SINAXAR

Sfântul Sfințit Mucenic Ciprian mai era numit și Magul sau Vrăjitorul. În timpul împăratului Deciu (249-251) locuia în Antiohia (între Siria și Arabia). Părinții lui erau păgâni și oameni superstițioși. Încă de mic a fost inițiat în tainele păgânismului, iar la vârsta de 10 ani lua parte la aducerea jertfelor pe Muntele Olimpului (Grecia) unde se credea a fi și locuința zeilor. De aici a mers în Argos (Grecia), în Frigia (Asia Mică), în Egipt și Chaldeia unde a învățat științele magiei și astrologiei, ajungând un cunoscut vrăjitor al timpului său. În același oraș, Antiohia, se afla și Sfânta Muceniță Iustina, fiica preotului păgân Edesis și a soției sale Kleonida. Iustina, auzind pe diaconul creștin Prailie vorbind despre Hristos unor oameni, a crezut și s-a alăturat Bisericii lui Hristos, mai pe urmă și părinții ei, primind în cele din urmă botezul. Un tânăr din Antiohia, Aglaid, văzând frumusețea Iustinei încerca în orice fel să o ia pe aceasta de soție. Însă iubirea Iustinei pentru Domnul nostru Iisus Hristos era prea mare ca Aglaid să reușească să o convingă. Atunci tânărul Aglaid a cerut ajutorul vrăjitorului Ciprian care a încercat toate mijloacele prin care ar fi putut-o ispiti pe Iustina, însă au fost în zadar. Ciprian și-a dat seama de puterea Crucii Mântuitorului Iisus Hristos și de faptul că s-a înșelat și luând cărțile vrăjitorești ca să le ardă, s-a dus la Episcopul Antim și căindu-se a fost botezat de către acesta și ridicat în treapta de diacon, preot și chiar Episcop. Sfânta Muceniță Iustina a fost ridicată în treapta de diaconiță. Fiind aduși de către păgâni în fața guvernatorului Evtolmie, sunt supuși supliciilor, scăpând de fiecare dată nevătămați. De aceea, guvernatorul îi trimite în Nicomidia la împăratul Dioclețian care îi condamnă la moarte prin sabie, osânda fiind împlinită pe malul râului Galus de lângă Nicomidia.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă o cinstește pe Sfânta Muceniță Iustina, ocrotitoarea tinerelor fecioare care doresc să își păstreze trupul și sufletul curat și strălucitor așa cum l-au primit de la Domnul Hristos.

Sfântul Sfințit Mucenic Dionisie Areopagitul s-a născut în Atena și a fost unul dintre oamenii înțelepți ai Areopagului. Însușindu-și învățătura grecească, a dorit să și-o desăvârșească și pentru aceasta s-a dus în Egipt. Întorcându-se în Atena, Dionisie s-a căsătorit, iar la vârsta de 25 de ani a devenit conducător al orașului. Când Sfântul Apostol Pavel a ajuns în Atena, în anul 51 d.Hr., propovăduind pe Hristos cel răstignit și Înviat în mijlocul cetățenilor din Areopag, în timpul împăratului Claudiu Cezarul (41-54), Dionisie a auzit cuvintele sale și a luat aminte la ele. Pentru că Pavel vorbise în cuvântarea sa despre „Dumnezeul necunoscut” în numele Căruia spusese că văzuse un altar închinat la Atena, Dionisie l-a întrebat pe apostol despre acest Dumnezeu. După ce Pavel i-a explicat faptul că Dumnezeul necunoscut este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, adică Dumnezeul pe care el îl propovăduiește, Dionisie s-a botezat și i-a urmat lui Pavel timp de trei ani, timp în care a învățat de la el tainele lui Dumnezeu, după care Pavel l-a așezat episcop în Atena. Sfântul Dionisie a dorit să propovăduiască cuvântului lui Dumnezeu și în alte țări, fapt pentru care a suferit multe chinuri. După ce a așezat un alt episcop în locul său s-a dus la Roma, iar Sfântul Clement, episcopul Romei, l-a trimis în Galia ca să propovăduiască la necredincioși cuvântul lui Dumnezeu. În timpul celei de a doua persecuții declanșată de împăratului Domițian (81-96) împotriva creștinilor, Dionisie a fost prins împreună cu episcopul Luchian, preotul Rustic și cu diaconul Elefterie din porunca dregătorului orașului. Și-au mărturisit credința creștină cu mult curaj, fapt pentru care au fost supuși la numeroase suplicii, în cele din urmă primind moarte martirică.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă îl cinstește pe Sfântul Mucenic Teoctist.

Sfântul Sfințit Mucenic Ierotei, episcop al Atenei, a fost unul dintre înțelepții Areopagului. A primit botezul creștin de la Sfântul Apostol Pavel care l-a și hirotonit episcop al Atenei. Numele grecesc Ierotei înseamnă „cel sfințit de Dumnezeu”. Sfântul Mucenic Ierotei a fost de față la Adormirea Maicii Domnului și a cântat la înmormântarea Ei, fiind imnograf și cântăreț desăvârșit. A pătimit pentru credința în Iisus Hristos și a suferit moarte martirică.

Sfânta Muceniță Haritina din Roma lucra în casa lui Claudiu, un om bogat și bun la suflet, dar păgân. Deși rămăsese orfană de ambii părinți și fusese crescută de Claudiu, ea nu uitase de credința în Mântuitorul Iisus Hristos pe care o primise de la mama sa. În anul 303 a început persecuția împăratului Dioclețian împotriva creștinilor. Haritina a fost dusă înaintea judecătorului împărătesc Domițian. Fiind supusă supliciilor, Sfânta Muceniță Haritina nu a renunțat la credința creștină, mărturisind cu putere pe Domnul nostru Iisus Hristos. A suferit moarte martirică, iar trupul ei a fost îngropat creștinește de păgânul Claudiu.

Sfinţii Cuvioşi pustnici Daniil şi Misail s-au născut în a doua jumătate a veacului al XVI-lea în părţile Olteniei. Amândoi, încă din tinereţile lor, erau iubitori de nevoinţe pentru Dumnezeu şi do-ritori de viaţă sfântă, având o fierbinte dragoste către Mântuitorul Iisus Hristos şi către Preacurata Sa Maică. Drept aceea, ascultând de porunca cea sfântă a Domnului: Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine să-şi ia crucea sa şi să urmeze Mie, au lăsat casă, părinţi, fraţi, rude şi prieteni, şi au intrat în Mănăstirea Cozia ca fraţi, vieţuind în ascultare şi smerenie, urmând pe Fiul lui Dumnezeu, Cel ce s-a făcut ascultător Tatălui pentru noi, până la moartea pe cruce. Ei au deprins taina nevoinţelor, dobândind darul rugăciunii şi al iubirii de Dumnezeu. Deci, parcurgând după rânduială toate încercările duhovniceşti, s-au supus poruncilor stareţului lor şi ale fraţilor, fiind exemple vii de nevoinţă întru toate. Nu mult după ce au intrat în mânăstire, pentru multele lor osteneli şi pentru râvna lor după Dumnezeu, s-au făcut vrednici de mult dorita schimă a călugăriei, primind tunderea de la egumenul lor. Cuviosul Daniil, fiind cunoscător al Sfintelor Scripturi şi al învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, dar având şi viaţă vrednică şi iscusinţă în viaţa călugărească, s-a învrednicit de harul preoţiei. Ajuns ca făclia în sfeşnic, prin viaţă smerită şi curată, s-a făcut repede cunoscut de părinţii din mânăstire, care şi l-au ales duhovnic şi povăţuitor pe calea mântuirii. Printre cei care se mărtu-riseau la cuviosul Daniil a fost şi vrednicul de pomenire, fericitul Misail, care i-a devenit ucenic duhovnicesc. Primind ascultarea de duhovnic, Sfântul Daniil a început şi mai cu osârdie a se nevoi, mergând din putere în putere şi sporind întru faptele cele bune, chip şi pildă făcându-se tuturor. După o vreme, dorind împlinire duhovnicească şi arzând de dragostea cea dumnezeiască, au hotărât să părăsească viaţa de obşte şi să meargă în pustnicie. Primind binecuvântare de la stareţul lor, au mers dincolo de Turnul lui Traian, în ţinuturile Muntelui Cozia, unde şi-au săpat chilii în stânca muntelui lângă izvoarele de apă ale pădurii liniştite. Multe au fost ispitele Cuvioşilor, însă niciuna n-a biruit setea lor de rugăciune, de linişte şi de osteneli. Sub acoperământul Maicii Domnului, în jurul Cuvioşilor s-a adunat o mică obşte de fraţi nevoitori întru rugăciunea neîncetată, în privegheri, post şi în citirea cărţilor folositoare de suflet. De aceea, fericiţii Daniil şi Misail au ridicat o biserică de lemn pentru trebuinţele lor, în cinstea Intrării în biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cuviosul Daniil era duhovnic al tuturor pustnicilor din împrejurimi, la el spovedindu-se, după tradiţie, şi Sfinţii sihaştri Neofit şi Meletie. Aceştia coborau din când în când, mai cu seamă în duminici şi sărbători, pentru a se spovedi şi pentru a se împărtăşi la Sfânta Liturghie săvârşită în acest schit, care, aflându-se în apropierea vechiului turn roman, s-a numit Schitul Turnu. Spre sfârşitul vieţii, Cuviosul Daniil, a dat părinţilor care se nevoiau acolo rânduieli de viaţă pustnicească, apoi, cunoscându-şi mai înainte sfârşitul, le-a pus povăţuitor în locul lui pe ucenicul său, Cuviosul Misail. Amândoi fericiţii, Daniil şi Misail, după trecerea la cele veşnice, în prima jumătate a veacului al XVII-lea, au fost îngropaţi lângă altarul bisericuţei lor. Când, în anul 1676, mitropolitul Varlaam al Ţării Româneşti a construit la schit o nouă biserică, de piatră, a aşezat sfintele moaşte ale Cuvioşilor Daniil şi Misail la temelia altarului bisericii celei noi. Astfel, Cuvioşii Daniil şi Misail, avva şi ucenicul, s-au arătat vase alese ale Duhului Sfânt, înscriindu-se în rândul Sfinţilor Cuvioşi sihaştri români ca purtători de daruri duhovniceşti şi luminători prin vieţuirea sfântă. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în data de 25 februarie 2016, a hotărât canonizarea Sfinţilor Cuvioşi Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu, având ca zi de prăznuire data de 5 octombrie.

Sfântul Apostol Toma s-a născut în cetatea Paneada (numită şi Cezareea lui Filip), din Galileea. Numele de Toma, în limba aramaică, înseamnă geamăn, ca şi cel de Didymos în greacă, fiindu-i adăugat pe lângă numele său de Iuda, primit la tăierea împrejur. El L-a cunoscut pe Mântuitorul Hristos, a crezut în El şi L-a urmat. Nu era un cărturar, dar el aducea lui Hristos un suflet cinstit şi curajos, care-L putea iubi până la moarte. Sfântul Evanghelist Ioan aminteşte despre Toma spunând că, după moartea lui Lazăr, Apostolii Îl roagă pe Mântuitorul să nu se întoarcă în Iudeea, unde, cu puţin mai înainte, fusese ameninţat să fie ucis cu pietre, dar Apostolul Toma arătând ascultare şi dragoste jertfelnică pentru Domnul, zice: „Să mergem să murim şi noi împreună cu El!” (Ioan 11, 16).

De asemenea, în seara Cinei celei de Taină, când Iisus spune „Unde Mă duc Eu voi ştiţi; şi ştiţi şi calea”, Apostolul Toma întreabă: „Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea?”, iar Iisus îi răspunde: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine!” (Ioan 14, 4-6). Aceeaşi Evanghelie vorbeşte, apoi, de îndoiala lui Toma, de a crede că Domnul a înviat din morţi cu trupul, după ce toţi ceilalţi Apostoli i-au spus că Domnul a fost văzut de ei înviat şi că a vorbit cu ei. Toma, nefiind de faţă în ceasul acela, le-a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25). Dar, din rânduiala lui Dumnezeu, îndoiala aceasta a lui Toma a dus la sporirea cu şi mai multă putere a credinţei în Învierea lui Hristos. Într-adevăr, după opt zile, ucenicii fiind adunaţi în acelaşi loc şi fiind şi Toma cu ei, S-a arătat iarăşi Domnul înviat şi a zis lui Toma: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). În acest chip, cu şi mai mult temei, s-a propovăduit Învierea Domnului, că El, adică, nu cu alt trup, ci cu acelaşi trup al Său, cu care a pătimit şi a murit, cu acela a şi înviat, deschizând, astfel, lumii şi nouă tuturor, calea mântuirii şi a învierii. După Înălţarea la cer a Domnului şi după Pogorârea Duhului Sfânt, Sfinţii Apostoli, trăgând la sorţi încotro să propovăduiască fiecare, Sfântului Toma i-a căzut sorţul să meargă în India. Şi, mâhnindu-se el că era trimis la nişte popoare atât de îndepărtate şi sălbatice, i S-a arătat Domnul în vedenie, întărindu-l să îndrăznească şi să nu se teamă, făgăduindu-i că va fi cu el. În anul 37, la cererea regelui Avgar al V-lea al Edesei, Apostolul Toma a trimis acolo pe Sfântul Tadeu, întrucât el, alături de Apostolul Bartolomeu, a mers spre a evangheliza cetatea Ninivei, din Persia. Apoi, a rânduit Dumnezeu că împăratul indian Gundafor (Gondofares al IV-lea Sases), care stăpânea Imperiul indo-part (în Pakistan şi nord-vestul Indiei), vrând să zidească palate după modelul celor din lumea greco-romană, a trimis pe un negustor, Avan cu numele, ca să caute un meşter iscusit la aceasta. Atunci Domnul Iisus i-a poruncit lui Toma în vedenie să meargă cu Avan în India. În drum spre India, Sfântul Toma a săvârşit o seamă de minuni, aducând multe suflete la Hristos. Ajungând la curtea împăratului Gundafor, acesta i-a dat mult aur ca să-i construiască palate măreţe, dar Apostolul a împărţit aurul la cei săraci, propovăduind zi de zi Evanghelia. După o vreme, împăratul văzând că nu s-a zidit nimic, l-a întemniţat pe Apostol şi pe negustorul Avan, cu gând să-i dea la moarte. Dumnezeu a rânduit însă ca fratele împăratului să moară, iar sufletul lui să vadă palatul pe care Toma îl zidise în ceruri, prin milostenie. Apoi sufletul i s-a întors în trup şi a înviat. Atunci a aflat Gundafor că Toma i-a zidit cu adevărat un palat, dar nu pe pământ. Astfel au crezut în Hristos, ei şi mulţime de popor, fiind botezaţi în cetatea Taxila. Sfântul Apostol Toma a fost adus apoi, în chip minunat, la Ierusalim, acolo unde se adunaseră toţi Apostolii pentru prohodirea Maicii Domnului. Din îngăduinţa lui Dumnezeu, Apostolul Toma a sosit cu trei zile mai târziu. El însă a văzut-o pe Născătoarea de Dumnezeu pe când era ridicată la ceruri cu trupul, primind de la ea, spre încredinţare, cinstitul ei brâu. Ajuns la Ierusalim, Toma a cerut să fie deschis mormântul Preacuratei, care acum era gol, dovedind şi celorlalţi Apostoli mutarea la cer a Preasfintei Fecioare. Întors în India, Sfântul Toma a mers şi în ţinuturile dinspre miazăzi, ajungând în anul 52 la Muziris, pe coasta de Malabar, săvârşind minuni şi botezând pe mulţi, rânduind preoţi şi întemeind biserici. De acolo a plecat spre coasta de răsărit a Indiei, unde a adus pe mulţi la Hristos, săraci şi bogaţi. Tradiţia creştinilor indieni arată că Apostolul a întreprins o călătorie misionară şi în China, de unde s-a întors la Mylapore, în sud-estul Indiei. În cele din urmă, în anul 70, împăratul Muzdie (Misdeu), mâniat pentru creştinarea soţiei şi a fiului său, a poruncit uciderea Sfântului Toma, în afara cetăţii. Astfel a primit Apostolul moarte martirică, fiind străpuns cu suliţele. Mormântul său de la Mylapore (lângă oraşul Chennai, în sud-estul Indiei) este până astăzi loc de pelerinaj. Cea mai mare parte a moaştelor sale au fost mutate la Edesa Mesopotamiei în anul 232. Astăzi, capul Sfântului Toma se află în Mănăstirea ortodoxă din insula Patmos (Grecia), iar alte părţi din moaştele sale se păstrează în oraşul Ortona din Italia. În Biserica Ortodoxă pomenirea sa se face la 6 octombrie şi în prima duminică după Paşti.

Tot în această zi, se face pomenirea Sfintei Mucenițe Erotiida.

Sfinţii Serghie şi Vah au trăit pe vremea împăratului Maximian (286-305), de neam fiind romani şi dregători de frunte în armata împărăţiei. Ei se bucurau de mare cinste în faţa împăratului pentru priceperea şi vitejia lor în războaie, precum şi pentru credincioşia lor în slujiri. În taină, însă, erau creştini, crezând în Domnul nostru Iisus Hristos şi sârguindu-se să-I placă Lui, prin viaţa lor cea sfântă.

Pârâţi fiind că se închină lui Hristos şi că se leapădă de cinstirea zeilor, au fost poftiţi de împărat să aducă, împreună cu dânsul, jertfă în templul lui Zeus. Dar, când a intrat împăratul, robii lui Hristos Serghie şi Vah au rămas afară şi n-au intrat cu el. Văzând aceasta, împăratul a poruncit slujitorilor să-i aducă în templu cu sila şi le-a dat poruncă să se închine idolilor. Dar ei, nevrând să facă aceasta, au zis împăratului: „Avem un Dumnezeu în cer, nemincinos, adevărat şi viu. El nu este nesimţitor ca idolii voştri; noi Aceluia ne închinăm”. Nevrând să lepede dreapta credinţă, li s-au luat toate însemnele dregătoriei lor şi podoabele cele de preţ, îmbrăcându-i în haine femeieşti, fiind purtaţi în lanţuri pe uliţele cetăţii, în semn de batjocură. Au fost trimişi apoi la dregătorul Antioh, în cetatea Varvalisos din Siria şi acolo, fiind bătuţi aproape de moarte, Sfântul Vah şi-a dat sufletul său Domnului, din pricina bătăii, iar Sfântului Serghie i s-a pus încălţăminte de fier având cuie în tălpi şi a fost purtat până la cetatea Resafa, unde i s-a tăiat capul, după ce a îndurat multe chinuri, dar nu şi-a lepădat credinţa. Cinstitele lor trupuri au fost îngropate de creştini. Prin rânduiala lui Dumnezeu, capetele acestor Sfinţi Mucenici se află astăzi la Mitropolia din Craiova, aduse de la Curtea de Argeş, iar părticele din moaştele lor se găsesc la biserica Palatului Cotroceni din Bucureşti.

Sfinții Mucenici Iulian Preotul și Chesarie Diaconul († 303-305) au suferit moarte martirică în timpul împăratului Dioclețian. Diaconul Chesarie a refuzat să aducă jertfă zeului Apollo și prin rugăciunile sale s-a dărâmat templul zeului. Atunci, consulul Leontie a crezut în Hristos și s-a botezat, fiind împărtășit de către preotul Iulian. Conducătorul Luxorie a aruncat în mare pe preotul Iulian și pe diaconul Chesarie, trecând astfel la Domnul.

Sfântul Mucenic Polihronie (sec. IV) a fost fiul unui plugar pe nume Vardanie din Ganifavita. Fiind hirotonit diacon și apoi preot, a suferit moarte martirică în timp ce slujea Sfânta Liturghie, în timpul persecuției ariene, după moartea împăratului Constantin cel Mare.

Sfânta Cuvioasă Taisia s-a născut în Alexandria Egiptului din părinți păgâni. A cunoscut credința ortodoxă prin servitorul casei, Ahmes, pe numele său de creștin Teodor, care a prezentat-o episcopului Vivantius, primind astfel Taina Sfântului Botez. Teodor a suferit moarte martirică în timpul persecuției împăratului Galeriu. Sfânta a ajuns artistă, ducând o viață desfrânată, însă Sfântul Cuvios Pafnutie din Tebaida Egiptului a vizitat-o și prin sfaturile lui ea s-a pocăit pentru păcatele ei. Apoi s-a retras într-o mănăstire, în apropiere de Alexandria, unde s-a nevoit timp de trei ani, plângându-și păcatele. Sfântul Pafnutie, prin descoperire divină, a aflat că este bolnavă și a mers și a împărtășit-o cu Sfintele Taine. După două săptămâni Sfânta Taisia a trecut la Domnul († 340).

Sfânta Cuvioasă Pelaghia a fost artistă a teatrului din Antiohia. S-a convertit la creștinism, pocăindu-se pentru păcatele ei, datorită episcopului Non din Iliopoli. Acesta a botezat-o și i-a dat numele de Pelaghia, apoi a încredințat-o preacuvioasei diaconița Romana să o povățuiască pe calea cea bună. Averea pe care o deținea a împărțit-o servitorilor și Bisericii, iar la opt zile de la botez a mers, în taină, la Ierusalim. Aici, s-a retras în pustiu într-o chilie și a luat numele de Pelaghie, îmbrăcându-se în călugăr. La moartea sa († 457) a fost descoperită ca fiind Pelaghia și a fost înmormântată în chilia în care s-a nevoit.

Sfântul Apostol Iacob a fost fiul lui Alfeu şi fratele lui Matei, vameşul şi evanghelistul. Când Domnul nostru Iisus Hristos vieţuia cu trupul pe pământ şi alegea pentru vrednicia apostolească pe oamenii cei fără de răutate şi drepţi, ca să-i trimită la propovăduirea Evangheliei în toată lumea, atunci l-a ales pe acest Iacob şi ca pe un vrednic l-a numărat în ceata apostolească. Iar Iacob a fost unul dintre cei doisprezece apostoli, însuşi văzător şi ucenic al lui Hristos, propovăduitor al Tainelor şi următor paşilor Lui, şi împreună cu ceilalţi Apostoli, primind Sfântul Duh care s-a pogorât asupra lor în limbi de foc, a mers la diferite neamuri şi popoare ca să propovăduiască pe Hristos, să povăţuiască şi să-i aducă pe cei rătăciţi la calea mântuirii. Aprinzându-se de râvna cea dumnezeiască, ca focul a ars spinii necredinţei, a sfărâmat idolii şi le-a risipit capiştile, a tămăduit multe boli şi a gonit din oameni duhurile necurate şi viclene şi a adus Domnului nostru Iisus Hristos mulţime de popor de la care şi-a câştigat numele cel nou: sămânţa dumnezeiască, căci semănând în inimile oamenilor cuvântul dumnezeiesc a sădit şi a sporit dreapta credinţă. Pentru aceasta s-a numit sămânţa dumnezeiască. Şi înconjurând multe ţări, a semănat sămânţa cea cerească şi, adunând spicele mân-tuirii omeneşti, a sfârşit alergarea sa pe urma lui Hristos, pentru că s-a făcut următor al patimilor Lui, şi fiind pironit pe cruce şi-a dat sufletul său lui Dumnezeu. Această dumnezeiască sămânţă – adică Sfântul Iacob – a fost adunată cu roade însutite în cereasca jitniţă unde, săturându-se de vederea feţei lui Dumnezeu, şi nouă ne mijloceşte aceeaşi săturare cu rugăciunile sale.

Sfântul Andronic († sec. V) a trăit în Antiohia Siriei în timpul împăratului Teodosie cel Mare (379-395). Fiind căsătorit, a avut doi copii pe care i-a pierdut în urma unei boli. Astfel, și-a împărțit averea săracilor și a plecat împreună cu soția sa la Locurile Sfinte, apoi în Alexandria Egiptului. Atanasia, soția sa, a intrat într-o mănăstire de maici din Tebaida, iar Sfântul Andronic a rămas la schitul cuviosului Daniil, în apropiere de Alexandria. După 24 de ani petrecuți în mănăstire, Sfântul Andronic și Sfânta Atanasia au trecut la Domnul.

Evlampie era un tânăr creștin bogat din părțile Nicomidiei. Părăsindu-și ascunzișul din munte pentru a cumpăra mâncare, deoarece în acea vreme creștinii erau prigoniți de către Dioclețian, găsește la poarta Nicomidiei o poruncă scrisă de ucidere a creștinilor, dată de către împărat. Citind, a râs de nebunia împăratului care omora poporul nevinovat. Pentru acest lucru a fost prins și dus înaintea judecătorului Maxim care a încercat, în zadar, să îl facă să apostazieze. A fost supus supliciilor, însă Dumnezeu i-a dat putere și a rămas în viață. Fiind dus în templul lui Ares, Sfântul Mucenic Evlampie s-a rugat lui Dumnezeu și idolul s-a prăbușit. Deși mulți păgâni au crezut în acel moment și s-au convertit la creștinisim, Evlampie a fost în continuare chinuit. Aflând Evlampia că fratele ei este chinuit, s-a dus înaintea judecătorului Maxim și a mărturisit că și ea este creștină, dorind să pătimească alături de fratele ei. Astfel, nereușind prin niciun chin să îi facă să apostazieze pe cei doi frați, păgânii i-au dus în afara orașului și Sfântului Mucenic Evlampie i-au tăiat capul, iar Sfânta Muceniță Evlampia și-a încredințat sufletul lui Dumnezeu înainte de a fi omorâtă.

Sfântul Cuvios Vasian era originar din Siria, iar în timpul împăratului Marcian (450-457) a întemeiat o mănăstire în Constantinopol. A trecut cu pace la Domnul, iar împăratul a zidit o biserică în numele lui.

Sfântul Cuvios Teofil Mărturisitorul (sec. VIII) s-a născut din părinți creștini într-un sat din orașul Tiberiapolis. La vârsta de 13 ani s-a dus în munte la Cuviosul Ștefan Sihastrul și l-a rugat să îl primească în viața călugărească. După trei ani de rugăciuni și ascultare s-a făcut monah. Teofil a trăit în pace până în vremea împăratului Leon Isaurul (717-741), împărat iconoclast. A fost supus supliciilor și dus în Niceea la judecată. Aici, Cuviosul Teofil l-a convins pe judecător asupra cinstirii sfintelor icoane și i-a dat voie să plece.

Sfântul Apostol Filip, unul dintre cei 7 diaconi (sec. I), i se spunea Filip diaconul pentru a fi deosebit de Sfântul Apostol Filip, unul dintre cei 12 apostoli. Diaconul Filip este amintit pentru prima dată la Faptele Apostolilor (7, 2-5). După uciderea cu pietre a Sfântului Ștefan a început persecuția împotriva creștinilor Bisericii din Ierusalim. Toți s-au împrăștiat, în afară de Apostoli. Cei care se împrăștiaseră mergeau din loc în loc și propovăduiau Cuvântul lui Dumnezeu (Faptele Ap. VIII, 4). Diaconul Filip s-a dus în cetatea Sevastiei din vechea Samarie, capitala provinciei cu același nume. Cum samarinenii nu se supuneau celor din Ierusalim, Filip considera că aici va scăpa de urmărirea preoților iudei (Faptele Ap. 8, 6-8). Filip boteza mulțimile în numele lui Hristos și chiar Simon Magul, după ce a fost botezat, nu s-a mai depărtat de Filip. Tot diaconul Filip l-a botezat și pe demnitarul etiopian al reginei Candace a Etiopiei. După ce s-a întors în Ierusalim, Sfinții Apostoli l-au hirotonit episcop și l-au trimis în Trallia Asiei. Diaconul Filip a murit în pace și a fost înmormântat în Cezareea Palestinei.

Sfântul Cuvios Teofan Mărturisitorul, episcopul Niceei († 850), s-a născut în Palestina din părinți creștini și a fost frate cu Sfântul Teodor Scrisul. Au învățat filosofia elină și Sfânta Scriptură, după care au intrat în Mănăstirea Sfântul Sava, unde au fost hirotoniți preoți. În urma luptei împotriva sfintelor icoane, cei doi frați au fost trimiși de patriarhul Ierusalimului la Constantinopol și l-au înfruntat pe împăratul Leon Armeanul (813-820), deoarece era iconoclast. Din cauza acestui fapt au fost întemnițați din anul 817 până în anul 842, adică în timpul împăraților Leon Armeanul, Mihai Gângavul (820-829) și Teofil (829-842). Acesta din urmă i-a supus pe cei doi frați supliciilor, iar Sfântului Teodor i-a scris cu fier înroșit pe frunte, de unde și numele de Teodor Scrisul. Pe urmă au fost exilați în Apameia (Siria), unde Sfântul Teodor a murit. Când împărăteasa Teodora (842-856) a restabilit cinstirea sfintelor icoane și i-a chemat din exil pe toți preoții și creștinii, s-a întors și Sfântul Teofan. Patriarhul Metodie l-a hirotonit mitropolit al Niceei (Asia Mică).

Prov era originar din Pamfilia, Tarah fusese soldat în armata împărătească, iar Andronic era cel mai tânăr, fiul unui om important din Efes. Au fost prinși și întemnițați în orașul Pompeiopolis din Cilicia și supus supliciilor în orașele: Tarah, Mopsuestia și Anazarab de Maxim Numerian, conducătorul Ciliciei. Au suferit moarte martirică în anul 304 în timpul persecuțiilor împăraților Dioclețian (284-305) și Maximian (285-305).

Părinții Sfântului Ioan Damaschin au adoptat un copil orfan din Ierusalim și l-au crescut cu aceeași dragoste ca și pe fiul lor Ioan, având aceeași vârstă. Amândoi au avut ca învățător al Sfintei Scripturi pe un călugăr pe nume Cosma. Acesta era originar din Italia și fusese luat în robie de Agareni (arabi) și dus tocmai în ținutul Damascului. Părinții lui Ioan îl răscumpăraseră pentru a-l folosi ca educator celor doi copii. Orfanul Cosma, ajungând în vârstă, a intrat împreună cu Ioan în Mănăstirea Sfântul Sava din Palestina, călugărindu-se. În timpul iconoclasmului, Cosma și Ioan au luptat prin cuvânt și prin scrieri, apărând sfintele icoane. Pe când Sfântul Ioan Damaschin și-a înălțat mintea către cele mai grele învățături și taine ale creștinătății care se regăsesc în Dogmatica sa, Cuviosul Cosma a manifestat darul primit de la Bunul Dumnezeu de poet și imnolog. Patriarhul Ioan al Ierusalimului l-a luat din mănăstire și l-a așezat Episcop al orașului Maiuma (în Palestina, aproape de Gaza), unde a păstorit până la moarte († 787)

În anul 1996, la hramul Sfintei Cuvioase Parascheva, a fost adusă la Iaşi racla cu capul Sfântului Apostol Andrei de la Catedrala Mitropolitană din Patras (Grecia). La propunerea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Daniel, astăzi Patriarhul României, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat ca în data de 13 octombrie să se facă pomenirea Aducerii moaştelor Sfântului Apostol Andrei la Iaşi. 

Episcopul Carp din Tiatira (Asia Mică) și Papil diaconul său au pătimit pentru Mântuitorul Iisus Hristos în timpul persecuției împăratului Deciu (249-251), din porunca guvernatorului Valeriu. Fiind chinuiți în orașul Tiatira, aceștia nu au apostaziat de la credința creștină. Valeriu le-a confiscat averea și îi trimite în Sardes, unde, pentru a-i speria în speranța că vor renunța la credința creștină, îl omoară pe Agatador, un slujitor credincios al Sfinților care îi urmase. Din acest oraș au fost duși în Pergam, orașul lor natal. Aici au fost din nou supuși supliciilor împreună cu sora diaconului Papil, care vroia să moară pentru Hristos, dar pentru că de fiecare dată sfârșeau nevătămați, conducătorul Valeriu a dat poruncă să li se taie capul.

Sfântul Mucenic Florentie (sec. al III-lea), a fost din cetatea Tesalonicului. Fiind creștin și râvnitor binelui, ocăra și defăima, înaintea tuturor, pe dumnezeii elinilor, întărea pe creștini în credința cea în Hristos și-i îndemna în tot chipul spre lucrarea dumnezeieștilor porunci. Deci făcând el acestea, a fost prins de guvernatorul cetății și fiind întrebat, a mărturisit pe Hristos cu îndrăzneală și fără frică înaintea tuturor, că este Dumnezeu mai înainte de veci și Făcătorul tuturor, că zeii păgânilor sunt lemne, pietre, aur, argint, aramă, fier, idoli fără suflet și fără simțire. Acestea zicând, l-au bătut cumplit, l-au spânzurat de un lemn și l-au strujit, și aprinzând foc mare l-au aruncat în mijlocul focului, iar el bucurându-se și rugându-se în taină și mulțumind lui Dumnezeu, s-a săvârșit.