"Avem astazi nevoie de o credinta simpla. Ea trebuie cautata pretutindeni si preferata oricarei intelepciuni."

Prin Cruce spre Înviere,

Un mare gânditor creştin, poetul, scriitorul şi martirul Daniil Tudor, într-o minunată carte a sa[1] scria: ’’totul este făurit prin Cruce, totul este o prefigurare a Crucii. Crucea este temeiul Lumilor, noi înşine suntem făcuţi în cruce. Crucea este taina lumii. Căderea omului este o abatere, o ignorare a Crucii, o tăgăduire a ei. Marea tragedie a omenirii  este neînţelegerea Crucii, adică neputinţa de a pricepe rostul şi trebuinţa jertfei noastre proprii, neputinţa de a pricepe sfânta Iubire(dumnezeiască) care duce în chip minunat la Cruce şi care este inima ei. Această nepricepere tragică,fără voia noastră duce tot la cruce. La crucificarea lui Dumnezeu.’’ Aceste câteva fraze, ne fac să înţelegem taina   creaţiei lumii, din iubire, de către Dumnezeu, şi taina facerii omului ca stăpân al ei. Dumnezeu-Tatăl, Îşi asumă cu iubire crucea creaţiei şi a primului om, care refuză  comunicarea şi  comuniunea  iubitoare cu El, alegând să-şi făurească  propria sa viaţă, a trăirii egoiste, a suferinţei fără sens şi a morţii dureroase. Momentul răstignirii Fiului lui Dumnezeu, este culmea gravităţii rupturii dintre om şi Dumnezeu. Dar paradoxal este şi începutul refacerii comuniunii iubitoare dintre Dumnezeu şi om. Dumnezeu se arată în culmea iubirii Sale creatoare, proniatoare, mângâietoare şi mântuitoare; că în iubirea Sa primeşte moartea prin răstignire pentru lume(Ioan 3,16), iar omul este în culmea egoismului său exacerbat, izvorâtor de ură şi de ucidere. Şi totuşi iubirea a biruit. A biruit şi ura şi moartea şi iadul. Suferinţa asumată cu nemărginită iubire de Fiul lui Dumnezeu, a biruit ura celor care I-au cerut răstignirea, pentru că majoritatea lor s-au căit, plângând cu amar. A biruit moartea, care era răsplată şi pedeapsă pentru păcat, dând posibilitatea celor  ce fac binele împreună cu el să nu mai moară. A biruit iadul, intrând în el ca un Dumnezeu, scoţând pe cei care au crezut în El şi dând împătrită biruinţă credincioşilor Săi.

     Biruinţă asupra păcatului, biruinţă asupra morţii, biruinţă  asupra iadului şi biruinţă asupra diavolului; sunt biruinţele pe care ni le-a dăruit Hristos, pentru ca noi să fim biruitori împreună cu El şi părtaşi   învierii şi  vieţii fericite fără de sfârşit. Biruinţele vin după lupte şi suferinţe grele, uneori insuportabile şi disperate. Suferinţa pentru noi cei de astăzi este mai uşoară, pentru că îi cunoaştem sensul şi finalitatea, şi mai mult, este îndulcită de prezenţa Lui.

      După suferinţele fizice şi sufleteşti prin care a trecut, singur, trădat, părăsit de toţi, hulit de cei cărora le-a fost binefăcător şi răstignit de cei pentru care venise, Iisus iartă toate. La Înviere se arată bucuros şi dătător de bucurie ucenicilor care de frică L-au părăsit. Înălţat la cer, rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor. Toate acestea le face pentru noi şi pentru ca să ne dea pildă. Nu numai că trebuie să-i iertăm pe cei care ne fac rău, ci să-i şi iubim să fim alături de ei toată viaţa aceasta. Numai  aşa, asumând suferinţele şi neputinţele semenilor noştri, ne putem bucura de învierea lui Hristos şi de propria noastră înviere. Cum spune cântarea pascală:’’Să ne apropiem purtători  de lumină( de lumina faptelor bune) de Hristos cel ce a înviat din mormânt!” .

      Tuturor  cu  iubire fierbinte: Sărbători Fericite ! Hristos a Înviat !

Pe drumul către cer cu Sfântul Ioan Scărarul

Perioada postului este o perioadă prielnică pentru preocupări, de cunoașteri și de trăiri duhovnicești, de înălțări cu sufletul și cu viața spre Hristos și spre cereasca Sa Împărăție. Pe drumul ascensiv spre Înviere „înaintăm pas cu pas” așa cum Biserica ne învață prin pericopele evanghelice, special rânduite în fiecare duminică. În prima duminică din postul mare, cea a Ortodoxiei, Biserica ne învață că baza oricărui edificiu duhovnicesc este dreapta credință, dreapta înțelegere a învățăturii dumnezeiești și dreapta ei trăire.  Așadar ortodoxie și ortopraxie. A doua duminică, dedicată marelui dascăl al rugăciunii Sfântul Grigore Palama, ne învață trebuința practicării rugăciunii neîncetate sau cât mai deasă cu putință. Prin ea toate străduințele omului, asceza, munca, milostenia, primesc valoare duhovnicească și veșnică. Dacă în a treia duminică Biserica ne prezintă crucea Domnului ca poartă a Învierii și ne îndeamnă să purtăm cu răbdare, durerile și greutățile vieții, în duminica a patra, prin Sfântul Ioan Scărarul și scrierea sa numita Scara, avem  o descriere amănunțită a luptelor duhovnicești. O descriere a drumului spre nepătimire și Înviere cu căderile și ridicările lui, cu biruințele și înfrângerile sale. 

Născut[1] în Palestina, în jurul anului  579, într-o familie evlavioasă și înstărită, tânărul Ioan s-a instruit în școlile vremii sale, devenind un tânăr învățat, de unde și numele dat uneori de Scolasticul. A intrat de tânăr în mânăstirea sfânta Ecaterina din Muntele Sinai, construită de sfânta împărăteasă Elena și rezidită mai apoi de împăratul Iustinian. Aici, în această mânăstire, în care există cea mai importantă bibliotecă din lume după cea de la Vatican, păstrătoare de manuscrise vechi, unde viața duhovnicească funcționează neîntrerupt de aproape o mie șapte sute de ani, a trăit sfântul Ioan. Timp de douăzeci de ani s-a nevoit în viața de obște, în desăvârșită ascultare și supunere față de părinții și rânduielile mânăstirii. Pentru că de la început părinții  duhovnicești de acolo au văzut în el un viitor mare sfânt și dascăl al vieții duhovnicești, i-au dat binecuvântarea de a trăi în singurătate. A trăit ca pustnic în pustia Tola, la o distanță de 20 de km de mânăstire, vreme de patruzeci de ani.  La bătrânețe a fost ales  egumen al mânăstirii, care număra câteva mii de monahi. Din viața sa, scrisă de monahul Daniil din Rait, aflăm puține lucruri, totuși îndeajuns pentru a-i înțelege înalta trăire duhovnicească. De exemplu, la instalarea sa ca Egumen, aflăm că însuși marele profet Moise a fost văzut slujind și rânduind slujitori la mese. Ceea ce îl impune însă și îl reprezintă pe sfântul Ioan ca mare părinte filocalic, este scrierea sa, numită Scara.

Scrisă la cererea Sfântului Ioan, egumenul mânăstirii Rait, cartea este împărțită în treizeci de capitole, după numărul anilor trăiți de Mântuitorul Hristos înainte de activitatea Sa publică de propovăduire. Deși este scrisă în special pentru monahi, ea are conotații și trimiteri către orice creștin - virtuos, mai puțin virtuos, păcătos sau împătimit. Dacă în primele trei capitole prezintă modul în care creștinul sau monahul se poate lepăda de păcate, de mediul prielnic lor, precum și începutul luptei despătimirii, capitolele șase până la treizeci  descriu în amănunt patimile și virtuțile. Uneori în mod comparativ sunt prezentate efectele negative ale primelor, de asemenea și binefacerile celor de a doua, autorul arătându-se un desăvârșit cunoscător în domeniu și un fin analist. Modul apologetic în care prezintă cele trei virtuți teologice, legătura dintre ele, precum și starea de nepătimire la care este chemat nevoitorul, sunt menite a trezi în suflet dorul comuniunii de iubire cu Dumnezeu, la care suntem mereu chemați. Ne-am oprit la capitolul al patrulea intitulat „Despre fericita și pururea pomenita ascultare”, care prezintă într-un mod magistral câteva figuri excepționale de oameni care au ajuns și s-au împărtășit de sfințenie. Unii dintre ei, trecând printr-un proces de schimbare radicală, din mari păcătoși au devenit mai apoi mari sfinți.  Din exemplele lor transpare mai ales seriozitatea învățăturii creștine, necesitatea îmbrățișării cu hotărâre și a crucii lui Hristos, prin împlinirea cu mult dor a poruncilor Lui, cum spune psalmistul (Ps 118. 20), cât și prin iubirea desăvârșită a aproapelui nostru și prin slujirea lui cu statornicie. Ne  oprim la un prim exemplu de pocăință și spovedanie, nu mai puțin zguduitor decât cea din parabola fiului risipitor. Un  fost tâlhar renumit[2] a cerut sa fie primit în mânăstire. Înțeleptul stareț, după ce a ascultat înfiorătoarea sa spovedanie, văzându-i râvna a organizat, spre folosul celor de față și a celor ce vor citi cartea din toate timpurile, un sfânt scenariu. I-a spus fostului tâlhar: vreau să faci o spovedanie publică, Duminică în biserică, după citirea sfintei Evanghelii, în fața sfântului altar!...Sunt de acord să o fac și în mijlocul cetății lui Alexandru! adică orașul Alexandria, a răspuns fostul tâlhar. Înfățișându-se ca un osândit la moarte, cu cenușă presărată pe cap, cu mâinile legate la spate, a căzut în genunchi în fața sfântului altar, precum în fața scaunului de judecată a lui Hristos. Atunci marele stareț i-a poruncit să facă mărturisirea plină de căință, din inimă zdrobită și cu lacrimi. Întreaga asistență, cei peste două sute de monahi și credincioșii prezenți erau zguduiți, pentru că potrivit scrierii erau păcate grele, groaznice, care nici nu pot fi amintite. În timpul cutremurătoarei sale spovedanii a fost văzut îngerul Domnului, ștergându-i păcatele din cartea vieții sale, iar marele stareț pe loc l-a tuns în îngerescul chip, numărându-l în ceata monahilor. Acest exemplu este, până la sfârșitul lumii, menit să ne trezească din amorțeala unei vieți comune și monotone de monah sau de creștin. Căința profundă, hotărârea de schimbare totală a modului de viață, precum și spovedania sinceră, fără reticențe, sunt o adevărată naștere din nou a omului.

Un alt exemplu deosebit este cel al lui Isidor[3], fost mare boier și dregător în Alexandria, un om crud, iute la mânie, mândru și orgolios. Acesta a îmbrățișat viața călugărească. Marele stareț, pentru a fi tămăduit de patimile sale, l-a supus unei nevoințe aproape incredibile și, în orice caz, omenește vorbind, inumană. După ce Isidor a făgăduit că îl va asculta „ca îngerul pe Domnul”, starețul l-a pus la poarta mânăstirii să spună tuturor trecătorilor: „Rugați-vă pentru mine, căci sunt îndrăcit!” Și a făcut aceasta vreme de șapte ani, până când s-a mutat la cele veșnice. Întrebat ce a simțit în sufletul său și ce lucrare avea în minte în acel timp, a răspuns: La început socoteam că pentru păcatele mele m-am vândut ca un rob. De aceea făceam pocăința cu multă amărăciune, cu silire și cu sânge. Iar după ce s-a împlinit un an, mai aveam întristare în inimă, dar așteptam de la Dumnezeu plata pentru răbdare. Trecând iarăși un an, mă socoteam nevrednic, întru simțirea inimii, de petrecerea în mânăstire, de vederea și de vorbirea împreună cu părinții, de împărtășirea cu dumnezeieștile Taine și de privirea cuiva față către față, ci căutând cu ochii în jos, dar și mai jos cu cugetul, ceream celor ce intrau și ieșeau să se roage pentru mine. În această stare de adâncă smerenie și pace a sufletului a petrecut restul vieții timp de cinci ani de zile, refuzând propunerea marelui stareț de a fi hirotonit preot. După ce tainic și-a profețit sfârșitul, a plecat la cer, iar ca semn al îndrăznelii dobândite în fața lui Dumnezeu, la șapte zile l-a luat la cele cerești și pe portarul mânăstirii, așa cum făgăduise.

Să mai amintim două exemple de nevinovăţie, de iubire evanghelică şi slujire jertfelnică a aproapelui. Unul este cel al tânărului Avachir,[4] care a intrat în mânăstire la vârsta de cincisprezece ani. Timp de  şaptesprezece ani câţi a mai trăit a fost mereu încercat şi zilnic ispitit. Viaţa lui a fost un continuu examen, un şirag de ispitiri şi încercări, pe care le-a primit cu bucurie, cu o răbdare, o simplitate şi nevinovăție îngerească. Când a trecut la Domnul, la doar treizeci şi doi de ani de ani, stareţul care ştia nevoinţa lui l-a îngropat şi numărat cu sfinţii mucenici. Ultimul exemplu este cel al tânărului ucenic Acachie[5], care a slujit vreme de nouă ani la un bătrân plin de tiranie, care îl bătea zilnic de mai multe ori, ocărându-l şi lovindu-l. Acesta răbda, slujindu-l cu bucurie şi iubindu-l cu nevinovăţie pe bătrânul cel mânios. După ce tânărul a murit, la mormântul lui s-a făcut următoarea minune: marele stareţ Ioan Savaitul, care cunoştea nevoinţa ucenicului şi relaţia sa cu bătrânul, a cerut acestuia din urmă să vadă mormântul. Văzându-l, l-a strigat pe ucenic ca şi cum ar fi fost viu:

- Acachie, ai murit? Nu, părinte Ioane, ascultătorul nu moare niciodată.

Auzind bătrânul cel rău, îndată şi-a zidit chilie lângă mormântul lui, pocăindu-se zi şi noapte. Bunul ucenic nu numai că l-a iertat pe bătrânul care îl chinuise şi îl torturase, ci s-a rugat lui Hristos pentru mântuirea lui, lucru care s-a şi întâmplat.

Aceste exemple şi multe altele găsite în scrierea Sfântului Ioan, numită Scara, sunt menite de a ne trezi, de a ne întări în nevoinţa noastră duhovnicească către înviere şi către cer. În lumea în care trăim, intens secularizată, intens şi sistematic repăgânizată, doar întoarcerea la credinţa şi trăirea sfinţilor din primele veacuri sau la suferinţele sfinţilor martiri recenţi, din închisorile comuniste, ne poate hrăni şi întări sufletele. Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos, scrierile Sfinţilor Apostoli, ale proorocilor, ierarhilor, mucenicilor şi cuvioşilor ar trebui difuzate, cum scria undeva sfântul Nicolae Velimirovici, în toată presa şi pe toate posturile mass-media. Lucru care nu se face. Alături de rugăciune, de post și milostenie, studiul cărților duhovnicești, precum Scara sfântului Ioan, ne aduce în suflet lumină, limpezirea gândurilor, curățirea simțurilor, bucurie și liniște în suflet, curaj și blândețe, smerenie, răbdare și îngăduință, atât de necesare în viața noastră cotidiană, indiferent de mediul în care trăim.

Numai în comuniune cu Hristos şi cu sfinţii Săi se poate trăi o viaţă al cărui sfârşit să fie încununat cu mântuirea. Aceasta este şi dorinţa sfântului Ioan Scărarul, care ne-a lăsat scrierea sa şi modelul vieţii sale sfinte. Împreună cu Hristos, cu Preacurata Sa Maică şi împreună cu sfinţii Săi, putem face tot binele, iar fără ei „nu putem face nimic (Ioan 15, 5)”, așa cum însuși Mântuitorul Hristos ne spune în sfânta Sa evanghelie.