"Avem astazi nevoie de o credinta simpla. Ea trebuie cautata pretutindeni si preferata oricarei intelepciuni."

Patimile și tămăduirea lor - arhim. Andrei Coroian

Patimile și tămăduirea lor

În bunătatea Sa, Dumnezeu n-a părăsit oamenii, urmașii strămoșului Adam, întâiul căzut. El constata cu durere că înmulțirea lor pe pământ, înmulțea și păcatul început de întâiul om. Când găsea câte un ascultător (ca Noe și Avraam), le vorbea simplu: Fii fără prihană... Eu sunt Scutul tău... (Fac. 15.1), iar mai apoi, prin Moise, dă Legea cu cele zece porunci, restabilind firescul adorării și cinstirii lui Dumnezeu (Ieș. 20.2-6), precum și iubirea aproapele său (Ieș. 20.7-17). Venit pe pământ, Mântuitorul ne arată în evanghelie noi căi de mântuire, descoperind tainele smereniei, umilinței, blândeții, dorului de Dumnezeu, vederii duhovnicești prin curăția inimii, păcii cerești în tulburarea lumii, a suferinței fericite pentru adevăr, bunătate și sfințenie (Matei 5,3-12). Sfântul Apostol Pavel descrie virtuțile care ar trebui să domnească în sufletul unui creștin: iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, smerenia, blândețea, bunătatea, facerea de bine, credința, înfrânarea, curăția (Galateni 5.22); dar pentru a le dobândi, trebuie să dezrădăcinăm păcatele și patimile: adulterul, desfrânarea, necurăția, destrăbălarea, închinarea la idoli, fermecătoria, vrajba, cearta, mânia, gâlceava, dezbinarea, eresul, pizma, uciderea, beția, cheful (Galateni 5,20,21). Odată cu răspândirea credinței creștine în lume, Părinții Bisericii s-au îngrijit să tâlcuiască, în amănunt, virtuțile care aduc împlinirea și fericirea omului, precum și păcatele, viciile care degradează persoana umană. Oameni despătimiți, devenind personalități de vază ale Bisericii, mai apoi, au fost cinstiți ca sfinți. Astfel a apărut Filocalia - cheia de înțelegere a Sfintei Scripturi. Primii Părinți, preocupați de analiza viciilor și virtuților, au fost monahii trăitori în pustia Egiptului. Sfântul Antonie cel Mare (251-356) a fost cel dintâi monah și dascăl al pustiului, ajuns la desăvârșire prin biruința asupra patimilor și demonilor. Sub influența sa, între anii 325-340, zeci de mii de creștini s-au angajat în războiul duhovnicesc al desăvârșirii, devenind monahi. Organizați în trei mari comunități: Nitria, Kellia și Sketia, ei au luptat împotriva patimilor, practicând virtuțile. Sub influența scrierilor marelui dascăl Origen, monahii intelectuali din Pustia Schetia, povățuiți duhovnicește de cei doi Sfinți Macarie (Egipteanul și Alexandrinul), au scris despre cele opt patimi de căpetenie și combaterea lor. Ca lucrare, despătimirea este una la care suntem chemați cu toții, mireni și monahi, căci ajută la restaurarea omului și integrarea lui deplină în Biserică - Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Hristos, Cel fără de păcat, preacurat și desăvârșit, ne ajută să ne curățăm, să ne luminăm și să ne desăvâșim cu harul Său. Cu El, așadar, începem și sfârșim lupta noastră.

Cel dintâi dascăl al pustiei care a lăsat scrieri despre cele opt patimi și tămăduirea lor, este avva Evagrie Ponticul (345-399). Ghenadie de Marsilia (480) consideră scrierea sa baza tuturor scrierilor ascetice, scriere care cataloghează patimile și păcatele, așa cum vor fi cunoscute în Biserică de-a lungul secolelor. Ucenic al marilor capadocieni - Sfinții Vasile cel Mare și Grigorie Teologul, cuviosul Evagrie a ajuns în Schetia la anul 382, după o scurtă ședere în Țara Sfântă. Cu scoliile părintelui Gabriel Bunge și bogata introducere a părintelui arhid. Ioan Ică jr, cartea avvei Evagrie Despre cele opt gânduri ale răutății și combaterea lor¹ prezintă învățătura despre cele opt patimi, în următoarea ordine: 1. Lăcomia pântecelui (gastrimargia), combătută prin înfrânare (enkrateia); 2. Desfrânarea (porneia), combătută prin cumințenie (sophrosyne); 3. Iubirea de arginți (philargyria), combătută prin neagoniseală (aktemosyne); 4. Întristarea (lype), combătută prin bucurie (chara); 5. Mânia (orge), combătută prin îndelungă-răbdare (makrothymia); 6. Slava deșartă (kenodoxia), combătută prin lipsa slavei deșarte (akenodoxia); 7. Plictiseala, descurajarea (akedia ), o patimă complexă, combătută prin psalmodie; 8.Trufia (hyperphaneia), combătută prin smerita cugetare (tapeinophrosyne).

1. Despre îmbuibarea (lăcomia) pântecelui. El spune că îmbuibării se împotrivește înfrânarea pântecelui. Postirile sunt felurite, după puterea și structura fiecăruia, asemenea și cantitatea bucatelor, fiecare om având măsura proprie a înfrânării, hranei, puterii și slăbiciunii. Însă regula principală este: Să fugă de îmbuibarea pântecelui! Să nu mănânce până la săturare! Dar nu numai! Să păstreze smerenia, ascultarea, munca, rugăciunea; să fugă de bani și de dorința de ai avea, de mândrie, de slavă deșartă. Păstrarea unui trup sănătos, în lupta duhovnicească, necesită echilibru și cumpătare. Sfântul Siluan Athonitul dă ca măsură a săturării (diferită de la om la om) dorința de rugăciune. La masă, atât să mânânci, încât atunci când isprăvești, să simți dorința de a te ruga.

2. Despre duhul curviei şi al poftei trupeşti. Lupta cu această patimă se întinde pe durata întregii vieți. Fiindcă patima este îndoită (sufletească și trupească), zice sfântul, și îndoită luptă se cere. Postul trupesc, paza minții, paza simțurilor, (în special a ochilor), zdrobirea inimii, rugăciune îndelungată, citirea deasă a Sfintelor Scripturi, muncă (rucodelia), în adânc de smerenie. Nejudecarea, pacea, iubirea frățească, trezvia și rugăciunea minții ajută la dobândirea curăției și păstrarea ei. Un complex de virtuți sufletești și trupești care este necesar a se lucra pentru păstrarea curăției sufletești și trupești.

3. Despre iubirea de argint. A treia luptă o avem împotriva duhului iubirii de argint. Sfântul Ioan dă numeroase exemple de cădere în această patimă, arătând că rădăcina ei este necredința sau puțina noastră credință. Iubirea de argint poate lua uneori forme aberante. Sfântul Pavel o numește rădăcina tuturor relelor (I Timotei 6, 11), iar Părinții închinare la idoli. Și totuși, fiindcă nu este în firea noastră (precum mânia și pofta), poate fi ușor biruită prin silință, milostenie și luare aminte.

4. Despre mânie. A patra luptă o avem împotriva duhului mâniei. Sfântul Ioan Casian spune că acest duh aduce veninul purtător de moarte existent în adâncul sufletului nostru. Acest venin care poartă în sine ură și necredință tulbură sentimentele, întunecă ochii inimii, vederea minții, ne lipsește de discernământ, ca să nu înțelegem ce ne este de folos pentru mântuirea sufletului nostru. Mânia răpește sufletului puterea de a sta în bine și a vedea slava dumnezeiască. Sfântul Ioan ne sfătuiește să nu ne mâniem, nici pe drept, nici pe nedrept. Căci mânia nu lucrează dreptatea (sfințenia, voia) lui Dumnezeu.

5. Despre întristare. A cincea luptă o avem împotriva duhului întristării care întunecă sufletul, ca să nu poată vedea duhovnicește, şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună. Sufletul întristat nu poate să se roage, să citească Sfânta Scriptură, să fie smerit și blând cu frații săi, ci este plin de tulburare și deznădejde. Întristarea îl roade precum molia haina, dându-i gânduri, cum că cei din jur ar fi pricina supărării sale. Sfinții Părinți ne recomandă respingerea acestui duh al întristării, vecin cu deznădejdea. Să transformăm întristarea în întristare după Dumnezeu (adică căință, lacrimi și plâns pentru îndepărtarea noastră de El, pentru nelucrarea poruncilor Lui) și atunci sufletul se va umple de râvnă dumnezeiască pentru cele bune. Întristarea după Dumnezeu hrănește sufletul cu nădejdea pocăinței care e unită cu bucuria, îl face bun, prietenos, ascultător, smerit, iubitor, dornic de rugăciune și de cugetări duhovnicești.

6. Despre trândăvie. A şasea luptă duhovnicească este împotriva duhului trândăviei. Acesta este înjugat cu duhul întristării şi lucrează împreună. El lucră apăsător asupra monahilor din pustie, între ceasul al șaselea și al nouălea (orele 12:00-15:00), de aceea era numit demonul amiezii. Acest duh aduce moleșeală, împrăștiere, lehamite pentru orice lucrare, și se biruiește prin răbdare, prin muncă, cel ce nu lucrează, nici să nu mănânce (II Tes.3,10) și prin rugăciune.

7. Despre slava deşartă. A şaptea luptă o avem împotriva duhului slavei deşarte care este dorința de a plăcea oamenilor. Este un duh subţire, greu de observat, de cel care pătimeşte de ea. Având multe înfăţişări, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, posturi, rugăciune, citire, linişte, până şi prin îndelunga răbdare. Pe cel care nu izbuteşte să-l amăgească spre slava deşartă prin scumpetea hainelor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proastă şi pe cel care nu l-a putut face să se îngâmfe prin cinste, pe acela îl duce la nebunie prin aşa zisa răbdare a necinstei; pe cel care nu l-a putut răni pentru frumusețea vorbirii, îl face să se mărească cu tăcerea. Deci, cel care vrea să se mântuiasă și să biruie această fiară cu multe capete, zice Sfântul Ioan: să aibă pururi înaintea ochilor cuvântul lui David: «Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor». În toate să caute numai răsplata lui Dumnezeu. Să lepede necontenit gândurile care vin în inima lui şi îl laudă, și să se dispreţuiască pe sine înaintea lui Dumnezeu. Căci numai aşa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se izbăvească de duhul slavei deşarte.

8. Despre mândrie. A opta luptă o avem împotriva duhului mândriei care este mai cumplit şi mai rău decât toate celelalte patimi. El se războieşte mai ales cu cei desăvârşiţi, cu cei care au sporit pe calea virtuţilor, încercând să-i prăbuşească. Precum ciuma strică întreg trupul, aşa și mândria strică tot sufletul. Mândria l-a dus la cădere pe satan, întâiul înger și ceata sa. Zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toate virtuțile, n-a voit să le recunoască pe acestea ca fiind venite de la Stăpân, ci din firea sa. De aceea, Sfântul Casian ne îndeamnă să păzim cu toată strășnicia inima noastră de gândul mândriei. Să nu socotim niciodată că am dobândit vreo virtute, ci să zicem cu apostolul: ,,Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, carele este cu mine” (I Corinteni 15.10), căci ,,fără de Hristos nu putem face nimic” (Ioan 15, 15). Străduința noastră este încununată cu mila și harul lui Hristos, de la care este ,,toată darea cea bună” (Iacov 1,17). Toate le-am primit de la El (I Cor.4,7). Iar dacă toate le-am primit de la Hristos-Dumnezeu, El ne va da și mântuirea pentru smerenia noastră, așa cum a dat-o tâlharului. Smerenia este alfa și omega vieții duhovnicești, calea de lumină pe care mergem. Sfântul Isaac Sirul numește smerenia haina lui Dumnezeu, iar sfințenia este abisul smereniei. De aceea să urmăm exemplul smeritului Domn Iisus Hristos, al smeritei Sale Maici, Preacurata Fecioară Maria, smeritului și Sfântului Botezător Ioan. Să urmăm exemplele sfinților și să citim învățăturile lor despre smerenie, căci mare este darul lui Hristos și mila Sa către noi. Dacă luna ianuarie este luna icoanelor sfințeniei când prăznuim pe marii Sfinți Părinți: Vasile, Grigorie, Ioan Gură de Aur, Antonie, Teodosie, Eftimie, Atanasie, Chiril, Efrem, Maxim și mulți alții, lunile februarie și martie sunt lunile marilor dascăli filocalici: Ioan Casian și Ioan Scărarul. Iar la final cuvântul Sfântului Ioan Casian despre smerenie. Ea se naşte din credinţă, din frica lui Dumnezeu, din blândeţe şi din sărăcia desăvârşită, prin care ne vine şi dragostea desăvârşită, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

1 Această împărțire corespunde celor trei etape ale vieții duhovnicești. Patimile sunt legate între ele - se cauzează una pe alta. În treapta întâi lupta pentru curăție predomină lupta cu patimile trupului, în a doua - iluminarea, cea cu patimile sufletului, iar în a treia - desăvârșirea, în care se dă marea luptă împotriva mândriei, invidiei, slavei deșarte. Creștinătatea apuseană a înlocuit patima plictiselii (akedia) cu patima socială a invidiei (phthonos) care se combate prin lipsa de invidie (aphtonia). Ordinea patimilor a fost inversată de Grigore cel Mare, sub influența Fericitului Augustin, care a considerat mândria izvorul tuturor patimilor și păcatelor. Noi o să învățăm, pe scurt, combaterea celor opt patimi, din scrierile Sfântului Ioan Casian (360-435) - compatriotul nostru, ucenic al avvei Evagrie, trăitor temporar în pustia Schetia, unde străluceau marii Părinți: Macarie, Sisoe, Paisie, Moise, Arsenie, Ioan Colov, etc. După izgonirea călugărilor (intelectuali) din Schit, la anul 400, Sfântul Ioan ajunge diacon, secretar și apărător al marelui Sfânt Ioan Gură de Aur (350-407) și, după moartea acestuia, întemeiază mănăstiri de călugări și maici la Marsilia. În cunoscutele sale Convorbiri Duhovnicești, Sfântul Ioan Casian descrie cele opt patimi arătând originea și modul tămăduirii lor.

Pastorală la Nașterea Domnului 2023

Pastorală la Nașterea Domnului 2023 - Domnul Hristos, născându-Se, aduce pe pământ armonia, pacea și buna înțelegere - †ANDREI, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

†ANDREI
Din harul lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului
și Mitropolit al Clujului, Maramureşului şi Sălajului,
Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi iubiților credincioși din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, Har, pace și sănătate de la Pruncul Mântuitor,
iar de la noi arhierești binecuvântări

Domnul Hristos, născându-Se, aduce pe pământ
armonia, pacea și buna înțelegere

„Deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească,
lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu
şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 13-14).

Iubiți credincioși,

Domnul păcii S-a născut acum 2023 de ani în peștera din Betleemul Iudeii. Noroadele Îl așteptau de mult. Prorocul Isaia vede în duh atmosfera de pace și de înțelegere ce va domni în Împărăția Lui: „Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte” (Isaia 11, 6).

Evanghelistul Luca, relatându-ne nașterea Mântuitorului, ne spune că Maica Domnului cu Dreptul Iosif, la porunca Cezarului, s-au dus să se înscrie în Betleem, cetatea lor de obârșie și, negăsind loc de găzduire, Sfânta Fecioară L-a născut pe Mântuitorul în peșteră și L-a culcat în iesle.

Păstorilor din Betleem îngerul le binevestește nașterea lui Hristos, și lui i se asociază o întreagă oaste cerească, care laudă pe Dumnezeu, zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14). Hristos a venit să aducă pace pe pământ și unde e prezent El, e prezentă și atmosfera de pace.

Domnul Iisus Hristos S-a născut aproximativ la anul 750 de la întemeierea Romei. Dacă pe vremea nașterii Sale, anii se numărau de la întemeierea Romei, Sfântul Dionisie Exiguul (cel smerit) din Dobrogea, secretar la mai mulți papi, pe bună dreptate a considerat că anii trebuie numărați de la nașterea lui Hristos. El a întemeiat era creștină, și acum noi, precum și o lume întreagă, numărăm anii de la nașterea Mântuitorului. Așa că ne găsim în anul 2023 de la nașterea Domnului, chiar dacă socoteala lui Dionisie e întârziată cu câțiva ani.

Nașterea Domnului nu e consemnată doar de Sfânta Scriptură, ci sunt și istorici laici, contemporani cu evenimentele, ca de exemplu Flavius Josephus, care consemnează acest lucru. El scrie că „în vremea aceea a trăit Iisus, un om înțelept, dacă poate fi numit aievea om. El a fost autorul unor uluitoare minuni și învățătorul oamenilor care erau bucuroși să afle adevărul”[1].

În manualul de religie din perioada interbelică, părintele Dumitru Călugăru ne-a lăsat o legendă minunată, intitulată În noaptea Sfântă[2]. După nașterea Domnului, Iosif căuta foc ca să aprindă lemnele din sobă, să nu-I fie frig Domnului. În drumul lui, a întâlnit câini răi care nu puteau lătra, ciobani ursuzi care nu se puteau împotrivi, jăratic care nu putea arde.

Ciobanul înțelese că-i o noapte specială și, în momentul când deveni bun, i se deschiseră ochii și văzu ceea ce până atunci nu putea vedea. Văzu o horă de îngeri care cântau cu glas mare, căci în noaptea aceea Se născuse Mântuitorul. Concluzia pe care o trage legenda este aceasta: ceea ce a văzut păstorul în noaptea sfântă, am putea vedea și noi dacă ne-am face buni și cu suflet plin de pace, căci îngerii zboară prin văzduh în fiecare noapte de Crăciun.

Iubiți frați și surori,

Mântuitorul, născându-Se, aduce pace și înțelegere pe pământ. Ne-o spune textual: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14, 27). Acolo unde este prezent El, este prezent și duhul păcii Lui.

L-a așteptat lumea mii de ani, și El a venit. El ne-a împăcat cu Dumnezeu, cu semenii și cu toată lumea. Pacea lui Hristos este un dar al cerului. El întemeiază împărăția păcii veșnice și universale. Pacea lui Hristos este pacea între noi și Dumnezeu, este pacea sufletului pătruns de luminile harului, este pacea dintre oameni care sunt frați întreolaltă, este pacea dintre popoarele care fac parte din marea familie umană, este pacea întregii făpturi, este pacea cosmică.

Greu putem înțelege, în sensul celor spuse, războaiele din Orientul Mijlociu și cel din Ucraina. Sau le înțelegem gândindu-ne că cei ce le-au declanșat nu-și pun problema spirituală în mod profund. Și ei, și noi avem nevoie de Domnul Hristos în cel mai serios înțeles al cuvântului: „toți au nevoie de Tine, chiar și cei ce nu știu: cei ce nu știu mai amarnic ca cei ce știu. Flămândul își închipuie că are nevoie de pâine: și îi e foame de Tine; însetatul crede că vrea apă și îi este sete de Tine; bolnavul se mângâie sperând sănătatea: și boala lui nu-i decât lipsa Ta”[3].

Dreptmăritori creștini,

De Mântuitorul Hristos toți avem nevoie, chiar și cei ce nu-și dau seama. Știm că într-o lume indiferentă la cele spirituale sunt și oameni care nu realizează de unde le vine starea de nemulțumire, din lipsa de preocupări spirituale, din lipsa lui Hristos din viața lor. Noi afirmăm din nou că de El avem nevoie cu toții.

Și Hristos Se face prezent în noi prin cuvântul Lui, prin Sfânta Euharistie și prin semenii noștri. Cuvântul lui Dumnezeu, adică Hristos, este „viață” (Ioan 1, 4). Nu zadarnic Sfântul Apostol Pavel, adresându-se creștinilor, zice: „Cuvântul lui Hristos să locuiască în voi cu bogăţie” (Coloseni 3, 16).

Cuvântul se întărește în noi, ne spune același apostol, prin ascultarea cuvântului lui Hristos: „Prin urmare, credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 17). Sfântul Petru este convins că Domnul are cuvintele vieții nesfârșite: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan 6, 68). Iar în prima sa epistolă ne spune că trebuie să ne iubim unul pe altul, „fiind născuți din nou nu din sămânță stricăcioasă, ci din nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac” (1 Petru 1, 23).

Dacă în prima parte a Liturghiei ne împărtășim din Cuvântul lui Hristos, în a doua parte a Liturghiei ne împărtășim chiar din trupul și sângele Lui. Sfântul Matei, relatând instituirea Sfintei Liturghii, zice: „Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28).

Faptul că Hristos e prezent la Liturghie în Sfânta Euharistie este neglijat de omul contemporan și, ca urmare, nici nu vine la sfânta slujbă. Cei ce sunt preocupați de misiune creștină încearcă prin relatări duhovnicești să-i facă pe toți să înțeleagă cât de importantă este prezența la Sfânta Liturghie.

Astfel, de exemplu, părintele Stefanos Anagnostopoulos ne relatează următoarea întâmplare[4]: Domnul Costas, ca și mulți dintre intelectualii noștri, n-avea o viață de creștin practicant, nu mergea la biserică. Îi plăcea însă ca de sărbătorile Crăciunului să meargă de la Athena, unde-și desfășura activitatea, în satul natal – Vrontul de Jos – pentru a participa la obiceiurile de sărbători. La biserică însă, nu dorea să meargă. În dimineața Crăciunului toate rudele lui s-au dus la biserică, iar pe el, știind că nu merge la biserică, l-au lăsat acasă, cu intenția ca după Liturghie să fie organizată masa festivă. S-a plictisit însă, și, din curiozitate, s-a dus și el la biserică.

În momentul în care preotul a ieșit ca să împărtășească, spunând „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!”, stupoare: a văzut în potir un Prunc minunat, a căzut în genunchi și a exclamat: Cred, Doamne! A fost momentul de convertire a lui la o viață creștină normală.

Iubiți credincioși,

Noi credem că Domnul Hristos este prezent în Sfânta Euharistie, iar apogeul sărbătorii Crăciunului constă tocmai în participarea la Liturghie și la Sfânta Împărtășanie. De aceea, postim în perioada premergătoare sărbătorii, ne spovedim sincer și apoi ne împărtășim.

Toată această strădanie de a ne pregăti și apoi de a ne împărtăși, Vasile Voiculescu, cu talentu-i poetic, o prinde în poezia „Colind”: „În coliba-ntunecată / Din carne și os lucrată, / A intrat Hristos deodată. / Nu făclie ce se stinge, / Nu icoană ce se frânge, / Ci El Însuși, trup și sânge, / … Coliba cum L-a primit / S-a făcut cer strălucit / … În mijloc Tron luminos / Și, pe el, Domnul Hristos”.

Răspunsul nostru: „Și noi, Doamne, ne-am sculat / Colibele-am curățat, / Uși, ferestre, toate-s noi, / Doamne, intră și la noi”[5]. Cel ce S-a întrupat la plinirea vremii ni se oferă în Sfânta Împărtășanie. De aceea, Sfântul Pavel ne întreabă: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este oare, împărtășirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este oare împărtășirea cu trupul lui Hristos?” (I Corinteni 10, 16).

Citim în cartea Euharistia. Taina Împărăției, că „la început, împărtășirea tuturor credincioșilor la Liturghie era concepută de Biserică drept scopul vădit al Euharistiei și înfăptuirea cuvintelor Mântuitorului: «ca să mâncați și să beți la masa Mea în Împărăția Mea»” (Luca 22, 30)[6]. Astăzi, gândindu-ne la multele ispite cărora le sunt supuși credincioșii, este nevoie de o pregătire care presupune spovedania.

Iubiți frați și surori,

Am spus că Hristos Se face prezent prin Cuvântul Lui, de aceea vă îndemnăm să-L ascultați în biserică și să-L citiți din Sfânta Scriptură acasă. E prezent în Sfânta Euharistie la care nu trebuie să renunțăm, dar e prezent și în semenii noștri. Această prezență în semeni o subliniem acum.

Domnul Hristos în Evanghelia după Matei, în capitolul 25, ne vorbește despre a doua Lui venire și despre judecata universală. Când va reveni, vor învia toți morții, și-i va împărți în două, pe unii îi va pune de-a dreapta, iar pe alții de-a stânga. „Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine” (Matei 25, 36). Drepții vor rămâne nedumeriți, întrebându-se când am făcut aceste lucruri? „Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40).

Că Mântuitorul Hristos e prezent în orice om ce-i necăjit și suferă, o spun mulți oameni sensibili. Iau un exemplu din literatura clasică. Este vorba de romanul Papucii lui Mahmud al lui Gala Galaction. Sandu Pantofaru, într-un moment de rătăcire, îl omoară pe Mahmud. Canonul pe care-l primește este să facă o mie de perechi de papuci și să-i dea pomană celor nevoiași. Lucrează ani de zile și împarte încălțăminte săracilor. Cu a mia pereche de papuci se urcă pe vapor, se îmbolnăvește, intră-n agonie, și-l vede pe Mahmud în lumea de dincolo, cu picioarele goale. Îi cuprinde picioarele, „dar picioarele pe care Sandu le cuprinde strălucesc goale și străpunse de piroane! Și străpunse de piroane sunt și mâinile care coboară pe capul lui Sandu”[7]. Sandu îi pune în picioare cea de a mia pereche de sandale. Nu mai era Mahmud, ci era Hristos.

Sau o altă relatare, din Pateric[8]. Ni se spune că bătrânul stareț avea o mulțime de ucenici tineri. Se ruga mereu lui Dumnezeu ca și ucenicii să ajungă dimpreună cu el în fericirea veșnică. Într-o zi, a fost invitat la hram la mănăstirea vecină. Ezita să meargă, dar, de sus, a fost îndemnat să meargă dimpreună cu ucenicii săi. Pe ucenici însă, să-i trimită înainte. Așa au făcut. Ucenicii au mers înainte și au găsit în drum un om foarte bolnav, care nici nu putea să se ridice. Fiind pe jos, s-au scuzat că nu-l pot ajuta, că se grăbesc la hram și că se vor ruga pentru el. A venit și bătrânul și văzându-l nu l-a răbdat inima să-l lase în drum, ci, cu efort, l-a ridicat pe o piatră și apoi l-a luat în spate. La început era foarte greu, dar pe măsură ce mergea se ușura. Și la un moment dat, a dispărut și i-a strigat: „Eu sunt Hristos, dreptul Judecător. Mereu te-ai rugat pentru ucenici să ajungă cu tine în rai. De ce nu-i înveți să facă faptele tale?”

Iubiți credincioși,

Faptele milei creștine au marea lor însemnătate. Punându-le în practică, Îl slujim pe Hristos. De aceea, la începutul Postului Crăciunului, Pastorala Sfântului Sinod ne îndemna să facem aceasta. În lumea noastră îndepărtată de cele spirituale, e nevoie ca cineva să ne mai aducă aminte de mărinimie, de asistența socială și de bunătate.

Inclusiv colindele ne învață lucrul acesta și ne spun: „Acum te las, fii sănătos, / Și vesel de Crăciun, / Dar nu uita, când ești voios / Creștine să fii bun”. Alternativa negativă, sancționată de dreapta judecată, ne-o redă colindul într-un dialog dintre Dumnezeu și Sfântul Petru: „Uite Petre-n dreapta Mea / Și Mi-i spune ce-i vedea / -Văd casa bogatului / Din mijlocul satului / În văpaia focului”[9]. Bogăția nu-i rea dacă e bine chivernisită.

Dacă e să rezumăm Pastorala, o facem astfel: Domnul Hristos S-a născut ca să aducă pe pământ armonia, pacea, buna înțelegere, să ne facă mai buni și lucrul esențial: să ne mântuiască!

Vă facem urarea ca, de Crăciun, de Anul Nou și de Bobotează, să aveți bucurii depline!

†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

1. Flavius Josephus, Antichități iudaice, 2, Editura Hasefer, București, 2001, p. 446.
2. Dumitru Călugăr, Hristos în școală, Sibiu, 1934, p. 176.
3. Giovanni Papini, Viața lui Iisus, p. 554.
4. Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii, Editura Bizantină, București, 2005, p. 4.
5. V. Voiculescu, Integrala operei poetice, Editura Anastasia, 1999, București, p. 575.
6. Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina Împărăției, Editura Anastasia, București, 1990, p. 231.
7. Gala Galaction, Roxana. Papucii lui Mahmud. Doctorul Taifun, Editura Minerva, București, 1983, p. 264.
8. Patericul, Episcopia Ortodoxă Română, Alba Iulia, 1990, p. 322.
9. Ioan Bocșa, 1484 Colinde, Alba-Iulia, 1999, p. 591.