"Omul sfătuieşte pe aproapele său precum ştie. Dumnezeu însă lucrează în cel ce-L ascultă după credinţa sa."

Despre destin sau rânduiala lui Dumnezeu!¹

Încă nu sa încheiat praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, după cum aţi văzut pe tetrapodul unde vă închinaţi. Am avut prilejul de a veni la Biserică și de a ne ruga, dar şi de a medita la scopul pentru care a rânduit Biserica, ca această sărbătoare să fie trecută în calendarul creştin. Să ne regăsim duhovniceşte în ceea ce sa întâmplat cu Maica Domnului, Fecioara Maria, care a fost închinată Templului la vârsta de 3 ani. Sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului nu este doar aducere aminte; a fost un moment istoric dar, dacă Biserica la trecut în calendar, înseamnă că el are un înţeles duhovnicesc adânc.

Legat de această sărbătoare, aş vrea să pornesc de la slujba Sfintei Cununii. Există în rugăciunea a doua de la Taina Cununiei o înşiruire de binecuvântări foarte speciale şi care, din păcate, nu sunt luate în seamă cum se cuvine de cei care se cunună: „Binecuvinteazăi pe dânşii, Doamne, Dumnezeul nostru, precum iai binecuvântat pe Avraam şi pe Sara, pe Isaac şi pe Rebeca, pe Iacov şi pe toţi patriarhii..., pe Ioachim şi pe Ana, pe Zaharia şi pe Elisabeta”. Deci, tinerii miri să fie binecuvântaţi de Dumnezeu, precum au fost Sfinții și Drepţii Părinţi Ioachim şi Ana, cei pe carei auzim pomeniţi la otpustul fiecărei slujbe. Biserica invocă binecuvântarea lui Dumnezeu asupra mirilor, asupra oamenilor, asemenea acelei binecuvântări pe care au primito Sfinții Ioachim şi Ana, care nu sunt alţii decât părinţii Maicii Domnului, ai Fecioarei Maria, adusă să fie închinată Templului la vârsta de 3 ani. Această invocare de la slujba cununiei are un rost duhovnicesc adânc şi se potriveşte foarte bine cu cel al sărbătorii Intrării în Biserică a Maicii Domnului, și care ne priveşte pe fiecare dintre noi. De ce? Cunoaştem că drepţii părinţi Ioachim şi Ana, deși înaintați în vârstă, au aduso pe lume pe Fecioara Maria după rugăciuni intense, îndelungă răbdare și credinţă statornică. Şi au ajuns să dobândească prunc făgăduind lui Dumnezeu că dacă li se va ridica blestemul și vor aduce pe lume un prunc, atunci ei vor dărui acel prunc înapoi lui Dumnezeu. În Vechiul Testament erau considerați blestemați cei ce nu puteau aduce pe lume prunci, căsătoriți fiind. Şi această făgăduinţă sa împlinit. Când fiica lor a ajuns la vârsta de 3 ani, au duso şiau închinato Templului. Se obișnuia ca fetele ce se trăgeau din neamul lui David și al lui Aaron să fie închinate și pregătite ca posibile mame ale lui Mesia, aşa cum santâmplat, de altfel, cu Maica Domnului, cu Fecioara Maria.

Iubiţi credincioşi! Fecioara Maria a fost adusă şi închinată Templului la vârsta de 3 ani fără să fie întrebată dacă vrea acest lucru. Şi nici nu putea săşi exprime voinţa la vârsta aceea şi nici nu putea să ştie ce este bine şi ce este rău. Aceste lucruri pentru copii le hotărăsc părinţii, aşa cum se întâmplă şi astăzi şi cum sa întâmplat dintotdeauna. Ceea ce înseamnă că Părinţii Ioachim şi Ana sau implicat în destinul Fecioarei Maria. Dar şi Fecioara Maria sa regăsit în făgăduinţa părinţilor ei, în hotărârea părinţilor ei de a fi dăruită, închinată Templului, și, mai mult decât atât, sa regăsit în planul lui Dumnezeu de a ajunge să fie mama Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Dacă raportăm aceste lucruri la noi înşine, ne gândim la următoarele lucruri. Nu noi am hotărât să ne naştem întrun anumit moment istoric, întrun anumit loc, din anumiţi părinţi, şi aşa mai departe...! Aceasta este hotărârea lui Dumnezeu. Poate că întro oarecare măsură şi hotărârea părinţilor noştri care, după cum se pare, hotărăsc din ce în ce mai mult în ceea ce priveşte naşterea de prunci. Dar, totuşi, nu noi am hotărât să ne naştem din anumiţi părinţi întrun anume loc şi întrun anume timp. Aceste lucruri sunt rânduite de Dumnezeu pentru noi. Mitropolitul Bartolomeu îi spunea acestui „destin” rânduiala lui Dumnezeu! Nu înseamnă că neam născut laîntâmplare. Dacă neam născut întrun anumit moment, întrun anume loc, din anumiţi părinţi şi întro anumită conjunctură istorică, cu siguranţă că Dumnezeu are un plan foarte bine stabilit, în care omul trebuie să se regăsească, cu care omul trebuie să conlucreze, să împreunălucreze cu Dumnezeu şi să împlinească, să ducă la îndeplinire acest plan şi, dacă va fi aşa, se va regăsi aşa cum sa regăsit Maica Domnului în ceea ce i sa întâmplat şi hotărât în primul rând de părinţii ei, dar care a fost însăşi viaţa ei de după aceea. Și astfel, ajungând să fie mărită, ajungând să fie „fericită de toate neamurile” (Lc. 1, 48) până la sfârșitul veacurilor.

Iubiţi credincioşi, aş trece în alt registru. Să ne gândim la monahi. Monahii sunt oamenii care îşi leapădă voia lor proprie, se încredinţează unei comunităţi călugăreşti, monahale, în primul rând stareţului, dorind prin aceasta să se desăvârşească, să devină asemenea lui Dumnezeu – scopul vieţii fiecărui creştin, sau, după cuvântul părintelui Rafael Noica, destinul fiecărui creștin! Monahismul este o luare mai în serios, dacă vreţi, a preceptelor creştine, a voii lui Dumnezeu; o conlucrare permanentă cu Dumnezeu şi o dorinţă nestăvilită de a ajunge la măsura adevăratului om, la vârsta bărbatului desăvârşit. Deși, nu sunt lucruri în Sfânta Scriptură speciale pentru monahi şi speciale pentru creştini, toate sunt aceleaşi şi valabile pentru întreg neamul creştinesc, pentru tot omul! Unul dintre voturile monahale este ascultarea, tăierea voii, renunţarea la sine. Revenind strict la monahi, un părinte spune aşa: dacă monahul reuşeşte săşi taie voia pe deplin, să renunţe la sine, va ajunge în cele din urmă în adevărata stare a voii lui proprii! Adică va ajunge să se împlinească ceea ce şia dorit cu adevărat încă de la început pentru sine, și se regăsește deplin în ceea ce devine în cele din urmă, și cu plus de măsură! Deși, tăierea voii se resimte dureros în întreaga ta fiinţă, și cazi în păcatul judecării aproapelui.

Aşa se întâmplă și când Dumnezeu intervine foarte categoric în viaţa omului, întrun anumit moment, să zicem printro boală anume, la care nu neam aşteptat şi pe care no putem justifica. Ştim clar că aceasta vine de la Dumnezeu şio resimţim dureros în fiinţa noastră. Dar Dumnezeu nu poate face ceva împotriva omului, ci doar în favoarea lui. Şi dacă vom primi ca de la Dumnezeu acel moment şi, aşa cum spune părintele Rafail Noica, Îl lăsăm pe Dumnezeu săşi termine fraza, chiar dacă resimţim dureros în fiinţa noastră această intervenţie a lui Dumnezeu, în cele din urmă ne vom regăsi, vom ajunge la starea pe care neam dorito pentru noi şi poate pentru cei din jurul nostru.

În alt registru, să ne gândim la Mântuitorul nostru Iisus Hristos care la un moment dat spune: „pentru că M’am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M’a trimis” (In. 6, 38). Şi totuşi auzim la fiecare Sfântă Liturghie, în momentul cel mai important al epiclezei, al transformării pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, că jertfa de pe cruce a lui Hristos na fost numai o dorinţă a lui Dumnezeu Tatăl sau o împlinire a voii lui Dumnezeu. Se spune aşa: „ci mai degrabă El pe Sine Însuşi sa adus pentru viaţa lumii”. Deci Hristos sa regăsit în acest plan al Lui Dumnezeu Tatăl, în acest plan de mântuire a lumii; a conlucrat cu Dumnezeu Tatăl, sa regăsit în acest plan comun și din veci al Sfintei Treimi, dăruinduSe pe Sine Însuşi mai mult, mai cu adevărat!

Aceste exemple sunt imaginea destinului Fecioarei Maria, a rânduielii dumnezeiești asumate; închinată la Templu prin făgăduinţa părinţilor ei, dar care, conlucrând şi regăsinduse în planul Lui Dumnezeu, a ajuns să se regăsească în starea ei firească de ascultare, de smerenie, de iubire, ajungând săL nască pe lume pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat!

Vam spus aceste lucruri, iubiţi credincioşi, ca să vă fac conştienţi că nu neam născut la întâmplare, din anumiţi părinţi, întrun anume loc, întrun anume timp; şi că Dumnezeu are cu fiecare dintre noi un plan şi că trebuie să ne regăsim în acest plan, şi nu numai că trebuie să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, aşa cum ni se cere şi este bine, ci trebuie să facem mai mult, trebuie să conlucrăm cu Dumnezeu, astfel ajungând la ceea ce neam dorit pentru noi înşine dintotdeauna. Amin!

Arhim. Dumitru Cobzaru

La Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

Intrarea în Templul Legii a celei ce s-a făcut pricina mântuirii neamului omenesc, pe împăciutoarea şi împrietenitoarea lui Dumnezeu cu oamenii, pe pricina înnoirii de a doua a lui Adam cel căzut şi a sculării şi îndumnezeirii lui, pe Preasfânta Stăpână de Dumnezeu Născătoarea Maria.

Când a fost de trei ani, au luat-o părinţii ei Ioachim şi Ana şi, plinindu-şi făgăduinţa, au afierosit-o pe fiica lor lui Dumnezeu, Celui ce le-a dăruit-o, preoţilor şi lui Zaharia, arhiereul de atunci. Acesta, luând-o pe ea, a dus-o în cele mai dinăuntru ale Templului, şi aceasta a făcut-o după voinţa lui Dumnezeu, Celui ce după puţină vreme Se va naşte dintr-însa, spre îndreptarea şi mântuirea lumii. Acolo avea să rămână Fecioara doisprezece ani, cu rară cuviinţă, hrănită cu hrană cerească de către arhanghelul Gavriil. Acesta i-a vestit că a binevoit Dumnezeu a Se întrupa dintr-însa, pentru iubirea de oameni, ca să înnoiască lumea cea stricată prin păcat.

Sărbătoarea intrării în templu a Maicii Domnului anticipează sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Numind-o pe Maria „aur pur şi nemistuit”, sfântul Ioan Damaschin exprimă într-un mod extraordinar legătura intimă, de neînţeles, dintre Cuvântul şi Fecioara, căci întruparea Cuvântului a însemnat îndumnezeirea Fecioarei, lucru exprimat prin calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu. Taina şi minunea Întrupării lui Hristos stă şi în faptul că Cel necuprins, Creatorul cerului şi al pământului, „vine şi locuieşte într-o locuinţă limitată”, mărginită. Taina tainelor, cum o numeşte Solomon, „casa înţelepcinii”. În acest cort vine să se sălăşluiască cel e întinde cerul ca un cort, Maica Domnului, ca un adevărat copil al rugăciunii. Pe când îşi ducea viaţa la Templul din Ierusalim, a alcătuit o rugăciune, „Rugăciunea chemării lui Mesia în lume”, sau „Rugăciunea chemării nesfârşite, rugăciune care în ortodoxie este socotită ca însăşi „inima de foc a Ortodoxiei”.

Maica Domnului este prezentă în viaţa noastră ca luceafărul care anunţă Soarele, în credinţa că deasupra tuturor încercărilor vieţii, acolo sus, lângă tronul Mântuitorului lumii, Maica cea sfântă se roagă pentru noi. Icoana ei, în faţa căreia îngenunchem revărsându-ne necazurile, deznădejdile şi amarul vieţii, este mângâierea cea mai de preţ şi izvorul nădejdilor fiecăruia dintre noi. Maica Domnului să ne ajute tuturor.

Ierom. Calinic Stupinean