"Credinţa neclintită este un turn întărit şi Hristos se face toate celui ce crede."

Gânduri la început de Post

În orice suflet omenesc, în ascuns sau la arătare, tăcut sau mărturisit, trăieşte dorul după Dumnezeu şi Creatorul său, precum şi nostalgia fericitei stări de comuniune iubitoare cu El, în fericita grădină a Raiului.

Nu există o împlinire mai desăvârşită ca reîmpăcarea omului cu Dumnezeul său, a firavei făpturi cu atoputernicul său Creator.

Rămasă fără izbândă pornirea omului spre Dumnezeu, ea se împlineşte prin venirea lui Dumnezeu spre om, prin întruparea Cuvântului, veşnicul Fiu al Tatălui, devenit Mântuitor şi Cale spre mântuire. Dacă pentru El, Dumnezeul întrupat , lucrarea iubirii Lui, dusă până la jertfa şi moartea suportată pe Cruce, a fost o pogorîre, smerire, înjosire, chenoză, pentru noi ca răspuns la această iubire, lucrarea înseamnă înălţare, schimbare, devenire, înnoire până la îndumnezeire sau asemănarea cu El, prototipul – sau protochipul nostru.

Călăuziţi de dorul ontologic după El, Dumnezeul–Om, poarta de reintrare în comuniunea fericită a Sfintei Treimi, întăriţi de pilda vieţii Lui şi ajutaţi de harul Său primit prin Sfântul Duh, săvârşim această lucrare neîntreruptă numită pocăinţă.

În acest cuvânt, primul rostit către noi de către Mântuitorul Hristos, la începutul propovăduirii Evangheliei Sale, sunt cuprinse toate poruncile şi îndemnurile sfinte pe care căutăm să le împlinim cu ajutorul harului Sfântului Duh.

Postul, privegherea, rugăciunea, milostenia, iertarea, iubirea, smerenia, credinţa, blândeţea, curăţia sunt fapte bune şi virtuţi în care trebuie să sporim mereu. Ajutaţi de harul Sfântului Duh, primit la Botez, întărit prin Taina Mirungerii , mereu înnoit prin Taina Spovedaniei şi a Sfintei Împărtăşanii, a Sfântului Maslu la nevoie. Toate acestea trebuie să fie mereu lucrătoare, pentru ca pocăinţa noastră să fie neoprită.

Rânduiala liturgică a Bisericii ne favorizează şi ne ajută mult în această lucrare. Cu şapte săptămâni înaintea Învierii Domnului, care este ţinta şi chezăşia învierii noastre, intrăm într-o perioadă specifică despătimirii, curăţirii de patimi şi păcate, a îmbunătăţirii duhovniceşti prin virtuţi – perioada Postului Mare. El este precedat de trei săptămâni pregătitoare, care încep de la Duminica Vameşului şi a Fariseului(începutul perioadei liturgice a Triodului) până la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (Lăsatul Secului de brânză).

Textele evanghelice şi imnele liturgice cuprinse în această perioadă, urmărindu-le cu atenţie ne pot aduce în suflet aşezarea, starea duhovnicească necesară, pentru a începe nevoinţa postului cu bucurie şi nădejde.

În pericopa evanghelică a Vameşului şi Fariseului, Domnul ne arată uriaşul, cel mai subtil şi perfid păcat, cel al mândriei, prin exemplul fariseului mândru, care se laudă cu virtuţile sale. Acest păcat care a produs căderea îngerilor, căzuţi într-o veşnică răzvrătire, poate să ducă şi omul la o veşnică înstrăinare de Dumnezeu, într-o stare de suferinţă absurdă, într-o stare a iadului. În aceeaşi parabolă ni se arată şi opusul mândriei, temelia vieţii noastre duhovniceşti – smerenia, care este poarta mântuirii prin exemplul vameşului păcătos şi smerit.

Vameşul arată modul ideal a stării omului înaintea lui Dumnezeu. Nu îndrăzneşte nici să intre propriu-zis în templu, nici să-şi ridice capul. Dumnezeu este: Cel Sfânt, Cel Preaputernic, totul Lumină, templul Lui de asemenea este Sfânt. În faţa Lui, în locaşul Lui îşi simte nimicnicia (ca om creat din nimic) şi îşi mărturiseşte netrebnicia, păcătoşenia „Dumnezeule milostiv fii mie păcătosului”. Nu îşi prezintă păcatele, se fereşte de vorbărie, deşi ar fi fost preferabil, în locul prezentării virtuţilor. În tăcere şi umilinţă adâncă spune doar atât: Doamne Tu ştii toate, precum ştii miluieşte-mă.

Aşadar primul pas spre nevoinţa postului este însuşirea smereniei după exemplul vameşului. Pe lângă textul evanghelic, avem ajutoare suplimentare textele liturgice. „Să nu ne rugăm ca fariseul, fraţilor” ci „să ne smerim înaintea lui Dumnezeu ca vameşul” ne îndeamnă prima stihiră, a vecerniei acestei duminici. „Prin postire strigând: Dumnezeule milostiv fii mie păcătosului”. „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă” cântăm la Slujba Utreniei. Adică Tu eşti Dumnezeul şi Ziditorul meu, Tu însuţi eşti Uşa Tatălui dă-mi mie harul şi ajutorul Tău, căci iată „vin la biserica Ta cea Sfântă” şi mărturisesc că sunt păcătos. Port „locaş al trupului cu totul întinat” numai Tu îl poţi curăţi: „cu mila milostivirii Tale” .

De mare importanţă în lucrarea mântuirii noastre este ajutorul Maicii Domnului şi exemplul Sfinţilor. Puterea şi stăpânirea ei asupra diavolilor răi şi asupra lucrării lor este nebiruită. Rugăciunea către Fiul şi Dumnezeul ei, este întotdeauna ascultată. Ei, ca unei mame, îndrăznim să-i spunem „păcatele grozave” cu care ne-am întinat şi regretul pentru timpul pierdut în nelucrare, în lenevire. Cu duiosul său ajutor, lepădăm neîncrederea şi neîndrăzneala şi ne apropiem de Dumnezeu Fiul ei.

Având model pe psalmistul împărat şi profetul David, îndrăznim să ne mărturisim păcatele „ne cutremurăm de înfricoşătoarea zi a Judecăţii” şi ca el strigăm „miluieşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta”.

Dacă prima condiţie pentru a trăi duhovniceşte perioada postului este sincera şi nefăţarnica smerenie, a doua este încrederea totală în bunătatea lui Dumnezeu. Aceasta este „Parabola Fiului risipitor”. Domnul Iisus Hristos, ne-a zugrăvit El însuşi şi ne-a lăsat această icoană, pe care privind-o s-ar putea mântui întreg neamul omenesc.

Iubirea Tatălui- Dumnezeu, este atât de mare, de deplină, neschimbată, curată (nu are nici un interes, nu caută nici un profit de la om), de smerită şi deplin iertătoare, gata să ierte grosolana infidelitate, trădare a omului, capabilă să-i ierte şi să-i uite toate relele din viaţa lui.

Omul, fiul risipitor, o cenuşăreasă care s-a prostituat sub toate chipurile cu toţi idolii păcatului pe care i-a întâlnit în cale, nu numai că este iertat, primit ca un argat oarecare la curtea împărătească, ci este făcut fiu după har, mireasă a Mirelui Ceresc – Fiul Împăratului, fiind primit cu bucurie, făcându-se ospăţ în care veşnic să se ospăteze.

Această revărsare de milă şi iubire a lui Dumnezeu, precum şi exemplul „fiului pierdut” care nu deznădăjduieşte, ci „îşi vine în sine”, ne dă încrederea şi îndrăzneala, că Bunul Părinte Ceresc ne iartă şi ne primeşte oricât de grav am fi păcătuit, oricât de adânc am fi căzut.

În a treia Duminică pregătitoare „a Înfricoşatei Judecăţi” avem o altă formă de manifestare a bunătăţii lui Dumnezeu.

Dacă omul rămâne insensibil când Dumnezeu îi întinde „toiagul” iubirii şi iertării Lui, drept sprijin pentru a-şi reveni în normalitate, atunci va primi varga dreptăţii şi judecăţii Lui.

Pomenirea şi descrierea modului Înfricoşătoarei Judecăţi, poate să trezească în noi o teamă şi un cutremur sfânt – care ne va călăuzi mereu spre Dumnezeu şi spre împlinirea poruncilor Lui. Frica de Dumnezeu, cutremurul sfânt, este a treia condiţie ajutătoare în nevoinţa duhovnicească în perioada postului.

Aşadar, începem lucrarea duhovnicească a Postului, cu smerenie şi mărturisirea păcatelor precum vameşul. Cu bucurie şi încredere în bunătatea lui Dumnezeu care ne va ierta precum pe fiul cel pierdut. Cu frică şi cutremur ca la ,,Înfricoşătoarea Judecată” ca Dumnezeu Cel Bun să nu-şi schimbe dragostea Lui spre noi în mânie, urgisindu-ne departe de la faţa Sa, în veşnicul întuneric şi chin al iadului, în plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Ne amintim şi de ruşinea pe care au suferit-o strămoşii noştri Adam şi Eva când au fost izgoniţi din Rai pentru neascultarea lor.

Vom socoti Postul ca o poruncă a lui Dumnezeu de care trebuie să ascultăm. Căutând să împuţinăm nu doar mâncarea de bucate, ci mai ales gustarea din fructele păcatului. De dragul lui Hristos – Mântuitorul, punem la post simţurile noastre văzul şi auzul, mai ales vorbirea nefolositoare sau de rău. Să privim adesea la Icoana vieţii Domnului - Sfânta Evanghelie - dorind să auzim mereu cuvinte din gura Lui. Să urmăm vieţii Lui, a Maicii Sale şi ale sfinţilor lucrând sfintele virtuţi şi fapte bune spre bucuria Lui. Meditând la patimile , suferinţele şi moartea Lui, să omorâm păcatul lucrător în noi, spre a ne putea bucura deplin de Lumina Sfintei Sale Învieri.