"Omul sfătuieşte pe aproapele său precum ştie. Dumnezeu însă lucrează în cel ce-L ascultă după credinţa sa."

Pastorala de Crăciun 2024 - Patriarhie

Sărbătoarea Nașterii Domnului este o sărbătoare a bucuriei pe care ne-o dăruiește nouă Dumnezeu-Tatăl în Fiul Său, Hristos – Mântuitorul, prin lucrarea Sfântului Duh, în Biserică și în sufletele credincioșilor.

„Iată, vă vestesc vouă bucurie mare, 
care va fi pentru tot poporul; că vi S-a născut azi Mântuitor, 
Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David.” 
(Luca 2, 10–11)

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți frați și surori în Domnul,

Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos este vestită de îngeri ca bucurie mare pentru mântuirea oamenilor. Vestea Nașterii lui Hristos în Betleemul Iudeii este adusă oamenilor de către îngerii din ceruri, pentru că Cel ce Se naște într-o peșteră de sub pământ este Acela prin Care și pentru Care au fost făcute cerul și pământul (cf. Coloseni 1, 16), Fiul Cel veșnic al Tatălui ceresc.

Sfântul Evanghelist Luca ne spune că vestea Nașterii lui Hristos, adusă păstorilor de la Betleem de îngerul Domnului, a fost însoțită de slava Domnului care a înconjurat pe păstori în timp ce îngerul a stat lângă ei (cf. Luca 2, 9).

Așadar, vestea Nașterii Domnului se face deodată prin cuvânt ceresc și prin vedere cerească, prin slove rostite și slavă privită, pentru că Dumnezeu-Cuvântul Cel nevăzut cu ochii trupești, necuprins cu mintea și cu privirea și neatins cu mâna, Se face Om văzut cu ochii, ascultat cu urechile, înțeles cu mintea și atins cu mâinile. De ce? Pentru ca să ne dăruiască nouă oamenilor, limitați și trecători, slava Lui cea nemărginită și veșnică. Să ne ridice la sfințenia Lui pe noi cei căzuți în păcat. Să ne dăruiască viață veșnică nouă celor muritori. Să ne învețe ascultarea smerită și recunoștința față de Dumnezeu pe noi cei neascultători și nerecunoscători.

Stăpânul lumii Cel atotputernic și preaslăvit de îngeri S-a făcut om sărac și slujitor smerit pentru ca pe noi să ne elibereze din robia lăcomiei după cele materiale și din tirania orgoliului și a slavei deșarte. Cel ce Se naște veșnic din Dumnezeu-Tatăl, fără mamă, Se naște în timp din mamă fără tată, ca să fie deodată Fiul unic al Tatălui ceresc și fiul unic al Fecioarei.

Fiul Cel veșnic al Tatălui ceresc a luat chip de Copil, născut din mamă pământeană, fără tată pământean, pentru ca să ne învețe pe noi pământenii să căutăm neîncetat și să iubim pururea pe Tatăl Cel veșnic, Făcătorul cerului și al pământului. Hristos coboară din ceruri pe pământ, ca pe noi pământenii să ne înalțe la ceruri. Iubirea Lui smerită este spațiul libertății și înălțării noastre prin iubire față de Dumnezeu și față de semeni.

Hristos Domnul S-a făcut purtător de trup pământesc, ca pe noi să ne facă purtători de Duh Sfânt ceresc. El S-a făcut Om, ca pe noi oamenii să ne îndumnezeiască prin har. Fiul preaslăvit al lui Dumnezeu S-a făcut Fiul smerit al Omului, ca pe noi oamenii să ne înalțe la demnitatea și slava de fii duhovnicești ai lui Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, prin cuvintele: „Și celor câți L-au primit, care cred în Numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13). Hristos a coborât din ceruri și S-a născut într-o peșteră, în interiorul pământului, ca pe noi oamenii să ne înalțe în interiorul Împărăției cerurilor.

Acesta este înțelesul adânc al slavei Domnului arătată păstorilor de la Betleem, când îngerul Domnului le-a vestit Nașterea smerită a lui Hristos – Mântuitorul. De ce a fost vestit El ca Mântuitor? Pentru că mântuirea înseamnă unirea omului păcătos și muritor cu Dumnezeu Cel sfânt și veșnic viu. Hristos Se naște ca Mântuitor ca să vindece oamenii de păcat și de moarte și să-i facă părtași vieții veșnice.

La Nașterea lui Hristos, cerul se unește cu pământul, iar îngerii se bucură împreună cu păstorii, pentru a ne arăta nouă taina mântuirii oamenilor în Biserica lui Hristos, în care Liturghia săvârșită pe pământ de păstorii sufletești ai turmei cuvântătoare se unește cu Liturghia cerească săvârșită necontenit de către îngeri în ceruri, după cum se spune chiar în rugăciunile Sfintei Liturghii (Rugăciunea dinainte de începerea Sfintei Liturghii și rugăciunea dinainte de intrarea cu Sfânta Evanghelie prin Ușile împărătești).

În acest sens, Sfântul Evanghelist Luca ne spune că, la Nașterea Domnului, împreună cu îngerul binevestitor s-a mai arătat păstorilor și „mulțime de oaste cerească lăudând pe Dumnezeu și zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 13-14).

De ce îngerul Domnului a binevestit păstorilor de la Betleem Nașterea Domnului Hristos în timpul nopții? Pentru că păstorii erau în stare de veghe sau de priveghere. În acest înțeles, Evanghelia ne spune că păstorii „făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor” (Luca 2, 8).

Întrucât păstorii erau obișnuiți cu veghea de noapte pentru a păzi oile, ei priveau mai mult decât alți oameni înălțimea și întinderea cerului și prețuiau taina luminii care risipește întunericul. Păstorii de pe câmp, nefiind robiți de grijile și de petrecerile lumești din cetate, înțelegeau mai bine legătura dintre cer și pământ, dintre darurile cerului și viața pământenilor. De aceea, când Se naște Hristos – Lumina lumii, „Păstorul și Păzitorul sufletelor noastre” (1 Petru 2, 25), păstorii, cu ochi veghetori, cu minte și inimă trează, primesc cei dintâi vestea Nașterii Mântuitorului lumii.

După plecarea îngerilor, păstorii de pe câmp au mers la Betleem și, după ce au văzut cu ochii lor Pruncul născut în iesle (cf. Luca 2, 16), așa după cum le-a vestit lor mai înainte îngerul Domnului (cf. Luca 2, 12), ei au devenit, la rândul lor, vestitori ai bucuriei Nașterii Domnului Hristos.

Evanghelia spune: „Și grăbindu-se, (păstorii) au venit și au aflat pe Maria și pe Iosif și pe Prunc culcat în iesle. Și văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Și toți câți auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori (…) Și s-au întors păstorii slăvind și lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră și văzuseră precum li se spusese” (Luca 2, 16-18 și 20).

După cum odinioară îngerii și păstorii turmelor de oi de la Betleem au vestit Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos „cu bucurie mare”, ca fiind o minunată lucrare cerească împlinită pentru mântuirea oamenilor, așa și astăzi, în Biserica Ortodoxă, copiii și tinerii, asemenea îngerilor, și preoții păstori ai comunităților de creștini, asemenea păstorilor de la Betleem, vestesc în Ajunul Crăciunului Nașterea Domnului, cântând troparul praznicului și arătând icoana slavei Nașterii Domnului, din casă în casă, iar apoi se întorc la Casa Domnului, în biserică, să slăvească și să laude împreună, cu mare bucurie, taina Nașterii Domnului, iubirea milostivă și minunată a lui Hristos pentru oameni.

Dreptmăritori creștini,

Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos a fost vestită de îngeri ca fiind bucurie mare pentru tot poporul, pentru că ea este bucuria mântuirii. Iar pentru că vestea aceasta a mântuirii adusă de îngeri oamenilor a fost primită cu credință, ea a rodit atunci bucurie mare în sufletele credincioșilor și rodește și acum bucurie din an în an. Iată de ce Sărbătoarea Nașterii Domnului este o sărbătoare a bucuriei pe care ne-o dăruiește nouă Dumnezeu-Tatăl în Fiul Său, Hristos – Mântuitorul, prin lucrarea Sfântului Duh, în Biserică și în sufletele credincioșilor.

Întrucât Hristos Domnul este izvorul bucuriei depline și netrecătoare (cf. Ioan 17, 13), legătura vie cu El, prin credință puternică, rugăciune fierbinte și fapte bune, aduce bucurie în viața Bisericii și în sufletele credincioșilor. Această bucurie a credinței în Hristos și a iubirii statornice față de El este numită de către Sfântul Apostol Pavel „bucurie în Domnul” (cf. Filipeni 4, 4). Ea este roadă a Duhului Sfânt în sufletul omului credincios și iubitor de Hristos și de semeni (cf. Galateni 5, 22) și arvună a bucuriei veșnice din Împărăția lui Dumnezeu (cf. Romani 14, 17).

Această bucurie, ca prezență a harului lui Hristos în sufletul omului luptător cu păcatul și cu greutățile vieții, nu piere nici în vreme de încercare (cf. 2 Corinteni 6, 10; 7, 4; 1 Tesaloniceni 1, 6; 2, 19), ci, dimpotrivă, crește când cel credincios suferă pentru Hristos și pentru Biserică (cf. Coloseni 1, 24; Evrei 10, 34; 12, 2; Iacov 1, 2; 1 Petru 4, 13). Bucuria credinței se intensifică și se statornicește prin rugăciune fierbinte, prin pocăință și iertare de păcate, prin eliberarea de patimi, prin cuvântul bun și prin fapta cea bună, prin viață curată și iubire sfântă. Ea devine bucurie deplină a celor ce înaintează pe calea sfințeniei.

Când Sfânta Biserică a lui Hristos cheamă pe toți oamenii la mântuire, ea îi cheamă la această bucurie deplină în Hristos – Izvorul bucuriei veșnice. Când Hristos Domnul vine în lume, Prunc născut în multă smerenie, îngerii vestesc păstorilor bucurie mare.

Când Hristos Domnul Cel răstignit înviază din morți, El însuși întâmpină pe cale femeile mironosițe cu salutarea: Bucurați-vă! Când Hristos Cel înviat din morți Se înalță întru slavă la ceruri, El făgăduiește că va fi cu cei ce cred în El, în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor (cf. Matei 28, 20), iar ucenicii trăiesc cu „bucurie mare” (Luca 24, 52) adevărul făgăduinței lui Hristos și al prezenței Lui în ei, prin lucrarea Duhului Sfânt, Mângâietorul (cf. Ioan 15, 26; 16, 13-14).

Bucuria credinței sau bucuria creștinilor în Hristos Domnul este vestită de Sfântul Apostol Petru, ca bucurie a mântuirii, plină de har și lumină: „pe El (pe Hristos), fără să-L fi văzut, Îl iubiți; întru El, deși acum nu-L vedeți, voi credeți și vă bucurați cu bucurie negrăită și preaslăvită, dobândind răsplata credinței voastre, mântuirea sufletelor” (1 Petru 1, 8-9).

Bucuria credinței ca bucurie a mântuirii oamenilor și ca bucurie a vieții veșnice în Hristos a fost prevestită de profeții Vechiului Testament, mai ales de profetul Isaia (Isaia 9, 2; 35, 1; 44, 23; 49, 13; 61, 7, 10; 65, 14; 66, 10). Ea este trăită ca bucurie sfântă a vieții creștine de Sfinții Apostoli și de Biserica lui Hristos de-a lungul veacurilor și se dăruiește deplin celor mântuiți, drepților și sfinților în Împărăția lui Dumnezeu, după cum se spune în cartea Apocalipsei (18, 20; 19, 7). Bucuria credinței, ca bucurie a prezenței lui Hristos Domnul în sufletele oamenilor care cred în El și Îl iubesc pe El, crește pe măsura tăriei credinței noastre, a rugăciunii noastre, a dorinței de sfințenie și a faptelor bune pe care le săvârșim.

Bucuria credinței s-a făcut roditoare de-a lungul veacurilor în predica Sfinților Apostoli, în mărturisirea jertfelnică a sfinților mucenici, în lupta pentru apărarea dreptei credințe a Sfinților Părinți ai Bisericii, în zelul pastoral al preoților de parohie și în rugăciunea necontenită a monahilor și monahiilor din mănăstiri, în creșterea copiilor și a tinerilor în dreapta credință, în mulțimea bisericilor și a catedralelor, în mulțimea așezămintelor filantropice înființate de creștini, în mulțimea operelor de artă creștină, dar mai ales în frumusețea sărbătorilor și a cântărilor bisericești ortodoxe, precum și în frumusețea colindelor și a datinilor populare românești, inspirate de credința creștină.

Toate acestea sunt străbătute și luminate de bucuria iubirii milostive și a slavei neînserate a Domnului nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Toate slujbele Bisericii ca lucrări de mărturisire și de preaslăvire a lui Hristos, ca răspuns al iubirii noastre la iubirea Lui milostivă și mântuitoare, sunt izvor de bucurie și veșminte ale bucuriei. De asemenea, rugăciunile zilnice pe care le săvârșim cu credință și evlavie acasă sau la locul de muncă sunt izvor de bucurie. Toate cuvintele bune pe care le rostim și faptele bune pe care le săvârșim cu dragoste și smerenie spre folosul semenilor noștri în familie, în Biserică și în societate sunt izvor de bucurie, pentru că ele sunt semne luminoase ale credinței noastre în Hristos și ale iubirii Lui sfinte lucrătoare în noi prin harul Sfântului Duh.

Iubiți credincioși și credincioase,

În viața noastră de fiecare zi, dar mai ales în aceste zile de sărbătoare, să oferim celor din jurul nostru daruri și semne ale bucuriei. Să aducem bucurie în casele și în sufletele în care se află tristețe și singurătate, boală și sărăcie, suferință și înstrăinare. Să răspundem iubirii nemărginite a lui Hristos pentru mântuirea oamenilor cu fapte ale iubirii noastre frățești, știind că adevărata credință este „credința lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6). Să nu uităm în rugăciunile noastre și în semnele iubirii noastre frățești de Crăciun și de Anul Nou nici pe frații noștri români care se află departe de țară și de casă.

În noaptea de 31 decembrie 2024 spre 1 ianuarie 2025 și în ziua de Anul Nou să înălțăm rugăciuni de mulțumire lui Dumnezeu (Te-Deum) pentru binefacerile primite de la El în anul care a trecut și să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună și folositoare din anul nou în care intrăm.

În anul următor, 2025, vom sărbători 140 de ani de la recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române şi 100 de ani de la ridicarea Bisericii noastre la rang de Patriarhie de către Patriarhia Ecumenică de Constantinopol. De asemenea, va avea loc canonizarea a patru sfinţi români athoniţi de către Patriarhia Ecumenică şi proclamarea canonizării de către Patriarhia Română a 16 duhovnici şi mărturisitori în timpul perioadei comuniste.

În această perspectivă, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2025 drept Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române și Anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, Anului Nou – 2025 și Botezului Domnului, vă adresăm tuturor calde și părintești urări de pace și sănătate, fericire și ajutor mult de la Dumnezeu în tot lucrul bun și folositor, dimpreună cu tradiționala urare „La mulți ani!”

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos Domnul rugător,

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

În zorii zilei de 31 octombrie a acestui an, Părintele nostru drag Arhimandritul Nicolae Moldovan, starețul Sfintei Mânăstiri Nicula, a început o Liturghie veșnică, Liturghia cerească, gustând alți zori, și anume Zorii Zilei celei neînserate, ai Împărăției lui Dumnezeu, care se identifică cu ziua a opta, însemnând veșnicia lui Dumnezeu. Despre Împărăția lui Dumnezeu Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune că, la sfârșitul veacurilor, conform faptelor pe care le-am săvârșit, pe unii dintre oameni îi va chema de-a dreapta Sa: „Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34). Așadar, Părintele nostru Nicolae de la Nicula a văzut Zorii Zilei celei neînserate a Împărăției lui Dumnezeu, care i s-a gătit lui încă de la întemeierea lumii. Era pregătit să săvârșească Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie în biserica cea nouă a Mânăstirii Nicula, el, în calitate de stareț, rânduindu-și, în dragostea și râvna sa, câte o săptămână de slujit la Sfântul Altar, cea în care a trecut la Domnul fiind vremea sa de slujire liturgică, în care s-a înveșnicit.

Părintele Nicolae era bistrițean de origine, fiind născut în Agrișu de Sus, în luna decembrie 1959; în documente este însă trecut la începutul anului 1960. Așadar, Părintele Nicolae împlinise 64 de ani. La mânăstirea noastră a venit la 1 octombrie 1991, rămânând în casa Maicii Domnului până la trecerea sa în veșnicie. În acest răstimp, a avut mai multe ascultări în mânăstire, pe toate, până la cea din urmă, cea de stareț, și dacă i s-au potrivit, și dacă nu i s-au potrivit, împlinindu-le cu râvnă monahală, o râvnă care însă o întrecea pe cea a multor monahi, fiindcă el s-a dăruit pe sine total lui Dumnezeu și semenilor, iar între aceștia, în primul rând, obștii niculene. Înaintea lui s-au perindat la cârma mânăstirii mai mulți stareți, fiecare adăugându-și contribuția, el înscriindu-se printre cei care rămân în istoria acestei vetre monahale, ca unul care a ctitorit, dimpreună cu noi, preafrumoasa biserică nouă, în vremea stăreției sale desăvârșindu-se minunata pictură ce o înveșmântează.

Unul dintre părinții Mânăstirii Nicula îl numea pe Părintele Nicolae „părintele timpului”. Adaug la această imagine: nu al timpului pierdut, ci al timpului trăit. Părintele Nicolae era părintele timpului trăit la maximă intensitate. De aceea și momentul trecerii lui în veșnicie, a timpului care ni se pare nouă întrerupt, în fapt, este tot un timp trăit la maximă intensitate, însă de noi, care, acum, ne dăm seama cât de mult au însemnat răstimpurile pe care le-am trăit dimpreună cu Părintele Nicolae, el fiind omul cu care nu îți petreceai timpul, ci trăiai timpul. Noi toți, călugări și preoți, dar deopotrivă orice creștin, trebuie să ne ancorăm în eternitate și să operăm cu ea. Părintele Nicolae era omul rugăciunii, iar omul care se roagă trăiește deja eternitatea, fiindcă intră în comuniune cu Cel Veșnic, Care nu Se înscrie în timpul istoric, El fiind fără de început și fără de sfârșit. Or, Părintele Nicolae opera cu eternitatea la fiecare întâlnire și mai cu seamă la fiecare rugăciune pe care împreună ne-am străduit să I-o adresăm lui Dumnezeu, mai ales în Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie; tot așa și în scaunul spovedaniei sau atunci când fiecare dintre noi sau pelerinii care cercetau mânăstirea aveam nevoie de puțin răgaz. El avea atâtea răgazuri, încât ele se învecinau cu eternitatea. Biografia care urmează, creionată de unul din părinții Mânăstirii Nicula, se străduiește să reitereze timpul său trăit, să-i imortalizeze în cuvânt povestea vieții.

În Agrișu de Sus, sat transilvan așezat nu departe de Beclean, județul Bistrița-Năsăud, în sânul unei vechi comunități creștin-ortodoxe (satul este atestat documentar în Monografia lui József Kádár, la 1364), în familia Moldovan, din părinții Iustin și Ludovica, la 23 decembrie 1959, se naște al doilea lor fiu, botezat de preotul Ioan Giurgiuca de la Parohia Figa, cu numele Sfântului Mare Ierarh Vasile, care străjuiește începutul anului calendaristic, nași de botez fiindu-i consătenii Vasile și Valeria Moldovan. Primul fiu al familiei, Gheorghe, avea deja 4 ani.

Pruncul Vasile a crescut în casa părintească și a primit o educație bazată pe valorile Bisericii și ale neamului. A urmat Școala cu clasele primare din Agrișu de Sus, în perioada 1967 - 1971, sub îndrumarea vrednicului de pomenire învățătorul Ioan Mureșan. În perioada imediat următoare, 1971 - 1975, a frecventat Școala Generală din Agrișu de Jos, avându-l ca diriginte pe profesorul Valentin Lăpușan. Anii petrecuți în școală au fost presărați cu întâmplările copilăriei, alături de colegii pe care părintele nu-i va uita niciodată. În perioada gimnaziului, mama, lelea Rodovică, se îmbolnăvește și suferă o intervenție chirurgicală oftalmologică, însă tot nu-și recapătă vederea, iar tatăl, Iustin, om mic de statură, dar vânjos, lucra pe șantier toată săptămâna și venea acasă doar la sfârșitul ei; fiul cel mare urma liceul la Beclean. În felul acesta, Vasile este nevoit să preia îndatoririle din gospodărie, dimineața trezindu-se mai devreme pentru a îngriji animalele, ca doar apoi să meargă la școală. Luând exemplu de la fratele mai mare, în perioada 1975 - 1979, tânărul Vasile pleacă la Bistrița și urmează cursurile Liceului Industrial nr. 1. De fratele Gheorghe, o persoană deosebită, și, mai târziu, de familia acestuia (soția Marieta, fiii Remus și Mihăiță și cei patru nepoți), îl va lega o iubire profundă și statornică, dar și o împărtășire necontenită a celor duhovnicești.

Trecerea la maturitate se face prin efectuarea stagiului militar, între 1980 - 1981, la Unitatea Militară din Bacău. Întors din armată, se angajează la „Utilaj Bistrița”, timp de un an, după care se transferă la Întreprinderea „Laminorul” din Beclean, unde rămâne până în 1991. În acest timp, își fac loc în sufletul tânărului Vasile întrebările privind viitorul, căutările asidue. Mai întâi, iubind foarte mult sportul, mai ales fotbalul, pe care îl joacă profitând de orice ocazie, devine arbitru în diviziile inferioare.

Sportul nu era singura căutare, nici cea mai hotărâtoare. În urma discuțiilor cu mai mulți duhovnici și la îndrumările preotului paroh de atunci, Ioan Beudean, tânărul Vasile își descoperă chemarea către slujirea lui Hristos, tânjind după o viață duhovnicească autentică tot așa cum tânjește cerbul după izvoarele apelor (Psalmul 41, 1). Așa se face că în toamna anului 1991, tânărul Vasile îmbrățișează calea monahismului intrând în obștea Mânăstirii Nicula, la 30 septembrie. A plecat la mânăstire după ce le-a spus părinților că iubește mai mult pe cele ale lui Dumnezeu, decât pe cele ale lumii acesteia. A luat cu el grija duhovnicească față de părinții trupești și le-a lăsat bucuria că fiul lor a urmat o asemenea cale. De altfel, mândria lor părintească s-a concretizat în atașamentul față de mânăstire, deseori jertfind din puținul lor, dar și în prezența la fiecare moment deosebit din viața tânărului călugăr, până la înveșnicirea lor (tatăl, în 1999, și mama, în 2000). Pilda de milostenie, deprinsă în familie, a făcut ca tot ceea ce a adunat în timpul cât a fost angajat, ca economii, să dăruiască mânăstirii, care la vremea aceea era foarte săracă, astfel încât iarna care a urmat parcă nu a fost atât de crudă.

Nu după mult timp, în seara de 5 decembrie 1992, la Vecernia Sfântului Ierarh Nicolae, este călugărit de către starețul din acea vreme, Preasfințitul Vasile Flueraș, avându-l naș de călugărie pe ierodiaconul Ilarion Mureșan, primind numele Sfântului Ierarh. În 1993, este numit econom al mânăstirii. Este hirotonit de Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Bartolomeu Anania ca diacon, în data de 12 februarie, și preot, în 19 februarie 1995, la Catedrala Arhiepiscopală din Cluj-Napoca. Între anii 1997 - 2012, este egumen al mânăstirii. În anul 2000, este hirotesit protosinghel, iar în 14 august 2012 este hirotesit arhimandrit și numit stareț al Mânăstirii Nicula de către Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei.

În cei 12 ani de stăreție la Mânăstirea Nicula, Părintele Arhimandrit Nicolae Moldovan a slujit cu timp și fără timp, identificându-se cu nevoile spirituale și materiale ale obștii pe care a condus-o, coordonând proiectele în desfășurare (construirea clopotniței cu muzeu, pictarea bisericii noi, ridicarea arhondaricului și consolidarea bisericii vechi de zid), zidind suflete, împărțind binecuvântări și bunătate, făcându-se pe sine tuturor toate, spre slava lui Hristos și spre binele Bisericii.

Părintele nostru Stareț Arhimandritul Nicolae Moldovan a fost și rămâne în inima și în conștiința noastră un om bun, blând, sincer, cu îndelungă-răbdare, un om iubitor. Inima lui, care, probabil, „a cedat” (fizic), a cuprins pe tot omul, el întreg fiind o inimă mare, cuprinzătoare. Dragostea lui părea, adesea, că întrece orice măsură, oarecum „nejustificat”, „nedrept”. Însă dragostea nu se justifică și ea, în adevărul ei, nu poate fi nicicând nedreaptă. Iar Dumnezeu l-a luat din această lume pe măsura iubirii lui, a dorinței de nu răni pe nimeni.

Noi știm că cea mai importantă poruncă din Lege este să-L iubim pe Dumnezeu, la care se adaugă să-l iubim și pe aproapele nostru ca pe noi înșine (cf. Deuteronom 6, 5; Matei 22, 37-39; Marcu 12, 30-31; Luca 10, 27). Sfânta Scriptură ne învăță însă, totodată, că „începutul înțelepciunii e frica de Domnul” (Proverbele lui Solomon 9, 10). Înțelegem că omul care Îl iubește cu adevărat pe Dumnezeu trăiește această teamă de a nu răni iubirea Celui care îl iubește, a Celui care l-a iubit El cel dintâi (cf. 1 Ioan 4, 19). Părintele nostru Stareț Nicolae trăia cu plus de măsură frica, teama de a nu-L răni nici pe Dumnezeu, în iubirea Lui desăvârșită, nici pe semeni, în nevoia lor de iubire.

Întreaga lui strădanie, care, în cele din urmă, s-a resimțit și în trup, a fost această nevoință permanentă de a nu răni iubirea celuilalt, personalitatea sau viața acestuia. O nevoință împlinită, așa cum rar se întâmplă: Părintele Nicolae își duce cu el, spre mărturie înaintea Părintelui Ceresc, acest odor de mare preț, care îl va certifica înaintea Dreptului Judecător, Cel care ne iubește necondiționat și Care El însuși trăiește teama de a nu ne răni pe noi, oamenii, în iubirea noastră. Dumnezeu-Fiul a ales să fie El Însuși rănit, ca să nu rămână rănită umanitatea sau mai degrabă ca s-o izbăvească de rana adâncită în permanență de la Adam până la El și de la El până la sfârșitul veacurilor.

Părintele Stareț Nicolae iubea Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, care este reactualizarea Jertfei mântuitoare, în chip nesângeros, a Domnului nostru Iisus Hristos și care ne (re)așază, încă de pe pământ, de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, unde este locul nostru și starea noastră firească, împlinirea scopului vieții noastre, care se lucrează într-o continuă dinamică, și anume chipul și asemănarea cu Dumnezeu (cf. Facerea 1, 26). Înălțat la Ceruri, Mântuitorului nostru S-a așezat de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl (cf. Marcu 16, 19; Romani 8, 34; Coloseni 3, 1), prin El așezând și întreaga fire omenească, El fiind deopotrivă Fiul lui Dumnezeu și Om adevărat. Așadar, Părintele Nicolae s-a așezat acum pe deplin, nu atât în cimitirul Mânăstirii Nicula, cât mai cu seamă de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, în sânul Dumnezeieștii Treimi, părtaș firii celei dumnezeiești (cf. 2 Petru 1, 4).

Părintele nostru Nicolae era din fire un om așezat, bine așezat, ca un om de la țară, fiindcă el își avea sorgintea într-un sat istoric, unde s-au așezat moldoveni aduși de Petru Rareș în Ardeal, de unde și numele său, Moldovan. Strămoșii lui erau, cu toată probabilitatea, dintre cei care au venit dimpreună cu voievodul moldovean în Transilvania, la Cetatea Ciceului, nu departe de aceasta aflându-se satul Agrișu de Sus, unde părintele nostru își are obârșia. În iubirea sa, după modelul hristic, Părintele nostru Nicolae s-a așezat cu fiecare dintre noi, a zăbovit îndelung, cu îndelungă răbdare, cu fiecare dintre ucenicii și fiii săi duhovnicești, cuprinzând, precum spuneam, toate sufletele care îl cercetau și așteptau din partea lui cuvânt mântuitor, din preaplinul inimii sale. Cuvânt mântuitor și deopotrivă cuvânt odihnitor și încântător, fiindcă Părintele Nicolae avea darul de a-i odihni pe oameni și de a-i bucura încântându-i prin cuvântul său. Această virtute a sa au resimțit-o toți cei care l-au cunoscut și au avut prilejul de a petrece răstimpuri împreună: împreună-vorbind, împreună-simțind, împreună-bucurându-se și împreună-întristându-se. Cuvântul ecfonisului de la slujba Utreniei spune: „Că Sfânt ești Dumnezeul nostru și întru Sfinți Te odihnești” – în acest cuvânt îl regăsim pe Părintele Nicolae, care L-a odihnit pe Însuși Dumnezeu în ființa lui, iar din odihnă lui Dumnezeu oferea odihnă și celorlalți.

Un călugăr adevărat se face asemenea Mântuitorului Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Care Și-a asumat întreaga umanitate, întreg adamul. Aceasta a făcut Părintele Stareț Nicolae, ne-a încăput pe toți în inima lui de om iubitor, iar în calitatea lui de monah și slujitor al Sfântului Altar, și-a asumat întreaga umanitate, călugărul fiind dator să se roage pentru lumea întreagă. Călugărul Nicolae de la Nicula s-a rugat pentru lumea întreagă, s-a rugat și ne-a asumat pe noi, pe toți, și ne poartă cu el la destinația la care el ajuns, în sânul Dumnezeieștii Treimi.

Toți cei iubiți, odihniți și bucurați de Părintele Nicolae au urcat dealul Niculii ca într-un pelerinaj, aducându-i, la rându-le, mărturia iubirii lor. Prezența numeroasă, ca de hram, este o icoană a dragostei, a dragostei ce nu cade niciodată (cf. 1 Corinteni 13, 8), a dragostei care este însăși viața, de aceea, venind la înmormântare, am celebrat cu toții nu moartea, ci dragostea și viața.

Întru dragostea lui și dintru viața cea veșnică, Părintele nostru Nicolae își ia rămas bun de la noi toți. Mai întâi, își ia rămas bun de la Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei al Clujului, cu care sunt încredințat că a avut ceasurile sale de taină și, de asemenea, îndrăznesc să cred și să am nădejde că le va avea și de acum înainte. Apoi, își ia cuvenitul rămas bun de la Preasfințitul Părinte Benedict Bistrițeanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului.

Cu îmbrățișare de părinte se desparte, vremelnic, Starețul Nicolae de obștea monahală de la Nicula, pe care a ocârmuit-o cu dragoste părintească și frățească, a sprijinit-o și îndrumat-o. Călugării și frații niculani au încă de învățat de la părintele stareț, care a fost înzestrat și s-a înzestrat pe sine cu cele mai profunde virtuți care îl țin pe om – și mai ales pe monah – în echilibru.

Cu mare duioșie își ia rămas bun de la familie: de la cumnata Marieta, de la nepoții Remus și Mihai, dimpreună cu soțiile lor, și de la strănepoți. Părintele le-a așezat la suflet multe din cuvintele sale înțelepte și din experiențele sale duhovnicești și am credința că ele vor fi folosite la vreme, iar rugăciunea îi va aduce mereu în comuniune cu el. Apoi, Părintele nostru Nicolae le spune rămas bun tuturor rudeniile după trup și după duh și, în special, consătenilor din Agrișu de Sus, respectiv, Părintelui Lucian Badale, preotul paroh, și credincioșilor lui. În aceste zile, poate nu tot satul Agrișu de Sus a fost prezent lângă trupul neînsuflețit al Părintelui Nicolae, dar foarte mulți dintre consătenii săi l-au înconjurat. Tuturor le-a fost un părinte adevărat. Nu și-a uitat niciodată obârșia și și-a cercetat satul natal ori de câte ori a fost de trebuință și lui cu putință, la toate evenimentele parohiei.

De asemenea, își ia rămas bun de la slujitorii Centrului Eparhial al Arhiepiscopiei noastre, de la toți preoții din eparhia noastră, dimpreună cu credincioșii lor, de la preoții și credincioșii români din Ucraina, cu care a avut o legătură cu totul aparte, precum și de la toți monahii, monahiile și alți viețuitori ai mânăstirilor noastre. Părintele Nicolae, el însuși fiind călugăr, iubea călugării. În calitate de exarh, de multe ori mă gândesc la mânăstirile care o duc mai greu și, după exemplul părintelui stareț de la Putna, îl rugam, adesea, pe Părintele Stareț Nicolae să facă bine și să meargă la mânăstirile cutare și cutare, să ducă din prisos, iar el nu dădea doar din prisos...

Părintele Arhimandrit Nicolae își ia rămas bun de la toți cei care fac parte din instituțiile țării noastre – Guvernul României, Armata Română, Jandarmeria Română, Poliția Română –, de la mai-marii județelor, orașelor și ai satelor, exponenți ai societății civile și militare cu precădere din județele Cluj și Bistrița-Năsăud. Oameni însemnați din aceste instituții l-au prețuit și l-au iubit pe părintele nostru în mod deosebit; sunt personalități care au simțământul că Mânăstirea Nicula și, în general, Biserica fac parte din viața lor și care au lăcrimat, acum, în preajma chivotului cu trupul neînsuflețit al Părintelui Nicolae.

Legătura Părintelui Stareț Nicolae cu școlile noastre teologice era deosebită. El a moștenit un obicei, acela ca în fiecare duminică a Triodului, dar și din Postul Crăciunului, să-i invite, rând pe rând, pe toți profesorii Facultății de Teologie și ai Seminarului Teologic din Cluj-Napoca la mânăstirea noastră, să slujească și să predice, ceea ce era un plus pentru obște și pentru credincioșii care o cercetează. Așadar, legătura cu profesorii de teologie, pe care îi elogia, a fost și rămâne una profundă pentru Părintele Stareț Nicolae.

Părintele Nicolae ne îmbrățișează în iubire pe toți, iar drept răspuns, cuvintele tuturor celor ce s-au rostit, fie prin viu grai, fie așezate într-un volum in memoriam, fie în mediul online, s-au dovedit că „toate de dragul vostru sunt, pentru ca harul, înmulțindu-se, prin mai mulți să facă prisos de mulțumită, spre slava lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4, 15). În cuvintele noastre, cu toții l-am (re)cunoscut ca fiind omul lui Dumnezeu, harnic și jertfelnic, blând și smerit, chip de bunătate, starețul cel răbdător, brațele părintești, fratele de Cruce, iar acum „un om de la capătul dorului” (Daniel 9, 23; 10, 11). Părintele Nicolae, din momentul plecării în veșnicie, a devenit omul de la capătul dorului. La celălalt capăt suntem noi, cei care, pentru el, în același chip, suntem oamenii de la capătul dorului. Dorul este un sentiment pe care noi, românii, ni l-am pus la inimă, deopotrivă balsam pentru rănile noastre sufletești și nădejde – dor ce se va ostoi în Împărăția lui Dumnezeu, când ne vom reîntâlni față către față, privindu-ne în ochi cu dragostea împărtășită prin Cel care ni Se împărtășește nouă tuturor, Dumnezeul nostru, Care Iubire este.

Cuvântul cules de la Ovidiu Purdea-Someș reflectă frumos și sugestiv momentul rămasului bun: „Nimeni, dar nimeni nu plânge mai curat, mai adânc, mai dumnezeiesc decât Icoana de la Nicula în amurg. Părinte Nicolae, vin țărani din Bistrița cu pită și margini de cer în desagi, bat clopote, bat clopote, auzi, și din țărani, și din desagi curg lacrimi”. Maica Domnului, din icoana sa de pe tâmpla bisericii mânăstirii de la Nicula, care, printr-un fapt minunat, a vărsat lacrimi atunci când a fost mai greu pentru poporul român transilvan, cred că și acum își prelinge o lacrimă ce se așază gingaș pe inima rănită a Părintelui nostru Stareț Nicolae, compătimind cu noi.

În lacrima dorului și-n sângele iubirii am înmuiat, acum, condeiul, mânuindu-l cu cutremurare: „Înspăimântat sunt și mă cutremur!”, m-am „apropiat de un munte ce poate fi pipăit” (Evrei 12, 21 și 18), un om adevărat, prăvălit ca cerul pe pământ, nicicând mai dureros, dar nici mai domol, așezându-se în locul neuitat al inimii îndrăgostite de curat. Veșmântul iubirii, al prieteniei și frățietății s-a țesut între noi, într-o împărtășită părtășie a acelorași idealuri sfinte și de nestrămutat, fără să ne dăm seama. Nu ne-am oprit din drum să evaluăm, ci doar ne-am trez(v)it înveșmântați! Adesea, noi, cei doi fârtați, ne întreceam, care pe care, legând și dezlegând, ca Moise și Aaron, pe munte sau la poala lui, să păstrăm același legământ: Nicula, Canaan pentru aleși și Maicii Domnului tărâm. Acum, dulcea povară a unuia s-a înaripat, iar nerăbdarea veșniciei lui s-a pecetluit. Muntele Sinai, Rugul aprins, Tablele Legii, Văzătorii de Dumnezeu, Preoția, Poporul ales, toate au fost trecute prin sufletul și trupul, mintea și inima, viața și moartea Părintelui nostru Arhimandrit și Stareț Nicolae Moldovan. Moartea? Nu! Trecerea prin moarte la Viață și de pe pământ la Cer.

Ar fi multe de adăugat, însă am să las inspiratele și de viață dătătoarele cuvinte ale Sfintei Scripturi să ne lămurească, deslușindu-ne, măcar în parte, una din nevoințele Părintelui nostru Nicolae, dar și încredințându-ne că Însuși Dumnezeu l-a chemat la Sine. În devenirea noastră duhovnicească, am resimțit permanent cuvântul proorocesc al Starețului nostru Vasile cel Cuminte: a(veț)i soarta lui Daniel în groapa cu lei! Însă „Dumnezeul meu l-a trimis pe îngerul Său și a închis gurile leilor, iar ei nu m’au sfâșiat: că întru mine s’a aflat dreptate față de El” (Daniel 6, 23). Iar în zorii Zilei celei neînserate, Părintele nostru Nicolae și-a auzit chemarea: „Nu te teme, tu, om de la capătul dorului!; pace ție! Îmbărbătează-te și fii tare!”, iar el i-a răspuns: „Să grăiască Domnul meu, că m’a întărit!” (Daniel 10, 19).

Despărțirea este vremelnică, îi cerem să ne aștepte dincolo de porțile Raiului, cu dorul pe care l-a încercat și pe acest pământ, dorul de a fi împreună cu fiecare dintre noi, de a sluji împreună, de a nu se mai sfârși nicicând comuniunea. Însă, acum, Părintele Nicolae s-a pornit pe drumul veșniciei, care a fost dorul lui de tânăr și care s-a împlinit la vârsta deplinătății, cum preafrumos o exprimă cuvintele poemului poetului anonim, dar și al celui omonim, al Mitropolitului Bartolomeu, Miorița. Dacă la călugărie, când depunem voturile monahale, ne logodim, la moartea noastră (trecerea noastră la viață!), ne cununăm cu Cel iubit, cu Dumnezeul nostru. Însă nu doar monahii, ci toți suntem chemați la această nuntire cu Dumnezeu. Cununia înseamnă ca mai multe persoane să devină una singură, iar noi, întreaga făptură omenească, care este una singură și atâtea persoane câte au fost, sunt și vor fi, fiind făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, Unul în Ființă și Întreit în Persoane, trebuie să ajungem la unitate, astfel încât să ne recapitulăm în Persoana Domnului Iisus Hristos și să ne regăsim în sânul Dumnezeieștii Treimi, într-o nuntire veșnică, comuniunea Sfintei Treimi însemnând dragostea deplină a celor trei Persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Astăzi, nunta Părintelui Nicolae s-a desăvârșit în veșnicie.