SINAXAR

Sfântul Proroc Avacum a fost fiul lui Asafat, din seminţia patriarhului Simeon şi a trăit cu 600 de ani înainte de Hristos. Înainte de căderea în robie a evreilor, Avacum a proorocit căderea Ierusali-mului şi a Templului. Când a venit Nabucodonosor în Ierusalim (586 î.Hr.), prorocul a fugit şi a trăit ca un străin în pământul lui Israel. Avacum a murit cu doi ani înainte de întoarcerea iudeilor din robie. În Vechiul Testament găsim şi cartea Prorocului Avacum, în trei capitole. Învăţătura lui este aceea că pronia lui Dumnezeu cârmuieşte toate popoarele. Dumnezeu este împăratul omenirii. El pedepseşte popoarele, unele prin altele, dar le şi eliberează pe unele prin altele. Cel drept va trăi prin credinţa sa în Dumnezeu.

Cuviosul Părinte Porfirie Cavsocalivitul s-a născut în satul Sfântul Ioan din insula Evia, din părinți binecredincioși, primind numele de botez Evanghel. În copilărie, pe când păștea puținele oi ale tatălui său, păstor sărac, el a citit Viața Sfântului Ioan Colibașul (prăznuit la 15 ianuarie) și astfel s-a ivit în inima lui dorul înflăcărat de a pleca în Muntele Athos și a deveni călugăr. Bunăvoința și purtarea de grijă a lui Dumnezeu l-au ajutat să-și atingă scopul cel bun și să ajungă frate începător (novice) la Coliba Sfântul Gheorghe din Cavsocalivia. Acolo s-a nevoit cu mare asprime și a făcut, cu bucurie, ascultare fără cârtire față de bătrânii monahi Pantelimon și Ioanichie, dobândind adâncă smerenie și curățindu-se pe sine. De aceea, deși foarte tânăr, s-a învrednicit a primi de la Dumnezeu harisma străvederii, prin care vedea cele ce se întâmplau la mare distanță. Îmbolnăvindu-se grav, a fost nevoit să iasă din Sfântul Munte pentru tămăduire, fiind primit în Biserica Greciei. A slujit poporul lui Dumnezeu ca un ales liturghisitor și duhovnic plin de discernământ, primind mai apoi binecuvântarea de a sluji la paraclisul policlinicii din Atena, închinat Sfântului Gherasim din Chefalonia, aproape de Piața Omonia. Prin smerită jertfire de sine pentru cei ce pătimeau trupește și sufle-tește, s-a învrednicit de mai mare har, primind de la Duhul Sfânt și darul înainte-vederii, al vindecării bolilor și al alungării duhurilor necurate, prin smerită rugăciune de taină și prin însemnarea Sfintei Cruci. Spre sfârșitul vieții a ctitorit mănăstirea de maici din Milesi - Atica, închinată Schimbării la Față a Domnului. Pe toată durata slujirii sale preoțești a ajutat mulțimi de oameni prin darul vindecărilor și al minunilor, și prin povățuirea spre pocăință în Taina Spovedaniei. Priveghea rugându-se pentru mântuirea fiilor duhovnicești de pretutindeni, care sunt martorii multelor sale minuni. Dumnezeu l-a cercetat în mai multe rânduri prin sfinții Săi. În Patmos a privit, în vedenie, ceea ce Evanghelistul Ioan relatează în Apocalipsă. Cunoscându-și mai înainte apropierea sfârșitului pământesc, s-a întors în Athos, la Schitul Cavsocalivia, unde, în mijlocul monahilor, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu în data de 2 decembrie a anului 1991, pe când se ruga pentru ei, ca toți să fie una (Ioan 17, 21). A fost canonizat de Patriarhia Ecumenică la 27 noiembrie 2013.

Tot astăzi, Biserica face pomenirea Sfintei Muceniţe Miropi și a Sfântului Ierarh Solomon, arhiepiscopul Efesului.

Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica a fost român de neam şi era din părţile Ardealului. S-a născut din părinţi cucernici şi iubitori de Dumnezeu, în anul 1730, într-o familie evlavioasă din Săliştea Sibiului. Încă din fragedă vârstă, fiind plin de râvnă pentru Dumnezeu, dorea să vieţuiască după rânduiala călugărească a Părinţilor din Sfântul Munte Athos. Dar, din pricina prigoanei din Ardeal împotriva Ortodoxiei şi a monahismului, la vârsta de 19 ani a trecut în Ţara Românească. Bunul Dumnezeu a ascultat glasul inimii lui, căci, aflându-se în Bucureşti un mitropolit grec, tânărul Gheorghe s-a dus la el şi i-a cerut să-i fie ucenic, şi învoindu-se mitropolitul, l-a primit; iar după ce mitropolitul şi-a isprăvit treburile în Bucureşti, l-a luat cu sine la Constantinopol. Tânărul Gheorghe a rămas la Constantinopol, în ascultare faţă de mitropolit, trei ani, după care a plecat în Sfântul Munte cu binecuvântarea lui. Ajuns în grădina Maicii Domnului, a intrat în obştea Sfintei Mănăstiri Vatoped, unde a fost făcut rasofor, apoi a fost hirotonit diacon. Căutând un părinte duhovnicesc, l-a întâlnit prin rânduială dumnezeiască, pe Cuviosul Paisie, cu care s-a retras în singurătate, îndeletnicindu-se cu rugăciunea, citirea şi traducerea sfintelor cărţi. Nu după multă vreme, la Schitul Sfântul Ilie şi în jurul Cuviosului Paisie, s-au adunat o mulţime de fraţi. În acest schit, Cuviosul Gheorghe a primit chipul îngeresc din mâinile fericitului Paisie şi tot aici a fost hirotonit preot. Dar, pe de o parte, înmulţindu-se obştea şi schitul devenind neîncăpător, iar, pe de altă parte, fiind împovărat de birul turcesc, stareţul Paisie a hotărât să plece din Sfântul Munte. Astfel, împreună cu ucenicii săi, a mers mai întâi la Schitul Vărzăreşti din Vrancea, apoi în Moldova, unde s-au aşezat, pe rând, la mănăstirile Dragomirna, Secu şi Neamţ. Chemarea lui Dumnezeu a aprins iarăşi inima Cuviosului Gheorghe şi râvnind după viaţa sihăstrească, a luat binecuvântare de la Cuviosul Paisie să se întoarcă în Sfântul Munte. Ajuns însă în Bucureşti, s-a oprit la un oarecare călugăr îmbunătăţit, pe nume Macarie, zis Dascălul, care era foarte apropiat lui Grigorie al II-lea, mitropolitul Ţării Româneşti (1760-1787). Luându-l pe Cuviosul Gheorghe, Macarie Dascălul l-a înfăţişat înaintea mitropolitului, care, ascultându-l şi văzând darurile cu care era împodobit, i-a cerut să nu mai plece în Athos, ci să rămână în Ţara Românească pentru a întemeia obşte de călugări, după cum făcuse şi Cuviosul Paisie în Moldova. La început, Cuviosul Gheorghe s-a apărat, zicând că nu este vrednic pentru o lucrare ca aceasta; dar, adormind cu mâhnire în suflet, l-a văzut în vis pe Sfântul Ierarh Nicolae, care i-a spus că trebuie să rămână în Ţara Românească, pentru a-i curăţi cinstitul său locaş de fiarele sălbatice. Trezindu-se, Cuviosul Gheorghe l-a întrebat îndată pe prietenul său Macarie dacă ştie vreo mănăstire cu hramul Sfântului Nicolae. Acela i-a spus că în ostrovul Cernicăi este una, dar că e în paragină şi plină de fiare sălbatice şi de târâtoare. Pătruns de o bucurie negrăită, Cuviosul Gheorghe a cerut să fie dus în ostrovul Cernicăi. Mult s-a ostenit Cuviosul aici, curăţind cu mâinile sale mărăcinii şi punând toate în bună rânduială. Mari au fost şi luptele împotriva viclenilor diavoli, care îl atacau neîncetat, până când Dumnezeu i-a trimis ajutor din toate părţile, aşa încât obştea a ajuns să numere peste o sută de fraţi. Totodată, i-au venit în ajutor şi boierii din împrejurimi, care au sprijinit mănăstirea cu cele necesare traiului. Când obştea s-a înmulţit, Cuviosul a primit în ascultarea sa şi Mănăstirea Căldăruşani, unde a dus călugări de la Cernica. Atât de mult sporeau părinţii împreună cu stareţul lor, încât însuşi domnitorul Ţării Româneşti, Nicolae Mavrogheni (1786-1790), aflând de viaţa lor aleasă, a vizitat sfânta mănăstire şi, fiind mişcat de cele auzite şi văzute, i-a răsplătit cu multe binefaceri. Nenumărate au fost nevoinţele şi ostenelile Cuviosului Gheorghe, pentru care a fost cinstit şi iubit atât de călugări, cât şi de boieri şi de poporul credincios. Cu înţelepciunea şi dulceaţa cuvintelor sale, izvorâte din taina rugăciunii neîncetate, adăpa sufletele cele însetate după Dumnezeu, iar cu harul Duhului Sfânt ştia să trezească conştiinţele din somnul păcatului şi să le aducă la dorirea cea dumnezeiască. Astfel, vestea faptelor sale pustniceşti a ajuns departe de mănăstire şi a adunat în jurul său mulţime de fraţi doritori după vieţuirea îngerească, printre care se număra şi Sfântul Calinic, vrednicul său urmaş întru nevoinţe la stăreţia acestei sfinte mănăstiri. După ce a vieţuit multă vreme cu ucenicii săi, pe care i-a îndrumat la ascultare şi la statornicie în viaţa călugărească, Cuviosul, cunoscându-şi dinainte vremea adormirii sale, a chemat la sine pe părinţi şi pe fraţi, și i-a îndemnat să urmeze întotdeauna calea smereniei, alungând cu rugăciunea orice cârtire şi nemulţumire. I-a sfătuit, apoi, să păzească dragostea unii către alţii şi să nu se lase biruiţi de slava deşartă, ştiind că nimic nu va apropia mai mult pe călugăr de Dumnezeu, decât smerenia, ascultarea şi sfintele slujbe ale Bisericii. Astfel vieţuind şi învăţând, Cuviosul Gheorghe de la Cernica s-a mutat la Domnul în anul 1806, în ziua de 3 decembrie, fiind cinstit de toţi ca un mare nevoitor şi părinte duhovnicesc.

Sfântul Proroc Sofonie este numit în cărțile ebraice Tefanian, adică „straja Domnului” sau „cunoscătorul celor ascunse”. Prorocul Sofonie și-a împlinit misiunea profetică în timpul regelui Iosia din regatul Iuda (640-609). În cartea lui, alcătuită din trei capitole, Prorocul Sofronie vestește apropiata distrugere a regatului Iuda, pentru necredința locuitorilor și închinarea la idoli, îndemnându-i la pocăință. Totodată, el vestește pieirea filistenilor, moabiților, asirienilor și a altor popoare care i-au asuprit pe iudei. Poporului Domnului se va întoarce din robia babilonică (Sofonie III, 20). Sfântul proroc vestește venirea Mântuitorului Iisus Hristos în Ierusalim și întemeierea Bisericii Sale (Sofonie III, 14-17).

Sfânta Mare Muceniţă Varvara a trăit în vremea împăratului Maximian (286-305), în cetatea Heliopolis (Egipt), fiica unui dregător păgân cu numele Dioscor, care o ţinea sub pază, într-un turn înalt, din pricina marii ei frumuseţi trupeşti. Aceasta credea în Hristos şi n-a vrut să-şi ascundă credinţa de tatăl ei. Odată, când acesta a poruncit să se facă două ferestre la o baie pe care o zidea, fericita Varvara a cerut să se facă trei ferestre, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. La auzul acestor cuvinte, tatăl ei s-a repezit să o omoare cu sabia, dar ea, fugind, a plecat şi s-a ascuns în munţi. Alergând după ea, tatăl ei a găsit-o în munţi, şi, luând-o de cosiţe, a dus-o şi a dat-o în seama stăpânitorului ţării aceleia, pe nume Martinian, înaintea căruia ea a mărturisit pe Hristos. Şi ocărând idolii, fericita a fost bătută cumplit, tăiată pe trup fără milă, arsă la coaste, lovită cu toiege, dezbrăcată şi purtată prin cetate, dar a fost păzită în chip minunat de Dumnezeu. Pentru aceasta, mişcată la suflet de pătimirea Sfintei, o tânără pe nume Iuliana s-a înfăţişat înaintea judecătorului, mărturisind că este creştină, şi a fost şi ea supusă la chinuri. În cele din urmă s-a dat asupra celor două sfinte muceniţe hotărârea de a fi ucise cu sabia. Dioscor, tatăl Sfintei Varvara, a fost atât de împietrit de diavolul, încât, văzând chinurile cele multe ale fiicei sale, nu l-a durut nicidecum inima, ci, fără ruşine, el însuşi i-a fost ucigaş. Cu o mână a luat-o pe fiica sa, iar cu cealaltă ţinea sabia, şi a dus-o pe ea la locul cel de tăiere, care era aşezat pe un munte, afară din cetate. Şi a fost dusă de un ostaş şi Sfânta Iuliana; iar când mergeau pe cale, Sfânta Varvara se ruga, zicând: „Dumnezeule, Cel fără de început, Care ai întins cerul ca un cort (cf. Psalm 103, 3) şi pământul l-ai întemeiat pe ape (cf. Psalm 135, 6), Cel ce faci să răsară soarele peste cei buni şi peste cei nedrepţi (cf. Matei 5, 45), Tu, şi acum, auzi-mă pe mine roaba Ta, care mă rog Ţie. Ascultă-mă, Împărate, şi dă harul Tău oricărui om care mă va pomeni pe mine şi pătimirile mele. Să nu se apropie de unul ca acela boală năprasnică, şi moarte neaşteptată să nu-l răpească pe el. Pentru că Tu, Doamne, ştii că trup şi sânge suntem şi lucrul preacuratelor Tale mâini”. Şi astfel rugându-se sfânta, s-a auzit glas din cer chemând-o împreună cu Iuliana întru cele de sus şi făgăduindu-i a-i împlini cele cerute. Şi mergeau amândouă sfintele muceniţe, Varvara şi Iuliana, spre moarte cu mare bucurie, dorind a se dezlega mai degrabă de trup şi a merge la Dumnezeu Cel în Treime. Şi fiind ucise, sfintele lor suflete au mers către Hristos, Mirele lor. Iar pe Dioscor l-a ajuns năprasnica pedeapsă a lui Dumnezeu, căci după ce a ucis-o pe fiica sa Varvara, a fost lovit de un trăsnet pe când se cobora din munte şi a murit. Şi era în cetatea aceea un bărbat credincios, cu numele Galenţian. Acesta, luând cinstitele moaşte ale Sfintelor muceniţe, le-a dus în cetate şi le-a îngropat cu cinste, şi mai apoi, a zidit peste ele o biserică, în care se făceau multe vindecări şi minuni.

Sfântul Ioan Damaschin a trăit pe vremea împăratului Leon Isaurul (717-741) şi a lui Constantin Copronim (741-775). Era de loc din Damasc, de neam înalt, care strălucea şi în dreapta credinţă. Având tată iubitor de fapte bune, a învăţat toată ştiinţa vremii şi a cercetat bine adâncul Scripturii celei insuflate de Dumnezeu. Pentru credinţa în Hristos şi-a lăsat averea părintească şi a îmbrăţişat viaţa călugărească, împreună cu fericitul Cosma († 781), care a ajuns mai târziu episcop al Maiumei (prăznuit ca sfânt la 12 octombrie). Şi pentru că Ioan şi Cosma avuseseră parte de dascăli foarte învăţaţi, au ajuns amândoi înţelepţi. Când fericitul Ioan a îmbrăţişat viaţa călugărească, stareţul mănăstirii l-a dat să înveţe ascultarea la un bătrân înţelept în cele dumnezeieşti. Acesta i-a poruncit să nu cânte nici cea mai neînsemnată cântare după meşteşugul cântării muzicale pe care îl cunoştea. Şi Cuviosul Ioan a păzit neschimbată porunca bătrânului, vreme de mulţi ani. Însă, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu s-a arătat în vis bătrânului şi i-a spus să îngăduie ucenicului său, Ioan, să alcătuiască imne şi cântări spre slava lui Hristos, Celui care S-a născut dintru ea şi spre luminarea creştinilor, celor ce sunt datori să o laude din inimă, lucru pe care l-a şi făcut, punând acest temei scrierilor sale. Deci vieţuind amândoi sihăstreşte, fericitul Cosma, lăsând multe scrieri Bisericii, s-a odihnit în pace, iar fericitul Ioan, întărind dreapta credinţă prin puterea cuvintelor lui şi prin dovezile cele înţelepte ale Scripturilor, a înfierat ca nimeni altul erezia iconomahilor, adică a luptătorilor îm-potriva sfintelor icoane, şi a lăsat Bisericii lui Dumnezeu multe scrieri, în care se găseşte răspuns temeinic aproape la orice întrebare despre credinţa ortodoxă. Pentru mărturisirea dreptei credinţe vrăjmaşii au făcut de i s-a tăiat sfântului mâna dreaptă, dar Maica Domnului l-a vindecat în chip minunat. Cuviosul Ioan Damaschin, vieţuind în lavra Sfântului Sava, fiind cunoscut ca teolog dogmatic, apărător al cinstirii icoanelor şi mare imnograf al Răsăritului creştin, şi-a săvârşit viaţa la adânci bătrâneţi, trecând la Domnul în vârstă de 104 ani, în 4 decembrie 749.

Sfântul Sava s-a născut în Capadocia, în anul 439 după Hristos, iar părinţii lui erau creştini şi se numeau Ioan şi Sofia. Încă de la vârsta de 8 ani a ales calea călugăriei şi a intrat în mănăstirea numită a lui Flavian, unde a deprins să fie răbdător în toate şi unde a învăţat Psaltirea pe de rost. Era atât de înfrânat, încă din copilărie, încât, văzând în grădină un măr şi dorind să-l mănânce, a zis: „Frumos era la vedere şi bun la mâncare rodul ce m-a omorât”. A luat mărul în mâini, dar nu l-a mâncat, ci l-a călcat în picioare şi şi-a făgăduit să nu mănânce niciodată mere. Pe când avea 18 ani, a mers la Cuviosul Eftimie cel Mare pentru sfat, iar acesta l-a trimis la Cuviosul Teoctist, în mănăstirea de obşte, unde a cunoscut bunele obiceiuri şi ostenelile fraţilor care locuiau acolo. Din pricina covârşitoarei lui înduhovniciri, Cuviosul Eftimie îl numea copil bătrân. Cu cât creştea în vârstă, cu atât sporea şi în virtute; de aceea l-a şi înzestrat Hristos Domnul cu darul minunilor. Printre altele, prin rugăciunea lui a făcut să izvorască apă în locuri fără de apă. Şi a fost povăţuitor şi învăţător multor călugări, întemeind în Palestina mănăstirea care îi poartă numele şi aşezând tipicul sfintelor slujbe pe care îl urmează până astăzi Biserica Ortodoxă. Sfântul Sava este numit „cel Sfinţit”, pentru că a fost hirotonit preot şi rânduit îndrumător al tuturor sihaştrilor din Palestina. El a mers în două rânduri la Constantinopol, fiind trimis ca sol de către patriarhii Ierusalimului din acele vremuri, la împăraţii Anastasie (491-518) şi Iustinian cel Mare (527-565). Ajungând la desăvârşirea cea întru Hristos, s-a mutat către Domnul în anul 532, fiind în vârstă de 94 de ani. În anul 584, când a fost deschis mormântul cuviosului spre a fi îngropat trupul stareţului Casian, moaştele Sfântului Sava au fost găsite nestricate şi răspândind bună mireasmă. În timpul năvălirilor arabe, moaştele cuviosului au fost mutate la Constantinopol, iar după Cruciada a patra (1204), au fost duse la Veneţia. În anul 1965, la insistenţele Patriarhului ortodox Benedict al Ierusalimului, moaştele Sfântului Sava au fost aduse din nou în mănăstirea sa, din Ţara Sfântă, unde se află întregi până astăzi.

Sfântul Nicolae s-a născut pe vremea împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Maximian (286-305) în cetatea Patara din Asia Mică. Părinţii săi, Teofan şi Nona, au murit în timpul unei molime, pe când Sfântul era mic de ani, şi a fost crescut de un unchi, ce purta tot numele de Nicolae şi care era episcop al acelei cetăţi. Acesta l-a învăţat bunele deprinderi creştine şi dreapta credinţă, iar la vârsta potrivită l-a rânduit între clericii Bisericii, apoi l-a hirotonit preot. Sfântul strălucea prin înfrânare, rugăciune, milostenie, dreptate şi râvnă înţeleaptă pentru cele sfinte. De aceea, pentru nespusele lui virtuţi, a fost ales şi hirotonit episcop al cetăţii Mira, din Lichia. Fiind om cu frica lui Dumnezeu şi propovăduind cu îndrăzneală dreapta credinţă, a fost prins de mai-marii păgâni ai cetăţii şi, dându-l la chinuri, l-au închis în temniţă împreună cu alţi creştini. Dar, de vreme ce Sfântul Constantin cel Mare (306-337), din voia lui Dumnezeu, a ajuns împărat al romanilor și cei care erau închişi au fost eliberaţi, împreună cu ei a fost eliberat şi Sfântul Ierarh Nicolae. Mergând el la Mira, s-a arătat mult-milostiv către cei săraci şi apărător al celor nedreptăţiţi. Când s-a întrunit cel dintâi Sinod Ecumenic de la Niceea, în anul 325, a luat parte şi Sfântul Nicolae, care l-a mustrat pe Arie pentru rătăcirea sa. Apoi, i s-a dat marelui ierarh darul facerii de minuni. A eliberat din temniţă trei oameni nevinovaţi care l-au chemat în ajutor pe sfânt, cerându-i ca, precum a izbăvit pe cei din Lichia, aşa să-i izbăveas-că şi pe ei. De aceea, Sfântul Ierarh Nicolae, ca unul care era grabnic ajutător, i s-a arătat în vis împăratului Constantin şi eparhului Avlavie. Pe acesta din urmă l-a şi mustrat pentru nedreptatea făcută celor trei oameni în faţa împăratului, iar pe împărat l-a înştiinţat cu de-amănuntul, arătându-i că cei trei erau nevinovaţi, fiind învinuiţi din invidie. Astfel, Sfântul Nicolae i-a izbăvit de la moarte. Pe lângă aceasta, a făcut şi alte multe minuni. Păstorind dumnezeieşte dreptcredinciosul popor, a ajuns la adânci bătrâneţi şi s-a mutat către Domnul, pe la anul 345, neuitând nici după moarte turma sa, ci dând în toate zilele cu îndestulare binefaceri celor lipsiţi şi izbăvindu-i de tot felul de primejdii şi de nevoi. Moaştele Sfântului Ierarh Nicolae, care s-au arătat izvorâtoare de mir, au săvârşit multe minuni la Mira Lichiei. Ele se află astăzi la Bari, în sudul Italiei, unde au fost aduse la 9 mai 1087, ca să nu cadă în mâinile păgânilor.

Sfânta Filofteia s-a născut, potrivit tradiţiei, în oraşul Târnovo (din Bulgaria), din părinţi creştini, simpli, fără carte. Aceasta, încă din copilărie, a primit în inima şi în sufletul ei sămânţa faptelor bune şi a milosteniei. Rămânând orfană, după mutarea la Domnul a mamei sale, însă având întipărite în inimă toate învăţăturile primite de la ea şi fiind înţelepţită de Duhul Sfânt, a început a lucra cu osârdie faptele cele bune: mergea la biserică, asculta, cu luare aminte, Sfintele Scripturi, postea, păzindu-şi neîntinată fecioria trupească şi sufletească, miluia pe cei săraci, sătura pe cei flămânzi, adăpa pe cei însetaţi şi îmbrăca pe cei goi. Însă, după ce a murit mama ei, tatăl şi-a luat altă femeie, care, văzându-i milostivirea şi faptele cele bune, şi îndemnată fiind de diavolul, îi făcea neîncetat necazuri, bătând-o, pârând-o tatălui ei şi pornindu-l cu mânie asupra ei. Adesea, îşi dădea hainele şi împărţea din bucatele pe care mama vitregă i le dădea ca să le ducă la ţarină, tatălui. Pentru aceste fapte bune, de multe ori, tatăl ei o bătea fără milă. Şi făcând astfel multe zile, şi rămânând tatăl ei flămând, acesta o certa pe femeia lui, care îl încredinţa că întotdeauna îi trimite bucate de ajuns, încă şi de prisos. Într-una din zile însă, diavolul i-a strecurat în minte tatălui fericitei gândul de a o pândi, spre a vedea ce face. Mergând la vremea la care ştia că vine Filofteia, s-a aşezat la loc potrivit şi, pândind-o, a văzut-o cum împărțea bucatele. Biruit de mânie şi uitând de dragostea părintească, s-a pornit asupra ei, ca întotdeauna, ca să o apuce de cosiţe şi să o bată până ce îşi va astâmpăra mânia cea peste fire; dar fericita, cuprinsă de spaimă, a început a fugi, însă el, azvârlind după ea cu barda ce o avea la brâu şi lovind-o, a rănit-o la un picior; şi îndată sfânta şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu. Atunci sfântul şi feciorescul ei trup, rămânând pe pământ şi sângerând, a strălucit de slavă cerească, încât s-a luminat şi locul dimprejur. Iar ticălosul ei tată, văzând cele întâmplate, a fost cuprins de spaimă şi de cutremur, mai întâi pentru că a ajuns ucigaşul fiicei sale, apoi din pricina strălucirii dumnezeieşti care se revărsase în jurul sfintelor moaşte; vrând să ridice sfântul ei trup, nu putea să se atingă şi nici să se apropie de el. Deci a alergat în cetate şi a spus arhiepiscopului şi mai-marilor cetăţii toate cele întâmplate şi cum stă pe pământ trupul fericitei, fiind cinstit de Dumnezeu cu strălucire cerească. Auzind aceasta arhiepiscopul a alergat, împreună cu mai-marii cetăţii şi cu popor mult, cu făclii aprinse şi cu tămâie, şi văzând neprihănitul ei trup strălucind cu acea dumnezeiască lumină, s-au minunat cu toţii şi au lăudat pe Dumnezeu, Care, şi în vremurile cele mai de pe urmă, preamăreşte pe robii Săi ce-I împlinesc poruncile Lui. Apoi, vrând să-l ridice sfântul ei trup şi să-l ducă în cetate, n-au putut nicidecum, fiindcă Dumnezeu, vrând să proslăvească pe roaba Sa, a îngreunat ca o piatră de moară trupul ei. Şi cunoscând că sfânta voieşte să fie dusă în altă parte, au început să o întrebe ca şi cum ar fi fost vie, pomenind toate cetăţile, mănăstirile, bisericile cele până la Dunăre şi de cealaltă parte a Dunării, dar n-a voit nicăieri; însă cum a pomenit de Biserica Domnească din Curtea de Argeş, îndată s-a uşurat mai mult decât greutatea ei cea firească şi, înţelegând toţi că acolo este voia lui Dumnezeu şi a sfintei a merge, au înştiinţat îndată, prin scrisori, pe domnitorul Ţării Româneşti de toate cele despre Sfânta Filofteia. La aflarea unei asemenea veşti, domnitorul a alergat îndată cu mult alai, cu făclii şi cu tămâie la Dunăre, fiind binecredincios şi râvnitor a-şi împodobi ţara cu odoare de mult preţ ca acestea, şi a adus sfintele ei moaşte în Ţara Românească. După ridicarea Mănăstirii Curtea de Argeş, în anul 1517, de către Sfântul Voievod Neagoe Basarab (1512-1521), cinstitele moaşte ale Sfintei Filofteia au fost aşezate în mănăstire. Şi, deşi au fost atâtea schimbări de vremuri, de robii şi de tulburări, ele au rămas până astăzi acolo, dând tămăduiri la tot felul de boli şi ajutând celor ce aleargă cu credinţă la Sfânta Filofteia.

Sfântul Ambrozie s-a născut pe la anul 339, la Treveri (astăzi Trier, oraş în Germania), unde tatăl său, Uranius Ambrosius, avea înalta dregătorie de prefect, iar mama sa provenea din nobila şi bogata familie Aurelia, dar era împodobită şi cu virtuţile vieţii creştine. Pe aceştia, Dumnezeu i-a binecuvântat cu trei copii: Satir, Marcelina şi Ambrozie. Marcelina a intrat în monahism, iar Satir a ajuns înalt funcţionar de stat. Ambrozie a făcut studii de retorică şi de drept şi s-a deprins cu oratoria, apărând pe cei slabi la judecăţi, ajutând celor năpăstuiţi şi mustrând pe cei ce făceau nedreptăţi. El făcea judecăţi drepte pe vremea lui Prov, cel dintâi conducător al cetăţii, care l-a făcut sfetnic pentru buna lui pricepere. Ambrozie a fost trimis ca avocat la Sirmium şi Mediolanum, iar în anul 370, împăratul Valentinian I (364-375) l-a numit guvernator al provinciilor Emilia şi Liguria, cu reşedinţa la Mediolan (Milano de astăzi). În acea vreme, a murit episcopul Auxenţiu arianul, din cetatea Mediolan, care ocupa scaunul după dreptcredinciosul episcop Dionisie, cel ce răposase în surghiun. Moartea lui Auxentiu a creat mare tulburare între creştinii dreptcredincioşi şi cei arieni, fiecare din ei voind să ridice în scaun un episcop de credinţa sa. De acest lucru înştiinţându-se împăratul, a trimis la Mediolan pe Ambrozie, ca degrabă să potolească tulburarea poporului. Deci, ajungând Ambrozie la Mediolan, a intrat în biserică în mijlocul poporului celui învrăjbit şi cu vorba sa cea dulce-grăitoare, îi sfătuia şi-i îndemna către unire şi pace. Atunci un prunc, care încă nu putea vorbi bine, a strigat din popor: „Ambrozie să ne fie episcop!”. Auzind aceasta, tot poporul care era în biserică a repetat cuvântul pruncului şi a început a striga cu mare glas: „Ambrozie să ne fie episcop!”. Astfel, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, a vorbit pruncul mai înainte de vremea grăirii sale şi amândouă părţile cele potrivnice, adică şi a celor dreptcredincioşi şi a celor arieni, împăcându-se şi unindu-se, voiau pe Ambrozie a-l avea episcop, deşi nu era încă luminat cu sfântul botez, ci numai catehumen. Deşi a căutat să fugă de arhierie, în cele din urmă și cu voia lui Dumnezeu, s-a supus dorinţei poporului. Însă n-a voit să fie botezat de un episcop arian, ci de un episcop ortodox, cu dinadinsul păzindu-se de credinţa cea rea. Astfel, Ambrozie s-a botezat la 30 noiembrie 374, iar la 7 decembrie, în acelaşi an, a fost hirotonit episcop, fiind de faţă însuşi împăratul. Fiind mare părinte şi învăţător al Bisericii lui Hristos, a propovăduit mult şi a scris cărţi împotriva ereziei lui Arie şi a întors prin cuvântul său pe mulţi la dreapta credinţă, luminând poporul şi dând pace Bisericii sale. Sfântul Ambrozie l-a oprit chiar şi pe împăratul Teodosie cel Mare (379-395), ca să intre în biserică, după măcelul pe care acesta îl poruncise în Tesalonic, dându-i canon de pocăinţă în faţa tuturor credincioşilor. Sfântul a făcut şi multe minuni. A descoperit, în chip minunat, moaştele Sfinţilor Mucenici: Protasie, Ghervasie, Vitalie, Agricola, Nazarie şi Chelsie. Odată, un eretic intrând în biserică, a văzut cum un înger îi şoptea la ureche Sfântului Ambrozie ce să vorbească mulţimii, iar un ucigaş, vrând să-l omoare cu sabia, i s-a uscat mâna, dar Sfântul, fiind fără de răutate, i-a vindecat-o. Sfântul Ambrozie a luminat, a păstorit, a vindecat, a îndrumat sufletele, a apărat dreptatea celor nedreptăţiţi, a propovăduit Evanghelia la un întreg popor păgân, cel al marcomanilor, a primit la credinţă, ca ucenic al său, pe marele predicator al lui Hristos, Fericitul Augustin; toate acestea lucrându-le ca un desăvârşit arhiereu al Domnului. Ajungând la bătrâneţe, Sfântul Ambrozie a cunoscut mai înainte ziua sfârşitului său, zicându-le celor apropiaţi lui: „Numai până la Paşti voi fi cu voi!” Aşa a fost, pentru că şi-a dat duhul pe când se lumina de ziua Sfintelor Paşti, la data de 4 aprilie 397, iar trupul său a fost înmormântat în biserica din Mediolan, care îi poartă numele până astăzi. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte la 7 decembrie, ziua hirotoniei sale întru arhiereu. Sfântul Ambrozie este ocrotitorul crescătorilor de albine, iar pentru înalta sa învăţătură, este considerat şi ocrotitor al elevilor şi al studenţilor. Fragmente din moaştele Sfântului Ambrozie se găsesc, începând cu data de 6 decembrie 2004, în biserica Parohiei Apărătorii Patriei II din Bucureşti.

Minunea vindecării femeii gârbove într-o zi de sabat, printr-o aparentă încălcare a normelor ri-tuale - care solicitau un repaus total, redă în maniera cea mai limpede consecințele dramatice ultime ale devierii de la această înclinație zidită în noi. Ne descoperă însă și cum putem manifesta vocația noastră de „dumnezei” și „fii ai celui Preaînalt” (Ps 81, 6) și cum o perpetuăm ca teofori, prin urmarea „legii lui Hristos” (Ga 6, 2). Tămăduirea femeii gârbove este instantanee. Femeia era bolnavă de multă vreme, de optsprezece ani şi, deși adusă de spate, nu abandonase îndatorirea religioasă de a fi sâmbăta la sinagogă. În timp ce propovăduia, Iisus i-a observat statura chinuită, a chemat-o și a dezlegat-o de neputință (Luca 13, 12). Dimensiunea duhovnicească a acestei minuni depășește cu mult aspectul aparent de terapie miraculoasă. Ima­ginea femeii încovoiate care asculta propovăduirea Mântuitorului Iisus Hristos, în ziua de sabat, este tulburătoare și contrastează cu tabloul desăvârșit din prima zi de odihnă, când Dumnezeu a constatat că toate lucrurile erau „bune foarte”.

Deși autenticitatea evidentă a minunii nu putea fi contestată, aceasta este pusă în opoziție cu Legea. Insensibil la fericirea celei vindecate și relativizând explozia de bucurie a celor din jur, care slăveau pe Dumnezeu, mai marele sinagogii reproșează nerespectarea normelor legale și rituale de repaus sabatic. Viclenia prin care încerca să minimalizeze valoarea actului vindecător este dezvăluită de Mântuitorul printr-o apropiere sugestivă de planuri. Restaurarea poziției verticale a ființei umane, a capacității sale de „a privi în sus” și de a conștien­tiza vocația naturii sale, este la fel de necesară în ziua sărbătorii, precum în ordinea supraviețuirii este permisă adăparea viețui­toa­relor domestice în timpul sabatului. Observăm un mod diferit de raportare la Lege din partea femeii vindecate și a mai marelui sinagogii. Dacă tenacitatea femeii de a veni la sinagogă era întruparea respectului față de Lege, în cazul învățatului iudeu interpretarea selectivă și speculativă a normelor rituale îl situează într-o poziție exterioară față de spiritul acesteia, în consecință și față de duhul sabatului. Hristos nu a venit să strice, ci să împlinească Legea (Matei 5, 17) cu propria lui lege (Galateni 6, 2), astfel că tămăduirea femeii și înțelegerea valorii acestei minuni au putut fi înțelese și produce bucurie doar în rândul celor care, în mod sincer și integral, urmau călăuzirii divine. Pentru toți ceilalți însă Legea era blestem (Galateni 3, 10). Repunerea femeii în poziție verticală constituie esența operei de reintegrare a omului în relația de comuniune cu Dumnezeu, ­semenii și creația, făcută posibilă prin jertfa, moartea și învierea lui Hristos. Asumarea Legii lui Hristos presupune (re)înscrierea într-o relație dinamică cu Creatorul, iar aceasta este împlinită în creștinism într-o manieră plină de consideraţie pentru ființa umană, căreia i se amintește în per­manență că ea însăși este un „dumnezeu”. La fel, abandonarea acestei conștiințe presupune o abandonare a verticalității du­hov­nicești, o aserțiune iudaică sub­liniind că răul cel mai mare care i se poate întâmpla omului este să uite că este fiul unui rege. Glasul Evangheliei însuși ne cheamă ca în prezența Înțelep­ciunii divine să stăm drepți, iar nu plecați, ­întrucât primirea lui Hristos este o împlinire a firii umane. Minunea vindecării femeii ne des-coperă astfel cum să actualizăm primirea Domnului în suflete, pe de o parte conștien­tizând statutul nostru de făpturi minunate care îl laudă pe Dumnezeu (Psalmi 138, 14), iar pe de altă parte pe cel de creștini care, conștienți de pecetea regală, profetică și sacerdotală primită la botez, caută să modeleze umanitatea și întreaga creație după chipul lui Hristos.

Sfântul Patapie (sec. VII) s-a născut în oraşul Teba (Egipt) din părinţi binecredincioşi. Dorind să îmbrăţişeze viaţa pustnicească şi-a părăsit familia, ascultând cuvântul Sfintei evanghelii la Matei 10, 37-38: ,,Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine ”. Datorită evlaviei sale şi a vieţii desăvârşite pe care o trăia, lumea a început să vină la el. Nedorind lauda lumii, Cuviosul Patapie a părăsit Egiptul şi s-a dus la Constantinopol. Aici şi-a făcut o colibă lângă zidul marelui oraş, aproape de localitatea Vlaherna. Trăindu-şi viaţa întru sfinţenie, Cuviosul Patapie a fost învrednicit de către Bunul Dumnezeu cu darul tămăduirii. A săvârşit minuni până la bătrâneţe, când s-a mutat cu pace la Domnul, fiind îngropat în biserica Sfântului Ioan Botezătorul din Constantinopol.

Tot astăzi, Biserica sărbătoreşte pe Sfinţii Apostoli Cezar, Tihic şi Onisifor, care erau dintre cei 70 de ucenici ai Domnului.

Sfânta Ana provenea din seminţia preoţească iudaică a lui Levi. Ea era fata cea mai mică a preotului Matihian, din neamul lui Aaron, împlinindu-se astfel profeţia că Mesia va avea o dublă descendenţă: împărătească şi preoţească. Pentru că nu aveau copii, Ioachim şi Ana au fost supuşi oprobriului, deoarece la evrei familiile care nu aveau copii erau considerate că nu au binecuvântare de la Dumnezeu din cauza păcatele lor sau ale strămoşilor lor. Astfel, o veche tradiţie arată că un evreu din seminţia lui Ruben l-a umilit pe bunul Ioachim în timp ce se afla în templu spunându-i: „De ce aduci darurile tale înaintea altora? Eşti nevrednic, pentru că nu ai copii, pentru cine ştie ce păcate ascunse”. Cuvintele acestea i-au afectat foarte mult pe Dreptul Ioachim, precum şi pe Ana. Într-o zi de mare sărbătoare, slujnica Iudit, văzând-o iarăşi plângând pe Sfânta Ana, s-a apropiat de ea şi i-a spus: „Acum nu e bine să te întristezi pentru că a sosit ziua Domnului”. Ana tresări la auzul acestor cuvinte şi, îmbrăcându-se în haine de sărbătoare, a ieşit în grădină, unde, la umbra unui dafin, stătea şi se ruga lui Dumnezeu. Ascultându-i rugăciunile, Dumnezeu trimite pe îngerul Său care îi vesteşte Sfintei Ana că va avea un copil. Ioachim încă nu ştia nimic, deoarece se afla în mijlocul turmelor sale, unde, întristat fiind, se dusese pentru a fi singur. Aflând vestea bucuriei, s-a întors acasă cu nădejde în Dumnezeu. La vremea cuvenită s-a împlinit cuvântul îngerului, iar Ana cea stearpă a născut pe Sfânta Fecioară Maria.

Sfânta Prorociţă Ana era originară din oraşul Armatem, din Muntele Efraim, și căsătorită cu un bărbat din seminţia lui Levi, numit Elcana. Pentru că era stearpă şi nu făcea copii, bărbatul ei şi-a mai luat o femeie, pe Fenana, cu care a făcut copii. Mergând în casa lui Dumnezeu din Silom pentru a aduce jertfă prin mâna preotului Elim, după săvârşirea jertfelor, a primit numai o parte din acestea, pentru că nu avea copii. Lăsând pe bărbatul ei să plece acasă, Ana a rămas în continuare la templu pentru a se ruga lui Dumnezeu: „Dă-mi rod pântecelui meu şi Ţi-l voi da Ţie să-Ţi slujească în toate zilele vieţii lui!” Văzând credinţa Anei, Dumnezeu a încredinţat-o că va naşte un fiu, cu numele Samuel. Acest lucru s-a şi întâmplat, Ana ducând copilul la templu, la vârstă potrivită, pentru a-i sluji lui Dumnezeu, aşa cum făgăduise. Sfânta Prorociţă Ana a trăit lăudând pe Domnul şi prorocind, trecând cu pace la cele veşnice.

Sfinţii Mina, Ermoghen şi Evgraf au trăit în timpul împăratului Maximin Daza (305-314). În vremea aceea, în Alexandria (Egipt) au apărut mari tulburări între creştini şi păgâni. Împăratul Ma-ximin a trimis pe unul din slujitorii săi de neam atenian, pe Mina, care era creştin în ascuns, să potolească aceste tulburări, lucru pe care l-a îndeplinit. Aflându-se că este creştin, împăratul Maximin l-a trimis pe atenianul Ermoghen în Alexandria ca să îl convingă pe Mina să renunţe la credinţa creştină. Refuzând, Mina a fost întemniţat după prima zi de judecată în timpul căreia poporul auzise cum înţelepciunea creştină copleşea filosofia greacă păgână, fiind întărită de minunile săvârşite de Mina în toată Alexandria. A doua zi, Mina a mărturisit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu vitejie, deşi avea multe răni pe corp. În cele din urmă, Ermoghen a poruncit să-i taie limba și să-i scoată ochii, şi l-a trimis pentru a doua oară în temniţă. În timpul nopţii, temniţa s-a luminat şi Însuşi Mân-tuitorul Iisus Hristos s-a arătat mucenicului Mina şi l-a tămăduit. Tot în această noapte, Ermoghen s-a hotărât să îl îngroape pe fostul său prieten, pe atenianul Mina. Dimineaţa s-a dus la locul de judecată cu gândul de a înştiinţa poporul de hotărârea sa. Era sigur că Mina murise în timpul nopţii.

Când ostaşii l-au adus pe Mina din temniţă şi l-a văzut tămăduit şi strălucind de bucurie, Ermoghen a strigat: ‘Roagă-te pentru mine, adevăratule slujitor al lui Dumnezeu. Roagă-te ca şi eu, nevrednicul, să mă învrednicesc a fi sluga Dumnezeului tău’. Din acel moment, cei doi creştini atenieni, Ermoghen şi Mina, nu s-au mai despărţit. Peste câteva zile s-au strâns în Alexandria 13 episcopi şi au botezat pe Ermoghen în faţa poporului şi l-au sfinţit şi episcop al Alexandriei. Însă păgânul Rustic a înştiinţat pe împăratul Maximin de cele întâmplate. Ajungând în Alexandria, Maximin i-a adus în faţa judecăţii pe cei care fuseseră oamenii lui de încredere, Mina şi Ermoghen. Cei doi au mărturisit pe Domnul nostru Iisus Hristos chiar şi când au fost supuşi supliciilor, primind amândoi moarte martirică. În faţa acestor nelegiuiri comise de împăratul Maximin, Evgraf, fostul grefier din timpul când Mina venise judecător în Alexandria, a strigat cu mult curaj împăratului: ‘Şi eu sunt creştin şi mă lepăd de poruncile tale. Ai intrat ca un leu în cetatea noastră şi vrei să înghiţi turma lui Hristos prin închinarea la idoli şi să pierzi sfânta credinţă. Dar noi suntem gata de moarte pentru buna credinţă şi te privim ca pe o vulpe bătrână’. Neaşteptându-se la o astfel de înfruntare, Maximin s-a ridicat furios şi, luând o sabie, a retezat capul Sfântului Evgraf.

Sfântul Cuvios Daniil Stâlpnicul s-a născut în satul Vitara, de lângă orașul Samosata, pe râul Eufrat (Mesopotamia), din părinți creștini Ilie și Marta. La vârsta de 12 ani a părăsit în ascuns casa părintească și a intrat într-o mănăstire din apropierea satului natal. Sporind în nevoințe călugărești, Daniil a ajuns, împreună cu starețul său Antohie, la Sfântul Simeon Stâlpnicul. Acesta l-a chemat pe Daniil sus pe stâlp și l-a binecuvântat, prorocindu-i despre multele greutăți pe care avea să le îndure. După moartea starețului, monahii l-au ales pe Daniil în locul lui. Însă Daniil a renunțat la această vrednicie și a fugit la Sfântul Simeon și apoi la Constantinopol. Nouă ani a stat într-un templu părăsit la Filemporon. Urmând Sfântului Simeon, Daniil s-a retras într-un munte dintre mare și Constantinopol. Un prieten i-a făcut un stâlp cu grilaj. Patriarhul Ghenadie I al Constantinopolului l-a hirotonit preot. Înțeleptul Chir, fostul conducător al Frigiei, a ajuns episcop al orașului Cotilia și avea o singură fiică, pe Alexandra, și era chinuită de diavol. Cuviosul Daniil a tămăduit-o. Drept mulțumire, Chir a scris despre el următoarele: „Între pământ și cer stă un bărbat lovit de pretutindeni de vânt și nicidecum nu se teme. Cu hrana cerească se hrănește și bea vânt în setea lui, sprijinindu-și picioarele pe un turn înalt, urmând lui Simeon. El propovăduiește pe Fiul Maicii Domnului, cea neispitită de nuntă”. Multe alte minuni a săvârșit Cuviosul Daniil Stâlpnicul, tămăduind pe cei care veneau la el. Împăratul Leon cel Mare (457-474) îi cerea adesea sfatul Cuviosului Daniil, care i-a prorocit focul ce a cuprins Constantinopolul în seara sărbătoririi Sfântului Mamant (2 septembrie), când au ars opt suburbia, și i-a prorocit, de asemenea, că regele vandalilor, Genseric, care năvălise asupra Alexandriei, nu va obține nici o victorie. În timpul ereziei lui Eutihie, Cuviosul Daniil a coborât de pe stâlp și a venit în Constantinopol pentru a-i întări pe credincioși împotriva ereticilor. Cuviosul Daniil Stâlpnicul s-a mutat la Domnul în anul 490, fiind în vârstă de 80 de ani și 3 luni.

Sfântul Cuvios Luca Stâlpnicul cel Nou a trăit în timpul împăraților Romano I (919-944) și Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959). Era originar din Anadol (Anatolia - Asia Mică), fiul binecredincioșilor Cristofor și Calia. În timpul războiului cu bulgarii, Luca a fost soldat de rând. A scăpat cu viață din acel război și s-a călugărit, sporind în viața duhovnicească. S-a învrednicit de la Bunul Dumnezeu de darul facerii de minuni. După ce a stat trei ani pe un stâlp, s-a dus în Olimp, apoi în Constantinopol și în Calcedon. Acolo a trăit încă 45 de ani, tot pe un stâlp.

Sfântul Ierarh Spiridon s-a născut în cetatea Aschia, din Cipru, pe la anul 270 şi a trăit până pe vremea împăratului Constantin cel Mare (306-337) şi a lui Constanţiu (337-361), fiul lui. Era simplu şi smerit cu inima. La început a fost păstor de oi, apoi s-a căsătorit, iar după moartea soţiei sale a fost ales episcop în Trimitunda, aproape de Salamina. Pentru că Dumnezeu i-a dat harul tămăduirilor, a fost numit făcător de minuni. În vreme de secetă a adus ploaie pe pământ; prin rugăciunea lui a oprit ploaia cea peste măsură; a pus capăt foametei pricinuite de vânzătorii de grâu, dărâmându-le hambarele în care ţineau grâul; a preschimbat şarpele în aur, iar, după ce a scăpat pe sărac din lipsă, a prefăcut iarăşi aurul în şarpe; a oprit curgerile râurilor, şi a întors pe păcătoşi, făcându-i să-şi mărturisească păcatele. În vremea prigonirii creştinilor de către împăraţii Maximian (286-305) şi Galeriu (305-311), sfântul a fost prins şi, mărturisind pe Hristos, i s-a scos ochiul drept, i s-a tăiat pulpa stângă şi a fost aruncat în temniţă, dar mai apoi a fost eliberat. A luat parte la Sinodul cel dintâi de la Niceea, din anul 325, fiind unul dintre cei 318 părinţi episcopi care au mărturisit apostoleasca învăţătură, că Fiul lui Dumnezeu este cu adevărat de o fiinţă cu Tatăl. Sfântul Spiridon a arătat printr-o minune taina Sfintei Treimi, şi anume, luând o cărămidă, a făcut, prin rugăciune, ca ea să se desfacă în elementele din care era alcătuită: pământ, apă şi foc. Murind Irina, fiica lui, o femeie i-a cerut banii pe care îi încredinţase spre păstrare fiicei lui; iar acesta, neştiind unde erau puşi, a întrebat-o pe cea moartă şi, aflând de la ea locul unde erau, i-a dat înapoi femeii. Sfântului Spiridon i se arătau îngerii, care slujeau la Sfânta Liturghie împreună cu el. Iar întâmplarea cu cei care au încercat să-i fure oile de la turmă, ne arată cât era de îndurător şi de milostiv, încât nu numai că a dezlegat pe hoţii care fuseseră legaţi cu lanţuri nevăzute toată noaptea şi i-a vindecat de orbire, dar le-a dat la plecare şi un berbec, îndemnându-i să-şi schimbe viaţa. Şi aşa, ocârmuind bine turma credincioşilor încredinţată lui, s-a mutat la Domnul la 12 decembrie în anul 348, iar sfintele lui moaşte sunt păstrate în mare cinste, până în ziua de astăzi, într-o raclă de mult preţ, în insula Corfu.

Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut în anul 1624 la Suceava, în familia Barilă, primind la botez numele Dimitrie. Părinţii săi, Leontie şi Maria-Misira, binecredincioşi creştini, români de neam, aveau rudenii în Transilvania şi în ţinutul Liovului, din Polonia. Tânărul Dimitrie Barilă a învăţat carte de la cei mai renumiţi dascăli din Moldova şi la şcoala Frăţiei Ortodoxe de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Liov. Dăruit de Dumnezeu cu o deosebită agerime a minţii, şi-a agonisit încă din anii copilăriei şi ai tinereţii multă ştiinţă de carte. A cercetat cu multă râvnă dumnezeieştile Scripturi şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi a deprins cu mult drag meşteşugul tâlcuirii scrierilor sfinte în limba română, pentru că învăţase a vorbi şi a scrie şi în alte limbi: greacă, latină, slavonă, polonă şi ucraineană. Pe lângă învăţătura adunată cu migală de la mulţi dascăli, la şcoala Mănăstirii Probota a deprins şi învăţătura cea duhovnicească: rugăciunea, ascultarea, smerenia şi nevoinţele monahale. A primit îngerescul chip al călugăriei în această sfântă mănăstire la anul 1649, odată cu numele de Dosoftei. Iubitor de înţelepciune şi vrednic împlinitor al ostenelilor călugăreşti, Cuviosul Dosoftei a sporit în dragoste şi rugăciune, devenind părinte duhovnicesc şi stareţ al obştii de la Probota. Timp de mai mulţi ani, el a călăuzit pe monahi, întărindu-i în buna nevoinţă şi în cunoaşterea Sfintei Scripturi. Datorită faimei sale de cărturar şi virtuţilor care-i luminau chipul şi faptele, ieromonahul Dosoftei a fost chemat de Dumnezeu la slujirea arhierească. În anul 1658 este episcop de Huşi, după un an trece în scaunul vlădicesc de la Roman, iar în 1671 este ales mitropolit al Moldovei. Blând şi smerit, înaltul ierarh uimea pe toţi prin înţelepciunea şi bunătatea sa. Cronicarul Ion Neculce îl descrie astfel: „Acest mitropolit Dosoftei nu era om prost (simplu) de felul lui. Şi era neam de mazâl, preaînvăţat; multe limbi ştia: elineşte, sloveneşte, şi altă carte şi-nvăţătură adâncă. Deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră, pe ceastă vreme nu este om ca acela”. Iubitor şi trăitor al dreptei credinţe, purtător de grijă faţă de păstoriţii săi în vremuri „nepaşnice pentru ţară”, cu dese schimbări de domni, Sfântul mitropolit Dosoftei al Moldovei şi-a împlinit îndatorirea de păstor sufletesc prin punerea în lucrare a darurilor pe care i le-a dat Dumnezeu din belşug, mai ales prin traducerea şi tipărirea de carte sfântă în limba română. În liniştea chiliei sale din patria natală sau aflat în pribegie, sfântul a dăruit Bisericii şi neamului românesc lucrări de mare valoare. Primele cărţi tipărite au fost Psaltirea în versuri şi Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (Uniev, 1673). Înţelegând în Duhul Sfânt poezia psalmilor, i-a transpus în versuri româneşti, ca să apropie tot mai mult de sufletul poporului comoara de lumină şi de har a cuvântului dumnezeiesc. Recunoscut ca autoritate teologică, a revizuit traducerea făcută de spătarul Nicolae Milescu la Vechiul Testament, text care va fi inclus în Biblia de la Bucureşti, din 1688. În toamna anului 1673 a plecat în pribegie în Polonia, din pricina schimbărilor de domn în ţară şi a convingerilor sale antiotomane. În 1674 a fost înlocuit în scaunul mitropolitan de la Iaşi cu Teodosie, episcopul de Roman. În anul următor, mitropolitul Dosoftei este readus în demnitatea sa chiriarhală, iar Teodosie se retrage la Mănăstirea Bogdana, apoi la Mănăstirea Brazi, unde va primi moarte martirică din partea năvălitorilor tătari (†1694, prăznuit ca sfânt la 22 septembrie). După refacerea tipografiei de la Iaşi, mitropolitul Dosoftei a tipărit noi cărţi de slujbă şi de învăţătură în limba română: Psaltirea de-nţăles (1680), cu text paralel în română şi slavonă, Dumnezăiasca Liturghie (1679 şi 1683), Molitvănic de-nţăles (1681). Între anii 1682-1686 a tradus după izvoare greceşti şi slavone şi a tipărit în limba română Viaţa şi petrecerea Sfinţilor, în patru volume. Lucrarea a rămas neterminată din cauza plecării forţate în Polonia. Această carte deosebit de necesară pentru folosul duhovnicesc al Bisericii arată darul de mare cărturar al mitropolitului Dosoftei dar şi dragostea sa pentru sfinţi şi pentru sfinţenie. De aceea, el scrie despre sfinţii cuvioşi români pe care i-a cunoscut personal şi despre alţii pe care poporul îi cinstea cu multă evlavie: „Dară tocma şi din rumâni mulţi sfinţi sânt, carii am şi văzut viaţa şi traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneţ şi Rafail de Agapia, i-am sărutat şi svintele moştii. Apucat-am în zilele noastre părinţi nalţi la bunătăţi şi-n podvig, şi plecaţi la smerenie adâncă: Părintele Chiriac de Beserecani, gol şi ticăloşit în munte 60 de ani, şi Chiriac de Tazlău, Epifanie de Voroneţ, Partenie de Agapia. Dară Ioan de Râşca, arhiepiscopul acel svânt şi minunat, Inochentie de Pobrata şi Istatie!”. În 1686 regele polon Ian Sobieski (1674-1696), în campania sa antiotomană, a intrat în Moldova pentru a-l atrage de partea sa pe voievodul Constantin Cantemir (1685-1693). Luat ostatec împreună cu tezaurul Mitropoliei şi cu moaştele Sfântului Ioan cel Nou, mitropolitul Dosoftei a trăit ultimii ani ai vieţii sale pământeşti departe de ţară. Aici a continuat lucrarea sa cărturărească şi a păstrat mereu legătura cu ierarhii ortodocşi de la Moscova şi de la Kiev. Pentru a aplana conflictele teologice privind epicleza euharistică, adică momentul pogorârii Sfântului Duh la Dumnezeiasca Liturghie, mitropolitul moldovean a tradus din greceşte în slavo-rusă, scrieri ale Sfinţilor Părinţi: Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul, Gherman al Constantinopolului, Simeon al Tesalonicului, argumentând astfel dreapta învăţătură a Bisericii Ortodoxe. Păstor dreptcredincios şi jertfelnic, Sfântul Ierarh Dosoftei a îndurat cu demnitate asprimile şi lipsurile, purtând de grijă comunităţii sale ortodoxe care se afla în Polonia. Sfinţenia vieţii lui strălucea nu numai asupra fiilor duhovniceşti, ci însuşi regele Ian Sobieski venea adesea la castelul de la Stryi, unde locuia mitropolitul Moldovei, ca să asiste la slujbe cu familia şi să-i dea cinstirea cuvenită. În ciuda presiunilor care s-au făcut asupra lui, Sfântul Ierarh Dosoftei a refuzat trecerea la uniaţie şi a rămas ortodox până la moartea sa, în 13 decembrie 1693. Din mărturiile călugărilor care l-au însoţit în surghiun, aflăm că sfântul şi-a cunoscut vremea chemării sale la Domnul, pentru care s-a pregătit prin rugăciune şi milostenie. Blândul Ierarh Dosoftei a fost înmormântat la Biserica Naşterea Domnului din Jolkiew, astăzi în Ucraina. Pătimind încercări şi multe necazuri în această viaţă, Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei, rămâne peste veacuri un teolog al întregii Ortodoxii, ierarh cu viaţă sfântă şi neîntrecut învăţător al dreptei credinţe în limba poporului său. Luminat de harul Duhului Sfânt, el a slujit cu dragoste Biserica Mântuitorului Hristos, cu smerenie şi fapte minunate. A fost canonizat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în şedinţa din 5-6 iulie 2005.

Sfinții Mari Mucenici Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie și Orest au trăit în timpul împăraților păgâni Dioclețian și Maximian (248-305 d.H.), în vremea când Dioclețian îi numise pe Lysias și pe Agricola administratori și stăpâni peste ținuturile din Răsărit. Cei cinci mucenici erau creștini din strămoși, însă nu-și dădeau credința pe față de frica tiranilor persecutori. Sfântul Eustratie era funcționar roman. Având dorința de a mărturisi, și-a înmânat centura sa unei slugi, poruncindu-i s-o așeze în Sfânta Biserică din Arávraka, gândind că dacă preotul Auxentie va lua cureaua atunci când va intra în Biserică, va primi aceasta ca pe un semn dumnezeiesc să meargă mai departe, să-și mărturisească credința și să sufere moartea mucenicească pe care mult și-o dorea. Slujitorul a făcut ceea ce îi poruncise Sfântul, iar când s-a întors, i-a dat de știre că preotul luase centura. Astfel, Sfântul s-a încredințat că mărturisirea sa se va sfârși cu bine. Curând după aceea, s-a înfățișat înaintea lui Lysias împreună cu alți sfinți dornici și pregătiți de mucenicie, mărturisind cel dintâi și cu îndrăzneală faptul că el crede în Hristos. Lysias l-a destituit din funcție și le-a poruncit călăilor să îl supună la chinuri groaznice. Mucenicul însă, prin lucrarea minunată a lui Dumnezeu, a rămas sănătos. Această minune l-a determinat și pe Sfântul Evghenie să-și mărturisească credința în Hristos. Călăii i-au pus apoi Sfântului Eustratie în picioare încălțări din fier cu cuie pe dinăuntrul lor și l-au condus din Sevastia până la Nicopolele Armeniei, împreună cu Evghenie. Văzându-l condus în acest fel pe drumul spre Nicopole, i s-a alăturat Sfântul Mardarie, care îl fericea pentru vitejia și curajul său. Când Lysias s-a așezat la judecată, a poruncit să fie adus înaintea lui preotul Auxentie, pe care tiranul s-a străduit să îl silească să se întoarcă la idolatrie, dar acesta a refuzat cu tărie, așa că Lysias a poruncit să i se taie capul, și așa s-a săvârșit Sfântul Auxentie. Pe urmă a fost adus la judecată Sfântul Mardarie. Dar și acesta, în ciuda strădaniei depuse de tiran, a rămas credincios lui Hristos, fiind supus la torturi. Mai întâi i-au străpuns cu fiare gleznele, apoi au trecut sfori prin găuri, spânzurându-l cu capul în jos și arzându-i spinarea și rărunchii cu fiare înroșite în foc, și așa s-a sfârșit Sfântul Mucenic Mardarie, dându-și sufletul său în mâinile Domnului. Adus la judecată, Sfântul Evghenie a rămas și el neclintit în credința lui în Hristos. Călăii i-au tăiat limba din rădăcini și i-au zdrobit picioarele cu bâte. În astfel de chinuri și-a dat Sfântul Mucenic Evghenie sufletul în mâinile Domnului. Odată, pe când Lysias a mers pe câmpul de exerciții pentru vedea antrenamentele soldaților, un ostaș care se numea Orest, creștin într-ascuns, a aruncat cu sulița la țintă și i s-a des-coperit crucea pe care o purta la gât, vădindu-i credința. La porunca lui Lysias, ceilalți soldați l-au legat pe Orest în aceeași temniță cu Sfântul Eustratie, dar apoi Lysias i-a trimis în Sevastia, pentru a fi judecați acolo de Agricola. Lysias se temea ca nu cumva din nou Sfântul Eustratie să facă minuni și să atragă și pe alții la credința în Hristos. Înaintea lui Agricola, Sfântul Eustratie, care era foarte învățat, i-a expus pe larg toată iconomia lui Hristos pentru mântuirea oamenilor, uimindu-i cu cuvântul său, dar și mâniindu-l peste măsură pe tiran. Închis în temniță, a fost vizitat noaptea de episcopul Sevas-tiei, Sfântul Vlasie, care l-a împărtășit cu Trupul și Sângele Mântuitorului. După mai multă vreme, tiranul i-a scos din temniță și le-a poruncit călăilor să-i ucidă cu chinuri, punându-l pe Sfântul Orest pe un pat de fier înroșit în foc, și așa și-a dat acela sufletul în mâinile Domnului, iar pe Sfântul Eustratie l-au aruncat înăuntrul unui cuptor și așa a luat de la Domnul coroana muceniciei.

Sfânta Lucia era din Siracuza Siciliei și era logodită. Îmbolnăvindu-se mama ei, a plecat cu ea la Catana, ca să se roage Sfintei Mucenițe Agata să o izbăvească sfânta de curgerea de sânge. Când a ajuns la Catana a văzut în vis pe Sfânta Agata. Sfânta i-a făgăduit mamei ei tămăduire de boală, iar ei i-a vestit mai dinainte suferințe mucenicești pentru Hristos. După însănătoșirea mamei sale, Sfânta Lucia a împărțit toate averile sale săracilor și era gata să mărturisească pe Hristos. Fiind pârâtă de logodnicul ei, a fost dusă înaintea lui Pashasie, domnul cetății, care a poruncit să o ducă într-o casă de desfrâu, ca să fie necinstită. Prin harul lui Hristos însă a rămas curate. Pentru că aceia și-au pierdut nădejdea că o mai pot mișca din loc, și pentru că nici n-au putut-o arde cu focul ce-i aprinseseră acolo unde sta, căci sfânta era păzită de Dumnezeu, i-au tăiat capul cu sabia.

Sfinții Tirs și Calinic au pătimit pentru Mântuitorul Iisus Hristos în timpul persecuţiei împăratului Deciu (249-251), din porunca guvernatorului Cumbriciu. Mucenicul Tirs a mărturisit cu mult curaj înaintea judecătorului faptul că a ales credinţa creştină deoarece ea este curată şi adevărată. În urma acestei mărturisiri, el a fost supus torturilor. Spre fericirea creştinilor şi spre mirarea păgânilor Mucenicul Tirs s-a vindecat de rănile sale astfel încât Cumbriciu, ca să scape din încurcătură, a amânat judecata pentru a doua zi. Noaptea, episcopul Cezareei a venit în temniţa Mucenicului Tirs şi l-a botezat, acesta fiind numai catehumen. A doua zi, la judecată, alături de Cumbriciu a venit şi Silvan, un căpitan trimis de împărat să urmărească pe creştini. Din porunca lui Silvan, Tirs a fost supus la chinuri și mai grele. Fiind nevoiţi să plece în Apamia, Cumbriciu şi Silvan l-au luat cu ei pe Tirs. Însă în câteva zile cei doi judecători au murit. Mucenicul Tirs a mai stat 23 de zile în temniţă până la venirea noului judecător, Vavd. A fost legat în sac şi aruncat în mare, dar cu ajutorul Bunului Dumnezeu el scapă şi îndemnat fiind să jertfească zeilor, nu face acest lucru şi, în chip mi-nunat, statuile se prăbuşesc. Păgânii din Cezareea au fost tulburaţi mai ales de creştinarea lui Calinic, preotul păgân din oraş. Calinic căzuse la picioarele Sfântului Mucenic Tirs şi striga: Dumnezeul cel mărturisit de Tirs care face minuni prea slăvite, primeşte-mă şi pe mine ca un ostaş de curând ales şi mă întăreşte împotriva celor ce vrăjmăşesc numele Tău! Calinic a fost ucis cu sabia, iar Tirs a îngenuncheat, s-a rugat lui Dumnezeu şi făcându-şi semnul crucii şi-a dat sufletul său lui Dumnezeu după atâtea minuni săvârşite.

În primăvara anului 303 a început a zecea persecuţie împotriva creştinilor din porunca împăratului Diocleţian (284-305). Sfinţii Filimon şi Apolonie au trăit pe vremea acestui împărat și a lui Arian, ighemonul Tebaidei Egiptului. Chipul muceniciei lor a fost așa: au fost prinși și duși înaintea ighemonului 37 de creștini. Printre aceștia se afla și un creștin cu numele Apolonie, anagnost al Bisericii. Când a fost amenințat cu chinurile, Apolonie s-a spăimântat și a dat patru galbeni lui Fi-limon, cântărețul din fluier, ca să-i ia locul și să aducă jertfe idolilor în locul lui; totodată i-a dat și hainele sale. Filimon, odată cu îmbrăcarea hainelor lui Apolonie, a îmbrăcat și credința în Hristos, și când a fost îndemnat să jertfească idolilor, a mărturisit pe Hristos. Când ighemonul a poruncit să vină Filimon ca să cânte din fluier, pentru că prin cântecele sale să cânte și să ademenească pe cel ce nu voia să jertfească idolilor, să-l facă să socotească bune, pe cele din lumea aceasta, să-și schimbe credința și să jertfească idolilor, atunci s-a aflat că Filimon era cel din stadion și că el ținea locul lui Apolonie. Mulți l-au sfătuit și l-au îndemnat stăruitor să se lepede de Hristos, dar n-a fost înduplecat. Ighemonul l-a luat în râs, spunându-i că în zadar se ostenește odată ce n-a primit botezul creștinilor. Sfântul Filimon însă s-a rugat și s-a pogorât ploaie numai peste ei. Toți cei de față s-au minunat, iar Sfântul Filimon a luat încredințare că s-a pogorât peste ei din cer apa botezului său, pentru că nimeni nu îndrăznea să-l boteze de frica ighemonului. Sfântul Filimon s-a rugat apoi și pentru fluierele lui, pe care le dăduse lui Apolonie. Și s-a pogorât foc din cer, care a ars și a mistuit fluierele în mâinile lui Apolonie. Și fiindcă Apolonie a fost pricina credinței lui Filimon în Hristos, a fost prins și el. Dus înaintea ighemonului, a propovăduit credința lui Hristos. Pentru aceasta au fost supuși amândoi la felurite chinuri. Când Sfântul Filimon a fost atârnat de un măslin și săgetat, o săgeată s-a îndreptat spre ighemon și i-a străpuns ochiul. Sfântul Filimon a spus mai dinainte ighemonului că i se va vindeca ochiul cu minune, dacă după mucenicia lui va lua țărână de pe mormântul său. Apoi au fost tăiate capetele Sfinților Filimon și Apolonie. Ighemonul s-a dus în ziua în care au fost îngropați sfinții la mormântul Sfântului Filimon, a făcut cum îi spusese sfântul și s-a făcut sănătos. Pentru aceasta a crezut și el și cei dimpreună cu el în Hristos și s-au botezat. Când împăratul Dioclețian a aflat că ighemonul s-a făcut creștin, a trimis de l-a adus la el, l-a legat cu lanțuri, i-a atârnat o piatră de gât, și l-a aruncat în mare. Moaștele Sfântului Arian au fost aduse la uscat și au fost îngropate de slujitorii săi.

Cina este bucuria deplină a întâlnirii cu Dumnezeu întru Împărăția Sa la sfârșitul istoriei pământești, care va continua în alt mod în Împărăția lui Dumnezeu. Mulți în istorie au fost chemați prin felurile moduri de către Dumnezeu. Este destul să ne amintim de câte ori Dumnezeu S-a adresat celor bine­plăcuți Lui în Vechiul Legământ: profeților, oamenilor drepți, celor care L-au urmat, dar și celor care nu au ascultat de cuvântul Lui. Cina îi privește pe toți oamenii, și pe savanți, și pe oamenii simpli, și pe cei care trudesc la pământ, dar și pe cei care au primit multe daruri, de multe ori nemulțumind lui Dumnezeu pentru acestea. Și dintre unii, și dintre alții au fost oameni care au refuzat invitația de a participa la Euharistie, adică la Sfânta Liturghie, dar și invitația de a deveni moște-nitori sau cetă­țeni ai Împărăției cerurilor. Cina despre care ne vorbește Evanghelia de astăzi este fiecare Euharis­tie, fiecare Liturghie. Dumnezeu ne așteaptă pe toți, întrucât le-a spus ucenicilor: «Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea». Astfel, împlinirea chemării Mântuitorului o facem participând la fiecare Liturghie…”.

Sfântul Elefterie a trăit în veacul al doilea după Hristos. Părinţii săi erau din Roma, tatăl său, Eugeniu, fiind păgân şi mare dregător al Imperiului, iar mama sa, Antia, primind credinţa creştină de la ucenicii Sfântului Apostol Pavel. Însă Elefterie a rămas de mic orfan de tată şi a fost crescut numai de mama sa, care îl aducea adesea la biserică şi îl încredinţa preoţilor ca să-l înveţe Sfintele Scripturi.

Pentru bunele lui deprinderi, credinţa dreaptă, iscusinţa minţii şi darul cuvântului, a fost hirotonit diacon la vârsta de 15 ani şi preot la 18 ani; la vârsta de 20 de ani a fost rânduit episcop al Iliricului.

Atunci a trecut marea din Italia în Iliric şi a început a propovădui Sfânta Evanghelie, prin purtare, prin minuni şi prin cuvânt, în cetatea Avlon (astăzi Vlore, în Albania) şi în împrejurimi. Sfântul Elefterie a atras pe mulţi la credinţă. De aceea, împăratul Adrian (117-138) a dat poruncă să fie prins şi adus înaintea lui, iar Sfântul, mărturisind luminat pe Hristos - Dumnezeu adevărat, iar pe idoli defăimându-i, a fost dat la chinuri. Atunci împăratul a poruncit ca Sfântul să fie culcat pe un pat de aramă înroşit în foc. L-au aruncat apoi într-un vas plin cu untură şi smoală clocotită, dar, cu puterea lui Hristos, a fost păzit nevătămat. Sfătuit de prefectul Coremon, împăratul a făcut un cuptor cu ţepuşe ascuţite de o parte şi de alta. Însă, la rugăciunea Sfântului, Coremon însuşi, umplându-se de Duh Sfânt, a intrat el mai întâi în cuptor şi a ieşit nevătămat, mărturisind că Hristos este Dumnezeu, pentru care i s-a tăiat capul. Sfântul Elefterie, ieşind şi el neatins din cuptor, a fost aruncat în temniţă la porunca tiranului. Apoi a fost legat de un car tras de cai sălbatici. Dezlegat însă de îngeri, s-a dus într-un munte înalt, unde trăia între fiarele sălbatice, care se îmblânzeau atunci când sfântul le grăia cuvintele lui Dumnezeu. Auzind împăratul că a scăpat, a trimis ostaşi ca să-l prindă, dar sfântul i-a îndrumat la Hristos şi i-a botezat. Iar toţi cei care au crezut în Hristos erau ca la cinci sute. Fiind prins în cele din urmă, sfântul a fost dus iarăşi în faţa împăratului, care l-a dat spre mâncare fiarelor sălbatice. Dar, scăpând nevătămat, împăratul a poruncit la doi ostaşi de l-au ucis cu suliţele şi astfel şi-a dat fericitul său suflet în mâna Ziditorului. Mama lui, Sfânta Antia, pe când îl îmbrăţişa şi-l săruta pe fiul ei ucis de păgâni, a mărturisit şi ea că este creştină, pentru care i s-a tăiat capul cu sabia. Sfintele lor moaşte au fost duse din Roma în cetatea Rieti, dar părţi din ele s-au răspândit în lumea creştină, găsindu-se şi la noi în ţară, la biserica „Sfântul Elefterie” din Bucureşti, precum şi la alte biserici şi mănăstiri.

Sfânta Muceniţă Suzana a trăit pe vremea împăratului Maximian. Era de loc din Palestina și tatăl ei era păgân şi mama evreică. Sfânta însă a fugit de necredinţa celor doi, a alergat la Hristos şi a primit botezul de la episcopul Silvan. După moartea părinţilor, a împărţit toată averea la săraci şi a slobozit din jugul robiei pe robii şi roabele sale. S-a îmbrăcat în haine bărbăteşti, şi-a tuns părul şi a intrat într-o mănăstire de călugări, schimbându-şi numele în Ioan. Când a venit ighemonul Alexandru în Elefterupole şi a adus jertfe idolilor, sfânta, de bunăvoie, s-a dus acolo şi numai prin rugăciunea ei a dărâmat la pământ idolii. Pârâtă ighemonului, a fost dusă înaintea lui şi a fost supusă la felurite chinuri şi la sfârşit a fost aruncată în foc. Acolo şi-a dat duhul lui Dumnezeu.

Tot astăzi, Biserica sărbătoreşte pe Cuviosul Pavel, care a schimnicit în muntele Latro.

Sfântul Proroc Agheu s-a născut în Babilon și a trăit cu 470 de ani înainte de Hristos. De tânăr a venit în Ierusalim, împreună cu iudeii aduși de Zorobabel și de arhiereul Iosua, și a fost unul dintre ultimii proroci ai Vechiului Testament. După ce au venit din robie, iudeii au început să reconstruiască templul, așa cum își promiseseră pe când erau încă în robie, că, dacă vor scăpa, vor reconstrui Templul Sfânt. Însă fiind cuprinși de grijile pământești, foarte mulți evrei renunțaseră la acest gând. În acest context, Bunul Dumnezeu ridică în mijlocul evreilor pe Prorocul Agheu și pe tânărul Proroc Zaharia, care s-au prezentat înaintea lui Zorobabel și a arhiereului Iosua rugându-i să îndemne poporul la refacerea templului și la reînceperea lucrului. În cuvântarea lui, prorocul i-a încredințat că Dumnezeul părinților, al lui Avraam, Isaac și Iacov, va fi cu ei, ajutându-i. Prorocul Agheu îi mustra pe toți că au uitat legământul și că se îngrijesc mai mult de treburile personale (Agheu 1, 7-14). În anul 515 î.Hr., adică al șaselea al domniei lui Darius Histaspe, conducătorul perșilor, al Babilonului și al Ierusalimului, s-a făcut sfințirea noului templu. Bătrânul Proroc Agheu putea să fie mulțumit. A trecut la Domnul cu pace și a fost îngropat lângă mormintele părinților, ca unul ce făcea parte din seminția lui Levi.

Sfânta Teofana a fost prima soție a împăratului Leon al VI-lea Înțeleptul (886-911), cu care s-a căsătorit în iarna anului 881 sau 882, când era numai prinț moștenitor, mai mult din porunca tatălui său, Vasile I Macedoneanul (867-886). Teofana s-a născut într-o familie de mari dregători din Constantinopol. Istoricul Charles Diehl spune că, deși era ‘foarte drăguță și credincioasă’, căsnicia ei nu a fost fericită. Tânărul prinț era îndrăgostit de Zoe, fiica lui Stylien Zautzes, comandantul gărzii imperiale, cu care s-a și recăsătorit după moartea Teofanei, la 10 noiembrie 893. Bănuind că soțul ei, care nu împlinise 20 de ani, nu îi este credincios, s-a plâns socrului, fără să știe ceva din ura dintre tată și fiu și fără să bănuiască ce mare rău îi făcea soțului ei. De asemenea, Teofana nu știa că împăratul nu vede în jurul său decât intrigi și comploturi ca să-l răstoarne de pe tron și nu avea cunoștință că împăratul se lăsa condus de călugărul Santabarenos, pe care mulți oameni din vremea lui îl bănuiau de vrăjitorie. Istoricul Ch. Diehl spune despre Teofana că ‘era o femeie virtuoasă, foarte preocupată de operele de binefacere și mai ales de dragostea divină… Zi și noapte, ea se înălța către Dumnezeu cântând psalmi și spunând rugăciuni neîncetate. Căuta să se apropie de El prin operele sale de caritate. Toții banii care-i treceau prin mâini, toate aceste bunuri așa de prețioase pentru oameni le împărțea săracilor; strălucitoarele veșminte le dădea celor lipsiți; se îngrijea de nevoile văduvelor și orfanilor, îmbogățea mănăstirile iubind călugării ca pe niște frați. Noaptea se scula din patul imperial, spre a se întinde într-un colț, pe o rogojină acoperită cu o stofă aspră de pe care se ridica din oră în oră și se ruga lui Dumnezeu’. Toate acestea i-au grăbit sfârșitul. La 10 noiembrie 893, când a murit, încă nu împlinise vârsta de 30 de ani. A fost îngropată în Biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol, unde se odihnea și mica Evdochia, fiica ei. În curând, numeroase minuni și vindecări miraculoase, întâmplate la mormântul ei, au vestit întregului Bizanț virtuțile fostei suverane.

Când orașul sfânt a fost cucerit de împăratul Nabucodonosor, Daniel a fost dus în robia Babilonului, în anul 597, împreună cu regele Ioachim al iudeilor și cu alți tineri iudei, între care și trei prieteni buni ai lui Daniel: Anania, Azaria și Misail. Ca să poată lega poporul robit de năzuințele statului babilonian, împăratul Nabucodonosor a poruncit lui Aspenaz, mai marele palatului său, să-i dea la școală, să-i învețe carte și limba haldaică. Împăratul voia să facă din ei slujitori credincioși tronului. Pentru aceasta le-a schimbat și numele: Daniel a fost numit Baltazar, Anania - Sedrah, Azaria - Abdenago, iar Misail - Misah. Daniel și prietenii săi au învățat limbile acadiană, asiriană și haldaică, istoria, geografia, religia cu zeii cei numeroși, precum și alte multe științe. Sfânta Scriptură arată că Daniel și prietenii lui țineau foarte mult la legea părintească și că nu uitaseră nici o clipă Ierusalimul. Deși aveau dreptul să mănânce și să bea din masa împăratului, ei s-au hrănit cu semințe ca să nu se spurce. Dumnezeu le-a răsplătit curăția cu înțelepciune și frumusețe. Acest lucru este amintit de Biserica Ortodoxă în rugăciunea de binecuvântare a colivei unde citim: Doamne, Cel ce ai plinit toate cu cuvântul Tău și ai poruncit pământului să scoată multe feluri de roade spre îndulcirea și hrana noastră; Care pe cei trei tineri și pe Daniel care erau în Babilon, fiind hrăniți cu semințe i-ai arătat mai frumoși decât cei ce erau hrăniți cu multe desfătări. Daniel a fost învrednicit în chip deosebit cu darul de a explica viziuni și visuri și de a prezice viitorul. Astfel, Daniel a tâlcuit mai multe vise ale împăratului (Daniel II, 44; IV, 24). Datorită intrigilor slujitorilor babilonieni care i-au spus împăratului Nabucodonosor că cei trei prieteni ai lui Daniel au refuzat să se închine unei statui a împăratului, aceștia au fost aruncați într-un cuptor încins, însă Dumnezeu i-a ocrotit și focul s-a prefăcut în rouă (Daniel III, 17). Tot Daniel a explicat și împăratului Belșațar cuvintele Mene, mene, tekel, ufarsin (Daniel V, 25-26), care îi prevesteau sfârșitul datorită nelegiuirilor sale. În aceeași noap-te împăratul a fost ucis, iar Babilonul a fost cucerit de regele Darius I al perșilor (anul 518 î.Hr.). Dregătorii persani îl urau pe Daniel, pentru că și noul cuceritor îl cinstea pentru înțelepciunea lui. De aceea, l-au rugat pe regele Darius să dea poruncă scrisă ca timp de 30 de zile nimeni să nu se închine altui Dumnezeu decât numai regelui, iar cine nu se supune să fie aruncat într-o groapă cu lei. Daniel s-a rugat în continuare lui Dumnezeu, așa cum făcea și mai înainte (Daniel VI, 11). Regele s-a văzut nevoit să își respecte porunca și l-a aruncat pe Daniel în groapa cu lei, însă Bunul Dumnezeu a avut grijă de robul său și leii nu s-au apropiat de el (Daniel VI, 17-29). Deosebit de importantă este prorocia lui Daniel asupra timpului care va trece până la venirea Mântuitorului și dărâmarea templului (Daniel IX, 24-27). Sfântul Proroc Daniel a trăit aproape 90 de ani și a fost ales de Dumnezeu să susțină poporul evreu pe lângă stăpânitorii țării sale. Scopul misiunii sale profetice a fost nu numai de a întări nădejdea evreilor în viitorul Mântuitor, ci și de a face cunoscut printre păgâni pe adevăratul Dumnezeu.

Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul s-a născut într-un sat nu departe de Rădăuţi, din părinţi binecredincioşi, primind la botez numele de Dimitrie. Iubind cele duhovniceşti, a părăsit încă de la vârsta de 16 ani casa părintească şi a intrat în obştea mănăstirii din Rădăuţi, închinată Sfântului Nicolae, nevoindu-se şi sporind în credinţă şi în fapte bune, în rugăciune şi în privegheri de toată noaptea. Se îndeletnicea zilnic cu citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi şi a cărţilor de slujbă, arătând ascultare şi smerenie în toate cele încredinţate lui de stareţul acestei obşti. Ca răsplată a nevoinţelor sale a primit chipul îngeresc, cu numele de David, însă râvna pentru nevoinţele duhovniceşti mai aspre l-a îndrumat către mănăstirea Sfântului Leontie de la Rădăuţi, aproape de satul Laura de astăzi. Aici, lucra ziua împreună cu vieţuitorii mănăstirii, iar noaptea se ruga în chilia sa necontenit. Văzându-i râvna şi simţindu-i dorinţa neîncetată după Dumnezeu, stareţul mănăstirii i-a dat schima cea mare, la sfatul părintelui său duhovnic, primind numele de Daniil. După primirea schimei celei mari s-a retras, cu binecuvântarea stareţului său, lângă pârâul Viţău, în pădurile din jurul Putnei, unde şi-a săpat într-o stâncă o chilie care se vede şi astăzi, nu departe de Mănăstirea Putna. Asprele sale nevoinţe îl vor face repede cunoscut, fiind căutat de mulţi credincioşi spre a-i cere sfat şi îndrumare duhovnicească dar şi pentru a mijloci la Dumnezeu pentru vindecarea bolilor sufleteşti şi trupeşti. Între nenumăraţii săi fii duhovniceşti care-l cercetau adesea, pomenim pe Sfântul Voievod Ştefan cel Mare († 1504), care a primit de la cuviosul sfaturi duhovniceşti şi binecuvântare. Se spune că pentru întâia dată Ştefan a venit la chilia cuviosului în anul 1451, când tatăl său fusese ucis la Reuseni. Sfântul l-a îmbărbătat şi i-a prorocit că va ajunge domnitor, ceea ce s-a şi împlinit peste şase ani (1457). La sfatul cuviosului, marele Ştefan a ctitorit, în 1466, Mănăstirea Putna. După sfinţirea acesteia, în 1470, cuviosul a mers să pustnicească la stânca Şoimului, lângă Voroneţ. Ştefan cel Mare l-a cercetat şi acolo, în anul 1476, după înfrângerea de la Războieni. Sfântul sihastru l-a încurajat să strângă iarăşi oaste şi să apere ţara şi creştinătatea de păgânii năvălitori. Voievodul l-a ascultat şi a făgăduit că după fiecare biruinţă va ridica o biserică, ceea ce a şi împlinit. Astfel, alături de marele voievod, Sfântul Daniil ocrotea Moldova prin rugăciunile sale cele neîncetate şi bine-primite de Dumnezeu. În anul 1488 marele Ştefan a construit, în doar patru luni şi jumătate, Mănăstirea Voroneţ. Cuviosul Daniil a venit atunci în obşte, fiind ales ca stareţ. Aici a povăţuit obştea monahală şi pe pustnicii din împrejurimi, fiind părinte duhovnicesc şi multor credincioşi care-l căutau pentru folos sufletesc. Dumnezeu i-a dăruit şi darul facerii de minuni, pe care cuviosul căuta din smerenie să-l ascundă în tot chipul. Cuviosul Daniil a trecut cu pace la Domnul Hristos, Căruia I-a slujit din fragedă tinereţe, în anul 1496. Pe piatra de mormânt aşezată de Sfântul Voievod Ştefan, stă scris: Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimnicul Daniil. În anul 1547, din porunca mitropolitului Moldovei Grigorie Roşca († 1570), ucenic al său, chipul i-a fost zugrăvit, cu aureolă de sfânt, deasupra uşii de la intrare, pe latura de miazăzi a bisericii. Pe pergamentul pe care Cuviosul Daniil îl ţine în mână stă scris: „Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă pe mine şi vă voi învăţa frica Domnului” (Psalmul 33, 11). Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat la 21 iunie 1992, rânduindu-i zi de prăznuire în 18 decembrie.

Sfântul Mucenic Sebastian s-a născut în anul 255 în oraşul Narbona din Galia (Franţa de astăzi), dar a crescut în Mediolan (Milan - Italia) de unde era familia sa. În anul 283 a trebuit, ca fiu de nobil ce era, să intre în armata împăratului Carin (283-285). Dorinţa lui Sebastian era aceea de a ajuta pe creştini în suferinţele şi necazurile lor. Ocazia s-a ivit atunci când doi fraţi, Marcelin şi Marcu, mărturisiseră pe Hristos cu mult curaj şi îşi aşteptau moartea în linişte. Părinţii lor, Tranquilin şi Marcia, ceruseră judecătorilor un răgaz de 30 de zile pentru a-i readuce la păgânism. În clipa aceasta de grea cumpănă a venit la ei Sebastian, comandantul cohortei I de pretorieni. Cei de faţă au rămas uimiţi auzindu-l pe Sebastian cum îi îmbărbăta pe cei doi fraţi să moară pentru credinţa lor în Dumnezeu: Ostaşi ai lui Hristos, iată că prin înălţarea sufletelor voastre v-aţi apropiat de biruinţă. Nu vă lipsiţi de El pentru o astfel de tânguire nefolositoare… Dacă părinţii şi fraţii voştri ar şti de viaţa cea veşnică, cea plină de bucurie, s-ar sârgui să meargă şi ei împreună cu voi. Toate acestea s-au întâmplat în casa lui Nicostrat, care se ocupa cu paza celor întemniţaţi. Soţia lui Nicostrat, de şase ani era mută. Văzând aceasta pe Sebastian cum încuraja pe cei doi mucenici, a căzut în genunchi înaintea lui arătându-i că este mută. Sebastian i-a făcut semnul crucii peste gură şi în clipa aceea şi-a recăpătat glasul. În urma acestei minuni cei doi mucenici - Marcu şi Marcelin, şi părinţii lor Marcia şi Tranquilin, Zoe şi soţul ei Nicostrat şi încă 16 din cei întemniţaţi au primit sfântul botez din mâinile preotului Policarp. În momentul când persecuţia împotriva creştinilor s-a înteţit, Zoe a fost prinsă în timp ce se ruga la mormântul Sfântului Apostol Petru şi după cinci zile de temniţă a suferit moarte martirică. Marcu și Marcelin au fost supuși la chinuri şi în cele din urmă au primit moarte martirică. Sfântul Mucenic Sebastian a murit în hipodrom (locul de întrecere al călăreţilor), încredinţând sufletul său lui Dumnezeu, în chip mucenicesc.

Sfântul Ierarh Modest a fost stareţ al Mănăstirii Sfântului Teodosie din Palestina. În anul 614, patriarhul Zaharia al Ierusalimului i-a încredinţat Cuviosului Modest grija eparhiei, pe durata exilului său. După moartea lui Zaharia, Modest a fost ales patriarh. A fost un păstrător al Ortodoxiei şi luptător împotriva ereziilor. A trecut cu pace la Domnul.

Sfântul Mucenic Bonifatie (în limba latină Bonifacius) a trăit în Roma, pe vremea împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Maximian Galeriu (305-311). Era robul unei femei de neam mare, cu numele Aglaida, fiica lui Acachie, proconsulul Romei. Bonifatie trăia în păcate cu stăpâna lui şi era beţiv, dar era şi milostiv, iubitor de străini, îndestula cu dragă inimă pe cei lipsiţi, îşi pleca urechea şi inima la suferinţele şi rugăminţile oamenilor. La fel şi stăpâna lui era milostivă şi avea evlavie către sfinţii mucenici. Şi fiindcă adeseori suspinau către Dumnezeu pentru păcatele lor, Domnul nu i-a lăsat mai mult să se întineze cu greşelile, ci a rânduit o spălare de întinările lor. Într-una din zile, stăpâna i-a zis lui Bonifatie: „Mergi în Răsărit, unde creştinii sunt chinuiţi, şi adu-mi moaşte de mucenici, ca să le avem spre ajutor şi mântuire sufletească”. Iar Bonifatie i-a răspuns: „Dacă-ţi voi aduce moaştele mele, ai să le primeşti?”. Iar ea a râs, zicându-i: „Beţivule! Nu glumi cu acestea!”. Şi dându-i unele sfaturi, s-a rugat pentru el, i-a dat bani şi l-a trimis. Şi a plecat Bonifatie însoţit de 12 slujitori, cu aur mult, în Tarsul Ciliciei, unde creştinii erau chinuiţi. Găsind acolo pe sfinţi pătimind şi suferind pentru Hristos, le-a sărutat lanţurile şi rănile. Dar aprinzându-se el însuşi de râvnă dumnezeiască, s-a dus înaintea dregătorului şi a mărturisit că este creştin. Prinzându-l, l-au spânzurat cu capul în jos şi l-au tăiat fără milă, l-au împuns cu trestii ascuţite pe sub unghii, i-au turnat plumb topit pe gură şi l-au băgat cu capul în jos într-un vas plin cu smoală care fierbea. Dar, din toate, a ieşit nevătămat. Atunci dregătorul a poruncit să i se taie capul şi l-au scos spre ucidere. Iar sfântul, după ce s-a rugat, şi-a plecat capul şi i l-au tăiat. Era ziua de 19 decembrie a anului 307. Slugile, care veniseră cu el de la Roma, nu ştiau de cele întâmplate, că pe ascuns se depărtase de ei. Când au auzit de la ostaşi cu de-amănuntul chinurile lui şi că s-a săvârşit pătimind, s-au dus să-i caute moaştele. Le-au găsit şi au căzut înaintea lor, au plâns, le-au sărutat şi-i cereau iertare. Au cumpărat de la păgâni trupul Sfântului Bonifatie cu 500 de galbeni, l-au uns cu mir, l-au înfăşurat în giulgiuri şi l-au dus la Roma. Iar Aglaida, stăpâna lui, aflând totul prin descoperire îngerească, a ieşit întru întâmpinare ca să-l primească şi să-l cinstească precum se cuvenea. L-a îngropat la 50 de stadii de Roma, iar mai târziu a zidit o biserică în numele lui, în mijlocul Romei, şi l-a mutat în ea. Acolo, la sfintele lui moaşte, se făceau în fiecare zi nenumărate tămăduiri. Iar Aglaida, trăind de atunci cu bunăcuviinţă creştinească încă mulţi ani, în pace şi-a dat sufletul lui Dumnezeu, fiind pomenită în aceeaşi zi cu Sfântul Bonifatie - 19 decembrie. Moaştele sfântului se găsesc la Roma în biserica Sfinţii Bonifatie şi Alexie de pe colina Aventin, însă câteva părticele din moaştele sale au ajuns şi în Răsărit, la Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos şi în alte sfinte lăcaşuri. Sfântul Mucenic Bonifatie este rugător pentru îndreptarea celor cuprinşi de patima beţiei şi de alte vicii.

Sfântul Ierarh Grichentie (sec. VI) – s -a născut în Milan (Italia). Părinții săi, Agapie și Teodotia, l-au crescut ca pe un adevărat creștin. Din acest motiv Dumnezeu l-a învrednicit cu darul tămăduirii încă din tinerețe. A fost un mare ierarh, punând temelia Bisericii Mântuitorului Iisus Hristos în acele ținuturi îndepărtate ale Arabiei. Grichentie a încoronat pe Avramie, urmașul lui Elesbaan, ca rege creștin al Arabiei. Sfântul Grichentie a avut o discuție publică cu învățatul Ervan. A ținut cinci zile, în fața regelui și a tot poporul. În urma acestei discuții învățatul Ervan s-a botezat și a primit numele de Leon. Avramie a domnit timp de 30 de ani și a fost îngropat în cetatea Farului. Mai pe urmă s-a mutat la Domnul și Cuviosul Grichentie episcopul.

Biserica Ortodoxă Română sărbătorește pe 20 decembrie Înainte-prăznuirea Nașterii Domnului. Pentru pregătirea sufletească a credincioșilor, toate sărbătorile împărătești (inclusiv cele ale Maicii Domnului) sunt precedate de un timp de pregătire, de anticipare sau introducere, numit pre-serbare, înainte-serbare sau înainte-prăznuire. Ele au, de asemenea, și o perioadă de continuare sau prelungire a serbării, numită după-serbare sau după-prăznuire. Prin aceste perioade de pregătire și de prelungire, sărbătorile mari sunt ca soarele care, înainte de a răsări el însuși, își trimite razele, iar după ce apune, lumina lui stăruie încă pe culmi. Ziua cea dintâi a înainte-serbării se numește începutul sărbătoririi, iar ziua ultimă a după-serbării se numește, cu un termen slavon odovania, adică sfârșitul, dezlegarea sau încheierea sărbătorii.

Sfântul Sfinţit Mucenic Ignatie se numeşte „Teoforul”, adică „purtătorul de Dumnezeu”. El a fost copilul pe care Mântuitorul l-a luat în braţe când a spus: „Lăsaţi pruncii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că unora ca aceştia este împărăţia cerurilor”. Sfântul Ignatie a fost pus episcop în Antiohia de Sfinţii Apostoli, după moartea lui Evod. Sfântul Ioan Gură de Aur ne încredinţează că, în timpul celor 40 de ani cât a păstorit acolo, s-a dovedit un adevărat părinte al antiohienilor. În timpul persecuţiei lui Domiţian (81-96) Sfântul Ignatie i-a încurajat cu sfaturi şi rugăciuni. Împăratul Traian se afla în culmea gloriei sale, căci în anul 106 cucerise Dacia Traiană, una din cele mai bogate ţări din Europa. Serbările şi bucuria cuceririi ţinuseră 123 de zile. În amfiteatrul din Roma muriseră 10 000 de gladiatori şi 11 000 de animale sălbatice, iar populaţia fusese scutită de dări. În anul 107, Traian a pornit la luptă împotriva Parţilor. Împăratul Traian vroia să instaleze liniştea la hotarul cel mai îndepărtat al răsăritului. În drumul său s-a oprit în Antiohia, fosta capitală a regilor Seleucizi, locul de petrecere al romanilor bogaţi, oraş care, timp de 600 de ani, a purtat numele „Regina Orientului”, dat de Pliniu.

Păgânii i-au spus împăratului Traian că Ignatie este creştin şi că cinsteşte pe Hristos cel osândit de Pilat. Împăratul l-a îndemnat să jertfească zeilor, însă episcopul Ignatie a refuzat, fapt pentru care a fost trimis la Roma pentru a fi dat la fiare în circ. Sfântul Ignatie a plecat din Antiohia sub paza a zece soldaţi, însoţit de diaconul Filon şi de Agatopod. În drumul său până la Roma, Sfântul Ignatie a îndemnat pretutindeni mulţimea credincioşilor să asculte episcopii şi preoţii lor şi să nu creadă învăţăturile eretice. În cele din urmă, Sfântul Sfinţit Mucenic Ignatie a primit cununa muceniciei, fiind aruncat în mijlocul animalelor sălbatice din circul roman.

Sfânta Muceniță Iuliana s-a născut și a crescut în orașul Nicomidia din Bitinia (Asia Mică). Tatăl muceniței, bogatul păgân Africanus, unul dintre demnitarii Nicomidiei care avea legături la curtea împăratului Maximin (285-305), dorea înrudirea cu familia tânărului Elevsie, o altă familie bogată din același oraș. Pentru că la romani se obișnuia logodna timpurie a doi tineri, Iuliana, care nu avea decât 9 ani, s-a văzut logodită cu Elevsie. Însă nimeni nu știa că, tot de la o vârstă așa fragedă, Iuliana era creștină în ascuns. Toți cei din jurul ei îi admirau frumusețea, cumințenia și înțelepciunea. Iuliana citea, dar nu legendele zeilor păgâni, ci învățătura Sfintelor Scripturi, lucru pe care nu-l știau nici părinții și nici logodnicul. Trecând șapte ani de când se logodise și apropiindu-se ziua nunții, Iuliana s-a gândit să pună o condiție soțului ei, spunându-i: ‘Nu fac nuntă până nu vei fi eparh’. Deși condiția era destul de grea, căci funcția de eparh (conducător al unei întregi provincii) era una foarte înaltă și greu de obținut, împăratul i-a acordat această funcție lui Elevsie, după multe străduințe. Tânărul s-a întors acasă pentru a o înștiința pe Iuliana de această mare bucurie, însă de data aceasta Iuliana i-a spus adevărul și i-a mărturisit că este creștină și că nu se poate căsători cu el. Iubirea logodnicului s-a transformat acum în ură și cum persecuțiile împotriva creștinilor erau în desfășurare, Iuliana a fost supusă chinurilor. Văzând cele întâmplate, 500 de bărbați și 130 de femei au crezut în Hristos. Noii mărturisitori au fost martirizați împreună cu Sfânta Muceniță Iuliana, care nu a renunțat la credința în Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Sfântul Mucenic Temistocle († 251) s-a născut în orașul Mira-Lichiei din Asia Mică, unde a păstorit Sfântul Nicolae. A trăit pe la jumătatea secolului al III-lea. Era păstor de oi în Muntele Olimp din Asia Mică, departe de oraș, unde creștinii erau persecutați pentru credința în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Într-o zi, un creștin urmărit a urcat muntele, ajungând în locul unde Temistocle păștea turmele de oi. Acesta i-a arătat un ascunziș. La puțin timp au ajuns persecutorii și l-au întrebat pe Temistocle de fugar, iar acesta le-a răspuns: ‘Nu știu unde este, dar și eu sunt creștin’. Temistocle a fost dus înaintea judecătorului Asclipie, unde, fiind supus chinurilor, a primit în cele din urmă cununa muceniciei pentru numele Mântuitorului Iisus Hristos.

Împăratul Irod a poruncit celor trei magi să-l anunțe unde se află Hristos, Împăratul Care S-a născut, vestit de steaua călăuzitoare pe care o urmau: „Și trimițându-i la Betleem, le-a zis: Mergeți și cercetați cu de-amănuntul despre Prunc și, dacă Îl veți afla, vestiți-mi și mie, ca, venind și eu, să mă închin Lui” (Mt. 2, 8); însă Sfântul Evanghelist Matei arată că, după ce magii s-au închinat Sfântului Prunc, luând înștiințare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în țara lor. Văzând că a fost înșelat de magi și cunoscând profețiile, orbit de patima puterii lumești și crezând că noul născut îi va lua stăpânirea, Irod se mînie și alege soluția extremă: trimite soldați ca să omoare pe toți pruncii de parte bărbătească din Betleem și din împrejurimi, prunci până la vârsta de doi ani, gândind că astfel va ucide pe Hristos Domnul.  S-a împlinit astfel prorocia: ,,Glas se aude în Rama, bocet și plângere amară. Rahila își plânge copiii” (Ieremia 31: 15; Matei 2: 18).  Însă, prin voința lui Dumnezeu, sfânta familie și Pruncul Iisus s-au refugiat în Egipt și, astfel, au scăpat de cruzimea împăratului: „După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul și pe mama Lui și fugi în Egipt și stai acolo până ce-ți voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. Și sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul și pe mama Lui și a plecat în Egipt. Și au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin prorocul: «Din Egipt am chemat pe Fiul Meu»”, spune Sfântul Evanghelist Matei (Cap. II, vs. 13-15).

Sfântul Cuvios Marcel era originar din Apamia, oraș în Siria, dintr-o familie bogată. A studiat filozofia în Antiohia Siriei, apoi, împărțindu-și averea la săraci, s-a dus la Efes, aici viețuind potrivit poruncilor lui Dumnezeu. A intrat în mănăstirea ridicată aproape de țărmul Mării Negre de către Cuviosul Alexandru de la biserica Sfântul Mina din Constantinopol. După adormirea starețului Alexandru și al lui Ioan, egumenul de după el, a fost rânduit Cuviosul Marcel ca și stareț al mănăstirii. Sfântul Marcel a zidit o biserică din piatră, a înnoit chiliile mănăstirii, a construit un spital și numeroase case pentru străini. Pentru viața sa curată Dumnezeu l-a învrednicit cu darul facerii de minuni încă din această viață. A trecut la cele veșnice la vârsta de 60 de ani.

Părintele nostru Tadeu a fost rob slobozit al lui Teodor care, cu putere împărătească, a luat Mănăstirea Studiţilor şi a făcut-o chinovie.  Împărăţeau pe vremea aceea Mihai Bâlbâitul şi Teofil, fiul lui, împăraţi răucredincioşi şi luptători împotriva sfintelor icoane. Aprins de râvnă dumnezeiască, a mustrat pe împăratul acela răucredincios înaintea întregului senat. Împăratul a poruncit să aducă icoana Mântuitorului, să o pună pe pământ, iar pe Sfântul Tadeu să-l aşeze cu sila pe sfânta icoană.  Bătut fără milă, lovit mult cu ciomegele, suferind toate cu mulţumire şi cu bărbăţie, fericitul Tadeu a mai trăit trei zile, apoi s-a dus la Domnul.

Egiptul a fost o țară „în care evreii au cunoscut robia și umilința, fiind considerată blestemată și plină de idoli”. Chiar dacă îndată după Nașterea Sa pruncul Iisus este întâmpinat cu bucurie de îngeri, de păstori și de magii de la Răsărit, totuși este primit cu ostilitate și amenințare cu moartea de regele Irod al Iudeii. Din acest motiv pruncul Iisus este ocrotit de îngeri, care îl îndeamnă pe dreptul Iosif să meargă în Egipt până la moartea lui Irod. Egiptul devine un loc de refugiu, de scăpare pentru pruncul Iisus și prin prezența Sa în Egipt Hristos transformă blestemul în binecuvântare, arătând că și păgânii sunt chemați la mântuire. Învățăm, de asemenea, din Evanghelia de astăzi că fiecare din noi, chiar dacă este părinte sau nu, trebuie, după pilda dreptului Iosif, să ocrotim pe pruncii care suferă din pricina nedreptăților și a greutăților pe care le întâmpină familiile lor, pentru că așa cum Pruncul Iisus, Prunc nevinovat, a trebuit să fie salvat de mânia lui Irod, care își păzea cu orice preț tronul dintr-o demonică poftă de stăpânire, și astăzi mulți copii suferă de foame și de frig, de părăsirea părinților care i-au născut, de posibilitățile de a frecventa școala și de a-și construi un viitor.

Sfânta Muceniță Anisia era originară din Tesalonic, născută din părinți bogați și credincioși și a trăit în timpul împăratului Maximian (285-305). Rămânând orfană de ambii părinți, Anisia a moștenit o avere foarte mare, pe care a împărțit-o săracilor. Într-o dimineață, tânăra Anisia a plecat spre biserică, iar un ostaș a văzut-o și s-a îndreptat spre ea. Atunci Anisia și-a făcut semnul crucii și, mărturisind că este creștină, soldatul a străpuns-o cu sabia, sfânta primind astfel moarte martirică pentru numele Mântuitorului Iisus Hristos.

Odovania sărbătorii Naşterii Domnului încheie prăznuirea liturgică a Crăciunului. În tradiţia Bisericii noastre fiecare mare praznic este precedat de o perioadă de pregătire, numită înainte-prăznuire şi este urmat apoi de o altă perioadă numită după-prăznuire. Acest obicei de a prelungi sărbătorile, pentru mai multe zile, este moştenit în cultul ortodox din cultul Vechiului Testament, unde diferite sărbători se prăznuiau câte șapte zile la rând. În cazul praznicului Naşterii Domnului au fost cinci zile de înainte-prăznuire, din 20 decembrie, şi încă șapte zile după prăznuire. În tot acest interval de timp, în cadrul slujbelor din biserică s-au cântat stihiri ale praznicului, iar astăzi, în ziua odovaniei, slujba este aproape identică cu cea din ziua de 25 decembrie. Următorul praznic care are înainte-prăznuire şi după-prăznuire este Botezul Domnului, sărbătorit la 6 ianuarie.

Sfânta Cuvioasă Melania Romana († 439) provenea dintr-o familie bogată, părinții ei fiind Pu-blicola și Albina. Astfel, părinții Melaniei dorind nepoți care să le moștenească averea, au căsătorit-o pe Melania de la vârsta de 14 ani cu tânărul Apelian, fiul prefectului Romei, în vârstă de 17 ani. Deși Apelian și Melania au fost binecuvântați cu doi copii, nu s-au putut bucura de ei deoarece au murit, pe rând. Melania credea că moartea copiilor este pedeapsă de la Dumnezeu pentru că nu a urmat pilda bunicii care îmbrățișase viața monahală. După moartea tatălui ei, Melania a renunțat la averile materiale, împărțindu-le săracilor și ajutând bisericile și mănăstirile din Cartagina. După o călătorie în Egipt, Melania, Apelian și Albina s-au oprit în Ierusalim unde s-au călugărit cu toții. Au mai zidit o biserică în care au adus moaștele Prorocului Zaharia și o mănăstire de maici în care Melania a fost stareță. Bătrâna Albina a zidit o casă lângă muntele Eleonului, care după moartea ei a fost transformată în mănăstire. La 14 ani după așezarea lor în Ierusalim, bătrâna Albina a murit, iar mai târziu și Apelian. Cât privește pe Melania, i-a fost rânduit să îl aducă la Hristos pe unchiul ei Volusian. Acesta era comandantul oștilor din Roma și pe când se afla la Constantinopol i-a trimis Melaniei o scrisoare, la Ierusalim, în care îi spunea că ar vrea să o vadă. În urma acestei întâlniri, Melania a reușit să îl convingă pe unchiul ei să se boteze și să accepte credința în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. La câteva zile Volusian a murit, Melania îngropându-l în Constantinopol. După ce s-a întors la mănăstirea ei, în Ierusalim, Melania a trecut și ea la Domnul.

Sfântul Mucenic Hermes a slujit cu smerenie și adâncă evlavie lui Hristos în biserica din orașul Bononia. Aici exista un locaș sfânt și mulți închinători dintre băștinașii daco-romani, trăitori ca și acesta, cu multă evlavie creștină și ascultând și urmând poruncilor adevăratului Dumnezeu. Neînfricoșându-se de asprele măsuri de prigonire a închinătorilor și slujitorilor lui Hristos, luate de împăratul Dioclețian și aduse la îndeplinire de către demnitarii săi, exorcistul Hermes primea în biserică pe cei stăpâniți de duhuri rele și prin harul și puterea rugăciunii sale le alunga și-i tămăduia. Totodată, el pregătea pe cei care aveau să se boteze, citind rugăciunile de lepădare și de curățire de întinare a demonilor, după care se oficia taina Botezului de către episcop sau de către preot. Sfântul Mucenic Hermes a primit cununa muceniciei în timpul persecuțiilor asupra creștinilor, neascunzând faptul că este creștin.