"Omul sfătuieşte pe aproapele său precum ştie. Dumnezeu însă lucrează în cel ce-L ascultă după credinţa sa."

Îndemn la rugăciune

Luna ianuarie este luna la început de an, luna marilor sfinți rugători, pe care îi prăznuim urmându-le exemplul.

Începutul lunii îl facem cu sărbătoarea primirii numelui Iisus de către dulcele Prunc nou-născut. Chemând numele Lui cel sfânt, dulce și mântuitor, putem birui orice ispită, scăpa din orice primejdie, chiar din moarte, și dobândi mântuirea și fericirea veșnică. De aceea, ascultând de sfântul Apostol Pavel, Biserica i-a învățat pe creștini să spună rugăciunea de toată vremea (II Tes. 5, 6): Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă(ne) pe mine, păcătosul (păcătoșii)!

Sfântul ierarh Vasile, între alte sfinte virtuți pe care le-a avut, a fost un mare rugător. Cu rugăciunea a biruit doi împărați (mondiali) din vremea lui. Pe Iulian Apostatul (păgânul), care, pentru că sfântul Vasile nu a fost de acord ca banii Bisericii unde era mitropolit (Cezareea Capadociei) să fie cheltuiți în scopuri politice și militare. Împăratul, aflat în război cu perșii, a amenințat cu distrugerea orașul Cezareea. Sfântul Vasile, ca un bun păstor, a chemat credincioșii în bisercii la rugăciune. În timp ce se rugau, împăratul a murit în luptă, străpuns de o suliță nevăzută. 

Urmașul lui, Valens, era eretic arian. Cu nedreptate a confiscat bisericile ortodocșilor majoritari, dându-le ereticilor. Sfântul Vasile l-a înfruntat pe împărat. Dar când acesta a vrut să semneze condamnarea marelui rugător – sfântul Vasile – a început să fie cuprins de un tremur inexplicabil, penița rupându-se de trei ori. Atunci s-a lăsat învins de sfântul Vasile și de credința sa, redând bisericile ortodocșilor. Prietenul său, sfântul Grigore Teologul, prin rugăciune și predică, a salvat marele oraș Constantinopol (capitala Imperiului), care devenise nouăzeci la sută eretic. A primit din partea ereticilor multe insulte, loviri cu pietre chiar în biserică, în fața sfântului altar. Și-a sfârșit viața rugându-se. Sfântul Ioan Gură de Aur a salvat orașul Antiohia (capitala de atunci a Siriei) de la distrugere, tot prin rugăciune, în fața împăratului Teodosie cel Mare.   

Toți marii sfinți prăznuiți în acastă lună, Antonie, Efrem, Eftimie, au făcut minuni și au rezolvat importante probleme sociale și au sfârșit cu rugăciunea pe buze. Când în secolul al X-lea în capitala Imperiului Bizantin (Constantinopol), s-au făcut dezbinări, certuri și partide rivale între creștini, sfinții trei Ierarhi Vasile, Grigore și Ioan, care fiecare ajunsese patronul spiritual al unui partid, s-au arătat în vis mitropolitului Ioan, poruncindu-i să le compună o slujbă comună și să-i împace astfel pe creștinii dezbinați.   

De ce spun toate acestea? Situația pe care o trăim în țară nu-i antrenează pe toți locuitorii ei. Dar nici nu îi lasă indiferenți, pe marea majoritate. Motivele nemulțumirilor sunt multiple, nu le comentăm.  

Pentru liniștea noastră a tuturor, pentru calm, dialog pașnic și constructiv, în locul mâniei și al revoltei, este bine să ne rugăm. Poate că toți care trăim și simțim creștinește ar trebui să ne rugăm Maicii Domnului, ocrotitroarea țării noastre și să cerem luminare și înțelepciune de la Fiul ei. A citi zilnic Paraclisul Maicii Domnului nu este greu pentru un creștin, ia ca timp o jumătate de oră. Cei lipsiți de timp pot citi rugăciunile:

Tatăl nostru (de 12 ori pe zi)

sau Născătoare de Dumnezeu (de 12 ori pe zi)

sau Psalmul 50 (de 3 ori)

sau scurta rugăciune: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne (de 100 de ori)

sau: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi (de 100 de ori)

Uniți în rugăciune, ne unim în iubire. Uniți în iubire și-n credință, puterea noastră crește. Răul și greul îl învingem cu ajutorul lui Dumnezeu, comportându-ne ca fii ai Lui.

Gânduri bune întru întâmpinarea Celui Bun

Venirea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, este un act de bunăvoinţă (bunăvoire) a Acesteia, spre omul căzut şi omenirea depărtată de Creatorul ei, din veşnicie plănuit şi pus în aplicare la vremea potrivită. Căci de vreme ce omul, prin propriile sale puteri şi capacităţi, nu a reuşit să regăsească drumul spre raiul pierdut, ar fi rămas pentru totdeauna în suferinţă. Negăsind întru sine putinţa de a pacurge acest drum, ar fi rămas penru totdeauna în disperare. Şi mai mult, neputând străpunge cerul spre a vedea frumuseţea Creatorului şi gusta iubirea Lui, ar fi rămas pentru vecie în întunericul morţii şi întru amărăciunea iadului. Şi totuşi! Când tirania părea că se înstăpânise, înveşnicindu-se pe pământ, când suferinţa nu mai avea un licăr de speranţă, când oamenii din toate neamurile aşteptau cu înfrigurare împlinirea singurului mijloc de izbăvire, venirea de Sus  a unui Mântuitor, atunci El a venit.

A venit, dar puţini L-au primit. A venit Adevărul, dar ai Săi se ascund de lumina Lui şi preferă minciuna. A venit Viaţa, dar  puţini vor să trăiască. A venit Calea dar pare grea şi anevoiasă şi tot mai puţini vor s-o parcurgă. Poate atunci când S-a născut Hristos ar fi trebuit ca mai mari ţării şi ai bisericii evreieşti să se ia la o sfântă întrecere: într-a cui casă sau palat să se nască Mesia cel mult dorit şi aşteptat? Dar nici urmă! Irod doarme, Ierusalimul doarme, Betleemul este suprapopulat şi ultra-ocupat cu recensământul.

Atunci, în acea noapte unică şi mereu nouă, sfânta Fecioară se arată zidire care nu şi-a lepădat Ziditorul. Şi pământul îi oferă peştera, cerul îi oferă steaua. Îngerii îi vestesc pe păstorii care vegheză la turmele lor, iar steaua îi cunduce pe închinătorii ei. Aşadar singurii martori şi singurii închinători, păstorii şi magii. Se închină Lui ca unui Dumnezeu şi-L mărturisesc cântându-I, dar apoi tăcere. O lungă așteptare în tăcere, vreme de treizeci de ani. Pentru noi cei de astăzi, vremurile s-au scurtat, evenimentele se succed cu rapiditate. De fapt, la începuturile creştinismului, Naşterea şi Arătarea (Boboteaza) se prăznuiau împreună. Naşterea Fiului lui Dumnezeu în trup omenesc (Fiu al Omului) este pentru noi un prilej de mare bucurie. Ce poate fi mai frumos, mai cald, mai duios ca Cel nevăzut, necuprins, inaccesibil, să Se facă Prunc văzut, cuprins, accesibil, în braţele Maicii Preasfinte? Numai vederea acestei imagini-icoane induioşează, curăţeşte, îmbunează, întinereşte inima omului. De dragul acestei icoane vizuale care cuprinde evenimentul Naşterii, poporul creştin a mai creat şi alte tipuri de icoane: colinzile şi slujbele. Prin ele si prin fapte bune de milostenie şi curăţie trăim bucurii de nespus la Praznicul Naşterii, mereu nou şi înnoitor. Această bucurie sfântă şi harică trebuie mărturisită şi împărtăşită. Hristos trebuie iubit şi mărturisit în toate etapele vieţii Lui, pentru că El este izvorul sfinţeniei. Mai întâi El sfinţeşte pântecele Fecioarei şi firea omenească cu Naşterea Sa, iar când Se arată la Iordan, la începutul lucrării Sale mântuitoare, El sfinţeşte apele. Ce înseamnă această sfinţire şi aşa-zisul botez al Său? Prin sfinţirea apelor, apa fiind esenţa zidirii, căci toate au ieşit din apă, El Își pregăteşte cadrul lucrării Sale de mântuire şi de sfinţire. Acest fapt este ca o recreaţie. De aceea, în acest cadru se descoperă pentru prima oară în istorie lămurit Sfânta Treime. Fiul în apa Ioardanului primeşteşte botezul de la Ioan, care Îl şi măturiseşte ca „mielul lui Dumnezeu Care ridică păcatul lumii“ (Ioan 1, 29). Tatăl mărtuiseşte prin glasul Său, iar Duhul Prin arătarea Sa.

De aceea ori de câte ori participăm la Slujba de sfinţire a Aghiasmei Mari, participăm la actul creaţiei şi la reînnoirea lumii. Prin troparul şi condacul Praznicului noi mărturisim mereu-mereu pe Hristos adevăratul nostru Dumnezeu, Care a sfinţit apele şi pe noi şi „închinarea Treimii“, căci Hristos este nedespărţit de Tatăl şi de Duhul Sfânt, cu Care împreună şi lucrează. Această mărturisire este astăzi mai necesară ca oricând. Nu întâmplător s-a rânduit între praznicul Naşterii şi cel al Botezului să fie cel al Tăierii împrejur, adică al punerii numelui lui Iisus. Prin acest nume Iisus, care înseamnă Mântuitor, ne este dat, şi numai prin El, să ne mântuim. Mântuirea nu este deloc grea. Se face mărturisind cu fapta şi cu cuvântul că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Fără această mărturisire, pentru care a fost mucenicit Sfântul Ştefan şi a suferit sfântul Vasile cel Mare, şi alţii atâția mii şi mii, nu există mantuire. Biserica este comunitatea tuturor celor ce cred şi mărturisesc. Ea este împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Este societatea oamenilor bucuroşi şi fericiţi, dar în acelaşi timp şi prigoniţi. Biserica poate fi şi ea prigonită, dar să nu uităm, ea nu poate niciodată să fie biruită.

Un  an bun şi binecuvântat!  Cu ajutor ceresc şi spor duhovnicesc!