionată se luptă cu ispitele care vin de la trup, de la lume şi de la diavol, străduindu-se permanent pentru readucerea la unison a celor trei valenţe: voinţa, raţiunea şi sentimentul, care s-au despărţit datorită neascultării lui Adam, prin unirea minţii cu inima neîncetat lucrând Rugăciunea lui Iisus; renunţă la femeie dar îşi asumă întreg Adam-ul...!

În numele acestor „cavaleri ai duhului”, a tuturor monahilor şi monahiilor din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, alături de cuvenitele urări de spor duhovnicesc şi mântuire, de sănătate şi prosperitate aş dori să vă pun la suflet câteva concluzii ale Mitropolitului Hierotheos Vlachos ca îndemn şi mângâiere pentru anul care vine şi pentru restul vieţii noastre pământeşti cu scopul dobândirii Împărăţiei lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii noastre!

În primul rând, „atunci când omul trăieşte ascetic şi în împărtăşire din sfintele Taine, adică în duhul Tradiţiei ortodoxe, el ajunge să simtă în inimă şi în toată existenţa sa faptele sfintei întrupări. Aşadar, el nu mai trăieşte aceste fapte din afară, ci dinlăuntrul lor. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că, atunci când omul îşi curăţă inima şi este iluminat, Îl primeşte în interiorul său pe Hristos şi Îi simte mişcările de prunc. Hristos Se zămisleşte în om ca un prunc, după care Se naşte prin virtuţi. În acest fel, omul trăieşte în existenţa sa toate evenimentele întrupării. Desigur, numai în Hristos, firea dumnezeiască s-a unit ipostatic cu cea omenească, dar şi cel care se îndumnezeieşte primeşte în firea sa harul lui Dumnezeu şi se face mădular al Trupului lui Hristos. Drept urmare, omul înţelege mişcările harului din el, dar şi sensul chenozei şi al îndumnezeirii firii omeneşti.”

În al doilea rând, „prin tăierea împrejur, oamenii deveneau buni israeliteni, adică poporul ales al lui Dumnezeu. Însă prin Botez şi prin viaţa în Hristos, oamenii devin copii ai lui Dumnezeu, dobândesc înfierea după har şi biruiesc moartea. Aşadar, tăierea împrejur a lui Hristos a deschis calea spre tăierea împrejur a inimii nostre. O viaţă ascetică, petrecută aproape de sfintele Taine, ne face mădulare ale Trupului lui Hristos. Prin urmare, smerenia lui Hristos devine pricină a ridicării noastre.”

În al treilea rând, „Hristos S-a botezat pentru a ţine Legea şi pentru a aduce harul Său în apă, în toată zidirea şi în om. În acest fel, El a dat fiecărui om puterea de a dobândi harul înfierii, care este Teofania(arătarea lui Dumnezeu) propriei noastre vieţi. Această arătare a lui Dumnezeu a fost începutul cunoaşterii de Dumnezeu. Deoarece cunoaşterea de Dumnezeu este un fapt existenţial, ea duce la mântuire.” Amin!

Arhim. Dumitru Cobzaru

exarhul mânăstirilor din Arhiepiscopia Clujului