SINAXAR

Sfântul Teodot, mucenicul care nu a fost ucis. Crescut și educat în frică de Dumnezeu, tânărul Teodot (✞ 326) a mers să propovăduiască dreapta credință elinilor din Cipru, în pofida persecuțiilor pe care le ducea împăratul Liciniu asupra creștinilor. A ajuns episcop în cetatea Chirinia (azi districtul Kyrenia, în Cipru) și pentru curajul de a înfrunta credința vechilor elini, a fost prins și torturat, dar a scăpat cu viață în contextul Edictului de libertate religioasă al Sf. Constantin cel Mare (312). Sinaxarele spun că el a primit cu tristețe vestea că nu va muri pentru Hristos. Iată ce le zicea celor care îl torturau: „De ai fi știut bunătatea Dumnezeului meu, spre Care nădăjduiesc, cum că, pentru muncile acestea de puțină vreme, mă voi învrednici vieții celei veșnice, tu însuți ai fi voit să pătimești pentru El, precum pătimesc și eu”. În momentul în care au încetat persecuțiile împotriva creștinilor, Teodot s-a întors la episcopia lui din Chirinia. A mai păstorit încă doi ani și s-a mutat cu pace la Domnul.

Sfântul Mucenic Isihie a fost prefect al palatului împăratului Maximian (285-305), deci unul din marii generali ai împărăției. Când împăratul Maximian a poruncit ca toți ostașii să jertfească zeilor, Isihie a refuzat să facă acest lucru și în consecință a fost îmbrăcat într-o haină de păr groasă și fără mâneci. În urma mărturisirii credinței în Mântuitorul Iisus Hristos, Isihie a fost înecat în apele râului Oronte.

După sfârșitul mucenicesc al Sfântului și Marelui Mucenic Teodor Tiron, în februarie, anul 304, Eutropiu și Cleonic, doi prieteni ai mucenicului și Vasilisc, nepotul său, au rămas în continuare în temnița din Amasia (Pont). Între timp, în locul guvernatorului Puplie a venit Asclipiodot. Acesta era originar din Frigia (Asia Mică) și un mare persecutor al creștinilor. Aflând de răbdarea și pătimirea Sfântului Teodor Tiron, a poruncit ca cei trei întemnițați să fie aduși la judecată înaintea lui. Asclipiodot a încercat în zadar să îi convingă pe cei trei mucenici să jertfească zeilor. Astfel, pătimirea mucenicilor Eutropiu și Cleonic s-a sfârșit prin răstignirea lor pe cruce. Sfântul Mucenic Vasilisc, nepotul Sfântului Teodor Tiron, a mai stat în temniță până la 22 mai 304, când Agripa, noul guvernator, a poruncit să fie omorât.

Preacuviosul Gherasim de la Iordan (+475) s-a născut în Licia (Asia Mică) din părinţi creştini care i-au oferit o educaţie aleasă. A intrat în monahism de tânăr, retrăgându-se în pustiul Tebaidei din Egipt. În vremea împăratului Marcian (450-457) a venit în Palestina, s-a stabilit într-un loc retras, lângă râul Iordan, unde a întemeiat o mănăstire. Regulile de viaţă monahală pe care le-a rânduit în mănăstirea sa au ajutat la organizarea monahismului care era în perioada de început. Monahii se rugau în chiliile lor cinci zile din săptămână, iar sâmbăta şi duminica participau la sfintele slujbe şi se împărtăşeau cu Sfintele Taine. Din mărturiile Sfinţilor Ioan Evirat şi Sofronie Scolasticul aflăm că prin puterea lui Dumnezeu, de Sfântul Gherasim, ascultau şi fiarele sălbatice. Astfel, un leu pe care Sfântul l-a îngrijit şi tămăduit îl însoţea întotdeauna, ascultându-l în tot ceea ce i se poruncea.

Sfinţii Mucenici Pavel şi Iuliana sora lui (+274) au fost supuşi supliciilor în timpul împăratului Aurelian (270-275) deoarece au refuzat să aducă jertfă zeilor. Aflându-se în drum spre frontul de luptă împotriva reginei Zenobia a Siriei, împăratul s-a oprit în oraşul Ptolemaida din Fenicia (Libanul de astăzi) pentru a se asigura că i-a fost ascultat ordinul ca toată populaţia să jertfească zeilor. Obligaţi fiind să participe la ceremonia întâmpinării împăratului, Sfinţii Pavel şi Iuliana au fost prezenţi la acest eveniment. Sfântul Pavel, însemnându-se cu semnul sfintei cruci, a fost văzut de către împărat, drept urmare a fost întemniţat, osândit la chinuri groaznice şi la moarte. Luând apărarea fratelui ei, Sfânta Iuliana a fost supusă şi ea supliciilor. Prin puterea lui Dumnezeu au ieşit nevătămaţi dintr-un cazan cu smoală, dintr-o groapă plină cu şerpi veninoşi. Văzând acestea, trei ostaşi, Codrat, Acachie şi Stratonic s-au convertit la creştinism. Sfântul Iulia şi sora sa au suferit moarte martirică, fiind aruncaţi într-un cazan plin cu jar. La rândul lor, Sfinţii Mucenici Codrat, Acachie şi Stratonic s-au convertit la ortodoxie în urma pătimirii Sfinţilor Pavel şi Iuliana. Au suferit moarte martirică prin decapitare.

Cuviosul Conon a trăit în secolul I, era originar din Isauria, un ținut muntos din Asia Mică ce se învecina cu provinciile Frigia, Licaonia, Cilicia și Pisinia și s-a născut în satul Bidani sau Vidani, din părinți păgâni, Nestor și Nada. În chip minunat a primit învățătura creștină și s-a botezat după anghelofania pe care a avut-o, fiind binecuvântat de prezența Arhanghelului Mihail. A trăit după moartea soției sale ca un veritabil anahoret, fiind un precursor al viețuirii ascetice în lumea creștină. Dumnezeu a binecuvântat ostenelile sale cu darul săvârșirii de minuni și cu cel al alungării diavolilor. Prin viața sa aleasă a adus pe mulți păgâni la creștinism. Dregătorul imperial Magnus, care conducea ținutul din provincia Isauria, unde se afla localitatea Bidani a Sfântul Conon, a declanșat o prigoană împotriva creștinilor aflați în teritoriul pe care îl administra în numele împăratului de la Roma. În timpul acestei persecuții a fost prins și Sfântul Conon care nevoind să se lepede de credința creștină a fost supus la chinuri. A fost scăpat de consătenii săi care aflând de patimile lui s-au răsculat împotriva lui Magnus și l-au alungat din localitatea lor. La doi ani după pătimirea sa, Cuviosul Conon s-a mutat la Domnul și toată provincia Isaura a plâns pentru dânsul, iar după înmormântarea sa, casa Cuviosului Conon a fost transformată în biserică.

Sfântul Mucenic Conon grădinarul (+ 250) era originar din Nazaretul Galileii. A plecat din Nazaret în localitatea Carmena, de lângă orașul Mandron (sau Magydus) din Pamfilia, unde își lucra grădina pe care o avea, de aceea i s-a spus „Grădinarul”. Guvernatorul Puplie a aflat că este creștin și a trimis ostași să-l prindă. Ostașii l-au legat și l-au dus înaintea acestuia. Canon a mărturisit credința sa creștină. Pentru acest fapt i-au bătut piroane în picioare și l-au obligat să alerge înaintea carului lui Puplie. Mucenicul a căzut în genunchi și rugându-se lui Dumnezeu și-a dat sufletul.

Sfântul Cuvios Marcu Pustnicul, fiind iubitor de osteneală întru toate, s-a dat pe sine totodată, și cercetării Sfintelor Scripturi, și a ajuns la desăvârșirea cea mai înaltă în sihăstrie și în virtute. Mărturie despre acestea sunt scrierile rămase de la el (Filocalia românească, volumul 1), care sunt pline de tot felul de învățături de folos; și lucrarea minunilor i-a fost încredințată de Mântuitorul Hristos. Dintre minunile acestea este nevoie să istorisim aici una: pe când sfântul se găsea odată în curte și se cerceta pe sine însuși, a venit la dânsul o hienă sălbatică, aducând cu sine pe puiul ei care era orb și într-un chip umilit s-a rugat de sfânt să se milostivească de ea și să vindece orbirea puiului ei. Iar sfântul, scuipând asupra ochilor celor bolnavi și rugându-se, i-a dat vederea. După câteva zile hiena i-a adus o piele mare de berbec ca mulțumire pentru că i-a vindecat puiul. Dar sfântul nu a primit-o, până ce hiena nu i-a făgăduit că pe viitor nu va mai ataca oile săracilor. Dacă sfântul era atât de milostiv față de firea celor necuvântătoare, cât de milostiv trebuie să fi fost față de oameni, cărora însăși părtășia firii le cere să fie plini de îndurare? Atât de mare era curăția sfântului, încât preotul mănăstirii spunea sub jurământ că el nu a dat niciodată Sfintele Taine monahului Marcu; ci, ori de câte ori acesta venea să se împărtășească, era împărtășit de un înger, căruia i se vedea numai mâna din cot, ținând lingurița, când sfântul se împărtășea. Sfântul se depărtase de toate grijile și zgomotele lumii când era în vârstă de patruzeci de ani; și petrecând întru sihăstrie șaizeci de ani, s-a mutat către Domnul. Era mic de statură, spânatic la barbă și avea capul luminat pe dinlăuntru de harul Duhului Sfânt.

Sfinţii 42 de Mucenici din Amoreea au fost căpitani în armata împăratului Teofil al Bizanţului (829-842), originar din oraşul Amoreea (Frigia). Atunci când agarenii au năvălit asupra oraşului Amoreea, împăratul Teofil l-a apărat cu toată vitejia. Acest oraş nu ar fi fost cucerit dacă grecul Vatidis nu ar fi fost un trădător. Răzbunarea agarenilor a fost cruntă, având în vedere că anterior împăratul Teofil cucerise oraşul Sozopetra unde se născuse Amirmumn, conducătorul agarenilor. Şapte ani de zile au fost închişi în temniţă şi supuşi supliciilor cei 42 de căpitani, de către agareni, în încercarea lor de a-i face să renunţe la credinţa creştină şi să treacă la mahomedanism. În cele din urmă sfinţii 42 de mucenici au slăvit pe Dumnezeu prin moarte martirică, fiind trecuţi prin sabie. Trupurile lor au fost aruncate într-un râu, însă după un timp creştinii le-au găsit scoase de valuri la mal şi le-au îngropat cu cinstea cuvenită.

Tot în această zi, pomenim aflarea cinstitei Cruci şi a sfintelor piroane de către Sfânta Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare. La începutul domniei Sf. Constantin cel Mare (306-337), împreună cu Sf. Elena, mama sa credincioasă, au decis să reconstruiască oraşul Ierusalim. Şi-au făcut un plan de a înălţa o biserică pe locul patimilor şi învierii Domnului. Împărăteasa Elena a pornit spre Ierusalim cu o mare cantitate de aur. Sfântul Constantin i-a scris o scrisoare Patriarhului Macarie (313-323), prin care îi cerea să o ajute pe mama lui în toate modurile posibile ca să restaureze sfintele locuri creştine. După sosirea în Ierusalim, împărăteasa a început să dărâme toate templele păgâne. În căutarea ei după Crucea Dătătoare de Viaţă, împărăteasa a cercetat mai mulţi creştini şi evrei, fără să afle nimic pentru mai mult timp. În cele din urmă, un bătrân evreu numit Iuda i-a spus că crucea era îngropată în spatele templului lui Venus. Sfânta Elena a dat ordin să se demoleze templul şi să se facă săpaturi pe locul acela. În scurt timp au găsit Golgota şi Mormântul Domnului. Nu departe de acel loc au găsit trei cruci, o scândură cu inscripţia lui Pilat (Ioan 19:19) şi patru piroane care au străpuns corpul Domnului. Următorul pas era să determine care era crucea răstignirii Mântuitorului dintre cele trei. Patriarhul Macarie, văzând un mort care era dus la groapă, a cerut ca acel om să fie aşezat pe rând pe fiecare din cruci. Când corpul celui mort a fost aşezat pe Crucea Mântuitorului, acesta a înviat imediat. Văzând învierea celui mort, toţi au fost convinşi că au găsit Crucea Dătătoare de Viaţă. Cu mare bucurie, împărăteasa Elena şi Patriarhul Macarie au ridicat Crucea astfel încât să o vadă toţi cei de faţă.

În anul 300, episcopul Ermon al Ierusalimului a trimis în orașul Cherson din Taurosciția (Crimeea), doi episcopi, pe Efrem și Vasilevs, care să propovăduiască învățătura Evangheliei. Efrem a trecut în Sciția, unde după multe osteneli în slujirea Cuvântului lui Dumnezeu a suferit moarte martirică. Vasilevs a rămas în Cherson. Locuitorii orașului l-au bătut și l-au alungat, el, retrăgându-se într-o peșteră din Muntele Parthenon. În urma unei minuni pe care Sfântul Vasilevs a săvârșit-o, înviind pe singurul fiu al unui mare dregător al orașului Cherson, mulți oameni împreună cu familia dregătorului au primit botezul creștin din mâinile Sfântului Vasilevs. Acest lucru a atras mânia păgânilor care, într-o noapte, l-au prins pe Sfântul Vasilevs și l-au omorât cu pietre. Când episcopii Evghenie, Elpidie și Agatodor au aflat de sfârșitul mucenicesc al fratelui lor în Hristos, au părăsit Helespontul și au venit în Cherson pentru a continua propovăduirea. Păgânii i-au prins și pe ei și i-au supus chinurile, în cele din urmă primit moarte martirică. După câțiva ani, le-a urmat în propovăduire episcopul Eterie. Acesta a istorisit împăratului Constantin cel Mare sfârșitul celor cinci episcopi. Împăratul a luat toate măsurile pentru apărarea vieții creștinilor din cetate care și-au zidit o Biserică. Episcopul Eterie s-a dus la Constantinopol să-i mulțumească împăratului. La întoarcere a trecut la cele veșnice în ostrovul Tas unde a și fost înmormântat. După Eterie a venit în Cherson Capiton. Cum locuitorii păgâni îi cereau semne și minuni, acesta a intrat într-un cuptor înroșit și a ieșit nevătămat și astfel toată cetatea s-a creștinat. La ceva timp Capiton a plecat la Constantinopol cu treburi bisericești și, plutind cu corabia, s-a ridicat pe apele Mării Negre o furtună încât au deviat de la traseul inițial. Au ajuns pe țărmul gurii Niprului. Locuitorii de aici i-au jefuit, iar episcopul Capiton a fost înecat în adâncul mării.

Sfântul preot Liviu-Galaction s-a născut în 16 mai 1898, în localitatea Cristian, din județul Brașov. Tatăl său, Nicolae Munteanu, învățător, iar mama sa Maria, casnică, au dat naștere la șase copii, dintre care Liviu Galaction a fost al doilea. Din copilărie, el a fost iubitor de Dumnezeu și plin de evlavie față de Biserică. A învățat mai întâi la școală românească din Cristian, întemeiată și condusă de tatăl său, apoi a urmat Liceul Andrei Șaguna din Brașov și Institutul Teologic din Sibiu, pe care l-a absolvit în anul 1920. În 1923 a obținut titlul de doctor în teologie la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuți. În același an s-a căsătorit cu Silvia, Dumnezeu binecuvântându-i cu trei copii. În anul 1924, după ce Episcopul Nicolae Ivan a înființat Academia Teologică din Cluj, tânărul Liviu-Galaction a fost chemat ca profesor la școala care avea să formeze viitorii slujitori ai altarelor străbune din Eparhia Clujului. Darul preoției l-a primit prin punerea mâinilor aceluiași episcop, în 17 februarie 1927. A fost profesorul cu cea mai lungă activitate în cadrul Academiei Teologice din Cluj, ajungând și rector al ei. Teologia lui se putea caracteriza ca mărturisitoare, nu numai prin conținutul și modul predării ei, ci și prin pilda propriei vieți. Cei care l-au cunoscut mărturiseau că era „profesorul desăvârșit, care știe să fie față de studentul său, în același timp, părinte și frate; să fie dascăl și părtaș la știință și la neștiință”. A publicat numeroase articole teologice și culturale, în multe dintre ele prezentând pericolul pe care îl constituiau ideologiile fără Dumnezeu, care erau tot mai prezente în acea perioadă. După ocuparea Ardealului de Nord de către regimul horthyst, în 1940, Părintele Liviu-Galaction, arătând mult curaj și statornicie, nu a părăsit Clujul, ci a rămas împreună cu Episcopul Nicolae Colan și cu unii intelectuali români, ca să insufle speranță românilor transilvăneni asupriți. Inima lui iubitoare l-a îndemnat să sprijine nu numai pe cei de un neam cu el, ci și pe alți clujeni de alte neamuri și credințe, cunoscându-se, de exemplu, că a salvat, de la deportare și de la o moarte sigură, trei tineri evrei, pe care i-a ajutat să treacă dincolo de graniță. După eliberarea Ardealului de Nord, greutățile nu s-au împuținat, deoarece în România s-a instaurat regimul comunist ateu, care propovăduia ura de clasă și materialismul dialectic, aspecte ale ideologiei marxiste pe care părintele le combătuse în scrierile sale. Început al prigoanei și al suferințelor Părintelui a fost desființarea, în anul 1952, a Institutului Teologic din Cluj, pe care îl conducea. Nu i s-a permis să se transfere ca profesor la un alt institut, și, sub pretextul unor acuzații calomnioase, i s-a confiscat și naționalizat locuința. A fost numit preot slujitor la biserica Sfinții Trei Ierarhi din Bistrița, unde, timp de șase ani, s-a ostenit cu multă râvnă și dăruire, întărindu-i în credința ortodoxă pe cei încredințați lui spre păstorire. Cuvântările pe care le rostea au atras mulțimea credincioșilor, fapt care nu era deloc pe placul Securității statului, care a inițiat urmărirea sa. În 1958, Episcopul Teofil Herineanu, care dorea să revigoreze viața duhovnicească din Eparhie, l-a rechemat la Cluj, ca vicar administrativ. La soborul protopopilor din august 1958, părintele Liviu-Galaction a primit sarcina de a realiza o programă analitică orientativă pentru catehizarea copiilor și a adulților. Planul de cateheză, pregătit în colaborare cu preotul profesor Ioan Bunea, de la Seminarul Teologic, a fost aprobat de Episcopul Teofil și trimis către protopopiatele din Eparhie. Proiectul catehetic însă nu a apucat să fie implementat în parohii. În 21 noiembrie 1958, părintele Liviu-Galaction a fost arestat, anchetat și torturat fizic și psihic, până la judecarea sa, petrecută la 6 mai 1959. În timpul procesului a dat dovadă de credință și nădejde în Dumnezeu, spunând că este gata să primească martiriul pentru credința în Hristos. A fost condamnat la 17 ani de temniță grea, dar, în urma recursului, pedeapsa i-a fost redusă la 8 ani. A fost închis la Gherla, apoi la Aiud, unde a mărturisit dreapta credință ortodoxă cu prețul vieții sale, întrucât, în urma suferințelor îndurate, și-a încredințat sufletul în mâinile Mântuitorului Hristos, la 8 martie 1961, trupul său fiind aruncat în groapa comună a martirilor de la Aiud.

Pentru iubirea sa jertfelnică față de Stăpânul Hristos pe care l-a slujit în toată viața sa și pentru mărturisirea desăvârșită a credinței creștine străbune, trecut prin proba de sânge, într-un veac al necredinței și al ateismului, Dumnezeu l-a proslăvit pe preotul și mărturisitorul Său, Liviu-Galaction, în soborul sfinților mucenici.

Sfântul Teofilact Mărturisitorul, Episcopul Nicomidiei, provenea dintr-o familie bogată. Părinţii săi l-au trimis la Constantinopol pentru a studia, aici împrietenindu-se cu Tarasie, secretarul împărătesei Irina (780-802) şi cu Mihail, viitorul episcop al Sinadelor. Tarasie a ajuns patriarh. Mihail şi Teofilact au intrat într-o mănăstire de pe ţărmul Mării Negre. Patriarhul Tarasie l-a hirotonit pe Teofilact episcop al Nicomidiei, iar pe Mihail episcop al Sinadelor. Când la conducerea Bizanţului a venit Leon Armeanul (813-820) au început luptele împotriva cinstirii icoanelor. Marii ierarhi ai bisericii de atunci, în frunte cu patriarhul Nichifor, urmaşul lui Tarasie, printre care şi Teofilact al Nicomidiei, s-au dus la împărat cu rugămintea de a înceta tulburarea apărută în Biserică, având în vedere că cinstirea sfintelor icoane a fost hotărâtă de Sinodul VII Ecumenic, de la Niceea, în anul 787.

Împăratul nu a ascultat sfaturile înţelepte ale ierarhilor, ci a luat chiar aspre hotărâri împotriva lor. Patriarhul Nichifor a fost exilat în insula Tasos, Mihail al Sinadelor, în Evdochiada. Teofilact a fost exilat în Strovila, un oraş lângă mare. Acolo a mai petrecut timp de 30 de ani, după care a trecut cu pace la Domnul. Trupul lui a fost dus în Nicomidia, în timpul împărătesei Teodora (842-867) şi îngropat cu cinstea cuvenită.

Aceşti patruzeci de Mucenici au trăit pe vremea crudului împărat Liciniu (308-324), toţi fiind din părţile Capadociei, şi toţi din aceeaşi ceată de ostaşi creştini, bărbaţi viteji şi vrednici în războaie, iar conducătorul oştirii lor era Agricola, om păgân şi rău din fire, iar locul slujbei lor ostăşeşti era cetatea Sevastia, din Armenia. Deci, aflând Agricola de credinţa lor creştină, a dat poruncă să fie aduşi în faţa lui şi le-a spus: ,,Cum v-aţi arătat ascultători către mai-marii voştri în războaie, aşa să ascultaţi şi acum porunca împăratului, aducând jertfă zeilor”. La acest îndemn, Chirion, căpetenia celor patruzeci, a răspuns: ,,Cum am luptat şi am biruit pe vrăjmaşi pentru împăratul pământesc, tot aşa voim să luptăm şi pentru Împăratul ceresc, împotriva vrăjmaşilor Lui”. Pentru acest răspuns au fost închişi în temniţă, să se răzgândească. Dar ei n-au încetat a se ruga fierbinte lui Hristos, să-i întărească pentru mărturisirea cea adevărată. Drept aceea, toate amăgirile, toate făgăduinţele şi toate ameninţările nu i-au clintit în credinţa lor. Deci, venind în Sevastia un mare conducător de oaste, anume Lisie, acesta le-a poruncit din nou să aducă jertfă zeilor. Cu aceeaşi nestrămutată credinţă, ostaşii creştini s-au împotrivit. Înfuriat peste fire, căpetenia a poruncit să fie dezbrăcaţi şi siliţi să intre într-un lac aproape îngheţat, pentru că era iarnă, iar pe maluri au pus păzitori, ca nimeni din ei să nu fugă. Şi, iată, unul din ostaşi, nemaiputând îndura gerul, a primit să aducă jertfa ce i se cerea; dar, ieşind din apa îngheţată şi intrând în baia caldă, anume pregătită, acesta a murit îndată, în vreme ce Mucenicii, după o noapte întreagă petrecută în iezerul îngheţat, erau încă vii şi se rugau. Atunci s-au arătat patruzeci de cununi strălucitoare peste capetele lor, însă una stătea în văzduh, deoarece fusese pregătită pentru cel ce se lepădase. Văzând aceasta, temnicerul Aglaie a mărturisit cu glas tare: ,,Şi eu sunt creştin”, şi a sărit în apa cea îngheţată, făcându-se părtaş muceniceştilor pătimiri şi întregind ceata celor patruzeci, în locul celui ce se lepădase de Hristos. Au fost, apoi, scoşi din apă şi li s-au sfărâmat gleznele cu ciocane grele şi, fiind arşi de vii, au primit cununa Mucenicilor. Iar numele lor sunt: Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Iraclie, Smaragd, Evnoic, Valent, Vivian, Claudiu, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdichie, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Caius, Leontie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton şi Aglaie. Iar moaştele lor, câte au rămas din foc, au fost înmormântate la Sevastia, apoi s-au împărţit în toată lumea creştină. O parte din ele se găseşte la Mănăstirea Antim din Bucureşti, ca şi la alte sfinte locaşuri din ţara noastră.

Împăraţii romani au desfăşurat cumplite persecuţii împotriva creştinilor, dorind să desfiinţeze cu orice preț creştinismul din Imperiul Roman. Între creştinii din oraşul Corint (Grecia) care încercau să scape de prigoana păgână romană, fugind în munţi, era şi o femeie pe nume Rufina. Fiind însărcinată, cu greu se putea ţine de grupul creştinilor fugari. După ce a parcurs o bună parte din drumul spre refugiul ales, rămânând fără puteri, s-a oprit şi ascunzându-se, după câteva zile, a născut acolo un băiat căruia i-a pus numele Codrat. Peste alte câteva zile Rufina a murit, Codrat rămânând orfan. Dumnezeu a avut grijă de micul orfan, astfel încât el a fost găsit de oameni credincioşi care l-au crescut şi i-au purtat de grijă. Codrat a crescut şi a ajuns doctor, tămăduind boli trupeşti şi sufleteşti.

Împreună cu câţiva dintre prietenii săi: Ciprian, Dionisie, Anecton, Pavel şi Crescent, Codrat a hotărât să se retragă în sihăstrie. În timpul persecuţiei împăratului Deciu (249-251), Jason a fost trimis de acesta în Corint pentru a judeca pe cetăţenii care nu doreau să părăsească creştinismul. Între cei chemaţi la judecata delegatului imperial Jason a fost şi Codrat, care, mărturisind credinţa sa în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi neacceptând să se închine zeităţilor păgâne, a fost supus chinurilor şi martirizat prin decapitare. Mărturisind cu aceeaşi putere credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, şi prietenii săi, Ciprian, Dionisie, Anecton, Pavel şi Crescent au suferit moarte martirică la ordinul delegatului imperial Jason.

S-a născut în anul 550, în oraşul Damasc (Siria), din părinţi creştini, pe nume Plintos şi Mira. Dăruit de Dumnezeu cu darul poetic, a făcut studii strălucite şi a ajuns profesor de retorică, însă nu îi lipsea nici cunoaşterea aprofundată a Sfintei Scripturi. El a fost primul care a înţeles primejdia ereziei monotelite. Ea a fost condamnată după moartea lui, la Sinodul VI Ecumenic de la Constantinopol în anul 680. Sofronie a stat 20 de ani la Mănăstirea lui Teodosie din Ierusalim sub călăuzirea sufletească a marelui monah Ioan Moscu. De aici, a plecat în Mănăstirea Sfântului Sava de lângă Iordan. În anul 633 a vizitat mănăstirile din Egipt, Asia, Cipru şi Italia, împreună cu Ioan. Sfinţii Ioan şi Sofronie au părăsit Palestina din cauza perşilor care năvăliseră şi s-au dus în părţile Antiohiei, pentru că, împăratul Persiei, Hosroe cel tânăr, a năvălit cu război contra stăpânirii greceşti. În anul 634 a ajuns patriarh al Ierusalimului, iar pentru apărarea învăţăturii ortodoxe despre cele două voinţe ale Mântuitorului Iisus Hristos, a alcătuit o Antologie cu 600 de texte din Părinţii Bisericii, lucrare care nu s-a păstrat însă până în prezent. Moare în anul 638, la puţin timp după cucerirea Ierusalimului de către arabi. Cu puţin înainte de moartea sa, a reuşit să negocieze cu Omar I recunoaşterea libertăţilor civile şi religioase ale creştinilor şi evreilor în schimbul plătirii unui tribut.

De la Sfântul Sofronie au rămas numeroase texte liturgice, omilii, texte teologice, hagiografice şi poetice şi rugăciuni, cum ar fi rugăciunea de la sfinţirea cea mare a apei, de la Bobotează; până în prezent s-au mai păstrat doar „Viaţa Sfintei Maria Egipteanca”, „Viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei” şi „Viaţa Sfinţilor Doctori fără de argint Chir şi Ioan”.

Sfântul Cuvios Teofan Mărturisitorul a trăit în secolul al IX-lea. La trei ani după naşterea lui, Isaac, tatăl său, a murit, lăsând în testament ca tutore al fiului său pe împăratul Leon Isaurul, fiind rudă a sa. La vârsta de 12 ani a fost logodit cu Megalusa, o copilă de vârsta lui. Când mama lui a murit, a moştenit o mare avere, iar tatăl logodnicei i-a cerut insistent să îndeplinească cele rânduite în vederea căsătoriei. Teofan şi Megalusa, chiar dacă erau căsătoriţi, au decis să trăiască în feciorie şi când va fi momentul potrivit să se călugărească. Tatăl fetei s-a împotrivit, iar împăratul Leon l-a trimis pe Teofan în Cizic, încredinţându-i supravegherea lucrărilor de construcţie a oraşului. Aici, a văzut mănăstirile din Munţii Sigrianei, l-a cunoscut pe duhovnicul Grigorie Stratigos şi pe Cristofor stareţul. Astfel, după ce a îndeplinit porunca şi după moartea împăratului şi a socrului său (de care a fost înştiinţat de Grigorie Stratigos), Teofan şi-a împărţit averea săracilor, apoi a dus-o pe Megalusa, după voia ei, la Mănăstirea Princhipos din Bitinia, unde aceasta s-a călugărit, primind numele de Irina. Teofan s-a dus în ţinutul Cizicului la Cuviosul Grigorie şi a zidit în locul numit Polihronie o mănăstire în care, timp de şase ani, a copiat diferite lucrări, refuzând să conducă mănăstirea. În anul 814, împăratul Leon Armeanul (813-820) a început lupta împotriva cinstirii sfintelor icoane şi dorind să îl atragă şi pe Teofan de partea lui, l-a chemat la Constantinopol. Toate încercările împăratului au fost zadarnice. Teofan a fost ţinut doi ani în temniţă şi apoi exilat în insula Samotrace din arhipelagul grecesc. La vârsta de 50 de ani s-a îmbolnăvit grav şi după 17 zile de suferinţă a trecut la Domnul.

Sfântul Ierarh Grigorie Dialogul, Episcopul Romei, s-a născut în anul 540, în Roma, dintr-o familie aristocrată bogată. Părinţii lui, Gordian şi Silvia, aveau ca rude oameni credincioşi. Papa Felix al III-lea îi era unchi, iar fericitele monahii Emiliana şi Tarsilia, mătuşi. După naşterea lui Grigorie, tatăl său, Gordian, a intrat în clerul bisericii ca diacon, purtând de grijă săracilor de pe una din cele şapte coline ale Romei. Silvia a urmat exemplul soţului şi împărţea ajutoare săracilor la poarta Sfântului Pavel din Roma. Tânărul Grigorie a studiat ştiinţele profane, iar după terminarea studiilor a îmbrăţişat cariera administrativă, ajungând să fie numit în 573, de împăratul bizantin Iustin al II-lea, prefect al Romei. La moartea tatălui său a moştenit o mare avere, cu care a înfiinţat în insula Sicilia şase mănăstiri. A mai înfiinţat una chiar în casa părintească din Roma, în cinstea Sfântului Apostol Andrei, în care s-a călugărit în anul 575. Papa Pelagius al II-lea l-a hirotonit diacon și în 579 l-a trimis pe Grigore ca apocrisar (ambasador) la curtea imperială din Constantinopol, funcție ocupată timp de șapte ani, până în 585. Aici a făcut cunoştinţă cu Leandru, Episcopul Seviliei şi au legat o strânsă prietenie. În anul 585, Grigore s-a întors la Roma, luându-şi din nou funcţia de secretar al papei şi stareţ al mănăstirii Sfântului Apostol Andrei, înfiinţată de el. Cinci ani mai târziu, în anul 590, a fost ales Episcop al Romei în locul lui Pelagiu al II-lea, prin voința unanimă exprimată de cler, senat și popor. Sfântul Grigorie Dialogul a trecut la Domnul după 13 ani de păstorire, fiind îngropat în Biserica Sfântului Petru din Roma. Pe seama lui este pusă Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite care se săvârşeşte în timpul săptămânii în Postul Mare.

Cuviosul Simeon s-a născut în anul 949 în cetatea Galate din Paflagonia (Asia Mică), iar de la vârsta de 11 ani a fost crescut la Constantinopol. Tatăl său îl pregătea pentru o carieră în avocatură şi, pentru scurtă vreme, tânărul a ocupat o funcţie la curtea imperială. La vârsta de 14 ani l-a întâlnit pe vestitul Cuvios Simeon Evlaviosul la Mănăstirea Studion. Sub povaţa acestuia, tânărul a rămas în lume pentru mai mulţi ani, pregătindu-se pentru viaţa monahală, iar la numai 20 de ani a avut prima experienţă duhovnicească a vederii luminii necreate. Când a împlinit 27 de ani a intrat în viaţa monahală şi a fost călugărit la Mănăstirea „Sfântul Mamant” din Constantinopol, la scurt timp fiind hirotonit preot. În anul 980, deşi avea doar 31 de ani, Sfântul Simeon a fost ales stareţ al acestei Mănăstiri şi a rămas în această ascultare vreme de 25 de ani, deşi a îndurat adesea neascultarea, trândăvia şi nepăsarea unora dintre monahi, păcate pe care a căutat să le îndrepte cu dragoste, prin pilda sa de vieţuire, prin rugăciune şi prin cuvintele adresate cu regularitate obştii sale. În anul 1005, Sfântul s-a retras din stăreţie, aşezându-se la o chilie de lângă mănăstire, în linişte. Acolo el a scris cuvintele sale teologice şi morale, care vădesc înalta trăire duhovnicească a cuviosului, învrednicit de rugăciunea minţii şi de contemplaţii ale luminii necreate a harului dumnezeiesc. Sfântul înfăţişează în scrierile sale lucrarea lăuntrică a celui ce doreşte desăvârşirea şi lupta sa cu patimile şi gândurile rele. Dintre scrierile lui, amintim: Capitole teologice şi practice, Discursuri teologice şi morale, Cateheze, Imnuri despre iubirea dumnezeiască şi altele. Deşi învăţăturile Sfântului Simeon despre tainele rugăciunii minţii şi despre lupta duhovnicească nu erau învăţături noi, ci fuseseră uitate o vreme chiar şi în rândul monahilor, acestea au fost pricină de alungare a Cuviosului din Constantinopol, ca urmare a răutăţii şi invidiei unor clerici străini de adevărata viaţă duhovnicească.

Sfântul a trecut Bosforul şi s-a aşezat lângă ruinele bisericii ,,Sfânta Marina”, lângă care, împreună cu ucenicii săi, a construit o nouă mănăstire, unde, la 12 martie, în anul 1022, a adormit cu pace întru Domnul. Încă din timpul vieţii sale a primit darul facerii de minuni, dar şi după moartea sa a făcut numeroase minuni, precum arată Viaţa sa, scrisă de ucenicul său, Sfântul Nichita Stithatul. În istoria Bisericii Ortodoxe, doar trei Sfinţi au primit supranumele de Teolog: Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, Sfântul Grigorie din Nazianz şi acest Sfânt Cuvios Simeon, numit Noul Teolog pentru vieţuirea sa duhovnicească şi scrierile în care dovedeşte o înaltă înţelegere a tainelor dumnezeieşti.

Sfântul Cuvios Simeon Noul Teolog este pomenit în sinaxare la 12 martie, în ziua mutării sale la Domnul, dar, întrucât aceasta cade totdeauna în Sfântul şi Marele Post, prăznuirea lui se face şi la 12 octombrie. Cinstitele sale moaşte au fost readuse în Constantinopol la 3 ianuarie 1052. Astăzi, o parte dintre ele se găseşte la Mănăstirea din Kalamos (Atica, Grecia), care-l are ocrotitor.

Împăratul Leon Armeanul, (813 – 820) nu a respectat hotărârile Sinodului VII ecumenic de la Niceea, ci a pornit din nou lupta împotriva icoanelor. În această perioadă, ierarhii care au luptat împotriva iconoclasmului au fost trimişi în exil. Printre aceştia s-a numărat şi Patriarhul Nichifor, care a fost exilat în insula Proconis şi care a trecut la cele veşnice la 2 iunie 828, după 13 ani de exil. În secolul al IX-lea, binecredincioşii împăraţi Teodora şi Mihail, împreună cu cei mai de seamă monahi ai timpului, au hotărât restabilirea cultului icoanelor, l-au alungat pe patriarhul Ioan şi l-au ales şi rânduit ca patriarh pe Metodie. După patru ani, patriarhul Metodie a cerut împăraţilor să aducă la Constantinopol moaştele Sfântului Nichifor, care fusese îngropat în Biserica „Sfântul Teodor“ de pe acea insulă. Moaştele au fost întâmpinate de împărat, senatori şi mulţi credincioşi cu lumânări aprinse, iar apoi au fost aşezate în Biserica Sfinţilor Apostoli, la data de 13 martie.

Sfântul Benedict, al cărui nume în limba latină înseamnă „binecuvântatul”, s-a născut în jurul anului 480 în provincia romană Nursia, având părinţi bogaţi şi creştini. Părinţii lui l-au trimis la şcolile din Roma în vremea când o stăpâneau herulii regelui barbar Odoacru. Roma trecea atunci printr-o decădere din punct de vedere moral. Aceasta l-a mâhnit pe tânărul Benedict în aşa măsură încât a părăsit cetatea şi pe colegii vicioşi şi s-a retras în munţii Subiaco, unde a rămas trei ani. Acolo l-a găsit monahul Roman care l-a şi tuns în monahism. În acest timp a fost învrednicit de Bunul Dumnezeu cu puterea de a face minuni şi vindecări. Apoi, a devenit stareţ la Mănăstirea Vicovara, la cererea călugărilor de acolo. După un timp, a revenit în Subiaco. Împreună cu ucenicii săi, printre care şi fii de senatori ca Maur şi Placidiu, a zidit mai multe mănăstiri, precum cea din Monte Cassino (Italia), întemeiată de Sfântul Benedict la anul 529. Viaţa Sfântului a fost scrisă de Sfântul Grigorie cel Mare sau Dialogul după încredinţările celor patru ucenici ai acestuia: Constantin, Valentin, Simplicius şi Onorat. Cu şase zile înainte de sfârşitul vieţii pe pământ Sfântul şi-a săpat mormântul. În ziua a şasea a cerut să fie dus în Biserică. S-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi după ce a dat îndemnuri ucenicilor, a trecut la cele veşnice, în aceeaşi zi de 14 martie 543. Sfântul Benedict a trăit până la vârsta de 63 de ani. Scolastica, sora lui, trecuse la Domnul în luna februarie a aceluiaşi an. O parte din moaştele Sfântului Benedict se află la Mănăstirea Monte Cassino. O altă parte au fost duse pe la sfârşitul veacului al VII-lea la Mănăstirea Fleury din Franţa.

Tot astăzi, Biserica face pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Alexandru din Pidna (Macedonia).

Aceşti sfinţi mucenici au primit martiriul în vremea împărăţiei lui Diocleţian (284-305), în Cezareea Palestinei, din porunca guvernatorului Urban. Agapie era din cetatea Gaza, Timolau din Pont, Plisie (Puplie) era din Egipt. Cu prilejul unei sărbători păgâne, mai mulți creștini au fost martirizați pentru refuzul de a jertfi idolilor. Văzând curajul celor care au primit să fie arși de vii sau mâncați de fiare, decât să renunțe la credință, șase tineri creștini - Plisie, Timolau, Romil, doi Alexandru şi un Dionisie - au mers în mijlocul spectacolului înaintea guvernatorului Urban și au strigat: „Suntem creştini!” Urban, văzându-i tineri, nu voia să-i ucidă îndată. I-a sfătuit să se închine idolilor şi să nu se condamne singuri. Apoi a poruncit să-i arunce în închisoare. Tinerilor amintiți li s-au adăugat ulterior în temniță Agapie împreună cu sluga lui, Dionisie Egipteanul. Toți cei opt tineri creștini au fost îndemnați, în repetate rânduri, să renunțe la credința lor și au suferit cu bărbăție multe chinuri, iar la final au fost decapitați.