SINAXAR

Sfinţii mucenici Achindin, Pigasie, Aftonie, Elpidifor şi Anempodist erau din Persia şi au vieţuit în vremea domniei regelui Sapor al 2-lea (309-379), cel care a început prigonirea creştinilor. În acel timp, printre oamenii care aveau ascultări la curtea împăratului se aflau în taină şi creştini. Dintre sfinţii pomeniţi astăzi, apropiaţi ai împăratului erau Achindin, Pigasie şi Anempodist, oameni de frunte şi tari în credinţă. Deci, au fost pârâţi aceştia trei că sunt creştini şi că pe mulţi alţii îi aduc la credinţa în Domnul Iisus Hristos. Pentru aceasta, pe când sfinţii se aflau în rugăciune, păgânii i-au prins şi, legându-i cu funii, i-au dus înaintea lui Sapor. Mărturisind cu mult curaj că sunt creştini, au fost bătuţi cu toiege ghimpoase, apoi au fost spânzuraţi şi arşi pe coaste cu făclii aprinse, după care au fost întinşi pe paturi de fier arse în foc. Dar sfinţii au rămas, prin harul lui Dumnezeu, nevătămaţi şi prin rugăciune au dărâmat un idol de seamă al perşilor. Atunci, au fost băgaţi în găleţi cu smoală şi cu plumb topit, apoi au fost aruncaţi în mare. Şi din toate acestea scăpând nevătămaţi, sfinţii au adus la credinţă şi pe alţi curteni de seamă, ca Aftonie şi Elpidifor, acesta fiind cel dintâi din sfatul regelui. Li s-au tăiat capetele, împreună cu alţi 7.000, în frunte cu însăşi mama regelui. Achindin, Pigasie şi Anempodist, fiind aruncaţi într-o groapă cu fiare sălbatice, după mai multe zile au fost scoşi întregi de acolo, căci fiarele nu s-au atins de ei. Văzând păgânii că în nici un fel nu îi pot întoarce de la credinţa lor, i-au închis într-un cuptor ars în foc şi astfel fericiţii au primit cununa mucenicilor din mâinile Mântuitorului Iisus Hristos.

În prima sâmbătă din luna noiembrie, Biserica Ortodoxă a rânduit să se facă pomenirea celor adormiţi, zi cunoscută în tradiţia românească şi ca „Moşii de toamnă”. Creștinii ortodocși dedică, în general, ziua de sâmbătă pomenirii morților, iar în special au consacrat acestui „act de iubire” sâmbetele „Moșilor” și cele din Postul Mare. O altă dată semnificativă este Înălțarea Domnului, când sunt pomeniți eroii neamului. Încă din vremea Sfinţilor Apostoli se ţineau zile de pomenire a strămoşilor adormiţi în speranţa fericirii veşnice. Astfel de zile pot fi identificate apoi în jurul secolului al VI-lea, când s-a făcut fixarea definitivă a pericopelor biblice citite în cursul anului bisericesc. În privinţa aceasta găsim rugăciuni alcătuite pentru sufletele celor morţi şi în Evhologhiul lui Se-rapion de Thmuis (Egipt) din secolul al IV-lea, în care se spune: „Te rugăm Dumnezeule şi pentru cei adormiţi, a căror pomenire s-a făcut, sfinţeşte aceste suflete, căci tu pe toate le cunoşti; sfinţeşte-i pe cei adormiţi în Domnul şi numără-i cu puterile Tale cele sfinte (îngerii) şi dă-le lor şi sălăşluire întru împărăţia Ta”. Despre obiceiul de a face rugăciuni de mijlocire pentru cei morţi găsim menţionări la Sfinţii Părinţi şi Scriitori bisericeşti din secolul al II-lea, la Sfântul Ignatie al Antiohiei, Tertulian, Sfântul Ciprian al Cartaginei, apoi începând cu secolul al IV-lea mărturiile devin numeroase, dintre cei mai importanţi Sfinţi Părinţi putem menţiona pe Sfântul Ioan Gură de Aur.

Această evanghelie ne arată că starea sufletului după moarte depinde de starea spirituală a vieții pământești. Cele trei mari învățăminte ale evangheliei care se citește la liturghie în această duminică se referă la starea sufletului nemuritor al omului după moarte, care:

• - merge fie în bucuria drepților, fie în întristarea păcătoșilor nepocăiți, adică fie în rai, fie în iad;
• - nu se află într-o stare de amorțire sau inconștiență, ci este activ. Conștiința este luminată și poate comunica cu oamenii drepți care au împlinit în viața lor voia lui Dumnezeu;
• - este capabil să facă o deosebire între rai și iad, între comuniunea fericită și singurătatea nefericită, sau chinuitoare.

Aceste stări pe care le descrie Evanghelia de astăzi confirmă faptul că sufletul, după despărțirea sa de trup, fiind nemuritor, este conștient de starea proprie și de deosebirea dintre rai și iad. Bogatul nemilostiv trăiește doar biologic, reducând viața la cele materiale. Insensibilitatea lui îl arată că este autosuficient și nepăsător față de suferința altuia. Săracul Lazăr este singur și suferind. Deși nu se află în pustie, el trăiește multă singurătate și izolare. Remarcăm faptul că, în singurătatea lui, el cultivă virtuți deosebite: smerenia, tăcerea și răbdarea. Nu judecă pe nimeni, nici măcar pe bogatul nemilostiv. După moarte, starea sufletelor se schimbă: bogatul cunoaște „chinurile singurătății iadului”, iar săracul Lazăr „comuniunea de fericire a drepților”. Starea sufletului după despărțirea sa de trup depinde foarte mult de modul de viețuire a omului în timpul vieții sale pământești. Evanghelia nu ne spune ce fapte bune a făcut săracul și ce fapte rele a făcut bogatul nemilostiv. În general, judecata se face după faptele omului. Aici, însă, vedem că nu doar faptele contează, ci vedem că judecata lui Dumnezeu ține cont și de starea sufletului omului când trece din această viață în cea-laltă, în existența de după despărțirea sufletului de trup. Starea sufletului, starea spirituală, a fost determinantă pentru starea de dincolo de mormânt. Pentru că nu a fost smerit și milostiv, nu a putut intra în comuniunea drepților celor smeriți și milostivi și a rămas în izolare egoistă, așa cum a trăit în timpul vieții, și acum vidul nerecunoștinței față de Dumnezeu și nepăsării față de oamenii aflați în suferință au adus pentru el o existență nefericită sau chinuită, aceea a iadului. De aceea, Sf. Isaac Sirul spune că ,,iubirea smerită și milostivă este începutul raiului în sufletul omului”.

Sfinții Mucenici Achepsima episcopul, Iosif preotul și Aitala diaconul au fost slujitori ai Bisericii Ortodoxe din Persia și au pătimit pentru Domnul nostru Iisus Hristos în anul 380, al 70-lea an al domniei regelui Sapor al II-lea (310-381). Prigoana începută cu 40 de ani mai înainte continua cu aceeași înverșunare. În anul 347, regele Sapor al II-lea a dat un nou decret prin care înăsprea și mai tare persecuția împotriva creștinilor. Achepsima, episcopul Honitei (Asiria), cu toate că avea peste 80 de ani, a fost legat în lanțuri și trimis guvernatorului din Arbeles. Odată cu el au fost prinși preotul Iosif din Bet-Catuba și diaconul Aitala din Bet-Nuhadra. Îndemnați să jertfească soarelui, aceștia au refuzat, fiind supuși timp de trei ani supliciilor. În cele din urmă au suferit moarte martirică, mărturisind până în ultima clipă credința în Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Slăvitul Gheorghe, marele mărturisitor al lui Hristos, s-a născut pe vremea lui Diocleţian, din tată capadocian şi maică palestiniancă. Şi dobândind creştere minunată, având fire bună şi rădăcină cinstită şi sfântă, s-a făcut prea viteaz şi strălucit în războaie. Pentru acest lucru a fost cinstit de Diocleţian ca tribun vestit, cu rangul de numerie, încă pe când era tânăr. Și pentru bărbăţia lui cea covârşitoare, a fost înaintat comit, tăinuindu-se până atunci şi necunoscând nimeni că era creştin. Împlinind douăzeci de ani, a rămas orfan de tată, care şi-a pierdut viaţa în luptele dreptei credinţe.

Iar Sfântul, plecând cu maica sa din Capadocia, a trecut în Palestina, de unde era ea şi unde avea multe lucruri de moştenit. Şi fiindcă s-a întâmplat a muri şi maica sa în acea vreme, i-a rămas multă avuţie, din care, luând avere cu sine destulă, s-a dus la Diocleţian, poftind să ia mai mare stăpânire decât cea dintâi. Dar, văzându-i pe păgâni că au atâta ură asupra creştinilor, a hotărât mai întâi să-şi împartă averile sale pe care le avea cu sine la săraci, apoi să declare înaintea lui Diocleţian şi la tot sfatul şi divanul că este creştin, lucru pe care l-a şi făcut degrabă. Propovăduind pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, şi-a dat la iveală buna credinţă. Pentru aceasta, fiind prins, a fost supus la tot felul de chinuri cumplite, căci a fost împuns cu suliţa în pântece, a fost pus pe o roată, bătut cu vine de bou de multe ori, aruncat într-o groapă plină cu var, dar fiind păzit nevătămat de toate, prin darul lui Dumnezeu, a atras către credinţa cea în Hristos pe împărăteasa Alexandra, femeia lui Diocleţian. Și, afară de dânsa, a creştinat şi pe un oarecare Glicherie şi pe altul, cu numele Atanasie. Apoi a înviat pe un om din morţi şi nenumărată mulţime de oameni a adus la credinţa lui Hristos, făcând felurite minuni numai cu chemarea Domnului. Făcând el acestea, a fost închis în temniţă după porunca lui Diocleţian şi legat cu lanţuri de fier. Dar în acea noapte i s-a arătat în vedenie Hristos, binevestindu-i bunătăţile care-l aşteaptă pe dânsul. Şi, deşteptându-se, a mulţumit lui Dumnezeu şi l-a rugat pe păzitorul temniţei să-i dea voie slujitorului obişnuit să vină la el. Făcând păzitorul temniţei după voia lui, a intrat robul său care stătea afară de temniţă, şi sfântul i-a arătat scrisorile cele aducătoare aminte ale sale, adică diata (testamentul) pe care o scrisese mai înainte. După aceea, i-a spus lui vedenia şi i-a poruncit cu tot dinadinsul ca, după moartea sa, să-i ia trupul şi diata pe care o făcuse mai înainte de a fi prins şi să le ducă în casa patriei sale, care era în Palestina, şi să aibă frică de Dumnezeu. Apoi să nu îndrăznească să nu facă vreuna din câte sunt scrise în diată. Deci, fiindcă el a făgăduit şi s-a învoit a face toate câte i-a poruncit, a luat binecuvântare şi iertare şi s-a dus de la sfântul. A doua zi, Sfântul Gheorghe, fiind adus iarăşi la cercetare şi neplecându-se lui Apolon, ci mai vârtos zdrobind cu rugăciunea şi sfărâmând pe idolii care erau în capişte, i s-a tăiat capul. Dar robul său, luând prea cinstit trupul sfântului împreună cu diata lui, s-a dus în Palestina, unde, împreună cu alţi creştini, cu multă cinste şi evlavie au îngropat sfântul şi mucenicescul trup. Apoi a săvârşit, ca un rob recunoscător şi mulţumitor, toate câte îi poruncise. După aceasta, n-a trecut multă vreme şi a strălucit dreapta credinţă. Luând domnia împăratul Constantin, de-a pururea pomenitul şi marele împărat întocmai cu apostolii, aceia care iubeau dreapta credinţă au dobândit libertate. Iar cei ce iubeau pe mucenicul, i-au zidit Sfântului Gheorghe o biserică mare şi prea frumoasă în Lida. Apoi, ridicând mult pătimitul şi sfântul trup al mucenicului, din locul cel neînsemnat în care zăcea, şi aducându-l în acea cetate, au pus la iveală pe cel vrednic de multă lumină şi de mai multă arătare şi, printr-însul a făcut înnoire bisericii aceleia, care era din nou zidită de dânşii, fiind atunci ziua a treia a lunii noiembrie. Iar moaştele lui erau ca nişte izvoare de-a pururea curgătoare, cu daruri de minuni celor care se închină lui cu credinţă.

Sfântul Cuvios Ioanichie cel Mare s-a născut în timpul împăratului Leon Isaurul (717-741), în satul Maricat din Bitinia (Asia Mică). Părinții lui, Mitrichie și Anastasia, având o situație materială precară nu l-au putut da la școală. Mai târziu a fost luat în armată, unde în războiul pornit de împăratul Leon al IV-lea (775-780) împotriva bulgarilor, Ioanichie a săvârșit multe fapte de vitejie. Pentru aceasta, împăratul a poruncit să fie trecut în cartea de vrednicie a ostașilor, iar după război să fie răsplătit cu multe bunuri materiale. Însă, Ioanichie și-a ales credința în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. A căzut în erezia luptei împotriva sfintelor icoane și fiind luminat de un bătrân sihastru a simțit nevoia să se pocăiască. Astfel, s-a ostenit la mai multe mănăstiri precum Avgarov, unde starețul Grigorie i-a fost un adevărat părinte; Utotelos, mănăstire în care a început să învețe scrisul și cititul; Antidin, mănăstire în care a stat doi ani și în sihăstria din Muntele Trihalix. Pentru că lumea începuse să vină la el pentru a-i cere binecuvâtare, Cuviosul Ioanichie s-a retras într-un munte de lângă satul Elespont. Bunul Dumnezeu i-a dăruit puterea de a călca „peste șerpi și peste balauri”, precum și darul vederii și al prorociei. Astfel, a prorocit moartea împăratului Nichifor (802-811) în lupta cu bulgarii, călugărirea lui Stavrichie, fiul acestuia, și moartea lui în anul următor. Cuviosul Metodie, Patriarhul Constantinopolului, care venise să îl vadă, i-a prorocit că: „după moartea mea vei urma fără zăbavă”, ceea ce s-a și întâmplat. La trei zile după plecarea patriarhului, Ioanichie a murit, fiind în vârstă de 115 ani.

Sfinții Mucenici Nicandru și Ermeu au fost ucenicii Sfântului Apostol Tit, convertind pe mulți la Hristos. Au fost prinși de păgâni și aduși înaintea lui Livanie (Libaniu) comitul, spre întrebare, silindu-i să se lepede de Hristos. Au fost legați de cai iuți pentru a fi târâți pe pământ, au fost torturați în multe feluri, aruncați în cuptor de foc și la urmă îngropați de vii.

Sfântul Cuvios Gheorghe, Mărturisitorul din Drama, s-a născut în anul 1901, în orașul Arghiropo-lis din ținutul Pontului (astăzi Gümüșhane, Turcia), ca fiu al unor evlavioși creștini, Sava și Sofia Karslidis. La botez a primit numele Atanasie, dar de mic a rămas orfan de ambii părinți, încât a fost crescut, împreună cu un frate mai mare și o soră, de bunica din partea tatălui. Aceasta a sădit în inima lor dragostea de Dumnezeu și de sfintele slujbe ale Bisericii, ducându-i uneori și în pelerinaj la vestita Mănăstire Panaghia Sumela din Pont, pe atunci o vatră monahală înfloritoare. După moartea bunicii sale, care i-a dat ca binecuvântare o icoană a Maicii Domnului, de care Cuviosul nu se va despărți toată viața, el a plecat împreună cu bunicul său din orașul natal spre Erzurum (Turcia), apoi spre Tbilisi (Georgia). Plin de dumnezeiescul dor, tânărul Atanasie a intrat în obștea mănăstirii georgiene Noul Athos. Acolo a învățat limba georgiană, dar mai ales s-a nevoit să dobândească ascultarea, smerenia, răbdarea, privegherea și rugăciunea. În anul 1917 bolșevicii au venit în mănăstire, au spânzurat pe toți clericii, iar pe ceilalți membri ai obștii, care nu au vrut să se lepede de credință, i-au legat unii de alții lângă o groapă comună și i-au împușcat. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, evlaviosul novice și alți câțiva au scăpat cu viață. La 20 iulie 1919 a fost călugărit cu numele de Simeon, dar la scurt timp a fost întemnițat și chinuit în mod nemilos de atei. În urma grelelor suferințe i-au căzut dinții și i s-au vătămat grav picioarele. În 1923 a fost eliberat și s-a mutat la Suhumi (regiunea Abhazia), iar la 8 septembrie 1925 a fost hirotonit preot de un ierarh georgian, care i-a schimbat numele în Gheorghe. Deși tânăr, Cuviosul a primit de la Dumnezeu darul dreptei socotințe și al înainte-vederii, pentru care era cinstit de credincioșii ortodocși georgieni, ruși și greci. Cuviosul Gheorghe a plecat în Grecia în anul 1929 și s-a așezat în satul Sipsa (astăzi Taxiarhes), de lângă Drama, unde, deși suferind cu picioarele, a desfășurat o bogată lucrare duhovnicească în rândul credincioșilor, pe care i-a apropiat de Biserică și i-a povățuit, îndeosebi prin Taina Spovedaniei, căreia îi acorda o deosebită însemnătate. În anul 1936 a călătorit ca pelerin în Țara Sfântă, cuprins de dorul de a vedea locurile unde Hristos Domnul a înfăptuit mântuirea lumii. Întors la Sipsa, Cuviosul Gheorghe a hotărât să construiască o mănăstire, cu hramul Înălțarea Domnului, ridicând o modestă biserică și câteva locuințe, în anul 1939. Din această perioadă a vieții sale se cunosc cele mai multe mărturii ale fiilor săi duhovnicești. Cuviosul cerea ucenicilor să se spovedească și să postească înainte de primirea Sfintei Împărtășanii. Mai mulți ucenici dau mărturie despre strălucirea feței Cuviosului în vremea dumnezeieștii Liturghii. Cuviosul a săvârșit numeroase vindecări, pe care căuta să le ascundă cu smerenie. Prin harisma înainte-vederii a prorocit începerea celui de-al Doilea Război Mondial, ca și Războiul civil din Grecia, dar în timpul acestora, prin rugăciuni cu lacrimi, Cuviosul a ocrotit mănăstirea și pe toți credincioșii din împrejurimi, care n-au avut de suferit. În anul 1959 și-a prevăzut sfârșitul, vestind aceasta în mai multe rânduri ucenicilor apropiați. În zorii zilei de 4 noiembrie, după ce s-a rugat înaintea icoanei Maicii Domnului, rostind rugăciunea: Ușa milostivirii deschide-o nouă…, Cuviosul Mărturisitor Gheorghe și-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului Hristos. După trei zile trupul Cuviosului, neatins de stricăciune, a fost înmormântat lângă ctitoria sa de mitropolitul Filip al Dramei. Numeroase vindecări și arătări minunate s-au săvârșit și după trecerea Cuviosului la cele veșnice. Moaștele sale, binemirositoare, au fost aflate în ziua de 9 februarie 2006, de către Înaltpreasfințitul Părinte Pavlos, mitropolitul Dramei. În anul 2011, mitropolitul Pavlos al Dramei a dăruit Patriarhiei Române un fragment din moaștele Sfântului Gheorghe din Drama şi o frumoasă icoană pictată cu chipul sfântului, care se află în Paraclisul istoric al Reşedinţei Patriarhale din Bucureşti. În decembrie 2010, Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul, pe atunci mare eclesiarh al Catedralei patriarhale, alături de Arhim. Paisie Teodorescu şi Arhim. Dionisie Constantin au participat împreună cu grupul psaltic TRONOS al Catedralei patriarhale la o serie de manifestări liturgice şi culturale, organizate de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Pavlos de Drama, cu prilejul zilelor oraşului grecesc Drama. În cadrul ședinței Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 28 octombrie 2015, în prezența Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Pavlos de Drama, a fost aprobată propunerea de înscriere în Calendarul bisericesc a Sfântului Cuvios Gheorghe Mărturisitorul din Drama, cu data de prăznuire 4 noiembrie.

Galaction a fost fiul lui Clitofont și al Levkipiei și a murit pentru Hristos la vârsta de 30 de ani. Epistimi nu avea decât 16 ani când a murit pentru credința ei. Clitofont era un bogat din orașul Emesa Feniciei, iar Levkipia fiica unui conducător de oraș, pe nume Memnont. Fiind stearpă, Levkipia a mers la doctori și vrăjitori în speranța că va putea naște un copil, însă nu a aflat nici o rezolvare. Într-o zi a bătut la poarta casei un bătrân pe nume Onufrie, care ascundea faptul că era preot și monah sub haine de cerșetor. Levkipia l-a chemat înăuntru și i-a destăinuit mare ei supărare. Atunci, bătrânul i-a făgăduit că dacă va crede în Dumnezeul creștinilor și se va boteza, rugămintea ei de a avea un copil va fi împlinită. Acceptând să fie botezată, nu după mult timp Levkipia a născut un băiat, convingând astfel și pe soțul ei Clitofont să se boteze. Ei l-au numit pe copil Galaction și l-au crescut în credința creștină și i-au oferit o bună educație. La vârsta de 24 de ani, Galaction este logodit de către tatăl său cu tânăra Epistimia care era păgână. Din cauza persecuției lui Deciu și a lui Secund, conducătorul orașului Emesa, împotriva creștinilor, Galaction și-a botezat logodnica în ascuns, în râul Chefis, la fel ca și pe Evtolmie, un slujitor din casa Epistimiei. Hotărând să-și dedice viața monahismului, ei au părăsit orașul, și s-au îndreptat spre cele două mănăstiri din Muntele Publion, una pentru maici și alta pentru călugări. După ce păgânii au aflat de existența celor două mănăstiri, au trimis armata pentru ai prinde pe toți monahii, între care a fost prins și Galaction. Epistimia i s-a alăturat în scurt timp, mărturisind ea însăși că este creștină. Au fost supuși supliciilor și în cele din urmă au suferit moarte martirică, mărturisind credința în Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos.

Sfântul Pavel Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului era originar din Tesalonic. A fost ales patriarh în anul 340, la sfârșitul lunii august. A luptat pentru apărarea Ortodoxiei în fața ereziei ariene. Însă împăratul Constanțiu (337-361) fiind arian l-a înlăturat pe Pavel, trimițându-l în Mesopotamia în exil, iar în locul lui l-a pus pe Eusebiu al Nicomidiei. Mergând la Roma, Pavel s-a întâlnit cu Atanasie, care fusese și el alungat de Constanțiu. Împăratul apusean Constantin al II-lea i-a scris fratelui său, Constanțiu, că dacă cei doi episcopi nu vor fi repuși în scaun, va veni cu armată împotriva lui. Pavel și-a recăpătat scaunul, însă a mai păstorit puțin timp pentru că, după moartea lui Constantin al II-lea, a fost exilat la Cucuzon, în Armenia, unde a fost ucis în anul 351.

Sfântul Cuvios Luca a ales încă de tânăr să îi urmeze lui Dumnezeu. În momentul în care părinții au dorit să îl căsătorească, a fugit noaptea de acasă și s-a călugărit. Ulterior s-a retras lângă Muntele Etna. Spre sfârșitul vieții se afla la Constantinopol, iar mai apoi într-un sat de lângă Corint (Grecia).

În timpul prigoanei împăratului Diocleţian, tânărul Ieron a fost întemniţat, împreună cu alţi treizeci şi doi de creştini, din cauză că nu au dorit să jertfească zeilor. După multe chinuri la care au fost supuşi aceşti creştini, au suferit moarte martirică pentru credinţa în Domnul Iisus Hristos.

Sfântul Cuvios Lazăr s-a născut într-un sat din apropierea Magnesiei (Asia Mică). Părinţii lui erau de neam bogat şi s-au îngrijit să-i ofere o educaţie aleasă. Încă din tinereţe îşi dorea nespus de mult să meargă la Ierusalim. S-a călugărit şi după ce s-a aşezat în diferite mănăstiri a intrat mai târziu în Mănăstirea „Sfântul Sava” din Palestina. Aici a rămas şase ani, iar însuşi patriarhul Ierusalimului l-a hirotonit preot. Agarenii au năvălit apoi în mănăstire, iar Cuviosul Lazăr s-a dus în Efes şi s-a aşezat în muntele Galisiul din apropierea cetăţii. Aici a zidit o nouă mănăstire în cinstea Sfintei Învieri. Cuviosul a mai trăit încă 15 ani în munte săvârşind multe minuni. A trecut la cele veşnice la vârsta de 72 de ani.

Despre îngeri, Biserica învaţă că ei sunt „duhuri slujitoare” (Evrei 1, 14), adică fiinţe fără de trupuri, slugi credincioase lui Dumnezeu şi totodată ocrotitori ai noştri, puşi de Dumnezeu, pe drumul anevoios de la leagăn la patria noastră cerească. După descoperirile Sfintei Scripturi şi după mărturisirile Sfinţilor, îngerii Îl iubesc pe Dumnezeu, Îl preamăresc şi-I împlinesc voia Lui în condu-cerea lumii, a împărăţiilor, a popoarelor, a oamenilor. Ca slujitori, îngerii sunt uneori împlinitori ai pedepselor lui Dumnezeu, cum a fost focul peste Sodoma sau pedepsele peste Egipt. Dar, în mod statornic, îngerii slujesc la apărarea şi călăuzirea oamenilor. Ei duc rugăciunile noastre la Dumnezeu, ei ocrotesc pe cei drepţi: pe Lot de foc, pe Ilie de Ahab, pe cei trei tineri în cuptorul din Babilon, pe Apostolul Petru de Irod. Ei vestesc faptele mari ale mântuirii: Naşterea Domnului, suferinţa din Ghetsimani, Învierea Domnului, a Doua Venire a lui Iisus Hristos. Îngerii păzitori sfătuiesc de bine pe oameni prin glasul conştiinţei: tot ce este în noi bun, curat, luminat, orice gând frumos, orice mişcare bună a inimii, rugăciunea, pocăinţa, faptele bune, toate acestea se nasc în noi şi se înfăptuiesc din îndemnul şi cu sprijinul îngerului păzitor. La început, toţi îngerii au fost făcuţi de Dumnezeu buni, strălucind de lumină, de înţelepciune şi de tot felul de daruri. Dar, Stăpânul Cerului şi al pământului i-a supus unei încercări prin care îngerii, cu voie liberă, să-şi dovedească ascultarea. Încercarea aceasta s-a petrecut înainte de facerea lumii. Şi, în această încercare, o parte din îngeri, în frunte cu Lucifer, cel mai frumos şi cel mai înzestrat dintre ei, s-a răzvrătit împotriva Ziditorului său, zicând: „Pune-voi scaunul meu deasupra norilor şi voi fi asemenea cu Cel Preaînalt” (Isaia 14, 13-14). Şi, ameţit de mândrie, n-a vrut să mai asculte de Dumnezeu. Despre căderea lui Lucifer şi a îngerilor lui, Scriptura ne vorbeşte aşa: „Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui, au pornit război cu balaurul. Şi se războia balaurul şi îngerii lui; şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ, şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el” (Apocalipsa 12, 7-9). Şi aşa a căzut Lucifer din cinstea de arhanghel, precum grăieşte Domnul: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Luca 10, 18). Şi asemenea cu el şi ceata de îngeri ce era sub conducerea lui, înălţându-se, a căzut şi demoni s-au făcut, luptători împotriva mântuirii noastre. Dar Arhanghelul Mihail, de-a pururi lăudatul, păzind ca o slugă credincioasă ascultarea faţă de Stăpânul său, s-a arătat adevărată căpetenie peste cetele celor fără de trupuri. Căci văzând cum a căzut vicleanul Lucifer, a lăudat cu glas pe Domnul tuturor şi a zis: „Să luăm aminte, noi, care suntem făpturi, ce a pătimit Lucifer, cel ce era cu noi; cel ce era lumină, acum întuneric s-a făcut. Că cine este ca Dumnezeu? Mi-ca-El? ” Că numele de Mihail, în limba evreiască, însemnează: „Cine este ca Dumnezeu?” Multe şi mari binefaceri ale lui Dumnezeu s-au făcut oamenilor prin îngerii lui, pentru că ei sunt pentru noi mijlocitori, ajutători şi rugători către Cel Preaînalt. Iar Mihail, ca un mai mare peste oştile cereşti, ne izbăveşte pe noi de toate primejdiile şi necazurile, de boli şi de ispite. Că a fost pus întâiul peste îngeri, în locul lui Lucifer şi lumina lui nu suferă să o vadă cel ce a căzut. Iar despre ceilalţi îngeri cunoaştem din Sfânta Tradiţie că, atunci când Adam a fost înşelat de satana şi a fost izgonit din Rai şi cu moarte s-a osândit şi neamul omenesc a început a se înmulţi, începând de atunci, îngerii au fost puşi de Dumnezeu spre pază tuturor oamenilor, ca să nu rămână ei fără de purtare de grijă şi să fie înşelaţi de diavol. Şi de atunci, tot credinciosul îşi are îngerul lui păzitor, iar necredincioşilor s-a pus un înger păzitor asupra fiecărei ţări, precum şi Moise a zis: „A pus hotare neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu” (Deuteronomul 32, 8). De înger a fost luat şi Enoh şi a fost dus în Rai, ca, până la a doua venire a Domnului pe pământ, să nu vadă moartea cea de obşte a oamenilor.

La fel şi lui Noe celui drept, îngerul i-a vorbit de potop şi l-a învăţat pe el cum să facă o corabie, spre scăparea lui şi a fiilor lui, ca să rămână rădăcină de la Adam, cel întâi zidit, şi să se înmulţească neamul omenesc, asemenea şi să le păzească spre trebuinţa oamenilor. Un înger a fost şi cârmaciul corăbiei în acele mari ape şi vânturi, după care tot el i-a spus lui Noe cum să săvârşească jertfele. Şi lui Avraam de-a pururea îngerii i-au fost sprijinitori şi ajutători la război, când a biruit pe împăratul Chedarlaomer, care avea cu sine trei sute de mii de ostaşi, iar Avraam, numai trei sute optsprezece slugi, că avea ajutor pe îngerii lui Dumnezeu. Şi pe Moise îngerul l-a pus mai mare peste seminţia lui Israel şi multe minuni a făcut cu dânsul: pe israeliteni i-a trecut marea, pe Faraon l-a afundat, iar în pustiul Sinai minuni a făcut. Şi după ce au ieşit fiii lui Israel din Egipt, Balac împăratul a chemat pe Valaam vrăjitorul, zicându-i să blesteme pe israeliţi ca să-i fie lui robi, dar îngerul l-a întâmpinat pe el în porţile cetăţii. Și asina a văzut pe înger şi a strivit piciorul lui Valaam. Apoi Valaam, văzând pe înger, i s-a rugat lui, zicând: „Nu mă pierde pe mine, stăpâne, că iată, de acum nu ca să blestem, ci ca să binecuvântez pe Israel voi merge”, precum a şi fost (Numeri 22, 22-35). Iar când a răposat Moise, Mihail Arhanghelul i-a îngropat trupul său (cf. Iuda 1, 9). Iar după aceasta, când Iosua al lui Navi a înconjurat Ierihonul, în care erau şapte împăraţi canaanei, după ce au căzut zidurile din temelii, atunci a văzut Iosua pe Mihail stând ca un ostaş întrarmat şi i-a zis lui: „Al nostru eşti, sau dintre potrivnicii noştri?” Şi i-a zis Mihail: „Eu sunt voievodul oştirii puterilor cereşti şi acum am venit spre ajutorul tău”. Iar Iosua i s-a închinat lui, zicând: „Ce porunceşti stăpâne, robului tău?” Iar voievodul oştirii Domnului i-a zis: „Scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care stai sfânt este”. Şi a făcut Iosua aşa (Iosua 5, 13-15). Şi a surpat Domnul toată puterea canaaneilor şi a dat lui Israel pământul acela, pe care l-a făgăduit Dumnezeu părinţilor lor. Însă, după aceea, întărindu-se madianiţii şi robind pe israeliţi, s-a arătat îngerul lui Ghedeon şi i-a zis: „Să iei cu tine trei sute de ostaşi şi să mergi împotriva împăraţilor lui Madiam”, care aveau cu ei mii de madianiţi. Şi a făcut Ghedeon aşa, însă a dat oamenilor săi felinare şi făclii şi au năvălit asupra madianiţilor noaptea şi din tulburarea îngerească aceştia s-au tăiat între ei şi numai cei ce aveau felinare şi erau cu Ghedeon, aceia au rămas vii (Judecători 6-7). Şi iarăşi s-a arătat îngerul lui Manoe şi femeii lui, spunându-le lor de naşterea lui Samson (Judecători 13, 1-21), care a biruit pe cei de alt neam şi pe vrăjmaşii lui Israel. Și când a ieşit David la război cu Goliat şi l-a lovit pe el cu praştia în frunte, iarăşi îngerul Domnului l-a lovit pe Goliat de dinapoi şi a căzut în brânci (1 Regi 17, 49). Că dacă David l-ar fi doborât pe el, apoi ar fi căzut cu faţa în sus, iar nu cu faţa în jos. Iarăşi îngerul slujea minunat lui Ilie şi bucate îi dădea din mâinile sale (3 Regi 19, 1-7). Iar în vremea lui Iezechia, a venit asupra Ierusalimului Senaherib, împăratul asirienilor şi defăima pe Atotţiitorul, Dumnezeul lui Israel, iar Iezechia s-a rugat Atotţiitorului şi a trimis Dumnezeu pe îngerul Său şi a ucis îngerul Domnului o sută treizeci şi cinci de mii din tabăra asirienilor (4 Regi 19, 35). Şi iarăşi, în acelaşi Ierusalim, îngerul venea în tot anul şi tulbura scăldătoarea Siloamului şi multe tămăduiri făcea. Multe încă Însuşi Dumnezeu a făcut, arătându-se în chip de înger, precum s-a arătat şi lui Avraam în trei feţe şi cu Iacov S-a luptat şi la cei trei tineri din Babilon văpaia cuptorului în rouă s-a schimbat. Şi iarăşi îngerul a izbăvit pe Daniel în groapă de gura leilor. Iar pe Avacum l-a dus din Ierusalim în Babilon şi pe acelaşi Daniel cu hrană l-a hrănit. Îngerul a surpat pe Nabucodonosor împăratul, din cinstea împărătească, pentru mândria lui, şi din om în dobitoc cu chip străin l-a făcut şi şapte ani cu iarbă şi cu pământ s-a hrănit, precum mai înainte Daniel îi zisese lui. Deci vedeţi câte binefaceri a arătat Dumnezeu, prin îngerii Săi, în Legea veche; apoi cu atât mai mult, în harul cel nou, lucruri minunate a făcut. Când Hristos a înviat din mormânt, îngerul a vestit mai întâi femeilor, zicând: „Hristos a înviat, nu mai plângeţi de acum!” Îngerul şi pe Petru l-a scos din temniţă şi legăturile lui Pavel le-a rupt şi temniţa a cutremurat-o. Îngerul Domnului l-a răpit pe Filip Apostolul de la ochii famenului etiopian şi l-a adus pe el din Gaza la Asot. Îngerul s-a arătat şi lui Corneliu sutaşul, la al nouălea ceas din zi, pe când postea şi se ruga lui Dumnezeu, când i-a poruncit să cheme la sine pe Apostolul Petru. Îngerul a fost ajutător în război împăratului Constantin asupra păgânului prigonitor Maxenţiu şi tot el a încredinţat pe Constantin împăratul, arătându-i lui crucea pe cer şi zicându-i: „Cu acest semn vei învinge pe vrăjmaşii tăi”. Îngerul a fost ajutător binecredinciosului împărat Iraclie asupra lui Cosroe, păgânul împărat persan. Iarăşi, îngerii Domnului au întărit şi pe Mucenici să grăiască împotriva păgânilor împăraţi, la războaie au ajutat binecredincioşilor cârmuitori şi cuvioşilor părinţi pustnici le ajutau ca să biruiască meşteşugurile diavoleşti. Mucenicilor în chinuri le uşurau durerile şi rănile şi alte multe minuni au făcut: cuptoarele ce ard cu foc se stingeau, gurile leilor le legau şi pe morţi îi înviau. Îngerii sunt păzitori şi slujitori ai cuvioşilor părinţi şi ai vieţuitorilor în pustie, cărora le duc hrană, fiind trimişi de Dumnezeu şi le-o dau în mâinile lor, precum lui Pavel Tebeul şi marelui Eftimie le-au înmulţit pâinile, vinul şi untdelemnul. Şi nu numai acestora, ci şi la mulţi alţi sfinţi slujesc îngerii şi multe şi negrăite minuni fac în veacul acesta. Pentru care pricină şi Domnul Însuşi zice către credincioşi: „Să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 18, 10). Mihail Arhanghelul a fost rânduit de Atotputernicul Dumnezeu căpetenie a îngerilor buni şi mare folositor şi de bine făcător al mântuirii noastre şi, luând chip văzut, s-a arătat multora, atât în Legea veche cât şi în Legea nouă. Împreună cu Sfântul Arhanghel Mihail cinstim şi pe preafrumosul Arhanghel Gavriil, că şi acesta, luând chip văzut, multe binefaceri a dăruit neamului omenesc, arătate în amândouă Testamentele. Astfel, în prorocia lui Daniel, Gavriil este numele îngerului tălmăcitor al vedeniei (Daniel 8, 16). Asemenea, Gavriil arată lui Daniel înţelesul celor şaptezeci de săptămâni de ani până la venirea lui Mesia Hristos (Daniel 9, 2l-27). După tradiţie, tot el, Gavriil, vesteşte lui Ioachim şi Ana că din ei se va naşte Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria. În Legea nouă, Gavriil descoperă preotului Zaharia naşterea lui Ioan, Botezătorul Domnului (Luca 1, 19). Tot Gavriil anunţă Fecioarei din Nazaret naşterea de la Duhul Sfânt a Domnului Hristos, Mântuitorul lumii (Luca 1, 28). Unii spun că tot Arhanghelul Gavriil a fost îngerul în veşmânt alb, care, pogorându-se din cer, a răsturnat piatra de pe uşa mormântului şi a şezut deasupra ei, după Învierea Domnului. Şi el a fost acela care, cel dintâi, a dat Mironosiţelor vestea Învierii. Şi, ca să zicem mai cuprinzător, dumnezeiescul Gavriil a slujit la toată iconomia Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, de la început şi până la sfârşit. Pentru aceasta Biserica lui Hristos a hotărât să-l prăznuiască pe el, împreună cu Arhanghelul Mihail, la 8 noiembrie şi să cheme darul şi ajutorul amândurora, rugându-i ca, prin mijlocirea şi rugăciunile lor, în veacul de acum, să aflăm izbăvire de rele, iar în cel ce va să fie, să ne învrednicim bucuriei şi Împărăţiei cereşti.

Sfântul Nectarie s-a născut la 1 octombrie 1846, în Silivria, un orăşel din provincia Tracia (astăzi în Turcia). Părinţii săi au fost oameni săraci, dar foarte evlavioşi. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă creştere în credinţa creştinească. După primii ani de şcoală, Anastasie a mers la Constantinopol, unde a învăţat teologia şi a citit scrierile Sfinţilor Părinţi, dar a şi muncit din greu pentru a-şi câştiga cele de trebuinţă. La vârsta de 20 de ani, povăţuit de Duhul Sfânt, s-a îndreptat spre insula Hios, unde va fi învăţător, apoi, simţind chemarea lui Hristos, a intrat în nevoinţa monahală, luând chipul îngeresc al călugăriei la 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazăr, primind povăţuire duhovnicească de la Sfântul Cuvios Pahomie Hiotul (†1905). După câteva luni a fost hirotonit diacon, prilej cu care a primit numele de Nectarie, pe care avea să-l poarte toată viaţa. După ce şi-a terminat studiile teologice, în anul 1886, Sfântul Nectarie a mers la Alexandria Egiptului, unde a fost hirotonit preot, iar după câteva luni a fost ridicat la treapta de arhimandrit. La 15 ianuarie 1889, patriarhul Sofronie l-a hirotonit mitropolit de Pentapole. Vreme de mai mulţi ani, evlaviosul mitropolit a slujit în oraşul Cairo şi a predicat în biserica Sfântul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie şi blândeţe. Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria şi cu iubirea de sine, a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu o altă armă, tot aşa de primejdioasă, anume cu invidia celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Patriarhiei Alexandriei, aceştia vorbindu-l de rău către patriarh, cum că unelteşte să-i ia locul. Acest lucru a făcut ca, la 3 mai 1890, să fie eliberat din responsabilităţile pe care le avea, permiţându-i-se să slujească mai departe în biserica Sfântul Nicolae. După mai puţin de două luni însă, primeşte de la patriarh o scrisoare prin care i se cere să părăsească Egiptul. Cerându-şi iertare de la toţi, cu toate că nu greşise nimănui cu nimic, dovedind o adâncă smerenie, Sfântul se supuse, dând slavă lui Dumnezeu că şi cu el s-a împlinit cuvântul lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, Care zice: „Fericiţi veţi fi, când vă vor ocărî şi vă vor prigoni, şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, din pricina Mea” (Matei 5, 11). S-a retras la Atena, în luna august a anului 1890, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în ocrotirea Maicii Domnului. Aici a fost câţiva ani predicator, profesor, apoi şi director al şcolii teologice Rizarion, până în anul 1894, reuşind să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos în vederea slujirii preoţeşti. În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândeţe şi îndelungă răbdare. Dorind să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi şi ucenici, o frumoasă mănăstire de călugăriţe în insula Eghina, din apropierea Atenei, rânduind aici viaţă de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi s-a retras în această mănăstire şi a dus o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvântare, rugăciune şi cuvânt de folos sufletesc. Aici l-a avut ucenic şi pe Sfântul Cuvios Sava cel Nou (†1948), mare nevoitor al veacului al XX-lea, adormit întru Domnul în insula Kalimnos. De aceea, toţi - mireni şi călugări, săraci şi bogaţi - cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe un păstor şi vas ales al Duhului Sfânt şi urmau întru toate cuvântul lui. Sfântul Nectarie a alcătuit multe scrieri, împotrivindu-se influenţelor pline de rătăcire venite din Apus, care asaltau ţările ortodoxe. Pentru toate acestea, diavolul, nerăbdând nevoinţa Sfântului, până la sfârşitul vieţii sale a ridicat împotriva lui multe calomnii şi vorbe rele din partea unor clerici şi mireni, care, din pricina invidiei, îl cleveteau, atât pe el, cât şi mănăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa. Simţindu-şi sfârşitul aproape, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a răbdat cu tărie toată boala şi ispita, iar după aproape două luni de suferinţă, şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la 8 noiembrie 1920. A fost înmormântat în biserica zidită de el, făcând multe minuni şi dând vindecare celor bolnavi, care alergau cu credinţă la ajutorul lui. Trecând mai bine de 20 de ani, trupul său a fost aflat în mormânt întreg şi nestricat, răspândind bună mireasmă. La 3 septembrie 1953, sfintele sale moaşte au fost aşezate în biserica mănăstirii din Eghina, spre cinstire, iar în anul 1961 a fost trecut în rândul Sfinţilor, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie. Părţi din moaştele sale se află acum şi în România, la Mănăstirea Radu-Vodă din Bucureşti şi în alte sfinte lăcaşuri.

Aceşti patru mucenici, sfinții Claudiu, Castor, Sempronian și Nicostrat au pătimit pe vremea împăratului Diocleţian (284-305). Ei au fost neîntrecuţi meşteri în arta cioplirii şi sculpturii în marmură, fiind conducătorii unui vestit şantier de acest fel, la Smirnum. Datorită lucrărilor de calitate ce se realizau aici, împăratul era foarte mândru de dibăcia acestor meşteri. Ei au reuşit să atragă la creştinism pe un alt om, pe nume Simpliciu. Însă, cei peste 600 de lucrători de pe acest şantier erau păgâni și invidioşi. Când au ajuns să sculpteze chipul zeului Asclepios, socotit vindecător, cei cinci mucenici au refuzat și au fost dați pe mâna unui judecător, Lampadie, ca să-i facă să se lepede de Hristos. În timp ce erau chinuiţi, Lampadie, aflat în scaunul de judecată, a căzut mort „ca lovit de un duh rău“. Rudele acestuia îi găseau vinovaţi de moartea sa pe cei cinci pătimitori, astfel că împăratul, gândind că va evita o răscoală în cetate, a hotărât să-i sacrifice. A poruncit să fie închişi de vii în sicrie confecţionate din plumb şi aruncaţi în apa râului Sava, un afluent al Dunării. Aşa s-a şi întâmplat, statuia fiind terminată de alţi meşteri. Auzind această veste, va muri de supărare şi episcopul Chiril, care se afla închis în temniţă. După câteva zile un creştin, cu numele de Nicodim, a scos sicriele din apă şi a avut grijă de înmormântarea osemintelor sfinţilor. Calendarul roman din anul 354 aminteşte de pomenirea lor în data de 9 noiembrie.

Sfinţii Mucenici Onisifor şi Porfirie au răbdat, în vremea împărăţiei lui Diocleţian, multe munci pentru Hristos, primind bătăi şi răni peste tot trupul şi în căldări au fost arşi. La sfârşit, fiind târâţi de cai sălbatici şi zdrobiţi prin pietre ascuţite, şi-au dat lui Dumnezeu sufletul lor. Iar trupurile, luându-se în taină de credincioşi, au fost aşezate în satul ce se numeşte Panghianete.

Sfânta Matrona s-a născut în anul 1881, în satul Sebino din ţinutul rusesc Tula. Părinţii ei, Dimitrie şi Natalia, ţărani foarte evlavioşi şi cinstiţi, au dus o viaţă foarte modestă alături de cei patru copii ai lor, Matrona fiind cea mai mica. Până să o nască, mama se gândea să o ducă la orfelinat, însă la scurt timp i s-a arătat în vis o pasăre albă cu chip de om şi cu ochii închişi, aşezată pe mâna ei dreaptă. Luând visul acesta drept semn de mustrare, femeia temătoare de Dumnezeu, a renunţat să-şi mai lase copila la orfelinat. Deşi s-a născut fără vedere, mama sa a iubit-o nespus de mult. Încă de la început Dumnezeu a dorit să descopere pe vasul Său cel ales: în vremea afundării în apa Botezului, s-a văzut un nor de tămâie cu bună mireasmă ridicându-se din cristelniţă. Mai mult, pe pieptul pruncei se putea vedea o ridicătură în semnul crucii. Miercurea şi vinerea nu se alăpta, ci dormea toată ziua. Întrucât din naştere era lipsită de vedere, copiii ade­sea o batjocoreau, pricină pen­tru care încă din copilărie se ferea de oameni, încetând să mai iasă din casă şi dăruindu-se rugă-ciunii şi cugetării la cele dumnezeieşti. Locuind în apro­pierea bisericii satului, mergea la toate slujbele, stând neclintită şi învăţând cu timpul toate cân­tările. Chiar dacă îi lipsea vede­rea cea din afară, vederea cea duhovnicească a făcut-o să iu­bească nespus de mult icoanele, astfel că în camera sa întregul perete de sus până jos era plin de icoane în fata cărora ardeau neîncetat candele şi dinaintea cărora se ruga îndelungate cea­suri, cuprinzând în inima sa de copil întreaga lume. Pe când avea 6-7 ani, s-au arătat daru­rile duhovniceşti primite de la Dumnezeu, prin care putea vedea limpede gândurile şi păcatele oamenilor. Datorită purtării de grijă a boierului satului, Sfânta Matrona a făcut pelerinaje la Kiev, Moscova şi Sankt Petersburg. Acolo, intrând în Catedrala unde slujea Sfântul Ioan de Kronstadt, aces­ta a poruncit ca poporul să se dea la o parte şi să îi facă loc tinerei Matrona, pe atunci de numai 14 ani, numind-o „al optulea stâlp al Rusiei”, cuvinte prin care o arăta ca una dintre puţinii rugători pentru patria care avea să fie cuprinsă de persecuţia ateistă bolşevică. Pe când avea 17 ani, Sfânta Matrona nu a mai putut merge. Din acea clipă a stat tot restul vieţii mai mult întinsă pe pat, dăruindu-se cu mai multă osârdie rugăciunii, postirii şi mângâierii celor ce veneau la ea. Curând au sosit vremuri grele şi tulburi peste Rusia: revoluţia, confiscarea pământurilor şi foametea. În anul 1925, pe când avea 40 de ani, Sfânta a venit în Moscova, locuind pe rând în diferite case ale creştinilor, dar fără a se înre­gistra oficial, întrucât era cău­tată pentru a fi arestată. Vieţu­ind a-proape trei decenii în capi­tala Rusiei, ea a fost o mare ru­gătoare, săvârşind acea slujire duhovnicească prin care a în­tors pe calea mântuirii mulţime de oameni. La ea veneau zilnic pentru a primi izbăvire de mâhniri şi necazuri, dar şi vindecare de boli. Fericita îi liniştea, îi mângâia pe cap, îi însemna cu sfânta cruce şi le spunea cuvinte de încurajare ori se ruga pentru ei. Povăţuirile fericitei arătau însemnătatea discreţiei şi a smereniei. Îndemna pe credincioşi, ca, atunci când merg la preot sau duhovnic pentru sfat, să se roage ca Domnul să-l înţelepţească, încât să primească îndrumarea po­trivită şi să evite a merge de la un preot la altul. Pe cei foarte râvnitori îi povăţuia să nu se deosebească de ceilalţi oameni printr-o înfăţişare exterioară aparte. Ţinea mult la purtarea răbdătoare în necazuri. Sfătuia ca, la slujbe, privirea să nu caute spre nimeni, ochii să fie închişi sau îndreptaţi către o icoană din biserică. Sfânta a primit oamenii credincioşi, care o căutau pentru sfat şi mângâiere sufletească, până la sfârşitul vieţii, cu totul dezinteresată de vreun avantaj material. În ultimele zile de suferinţă a fost spovedită de duhovnic şi a primit cu smere­nie Sfintele Taine. La 2 mai 1952, s-a mutat în lăcaşurile cele de sus, iar la 8 martie 1998, au fost descoperite moaştele sale nestri­cate, răspândind bună mireas­mă, și au fost aşezate în mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului din Moscova. La 2 mai 1999, fericita Matrona a fost trecută în rândul sfinţilor de Biserica Rusiei, cinsti­rea sa răspândindu-se apoi în lumea întreagă, datorită mul­ţimii de minuni săvârşite cre­dincioşilor.

Samarineanul milostiv, aparent un călător, era considerat de evrei un străin. Aici este taina pildei ca un străin de neam şi de credinţă faţă de evrei să fie milostiv şi binevoitor cu un evreu. Faptul că l-a îngrijit, i-a uns rănile cu untdelem şi vin, arată grija acestuia faţă de persoana umană a cărei demnitate trebuie respectată. Din acest motiv Mântuitorul Hristos, Samarineanul milostiv prin excelenţă, doreşte ridicarea naturii umane căzute în păcat şi patimi şi ne dăruieşte vindecare prin Sfintele Taine ale Bisericii - Casa de oaspeţi, Botezul, Spovedania şi Sfânta Euharistie. Casa de oaspeţi, unde a fost transportat „cel căzut între tâlhari“, reprezintă Biserica lui Hristos, care trebuie văzută ca un spital unde oamenii sunt supuşi unor tratamente medicale şi vindecaţi. Acţiunea samarineanului milostiv reprezintă fapta cea bună săvârşită fără a se cere vreo recompensă si constituie un îndemn către noi, toţi, la săvârşirea milei creştine: „Mergi şi fă şi tu asemenea“ (cf. Lc. 10, 17). Fapta samarineanului milostiv simbolizează activitatea caritabilă sau filantropică a Bisericii creştine, implicată din ce în ce mai mult în programe de asistenţă socială, şi care a înfiinţat cămine pentru copii, case pentru bătrâni, cantine sociale pentru săraci, unităţi medicale pentru bolnavi. Într-o societate consumistă în care omul este condus de egoism şi de dorinţa de îmbogăţire rapidă, în care semenii nu mai sunt consideraţi fraţi, samarineanul milostiv este un exemplu pilduitor pentru cei ce doresc să-i ajute pe cei aflaţi în situaţii dificile. Astfel, sunt mulţi care s-au înstrăinat ca rude, părinţi care şi-au abandonat propriii copii sau îi ucid, copii care au uitat de părinţii lor şi i-au părăsit, rude şi prieteni care au uitat unii de alţii sau, mai rău, au devenit duşmani. Pilda samarineanului milostiv din această duminică ne îndeamnă, înaintea începerii Sfântului Post, la acţiuni de caritate sau filantropice asemenea binefăcătorului din textul evanghelic, pentru ca postul nostru să fie împlinit prin milostenie.

Acești apostoli au făcut parte din cei șaptezeci de ucenici ai Domnului. Olimp și Rodion au fost ucenicii Sfântului Apostol Petru și au fost decapitați în Roma, din porunca împăratului Nero (54-68).

Sosipatru a fost episcop la Iconiu (oraș în Licaonia - Asia Mică), iar Erast episcop al Paneadei (Palestina). Terțiu a fost episcop în Iconium (în Asia Mică - astăzi Konya, în Turcia), succedându-i Sfântului Apostol Sosipatru și a murit mucenicește. Cvart, episcopul Beritului (Fenicia), a pătimit pentru dreapta credință și a convertit pe mulți greci la credința creștină.

Sfântul Orest a fost originar din orașul Tiana (Capadocia - Asia Mică) și a primit cununa muceniciei în timpul persecuției împăratului Dioclețian (284-305). Deși a fost supus multor chinuri, Sfântul Mucenic Orest nu a apostaziat de la dreapta credință, mărturisind pe Domnul nostru Iisus Hristos până în ultima clipă.

Sfântul Mina era egiptean de neam, de loc din cetatea Nichios, aproape de Memfis. A trăit în vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian (284-305). Tatăl său se numea Eudoxie şi era fiul guvernatorului Pludianes. Deşi era fiu de guvernator, Eudoxie era cunoscut pentru virtutea şi bunătatea sa. Mama Sfântului Mina se numea Eufimia, femeie credincioasă care-şi petrecea timpul în rugăciune şi fapte bune. Era însă stearpă, şi de aceea se ruga adesea cu multă osârdie pentru naşterea unui copil. Într-adevăr, Dumnezeu le-a împlinit rugăciunea şi aşa au avut un fiu care s-a născut în anul 285, primind numele de Mina. Atunci, tatăl său a poruncit eliberarea unora dintre cei robiţi şi a sporit milostenia faţă de orfani şi de văduve. Sfântul Mina a avut parte de o aleasă educaţie, iar părinţii au avut grijă să-l îndrume şi în dobândirea virtuţilor creştine. Pe când avea 11 ani, tatăl său a murit departe de casă, trimis ca guvernator într-o provincie africană. În anul 299 a murit şi mama sa, însă, datorită credinţei în Hristos, sfântul se mângâia cu gândul că ei sunt la Dumnezeu şi că se roagă pentru el. Moştenise de la părinţi nu doar o mare avere, ci şi o mare bogăţie duhovnicească. După anul 300, în urma unui decret imperial, prin care tinerii din provincii erau recrutaţi pentru serviciul militar, tânărul Mina a mers ca ostaş în armata romană, în cohorta tribunului Firmilian. Mina era un ostaş puternic, curajos dar şi plin de har. Datorită bunătăţii sale, era iubit de toţi. În scurtă vreme tribunul Firmilian îl numeşte adjunctul său, aflându-se cu armata în ţinutul Cotieon din provincia Frigia, în Asia Mică. În acea vreme, însă, împăraţii de la Roma au dat legi împotriva creştinilor, decrete de persecuţie şi mai aspre, în toate provinciile imperiului creştinii fiind siliţi să se închine zeilor păgâni. În asemenea împrejurări, ofiţerul Mina s-a hotărât să-şi împartă averea şi să se retragă în pustiu. Aici, a vieţuit în post şi în rugăciune cinci ani, primind har de la Dumnezeu şi puterea de a face minuni. El îmblânzea fiarele sălbatice cu puterea rugăciunii şi se apropia de şerpii veninoşi fără teamă de moarte. Primind vestire de la Dumnezeu să meargă la propovăduire şi la mucenicie, Sfântul Mina s-a rugat Domnului să-l întărească, să-l lumineze şi să-l ocrotească. Aşa a revenit în cetatea Cotieon din Frigia, unde altădată avea cinstea şi rangul de ofiţer roman. Pe atunci, oastea era condusă de dregătorul Arghirisc, iar căpetenia cetăţii era un anume Pir. Ivindu-se prilejul unui mare praznic în cetate, la care era adunat mult popor, pentru jocurile care se desfăşurau în cinstea zeilor, Sfântul Mina, aprins fiind de râvnă pentru Hristos, a stat la loc înalt, de unde putea fi văzut, şi de acolo propovăduia cu multă îndrăzneală pe Hristos, singurul, adevăratul Dumnezeu. Mai-marele cetăţii a poruncit ca sfântul să fie pus în lanţuri şi închis în temniţă. A fost apoi îndemnat să se lepede de Hristos, dar sfântul a rămas statornic în mărturisirea credinţei, deşi l-au supus la chinuri groaznice: a fost bătut crunt cu vine de bou şi strujit cu unghii de fier, i-au fost frecate rănile cu păr aspru, a fost apoi ars cu torţe până când i s-au ivit oasele. În cele din urmă, guvernatorul şi căpeteniile au hotărât să i se taie capul. Aşa s-a încheiat mucenicia sfântului, în timpul domniei celor mai cruzi împăraţi persecutori, Diocleţian şi Maximian, luând de la Dumnezeu cununa muceniciei, în anul 309. Soldaţii au aprins un foc mare pentru a fi ars trupul sfântului, dar acesta a rămas neatins de foc. Câţiva credincioşi au reuşit apoi să ia trupul, l-au înfăşurat într-un giulgiu, l-au dus în Egipt şi l-au îngropat cu multă grijă şi evlavie. Aşa a vrut Dumnezeu să fie cinstite moaştele sale, din care o mică parte, peste vremuri, a ajuns la biserica Sfântul Mina din Bucureşti, unde se află şi o icoană făcătoare de minuni a mucenicului. Minunile săvârşite de Sfântul Mare Mucenic Mina au fost consemnate de patriarhul Timotei al Alexandriei (380-385) şi, datorită acestora, Sfântul este socotit ocrotitorul celor păgubiţi.

În vremea împărăţiei lui Antonin, împăratul Romei, era un ostaş de fel din Italia, sub stăpânirea voievodului Sebastian, cu numele Victor, care a crezut în Domnul nostru Iisus Hristos, iar numele Lui cel Preasfânt îl mărturisea înaintea tuturor. Pornindu-se prigoana asupra creştinilor, a chemat voievodul pe fericitul Victor şi i-a zis: „Au venit la noi cărţi de la împăratul, poruncind să vă ducem pe voi, creştinii, la jertfele zeilor noştri; iar pe cei ce nu se vor supune, cu grele munci să-i chinuim. Deci tu, Victore, să aduci jertfă zeilor, ca să nu cazi sub munci, căci îţi vei pierde viaţa şi sufletul tău”.

Iar Sfântul Victor a răspuns: „Eu nu mă voi pleca poruncii împăratului celui muritor şi nu voi face voia lui, pentru că am pe Împăratul Cel fără de moarte, Dumnezeul şi Mântuitorul meu Iisus Hristos, a Căruia împărăţie este fără de sfârşit şi cei ce fac voia Lui vor avea viaţă veşnică; iar cei ce fac voia împăratului vostru cel muritor, a cărui împărăţie este vremelnică, vor pieri în veci”. Atunci voievodul îndată a poruncit să-i sfărâme degetele şi să le rupă din încheieturi. Apoi a fost ars un cuptor şi l-au aruncat pe Sfântul Victor într-însul, dar a rămas acolo trei zile viu şi nevătămat, ca şi cei trei tineri în cuptorul Babilonului. Dar când cuptorul a fost deschis, sfântul a ieşit sănătos, lăudând pe Dumnezeu pentru că nu s-a atins de dânsul focul şi nu l-a vătămat. După aceasta voievodul a chemat pe un vrăjitor şi i-a poruncit să-l omoare pe Sfântul Victor cu otravă. Voievodul văzând că nimic nu a vătămat pe sfântul, s-a mâniat foarte şi a poruncit să-i taie toate vinele trupului și după aceasta să-l arunce într-o căldare cu untdelemn fierbinte. Muncitorul, umplându-se mai mult de mânie, a poruncit să-i scoată ochii mucenicului lui Hristos. După aceasta l-a spânzurat cu capul în jos şi s-a dus lăsându-l aşa spânzurat trei zile. Iar voievodul, mâniindu-se şi mai tare, a poruncit ostaşilor să jupoaie pielea de pe sfântul.

Sfântul Vichentie era din Spania. Din tinereţile sale s-a dat spre slujba lui Dumnezeu şi se sârguia la dumnezeieştile cărţi, învăţând legea Domnului ziua şi noaptea. El avea învăţător înţelept şi plin de fapte bune pe fericitul Valerie, episcopul Augustopoliei. Acesta, văzând pe ucenicul său Vichentie, cu bună pricepere şi alese purtări, l-a hirotonit diacon şi l-a făcut propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu. Iar diaconul Vichentie, luând de la episcopul său poruncă şi binecuvântare, nu numai în biserică, ci şi în tot locul unde se întâmpla să fie, învăţa cu osârdie şi povăţuia pe calea mântuirii sufletele omeneşti. În acea vreme a fost trimis în Spania, de păgânul împărat Diocleţian, un judecător cu numele Datian, grec de neam, rău din fire şi cumplit prigonitor şi muncitor al creştinilor. Acest grec a fost trimis ca să omoare fără milă pe toţi cei ce cheamă numele lui Hristos. Şi venind într-o cetate cu numele Valentia, a vărsat mult sânge creştinesc, răpind ca un lup oile lui Hristos. Auzind de Valerie episcopul şi de Vichentie diaconul, care erau în Augustopoli, a trimis după dânşii pe ostaşii săi ca să-i aducă ferecaţi la dânsul spre judecată. Deci i-au prins pe amândoi şi cu grele legături de fier fiind legaţi, i-au chinuit pe cale cu foamea şi cu setea. Şi de multe ori neputând să alerge iute pe lângă caii care fugeau foarte tare şi de care erau legaţi, ei cădeau jos şi îi târau pe drum ca pe nişte lemne. Apoi, muncitorul a poruncit să-l lege pe sfântul Vichentie de un stâlp şi să-i strujească tot trupul cu unghii de fier. Şi făcându-se aceasta, se uda tot pământul de sângele ce curgea şiroaie din trupul lui, încât şi oasele se vedeau prin rănile cele adânci. Judecătorul, neputând spori nimic cu muncile, pentru că, deşi străbătuse fiarele cele ascuţite prin încheieturile şi oasele mucenicului până la cele dinlăuntru, el tot nebiruit se arăta, a poruncit să-l pironească pe cruce şi să-i strujească toate mădularele şi încheieturile trupului. Acestea făcându-se astfel, s-a pornit iarăşi spre a-l munci, căci a poruncit să ardă scânduri de fier şi să le lipească pe coastele lui; apoi au pus pe sfântul pe grătar de fier. Şi făcând foc mare dedesubt, ca pe o carne de mâncare frigeau pe mucenicul. Iar el, în toate muncile acelea fiind nebiruit, mărturisea numele lui Iisus Hristos şi astfel şi-a sfârşit nevoinţa pătimirii, dându-şi duhul în mâinile Domnului său. Muncitorul, văzând că sfântul a murit, a poruncit să ducă trupul lui la câmp şi să-l lase neîngropat, spre mâncare păsărilor şi a fiarelor. Iar creştinii luându-l, l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Amin.

Sfânta Muceniţă Ștefanida sau Corona este considerată izbăvitoare de molime. A trăit în secolul al II-lea şi a fost martirizată împreună cu Sfântul Victor, pe teritoriul actual al Siriei, în timpul lui Marc Aureliu. Sfânta Corona avea doar 16 ani în momentul primirii martiriului. Din secolul al IX-lea, moaştele celor doi mucenici se află în localitatea Anzu din nordul Italiei. Fragmente din aceste sfinte moaşte au fost duse de împăratul Otto al III-lea la Aachen, în anul 997, unde au fost păstrate în­tr-un mormânt de sub o lespede de piatră, în catedrala oraşului, până în 1911-1912, când au fost aşezate într-o raclă confecţionată din aur, bronz şi fildeş.

Era în Constantinopol un bărbat de bun neam şi bogat, cu numele Fotin, având soţie care se numea Teoctista şi amândoi erau binecredincioşi şi temători de Dumnezeu. Aceştia au născut pe fericitul Teodor şi botezându-l după obiceiul creştinesc, îl creşteau cu bună îngrijire şi l-au dat la învăţătura cărţii. Pe atunci era lupta contra Sfintelor Icoane, pe când împărăţea nedreptul împărat Constantin Copronim şi era mare prigoană asupra celor binecredincioşi. Pentru aceea Fotin, lăsând cetatea şi boieria pe care o avea de la împăratul şi sfătuindu-se cu soţia sa, au împărţit toate averile lor. Apoi lepădându-se de lume, au primit viaţa călugărească şi în aceea s-au nevoit până la sfârşit. Iar fericitul Teodor, învăţând înţelepciunea cea elinească, s-a făcut ritor şi filosof ales, vorbind cu cei răucredincioşi despre buna credinţă şi era atât de iscusit în dumnezeieştile Scripturi şi în dogme, încât nu puteau să-l biruiască ereticii niciodată. Și venind pe scaun împărăteasa Irina, împreună cu fiul ei Constantin, au adus pace Bisericii şi au alinat tulburarea, chemând mulţime de cuvioşi părinţi şi împreună cu Prea Sfinţitul Patriarh Tarasie, au adunat la Niceea Soborul al şaptelea a toată lumea, la care, lepădând învăţăturile celor necredincioşi, iarăşi au hotărât să se cinstească dumnezeieştile icoane ca şi mai înainte şi să se închine lor. Acolo erau adunaţi trei sute şaizeci de Părinţi, între care era şi sfinţitul Platon, care mai înainte petrecuse în muntele Olimpului și era unchiul dinspre mamă al fericitului Teodor, iar Teodor îi era nepot. Platon avea duhul lui Dumnezeu vieţuind în el şi a fost tuturor spre folos, ca un iscusit în dumnezeieştile Scripturi şi plăcut la vorbă. Săvârşindu-se Sinodul, Platon a luat cu sine pe fericitul Teodor şi, împreună cu dânsul, pe doi fraţi ai lui, pe Iosif şi pe Eftimie, care au voit să primească viaţa călugărească. Cu aceştia plecând, a venit la un loc ce se chema Sacudian, iar după puţină vreme au zidit o biserică în numele Sfântului Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu.

După câţiva ani, Cuviosul Platon, slăbind din pricina ostenelilor şi a bătrâneţilor sale cele de mulţi ani, a voit să-şi lase egumenia sa şi dorea s-o primească fericitul Teodor în locul său. Deci, primind egumenia, a început şi mai mari nevoinţe, făcându-se pildă tuturor, învăţând cu cuvântul şi cu fapta şi îndreptând rânduielile dintre călugări. În vremea aceea - pe la 795 - era ca împărat Constantin al VI-lea, fiul împărătesei Irina. Acesta o alungă pe soția sa Maria Armeanca, pentru a lua ca soție o doamnă de la curte, cu numele de Teodota. Și a cerut ca Patriarhul să oficieze cununia, dar acesta a refuzat. Atunci, un preot Iosif, fără voia Patriarhului, o săvârși. Însă lumea s-a tulburat, iar împăratul se neliniști auzind de mișcarea de protest din mănăstiri, mai ales de aceea a starețului Teodor de la Sacudion. Și împăratul dădu ordin ca Platon să fie închis în Constantinopol, iar starețul Teodor în Tesalonic. Nu trecu mult și împăratul a fost răsturnat, iar împărăteasa Irina slobozi pe Sfântul Teodor și pe Platon. S-ar fi întors la Sacudion, dar în părțile acelea năvăliseră arabii. Atunci s-au înfățișat patriarhului Tarasiei, iar el le dădu Mănăstirea Studiților din Constantinopol. Această sfântă mănăstire starețul Teodor o organiză după pravilele și regulile Sfântului Vasile cel Mare, încât a ajuns să fie cel mai de seamă centru de viață bisericească din acea vreme, cu peste 1000 de călugări care viețuiau în cea mai sfântă și aleasă viață. O parte din sfaturile sfântului le avem și noi astăzi tipărite în cele 312 cuvinte catehetice, care se citesc în mănăstiri; au rămas imnurile alcătuite în cărțile de slujbe, mai ales în Triod. Dar se porni prigoana contra Sfintelor Icoane a împăratului Leon Armeanul.

Atunci, Sfântul Teodor împreună cu Patriarhul Nichifor, le-au luat apărarea prin cuvântări publice, prin scris și mai ales prin procesiuni cu Sfintele Icoane. Acest împărat l-a trimis în exil, unde sfântul a avut de suferit groaznice chinuri, mutat fiind din loc în loc și supus la cele mai rele torturi. După opt ani de închisoare, și murind acest eretic împărat, în chip năpraznic, Sfântul Teodor a fost slobozit de urmașii acestuia pentru moment, după care iarăși a fost trimis în exil, căci și noul împărat Mihail al III-lea Bâlbâitul era cuprins de aceeași boală a ereziei. Bătrânul mărturisitor al credinței celei drepte spunea: "Sfintele Icoane sunt pentru ochi ceea ce sunt cuvintele pentru urechi. Cu ele se înflăcărează credința în sufletele oamenilor”. Și așa a murit în exil Sfântul Teodor Studitul (759 - 826), ca mărturisitor, într-o zi de 11 noiembrie a anului 826, pentru a fi de-a pururea slăvit de întreaga creștinătate ca un apărător al Sfintelor Icoane, iar pentru călugări, ca "un nou Sfânt Vasile”, "doctor ecumenic” ce de-a pururea este fericit în ceruri, fiind încununat de Însuși Domnul nostru Iisus Hristos pentru lupta cea bună pe care a dus-o în această viață. Amin.

Sfântul Mucenic Atanasie Todoran s-a născut în Bichigiu, sat de pe Valea Sălăuţei, din ţinutul transilvan al Năsăudului într-o familie de creştini ortodocşi. Despre copilăria lui ne-au rămas puţine cunoştinţe. Se ştie doar că sfântul era fruntaş în comună şi cunoscător de carte, fusese jude şi colector al dărilor în comunele de pe Valea Bichigiului şi a Sălăuţei. Încă din tinereţe, pentru virtuţile sale şi pentru curajul său, a făcut parte dintr-un regiment militar al împărăţiei de la Viena. De aici, amânându-i-se eliberarea, a plecat din oastea stăpânilor săi de altă credinţă şi s-a întors acasă. Urmărit de oamenii împărăţiei, s-a refugiat în Munţii Ţibleşului, în Maramureş şi în Ţara Chioarului. În acest surghiun s-a rugat neîncetat lui Dumnezeu pentru sine şi pentru semenii săi aflaţi în suferinţe şi în umilinţe de tot felul. Nevoinţele sale s-au înmulţit şi mai mult când a fost prins de cei rău-credincioşi şi a fost închis câţiva ani în Turnul Dogarilor din cetatea Bistriţei. După ce a fost elibe- rat, s-a întors la Bichigiu, unde credinţa ortodoxă a strămoşilor săi era ameninţată de uniaţie. Ne-existând preot ortodox în sat, s-a opus cu îndârjire împărtăşirii şi spovedirii lui de către un preot unit. Credinţa sa în Dumnezeu şi dorinţa sa de dreptate şi de adevăr nu l-au părăsit niciodată. Pentru aceasta, în anii 1761-1762, a tratat cu guvernul din Viena, alături de alţi fruntaşi, militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuţei şi Someşului Mare. Împreună cu alţi români, a fost la Viena unde s-a încheiat pactul cu guvernul şi li s-au dat asigurări că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din ţinutul Năsăudului vor avea mai multe înlesniri şi nu vor fi siliţi să-şi lepede credinţa ortodoxă. Întors acasă şi aşteptând roadele înţelegerii, fericitul Atanasie şi-a dat seama că nu s-a ţinut seama de dorinţa românilor şi a început să se opună pe faţă încercărilor de convertire la Biserica papală. La 10 mai 1763, în Salva, pe platoul numit ,,La mocirlă”, era organizată sfinţirea drapelelor de luptă şi depunerea jurământului de către nouă companii ale regimentului de graniţă nou înfiinţat. Generalul Bukov, trimis de Curtea din Viena să urmărească şi să grăbească în Ardeal trecerea românilor la catolicism, a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să fie de faţă la sfinţirea steagului, fiind însoţit de episcopul unit. În acele momente de grea încercare pentru creştinii ortodocşi, când militarii erau pregătiţi pentru depunerea jurământului, a ieşit în faţă, călare, ,,moş Tănase Todoran”, în vârstă de 104 ani, şi le-a rostit grănicerilor români o cuvântare. Printre altele le spunea: ,,De doi ani noi suntem grăniceri şi carte n-am primit de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi, cum ni s-a făgăduit!… Şi apoi aşa nu vom purta armele, ca sfânta credinţă să ne-o batjocorească! Jos armele!”. Cuvintele înflăcărate ale evlaviosului bătrân au dat roade în inimile ascultătorilor săi şi astfel, soldaţii care urmau să depună jurământul de credinţă faţă de Viena au trecut de partea lui Atanasie, aruncând armele jos. Nu mult după aceea, stăpânirea a făcut cercetări pentru ca sfinţii mărturisitori să fie pedepsiţi. Din această pricină, la 12 noiembrie 1763, pe acelaşi platou din Salva a avut loc schingiuirea apărătorilor credinţei strămoşeşti şi a libertăţilor poporului român. Binecredinciosul mucenic Atanasie a fost frânt cu roata de sus în jos, iar capul i-a fost legat de o roată, ,,pentru că i-a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statutul militar grăni-ceresc…”. Împreună cu el şi-au aflat sfârşitul mucenicesc şi alţi trei credincioşi: Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra şi Vasile din Telciu. De asemenea, alţi nouăsprezece creştini ortodocşi au fost bătuţi cu vergi, mulţi dintre ei murind sub lovituri. Capetele sfinţilor martirizaţi au fost ridicate în pari la poarta caselor în care locuiseră, iar bucăţi din trupurile ciopârţite au fost aşezate la răspântii de drumuri. În astfel de chinuri s-a săvârşit vrednicul de pomenire Sfântul Mucenic Atanasie, vărsându-şi sângele pentru credinţa strămoşească şi pentru drepturile fraţilor săi români din Transilvania. De atunci şi până astăzi, cinstirea nevoinţelor lui şi a celor pătimitori împreună cu el se face neîntrerupt în sufletele ortodocşilor năsăudeni.

Sfântul Ierarh Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei, a fost cipriot de neam, fiu al lui Epifanie, domnul ţării, şi s-a însurat cu voia tatălui său şi s-a făcut tată de copii. Apoi murindu-i femeia şi copiii, s-a întors cu toată dorirea spre adaosul virtuţii şi spre buna plăcere a lui Dumnezeu. Şi pentru strălucirea vieţii sale, a fost făcut arhiepiscop al Alexandriei, fiind cerut de poporul alexandrinilor de la împăratul Iraclie. Şi, după cuvântul Evangheliei, fiind pus ca o făclie în sfeşnic, a strălucit ca o lumină de foc în lume. Şi a petrecut mulţi ani în scaunul arhieriei sale. Şi multe minuni a făcut şi a miluit pe săraci cu cele ce le trebuiau. Drept aceea, şi dintru această faptă luând numele milostivului, şi având toţi spre dânsul evlavie, nu numai credincioşii, ci şi necredincioşii, precum arată istoria ce scrie despre dânsul, către Domnul s-a mutat.

Sfântul Nil Pustnicul („Ascetul”) avea multă putere în cuvinte, fiind eparh al Constantinopolului, pe vremea împărăţiei lui Mavrichie, şi s-a căsătorit cu o femeie cinstită, care i-a născut doi copii. După aceea şi-a înduplecat femeia cu cuvintele şi a făcut-o ca să lase Constantinopolul şi să meargă să locuiască la mănăstirile Egiptului, împărţind copiii: să ia el pe fiul său Teodul, şi ea pe fiică-sa. Şi făcând aşa, s-au despărţit unii de alţii. Deci aflându-se Sfântul Nil cu părinţii şi cu fiul său la Muntele Sinai, nişte barbari i-au lovit fără de veste ca nişte fiare, şi au luat rob, împreună cu alţi mulţi, pe fiul său Teodul, pe care îl plângeau fără de seamă ca pe un rob, precum se vede în cartea ce este făcută de dânsul. Deci, învrednicindu-se după aceasta de dumnezeiasca preoţie, a alcătuit cuvinte pustniceşti pline de toată înţelepciunea şi înţelegerea şi folosul, care cu puterea cuvântului şi cu harul Sfântului Duh îndeamnă spre nevoinţă. Şi tocmind multe cărţi prin care aducea pe mulţi către Hristos cu dragoste dumnezeiască, cu pace s-a săvârşit. Şi zace cu fiul său Teodul împreună şi cu alţi pustnici, precum zic unii, în sfânta biserică a Sfinţilor Apostoli, la Orfanotrofion, sub jertfelnic, puşi acolo de Iustin împăratul.

Acest mare dascăl şi luminător al lumii s-a născut în marea cetate Antiohia, în anul 344, din părinţi dreptcredincioşi: tatăl lui se numea Secund şi era căpetenia oştirii din Siria, iar mama sa era Sfânta Antuza. Din fragedă vârstă a pierdut pe tatăl său, iar mama sa nu s-a mai căsătorit, deşi era foarte tânără, ci şi-a închinat viaţa creşterii copilului ei. El a fost botezat la vârsta de 20 de ani şi a avut parte, prin grija mamei sale, de cei mai vestiţi dascăli din Antiohia: Libanie şi Andragatie. Încă de la început, sfântul a arătat o mare dragoste către ştiinţa oratoriei şi, cu sârguinţă, s-a pus la învăţătură încât, cu ascuţimea minţii, a deprins toată ştiinţa vremii. Tot aşa a ajuns şi la cunoaşterea Sfintelor Scripturi, având doi îndrumători de seamă: pe arhiepiscopul Antiohiei, Sfântul Meletie, şi pe Diodor din Tars, conducătorul şcolii din Antiohia. Mai era în Antiohia şi o casă creştină de asceţi, condusă de un nevoitor mai în vârstă, cu numele Carterie, unde Sfântul Ioan, şi alţi tineri ca el, dezgustaţi de o viaţă călduţă, fără duh de jertfă, făceau legăminte ascetice, din dragoste pentru Hristos. Era ca o mănăstire în cetate. Este timpul când Sfântul Ioan şi-a împlinit visul său de taină, de a duce, o vreme, viaţă pustnicească. Prin urmare, în munţii din preajma Antiohiei, el a trăit patru ani de mănăstire cu viaţă de obşte şi doi ani de pustnicie într-o peşteră. Astfel, ajungând la deprinderea vieţii ascetice, Sfântul Ioan a fost hirotonit diacon (în anul 381) de Sfântul Meletie, care-l şi botezase, iar Sfântul Flavian, urmaşul lui Meletie, l-a hirotonit preot (în anul 386). În această vreme, Sfântul Ioan a scris preafrumoasa lui carte Despre preoţie, închinată prietenului său Vasile, căutând să-şi îndreptăţească fuga lui de preoţie, socotindu-se nevrednic. Ca preot, timp de 12 ani, a fost slujitorul şi predicatorul neîntrecut al Arhiepiscopiei din Antiohia, alcătuind multe cuvinte de învăţătură. Din acest timp ne-au rămas, de la el, Comentariile asupra Evangheliei de la Matei, Cuvântările despre statui şi Comentarii la cele 14 Epistole ale Sfântului Apostol Pavel, toate adevărate îndreptare pentru o viaţă desăvârşită. Întâmplându-se ca Nectarie, arhiepiscopul Constantinopolului, să părăsească viaţa aceasta, Sfântul Ioan a fost chemat, din porunca împăratului Arcadie, ca să fie sfinţit arhiepiscop al Constantinopolului, primind hirotonia canonică din mâinile arhiepiscopului Teofil al Alexandriei, la 28 februarie 398. Ca arhiereu, Sfântul Ioan s-a ostenit mult cu răspândirea credinţei şi convertirea la Ortodoxie a goţilor arieni de la Dunăre, cu evanghelizarea locuitorilor de la sate, cu întemeierea de aşezăminte pentru bolnavi şi săraci, pentru fecioare şi văduve, dar nici nu a încetat a predica pentru îndreptarea moravurilor, împotriva luxului şi a lăcomiei. Dintr-o pricină ca aceasta, după căderea de la putere a lui Eutropie, primul dregător al împăratului, împărăteasa Eudoxia a devenit vrăjmaşă Sfântului Ioan. Şi anume, pentru că răpind ea, pe nedrept, via unei văduve sărace, ce se numea Calitropia, Sfântul Ioan a sfătuit-o să nu ţină bunul altuia cu sila. Nevrând să asculte de cuvintele lui, Sfântul o mustra şi o asemăna cu Izabela şi Irodiada, iar ea s-a mâniat foarte. Şi a fost izgonit Sfântul Ioan din scaun, întâi după Sinodul ţinut la Stejar şi condus de arhiepiscopul Teofil, care-l sfinţise episcop. După un timp, s-a întors sfântul la scaunul său, însă după două luni a fost izgonit a doua oară şi surghiunit de împărat la Cucuz, în Armenia. Îndurând sfântul multe suferinţe, şi-a dat cinstitul său suflet lui Dumnezeu, la Comane, în Armenia, la 14 septembrie în anul 407. Ultimele sale cuvinte au fost: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” Tulburarea credincioşilor din Constantinopol nu a încetat decât în anul 438, când Sfântul Arhiepiscop Proclu, unul dintre ucenicii sfântului, a mutat, cu mare alai, moaştele Sfântului Ioan, de la Comane la Constantinopol. Împăratul Teodosie cel Tânăr şi sora sa, Pulheria, au luat parte la sărbătoare, cerând în genunchi iertare pentru părinţii lor, Arcadie şi Eudoxia. Sfintele moaşte au fost aşezate cu cinste în biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol. Celui mai mare predicator din veacul de aur al creştinătăţii, Biserica îi serbează pomenirea de trei ori pe an: la 13 noiembrie, la 27 şi 30 ianuarie, precum şi în fiecare zi când se săvârşeşte Liturghia care-i poartă numele.

Sfântul Apostol Filip s-a născut în Betsaida Galileei, de unde erau și Sfinții Petru și Andrei. A fost chemat la apostolat chiar a doua zi după chemarea acestora și a celor doi frați Iacob și Ioan, fiii lui Zevedeu. Filip era căsătoritși avea patru fete care, prin propovăduirea lor, au ilustrat apostolatul și chipul femeii creștine. Sfântul Apostol Filip și-a păstrat în tot timpul propovăduirii înflăcărarea din clipa chemării sale la apostolat și a împodobit-o cu mucenicia. El însuși a primit darul Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii. El însuși a săvârșit minuni în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Astfel, în Galileea a înviat copilul unei femei. De aici a trecut în Grecia, vindecând multe neputințe, apoi a plecat spre Parți, în orașele reginei Candace din Etiopia, apoi în Arabia și la Azot. Mai departe, Sfântul Apostol Filip a ajuns în orașul Ierapoli din Siria unde a săvârșit alte minuni precum învierea tânărului Teofil, spre încredințarea lui Aristarh, conducătorul orașului. După ce a zidit aici o biserică și l-a așezat episcop pe Ir, a plecat mai departe în Lida și Misia. Acolo s-a întâlnit cu Sfântul Apostol Bartolomeu sau Natanail, prietenul său, și cu Mariam sora lui Filip și propovăduind împreună pe Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, s-au întors din nou la Ierapolis. În acest oraș a tămăduit-o pe Nicanora, soția guvernatorului orașului, care fusese mușcată de un șarpe și era pe moarte. Au omorât prin rugăciune o viperă pe care păgânii din oraș o considerau drept zeiță a lor și i se închinau. În urma acestei întâmplări păgânii i-au prins pe sfinți și i-au osândit la moarte prin răstignire. Apostolul Filip a fost spânzurat cu capul în jos, chiar deasupra ușii templului unde fusese vipera, iar Bartolomeu lângă peretele templului. În timp ce mulțimea de păgâni arunca cu pietre a avut loc un cutremur. Păgânii s-au speriat și i-au dezlegat, însă Filip trecuse la Domnul,așa cum îi fusese rânduit să își pecetluiască apostolia cu mucenicia. Sfântul Bartolomeu i-a botezat pe toți cei care au crezut în Hristos și le-a pus episcop pe Stahie, a îngropat trupul Sfântului Apostol Filip și s-a dus în orașul Albana din Armenia Mare, unde a sfârșit și el răstignit. Sfânta Mariam, sora lui Filip, s-a dus în Licaonia, unde a botezat mulți păgâni, după care s-a mutat cu pace la Domnul.

Sfântul Grigorie Palama s-a născut în 1296, în sânul unei familii de neam ales şi deosebit de evlavioase. Tânărul Grigorie a vieţuit de mic în palatele împărăteşti, dat fiind că tatăl său, fericitul Constanţiu, era sfetnic al împăratului Andronic al II-lea (1282-1328) şi pedagog al nepotului acestuia, Andronic al III-lea. Când Grigorie avea 7 ani, tatăl său, care ajunsese pe cele mai înalte trepte ale rugăciunii, a murit, iar el a fost instruit în ştiinţele vremii, agonisindu-şi o educaţie temeinică. Legăturile strânse cu monahii de la Sfântul Munte Athos l-au făcut pe Grigorie să ţină, încă din tinereţe, o rânduială de viaţă aspră, cu post, rugăciune şi priveghere. Primul învăţător în viaţa sa de rugăciune i-a fost Sfântul Teolipt, ajuns mai târziu mitropolit al Filadelfiei, care l-a călăuzit la deprinderea trezviei şi a rugăciunii minţii încă de când era în lume. Lepădând grijile lumeşti, în toamna anului 1317, a plecat, împreună cu cei doi fraţi ai săi, spre Muntele Athos. Lângă mănăstirea Vatoped, sub conducerea Sfântului Nicodim (prăznuit la 11 iulie), a dus o viaţă de post, de veghe şi rugăciune neîntreruptă, ziua şi noaptea. Se ruga cu multă stăruinţă şi evlavie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: ,,Maica Domnului, luminează-mi întunericul, luminează-mi întunericul!”. După trei ani, în 1321, monahul Grigorie se stabileşte în Marea Lavră a Sfântului Atanasie, unde, alţi trei ani, a strălucit prin virtuţi, prin înţelepciune şi prin cuvânt, ,,luptând cu trupul ca să ajungă asemenea celor fără de trup”. Vreme de trei luni nu a dormit noaptea, ci numai puţin după prânz. În 1326, după ce a fost hirotonit preot la Tesalonic, urcă pe muntele de lângă oraşul Veria, din ţinutul Macedoniei. Aici a adunat în jurul lui în timp scurt mai mulţi călugări, pe care i-a îndrumat vreme de cinci ani. El însuşi, cinci zile pe săptămână, stătea deosebi în tăcere, iar sâmbăta şi duminica se aduna cu ceilalţi monahi la Sfânta Liturghie, după care le dădea povăţuiri duhovniceşti. În această vreme a început să scrie despre viaţa Maicii Domnului şi a unor cuvioşi părinţi atoniţi. Rugăciunea neîntreruptă din mintea sa îl învrednicea de unirea nemijlocită cu Dumnezeu. Uneori, în timpul Sfintei Liturghii, faţa îi strălucea mai presus de fire, preschimbată de lumina harului Duhului Sfânt. Când, în anul 1334, Varlaam din Calabria, urmat de învăţatul Achindin, începe să defaime monahismul, practica isihastă şi învăţătura ortodoxă despre energiile dumnezeieşti necreate, atunci ieromonahul Grigorie devine purtătorul de cuvânt al monahismului atonit şi al întregii Biserici Ortodoxe. Precizează în scris, în mai multe tratate, învăţătura Sfinţilor Părinţi despre rugăciunea minţii, dar şi despre lucrarea harului necreat, care se arată Sfinţilor ca lumină. În urma acestor dispute Sinodul, din anul 1341, a întărit învăţătura isihaştilor, condamnându-l pe Varlaam. Acesta fuge în Italia, fiind bineprimit în Biserica apuseană, care-i susţinea părerile. La scurtă vreme însă, în 1343, duşmanii Sfântului Grigorie Palama îl acuză, pe nedrept, de uneltire şi-l aruncă în închisoare, reuşind chiar să-l supună unei condamnări bisericeşti. Dar, peste patru ani este repus în cinste, iar Sinodul din 1351 hotărăşte că isihasmul este dogmă a Bisericii Ortodoxe, condamnând ca eretice învăţăturile lui Varlaam şi Achindin. Deşi ales din 1347 arhiepiscop al Tesalonicului, Sfântul Grigorie Palama ajunge acolo abia în 1352. În 1354, vrând să vină în Constantinopol, cade în mâinile turcilor, rămânând captiv vreme de un an. Aici propovăduieşte pe Hristos musulmanilor, primejduindu-şi viaţa. Eliberat prin răscumpărare, Sfântul Grigorie s-a reîntors la eparhia sa, făcând multe minuni şi vindecând mulţi bolnavi în cursul ultimilor trei ani de viaţă. În ajunul morţii sale, Sfântul Ioan Gură de Aur (prăznuit pe 13 noiembrie) i-a apărut în vedenie, adresându-i cuvintele: „Spre înălţimi! Spre înălţimi!” Sfântul Grigorie Palama a adormit întru Domnul la 14 noiembrie 1359, iar după nouă ani a fost canonizat de Sinodul din Constantinopol pentru lupta dusă împotriva ereticilor şi pentru teologia şi viaţa sa, adânc duhovniceşti şi ortodoxe. Moaştele sale se găsesc până astăzi la Tesalonic, iar pomenirea lui se săvârşeşte pe 14 noiembrie, dar şi în Duminica a doua a Postului Mare. Alături de Sfântul Ierarh Grigorie, supranumit ,,teologul luminii dumnezeieşti”, Biserica cinsteşte şi pe cei şase membri ai familiei sale, pildă de familie creştină împodobită cu virtuţi alese: tatăl său Constanţiu, sfetnic împărătesc, om înţelept, credincios, evlavios şi mare rugător, considerat sfânt încă din timpul vieţii, răposat ca mirean; mama sa, Caloni; fraţii săi, ieromonahii Teodosie şi Macarie, precum şi surorile sale, Epiharia şi Teodota, toţi călugăriţi datorită pildei şi sfatului Sfântului Grigorie, vieţuitori plini de râvnă în dobândirea luminii celei neapropiate prin nevoinţă, răbdare, ascultare, lepădare de lume şi rugăciune neîncetată.

Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Paisie de la Neamţ s-a născut în oraşul Poltava, pe teritoriul Ucrainei de astăzi, în anul 1722, la 21 decembrie, într-o binecuvântată familie preoţească, fiind al unsprezecelea copil dintre cei doisprezece fraţi. Tatăl său se numea Ioan şi era protoiereu al Poltavei, iar mama sa se chema Irina. Din botez s-a numit Petru.Tatăl său murind de tânăr, în anul 1735, copilul a fost dat de mama sa să înveţe carte la Academia teologică din Kiev, întemeiată de mitropolitul moldovean Petru Movilă. După patru ani, părăsind şcoala, intră în viaţa monahală la Mănăstirea Medvedeski, având vârsta de 19 ani. Aici este făcut rasofor, primind numele de Platon. După o scurtă şedere în Mănăstirea Pecerska, vine în Moldova, în anul 1745, şi se stabileşte la schitul Trăisteni - Vrancea, apoi la Mănăstirile Cârnu şi Dălhăuţi, aflate sub povaţa duhovnicească a Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, care-l îndrumă şi pe rasoforul Platon. În vara anului 1746 se duce la Muntele Athos, unde se nevoieşte ca sihastru timp de patru ani. În 1750 este tuns în monahism de Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, duhovnicul său, primind numele de Paisie. Este hirotonit ieromonah şi întemeiază o obşte monahală în Schitul Sfântul Proroc Ilie, unde se nevoieşte până în vara anului 1763, adunând în jurul său 64 de călugări români, ucraineni şi ruşi. Din pricina asupririi turceşti părăseşte Athosul şi vine în Ţara Românească, la Mănăstirea Vărzăreşti-Vrancea, dar, după o scurtă şedere acolo, trece în Moldova şi se stabileşte, împreună cu toţi ucenicii săi, la Mănăstirea Dragomirna, unde se nevoieşte doisprezece ani, până în 1775. La Dragomirna obştea urma întru totul rânduiala atonită. Aici, Cuviosul Paisie formează o obşte mare de 350 de călugări şi traduce, împreună cu ucenicii săi români, care erau buni cunoscători ai limbii greceşti vechi, o parte din scrierile filocalice ale Sfinţilor Părinţi, devenind, astfel, ctitorul Filocaliei în limbile română şi slavonă. Filocalia de la Dragomirna din 1769 este prima colecţie majoră de traduceri româneşti filocalice (de 626 pagini), adunate de monahul Rafail. În anul 1775, Moldova de Nord căzând sub ocupaţie austriacă, Sfântul Paisie a fost nevoit să se stabilească la Mănăstirea Secu, împreună cu 200 de ucenici, lăsând la Dragomirna o obşte de 150 de monahi. În anul 1779, cu binecuvântarea mitropolitului Moldovei Gavriil Calimachi şi la îndemnul domnitorului Alexandru Moruzi, Cuviosul Paisie s-a mutat la Mănăstirea Neamţ, cu o mare parte din obştea de la Secu. Timp de cincisprezece ani, cât a fost stareţ al celor două mănăstiri unificate, Neamţ şi Secu, Sfântul Paisie a păstrat cu sfinţenie aceeaşi rânduială. La biserică erau datori să ia parte toţi părinţii şi fraţii, afară de cei bolnavi sau cei trimişi la ascultări. Marele stareţ venea cel dintâi la sfintele slujbe şi neîncetat se ruga cu rugăciunea inimii, vărsând în taină multe lacrimi. Spovedania fraţilor obştii se făcea în fiecare seară, iar pentru cei mai sporiţi, o dată la trei zile. Pentru aceasta, Cuviosul Paisie a rânduit 24 de duhovnici, care spovedeau şi îndrumau duhovniceşte întreaga obşte, iar marele stareţ supraveghea bunul mers al celor două mănăstiri, atât în cele duhovniceşti, cât şi în ascultările de obşte, primind pe cei care veneau pentru sfat şi binecuvântare. Cei neascultători primeau canon şi mustrare părintească. O atenţie deosebită a acordat Cuviosul Paisie traducerii din limba greacă a scrierilor patristice filocalice, continuând, astfel, şirul traducerilor de la Dragomirna şi Secu. Unii călugări moldoveni, munteni şi ardeleni, fiind buni elenişti, traduceau scrierile Sfinţilor Părinţi din limba greacă veche în limba română, iar călugării slavi traduceau în limba slavonă, făcând din Mănăstirea Neamţ o adevărată academie patristică şi duhovnicească, nemaiîntâlnită în alte ţări ortodoxe din acea vreme. Cuviosul Paisie era şi un bun organizator şi înnoitor al vieţii monahale, întemeind în jurul Muntelui Ceahlău câteva sihăstrii de călugăriţe pe care le îndruma duhovniceşte, rânduindu-le duhovnic pe Cuviosul Iosif Pustnicul (†1828 pomenit la 16 august), unul dintre ucenicii săi de la Neamţ. Alt ucenic al său cu viaţă sfântă era Cuviosul Irinarh Rosetti (†1859), mare lucrător al rugăciunii inimii, ctitorul Mănăstirii Horaiţa din Moldova, precum şi al bisericii de pe Muntele Tabor, din Ţara Sfântă. Pentru sfinţenia vieţii sale, numele Cuviosului Paisie de la Neamţ era cunoscut în toate ţările ortodoxe, începând din Muntele Athos până în Lavra Peşterilor din Kiev şi de la Mănăstirea Optina până în sihăstriile din nordul Rusiei. În 1790, mitropolitul Ambrozie trecând prin Moldova, l-a făcut arhimandrit. În vremea aceea, mulţi dregători, boieri şi chiar ierarhi sau domnitori poposeau la Mănăstirea Neamţ, dorind să vadă pe acest mare stareţ cu viaţă sfântă. Înrâurirea lui a fost mare asupra multor mănăstiri şi schituri din Moldova şi din Ţara Românească. În toamna anului 1794, îmbolnăvindu-se, şi-a dat sufletul său curat în mâinile Domnului nostru Iisus Hristos, în ziua de joi, 15 noiembrie, la vârsta de 72 de ani. A fost plâns de toată obştea celor două mănăstiri, cu schiturile lor, care numărau peste 1000 de călugări români, ruşi, ucraineni, greci, bulgari. Fiind cinstit ca sfânt, încă din viaţă, ucenicii săi i-au săvârşit slujba de pomenire, rânduindu-i ca zi anuală de prăznuire 15 noiembrie. În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, precum şi în secolul al XIX-lea, ucenicii lui români au răspândit isihasmul în Ţările Române, iar cei slavi în peste 100 de mănăstiri din Rusia şi Ucraina.

Samona și Gurie s-au nevoit în zilele împăratului Dioclețian și a guvernatorului Antonie. Gurie se trăgea din satul Sargochitia, iar Samona din Ganad. Fiind pârâți că sfătuiesc pe oameni să nu jertfească la idoli, îndată i-au spânzurat de câte o mână, îngreuindu-le picioarele cu pietre, și au stat spânzurați de la al treilea ceas, până la al șaselea. Apoi, coborându-i, i-au băgat într-o temniță întunecoasă, cu picioarele strânse în butuci, și au zăcut patru luni în legături chinuiți de foame și de sete. Apoi, scoțându-i iarăși, l-au spânzurat pe Sfântul Samona de un picior și, deznodându-i-se genunchiul l-au spânzurat cu capul în jos, de la al doilea ceas, până la al cincilea. Iar pe Sfântul Gurie, lăsându-l mai mult mort decât viu, l-au scos a doua zi de i-au tăiat capul. Iar Aviv, diacon fiind cu rânduiala, a fost pârât în zilele împăratului Liciniu că învață în orașe și în sate cuvântul Domnului. De aceea, ținându-l spânzurat și bătându-l, l-au adus iarăși la cercetare și, neînduplecându-se după voia tiranului, a fost dat focului și așa își săvârși mucenicia sa.

Postul este o poruncă dumnezeiască (Facerea 2, 16-17) și are „aceeaşi vârstă ca şi omenirea, fiindcă el a fost instituit în paradis”, menționează actul despre importanța postului adoptat de Sfântul și Marele Sinod întrunit în Creta, citându-l pe Sfântul Vasile cel Mare. Postul Crăciunului amintește de postul îndelungat al patriarhilor și drepților din Vechiul Testament, în așteptarea venirii lui Mesia - Izbăvitorul. Prin durata lui de 40 de zile, acest post aduce aminte și de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, când acesta aștepta să primească cuvintele lui Dumnezeu, Decalogul, scris pe lespezile de piatră ale Tablelor Legii, se menţionează în Liturgica generală, a Pr. Ene Branişte. Durata Postului Crăciunului a fost stabilită în anul 1166, la Sinodul de la Constantinopol, ținut sub președinția patriarhului Luca Hrisoverghi. Referitor la practicarea postului, Sfântul și Marele Sinod recomandă să fie legată de rugăciunea neîntreruptă, pocăinţa sinceră și faptele de binefacere.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei era evreu de neam şi a fost unul din cei 12 Apostoli ai Mân-tuitorului Iisus Hristos. Înainte de a fi chemat de Hristos-Domnul să-I fie ucenic, Matei fusese vameş în Capernaum, lângă lacul Galileei şi se numea Levi. Vameşii erau dispreţuiţi de evrei, pentru că strângeau biruri şi le aminteau conaţionalilor că sunt sub stăpânire romană. A accepta să fii vameş însemna în mentalitatea evreilor o trădare, dar şi o stare de păcătoşenie, căci vameşii erau socotiţi cei din urmă păcătoşi ai neamului. Însă, din acest vameş care se numea Matei, Mântuitorul Hristos Și-a făcut un dumnezeiesc Apostol care, cel dintâi, a scris ca martor de aproape o istorie a vieţii şi a faptelor Învăţătorului său. Sfântul Apostol Matei a scris Evanghelia sa în două limbi, prin anii 62-63, întâi în evreieşte, adică în limba aramaică pe care a vorbit-o şi Iisus, şi în greceşte, limba vorbită atunci în întreg Imperiul Roman. Eusebiu şi Sfântul Epifanie ne spun că, după Înălţarea la cer a Mântuitorului Hristos şi după ziua Cincizecimii, Sfântul Apostol Matei, primind puterea Sfântului Duh, a scris Evanghelia sa, la rugămintea iudeilor veniţi la credinţă. Sfântul Apostol Bartolomeu a dus această Evanghelie și a lăsat-o în India. Sfântul Apostol Matei s-a îndreptat și spre alte locuri ale Răsăritului, străduindu-se să aprindă credința în Hristos printre perși, etiopieni și nubieni, smulgându-i din întunericul necredinţei şi aducându-i pe calea cea adevărată a vieţii şi a mântuirii. Tradiţia Bisericii ne spune că Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei a primit moarte martirică în Etiopia, fiind ars pe rug de necredincioşi. 

Biserica noastră a fost şi va fi mereu pre­ocupată în pri­mul rând de mântuirea credincioşilor săi, dar şi de bunăstarea lor materială; pre­ocupări exprimate una prin slu­jirea liturgică, cealaltă prin slu­jirea filantropică. Una dintre problemele majore ale omului dintotdeauna a fost şi va ră­mâ­ne ati-tudinea, poziţionarea a­cestuia faţă de valorile spiri­tu­­ale nepieritoare, precum şi fa­ţă de bunurile materiale tre­că­toare, întrucât omul nu poate slu­ji la doi domni: „Nu puteţi slu­ji lui Dumnezeu şi lui ma­mo­­na“ (Matei 6, 24), averti­zea­ză Mântuitorul. Întrebat de fa­ri­sei dacă se cuvine a da dajdie ce­-zarului, Mântuitorul răs­pun­de cu claritate: „…Daţi deci ce­za­rului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu“ (Matei 22, 17-21). După ce Hristos Dom­nul a postit 40 de zile, a fost is­pi­tit de diavolul care, printre al­tele, ştiindu-L înfometat, i-a zis: „De eşti Tu Fiul lui Dum­nezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini“. Răspunsul a fost pe măsură: „Nu numai cu pâi­ne va trăi omul, ci cu tot cuvân­tul care iese din gura lui Dum­nezeu“ (Matei 3, 3-4). Conti­nu­ân­du-şi lucrarea de ispitire, dia­­volul L-a dus pe Hristos pe un munte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: „Acestea toa­te Ţi le voi da Ţie dacă vei că­dea înaintea mea şi te vei în­chi­na mie“. Atunci Iisus i-a zis: „Piei, Satano, căci este scris: Dom­nului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slu­jeşti“ (Matei 4, 8-10). Cele de mai sus ne arată, fără echivoc, ca­re este atitudinea Fiului lui Dum­nezeu faţă de valorile spi­ri­­tuale şi faţă de bunurile ma­te­riale, iar omul, chip al lui Dum­nezeu, nu poate avea o ati­tu­­dine diferită decât cea a Crea­torului său.

Sfântul Grigorie Taumaturgul s-a născut în Neocezareea Pontului, aproape de Armenia, din părinţi bogaţi. Sfântul Grigorie a trăit în timpul împăratului Aurelian (270-275). După moartea tatălui său, când Grigorie avea 14 ani, creşterea lui a rămas în grija mamei, care l-a trimis la dascăli de seamă, unde a învăţat limba latină şi arta oratoriei. În Alexandria, Grigorie şi fratele său, Atinodor, au fost, timp de trei ani, ucenicii lui Origen (185-254). Tot aici, Grigorie a învăţat medicina. După ce s-a convertit la creştinism şi s-a botezat, s-a retras într-un loc pustiu. Pentru calităţile sale deosebite, Grigorie a fost ales şi hirotonit episcop al Neocezareei. În timpul persecuţiei împotriva creştinilor declanşate de împăratul Deciu (250-253), Sfântul Grigorie i-a sfătuit pe creştini să fugă şi să se ascundă, ca nu cumva, înfricoşându-se de cruzimea chinurilor, să se lepede de credinţă. Pentru credinţa lui puternică şi viaţa curată, Dumnezeu l-a înzestrat pe Sfântul Grigorie cu darul facerii de minuni şi de aceea a primit numele de Taumaturgul, adică făcătorul de minuni. Nu se ştie anul în care a murit (270 sau 271), dar pe patul de moarte a zis: „Slavă lui Dumnezeu, că numai şap-tesprezece creştini am aflat când am venit aici episcop, iar acum, când merg la Domnul, atâţia necredincioşi rămân, câţi credincioşi am aflat întâi!”

Cel între sfinți, părintele nostru Ghenadie I, a trăit în secolul al V-lea și a slujit ca Patriarh al Constantinopolului între anii 458-471. Printre altele, este cunoscut și pentru faptul de a fi fost un adept al școlii antiohiene de exegeză. Sursa principală pentru cele ce se știu despre viața Sf. Ghenadie este cartea „Grădina sufletelor”, scrisă de sfinții Sofronie și Ioan, călugări la mănăstirea Salamina, de lângă Alexandria. Ghenadie era preot în Constantinopol când, după moartea patriarhului Anatolie în anul 458, a fost ales să îi succeadă acestuia pe tronul Bisericii din Constantinopol ca Patriarh, fiind sprijinit de împăratul Leon I „cel Mare” (457-474). Încă de la începutul păstoririi, Ghenadie și-a dovedit zelul său pentru credința creștină și pentru menținerea disciplinei monahale și a clerului, disciplină care slăbise în acea perioadă. Se distingea prin blândețea lui, toleranță, puritate și abstinență. După cum relata Theodorus Lector (Theodoros Anagnostes) în a sa Historia Ecclesiastica, Sf. Ghenadie a hotărât ca nimeni să nu poată deveni membru al clerului până nu învăța Psaltirea pe de rost. S-a străduit să elimine simonia (vânzarea și cumpărarea harului de a săvârși slujbe bisericești, în locul dobândirii acestui har prin vrednicie), care era, din păcate, destul de răspândită în acea pe-rioadă. În anul 471 Sf. Ghenadie a adormit în pace, după ce păstorise timp de 13 ani Biserica din Constantinopol. 

Sfântul Lazăr Zugravul a trăit în timpul împăratului iconoclast Teofil. A venit din ţara Cazarilor, de lângă Muntele Caucaz, la Constantinopol şi a intrat într-o mănăstire. Datorită talentului său artistic, în scurt timp a ajuns un pictor desăvârşit. În anul 829, împăratul Teofil a poruncit să fie ucişi toţi pictorii din împărăţie. Astfel, Lazăr a fost supus supliciilor şi întemniţat. Auzind de suferinţa lui Lazăr, împărăteasa Teodora a mijlocit pentru scăparea lui, fiind un pictor cunoscut şi la curtea împărătească. Împăratul Mihail l-a trimis la Roma să ducă papei Benedict al III-lea mai multe daruri pentru biserica ‘Sfinţii Apostoli’ şi se pare că acolo a şi murit.

Sfântul Platon († 302) s-a născut în orașul Ancira (azi Ankara) din Galatia, Asia Mică, din părinți creștini. Atât el, cât și fratele lui Antioh au învățat de mici Sfânta Scriptură și au fost obișnuiți cum împlinirea poruncilor dumnezeiești. Sfântul Mare Mucenic Platon a fost prins propovăduind pe Mân-tuitorul Iisus Hristos și dus înaintea judecătorului Agripin. A fost îndemnat să jertfească idolilor, dar sfântul a refuzat și supus fiind supliciilor a primit moarte mucenicească pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos rugându-se: „Mulțumescu-Ți Doamne Iisuse Hristoase, că m-ai apărat de vicleșugurile vrăjmașului și m-ai învrednicit să-mi săvârșesc bine alegerea nevoinței pe care am răbdat-o pentru Tine și acum Te rog primește cu pace sufletul meu”.

Sfântul Roman diaconul († 303) era originar din Palestina și a slujit ca diacon la biserica din Cezareea. În timpul persecuției împăratului Dioclețian se afla în Antiohia Siriei, propovăduind pe Mântuitorul Iisus Hristos. Cum Asclipiad ,conducătorul orașului, vroia să dărâme biserica creștinilor de acolo, Roman a îndemnat lumea să se împotrivească. La o sărbătoare a păgânilor, sfântul a ieșit înaintea lui Asclipiad strigându-i înșelarea de care este orbit, mergând la idoli și nevăzându-l pe adevăratul Dumnezeu Iisus Hristos. Pentru acest fapt a fost supus chinurilor și în cele din urmă Sfântul Mucenic Roman și-a dat sufletul în mâinile Domnului nostru Iisus Hristos.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă sărbătorește pe Sfântul Mucenic Zaheu diaconul.

Numele Avdie se tâlcuiește robul Domnului. Acest proroc era originar din Sichem și a trăit cu opt sute de ani înainte de Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Este cel mai vechi dintre prorocii mici. Lucrarea lui profetică s-a desfășurat pe la anul 880 înainte de Hristos în timpul regelui Ahai și al proorocului Ilie al cărui ucenic a fost. Cartea Prorocului Avdie este cea mai scurtă din Vechiul Testament fiind alcătuită dintr-un singur capitol cu 21 de versete în care se arată pedepsele pe care le vor suferi Edomiții pentru că au ajutat pe dușmanii regatului Iuda (Avdie 1, 10-11). Prorocul mai vestește că Iuda se va întoarce din robie și casa lui Iacov își va lua înapoi pământurile și biruitorii se vor duce în muntele Sionului ca să judece muntele lui Esau, iar împărăția va fi a Domnului, adică împărăția adevărului întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos va rămâne în veci așa cum citim și în Simbolul Credinței: a Cărui împărăție nu va avea sfârșit.

Sfântul Mucenic Varlaam († 304) a pătimit pentru Mântuitorul Iisus Hristos în timpul persecuției împăratului Dioclețian. Varlaam era originar dintr-un sat de lângă Antiohia, unde trăia muncindu-și pământul și propovăduind cuvântul Domnului. Din cauza mărturisirii credinței creștine, Sfântul Mucenic Varlaam a stat multă vreme închis în temnița din Antiohia. A fost supus supliciilor, în speranța că Sfântul Mucenic va apostazia și va jertfi zeilor, însă a rezistat chinurilor și în cele din urmă a primit cununa muceniciei.

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului are o singură zi de înainte-prăznuire. Cântările zilei o laudă pe Sfânta Ana pentru că și-a adus fiica să trăiască dedicându-și viața Domnului, la Templul din Ierusalim.

Sfântul Grigorie Decapolitul s-a născut şi a crescut în sud-estul Asiei Mici, în Irinopole, una dintre cele zece cetăţi din Decapole, în Isauria, din părinţi dreptcredincioşi, Serghie şi Maria, pe vremea luptătorilor împotriva sfintelor icoane, sub domnia lui Leon Armeanul (813-820). A fost dat la carte din fragedă vârstă şi, având aplecare spre cele dumnezeieşti şi învăţând bine, citea pe la biserici. Dacă a ajuns la vârsta tinereţii, părinţii se pregăteau să-l însoare, dar el s-a despărţit de cele lumeşti, mergând la o mănăstire, unde se afla egumen Sfântul Simeon Mărturisitorul, unchiul său după mamă, care i-a fost un adevărat părinte duhovnicesc. În acea mănăstire a vieţuit fericitul Grigorie vreme de 14 ani, pecetluindu-şi viaţa cu tot folosul duhovnicesc al nevoinţelor călugăreşti şi după ce s-a pregătit cu sârguinţă a început a umbla din loc în loc, prin mijlocul credincioşilor din sate şi din oraşe, îmbărbătându-i spre mărturisirea dreptei credinţe în lupta pentru sfintele icoane. Lungă şi plină de primejdii a fost călătoria aceasta a Sfântului Grigorie, întru care s-a arătat şi mare făcător de minuni, căci a trecut prin Efes, Enos, Hrisopole, Corint, ajungând până la Roma, unde a zăbovit mai multă vreme. A mers în Siracuza Siciliei şi a ajuns, de asemenea, şi la biserica Sfântului Mina din Tesalonic, unde a primit şi darul preoţiei. Mergând către Bizanţ, a ajuns în cele din urmă la muntele Olimp. Şi mulţime multă de eretici a adus la calea credinţei şi a fost creştinilor de mare folos. Deci, urcându-se în munte şi îmbolnăvindu-se, a înţeles că i s-a apropiat sfârşitul. A plecat atunci la Constantinopol, unde se afla unchiul său, Simeon, închis în temniţă pentru sfintele icoane, şi, închinându-se lui, s-a săvârşit cu pace, în anul 842. Trupul lui n-a putrezit însă, ci s-a dovedit purtător de mari daruri şi s-a păstrat în cinste, multă vreme, în mănăstirea unde se sfârşise. În anul 1497, banul Barbu Craiovescu, rezidind din temelie mănăstirea Bistriţa, din judeţul Vâlcea, a adus cu multă cheltuială, moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul şi le-a aşezat la această mănăstire, unde se află şi astăzi, fiind făcătoare de minuni, atât pentru bolile trupeşti, cât şi pentru cele sufleteşti ale celor ce vin cu credinţă. Racla de argint, în care odihnesc ele astăzi, a fost dăruită în anul 1656 de domnitorul Constantin Şerban (1654-1658).

Sfântul Mucenic Dasie din Durostor (Silistra de azi) a fost soldat creștin străromân în Legiunea XI Claudia a armatei romane. O inscripție de la Cernavodă i-a făcut pe cercetători să presupună că Tasius (Dasius) ar fi suferit martiriul în orașul Axiopolis (Cernavodă), pe malul drept al Dunării, împreună cu Chiril și Quindeus sau Cindeus. Numele Dasius este de origine geto-dacică și înseamnă „miel”. A suferit moarte martirică în timpul împăratului roman Dioclețian (284-305). Pătimirea sa este legată de sărbătoarea păgână Saturnalia, închinată zeului grec Cronos, al timpului, adoptat de romani cu numele Saturn. Această sărbătoare păgână se celebra în Imperiul Roman timp de șapte zile, anual. Pentru pregătirea sărbătorii, se obișnuia să se tragă la sorți un „rege”, care era îmbrăcat într-o haină împărătească, după asemănarea lui Cronos însuși. Timp de treizeci de zile, alesul urma „să se dedea la tot felul de petreceri și desfrânări, în fruntea unui cortegiu de soldați, spre hazul și desfătarea mulțimii”. După această perioadă, în timpul celor șapte zile de sărbătoare propriu-zisă, cel ales „rege” era sacrificat zeului Cronos, străpuns de săbiile ostașilor. La 17 noiembrie 304, sorții au decis ca rege al Saturnaliilor să fie soldatul Dasie. Creștin în taină, știa că, de va accepta acele treizeci de zile de desfrâu, va fi aruncat în focul cel veșnic. De aceea, a socotit că „este mai bine pentru mine să sufăr puține chinuri și munci pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, iar după moarte să moștenesc viața cea veșnică, împreună cu toți sfinții”. Astfel, când a fost adus în fața soldaților ca rege al sărbătorii păgâne, a mărturisit că este creștin și preferă să fie adus jertfă Domnului Hristos, decât să fie jertfit zeului Cronos. A fost întemnițat și adus spre judecată în fața comandantului militar Bassus. Acesta l-a îndemnat pe Sfântul Mucenic Dasie să jertfească zeilor, însă refuzând a fost supus supliciilor și în cele din urmă a primit cununa muceniciei.

Sfântul Proclu, arhiepiscopul Constantinopolului, a fost ucenic al Sfântului Ioan Gură de Aur. El s-a învrednicit a vedea pe Sfântul Apostol Pavel vorbind la urechea acelui sfânt.

Sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului (numită în popor şi Vovidenia) aminteşte faptul aducerii cu evlavie, în biserica Legii vechi, adică în templul din Ierusalim, a copilei de trei ani, care avea să fie Maica Domnului nostru Iisus Hristos; întâi, pentru că acest fapt, atunci când s-a petrecut, s-a împlinit într-un chip minunat şi, al doilea, el cerea o pregătire pentru taina nașterii cu trup omenesc a Fiului lui Dumnezeu, care avea să se săvârșească prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu. Tradiţia Bisericii arată motivul pentru care Născătoarea de Dumnezeu a fost dusă la templul Legii vechi şi dăruită Domnului: Ana, cea pururea pomenită, soția lui Ioachim, care mai toată viaţa ei a fost stearpă, adică nu a putut naşte copii, luând îndemn din cele ce s-au petrecut cu cealaltă Ana, care era şi ea stearpă, mama Prorocului Samuel, se ruga, împreună cu bărbatul ei Ioachim, lui Dumnezeu, Stăpânul firii, să le dăruiască lor un copil, făgăduind că, dacă le va împlini cererea, îndată îl vor dărui şi închina lui Dumnezeu. Şi aşa a născut Sfânta Ana pe ceea ce s-a făcut începutul mântuirii neamului omenesc, pe pururea Fecioara Maria. Iar când a fost de trei ani, au luat-o părinţii ei şi au dus-o la templu şi, adunând ceată de fecioare, au întâmpinat-o cu făclii aprinse, însoţind-o până la treptele templului şi au încredinţat-o preoţilor. Deci, luând-o arhiereul cel de atunci, Zaharia, a dus-o în cele mai dinlăuntru ale templului, în Sfânta Sfintelor, unde, o dată pe an, intra numai singur arhiereul. Şi aceasta a făcut-o din insuflarea lui Dumnezeu, Cel ce avea să Se nască dintru ea, spre mântuirea lumii. Căci, de vreme ce chivotul Legii vechi nu mai era în templu de la robia babilonică, se cuvenea a sta acolo Preacurata Maria, care avea să fie chivotul cel însufleţit şi adevărat al sfinţeniei şi care avea să poarte nu tablele umbrei Legii, ci pe Însuşi Dătătorul Legii; nu mana care hrănea trupeşte, ci chiar pe Pâinea vieţii, Care S-a coborât din cer spre viaţa lumii, adică pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Şi a rămas Fecioara la templu, ducând sfântă vieţuire. Erau la templul din Ierusalim trei rânduri de chilii, în care locuiau, cu frică de Dumnezeu, fecioare şi văduve închinate Domnului, precum şi slujitori ai templului. În acest loc de bună creştere, Sfânta Fecioară, necontenit deprindea, sub supravegherea fecioarelor mai în vârstă, lucrul de mână, citirea Scripturii şi îndeosebi rugăciunea. Dar cu cât creştea cu vârsta, cu atât creştea şi cu harul şi se ruga mult în Sfânta Sfintelor, încât după dreptate se spunea că mai mult locuia acolo. Fericitul Ieronim spunea: „Fericita Fecioară, încă din pruncia sa, când era în biserică cu celelalte fecioare de o vârstă cu sine, își petrecea viața foarte cu rânduială. Pentru că de dimineață până la al treilea ceas din zi, stătea la rugăciune; iar de la al treilea ceas până la al nouălea, se îndeletnicea cu lucrul mâinilor sau cu citirea cărților sfinte. De la al nouălea ceas, iarăși își începea rugăciunea, de la care nu înceta, până când nu i se arăta îngerul, dintr-ale cărui mâini se obișnuise a-și primi hrană. Și așa mereu tot mai mult sporea în dragostea lui Dumnezeu”. Din vreme în vreme, Sfinţii ei Părinţi, Ioachim şi Ana o cercetau, dar după şapte ani ei au trecut la cele veşnice. Preacurata a rămas la templu până la vârsta de 15 ani, când arhiereul a socotit să o căsătorească. Atunci Sfânta Fecioară a descoperit arhiereului şi preoţilor că ea, încă din leagăn, este făgăduită lui Dumnezeu şi că ea însăşi a ales o viaţă de feciorie neîntreruptă. Drept aceea, a fost logodită cu dreptul Iosif, atunci în vârstă de aproape 80 de ani, ca, sub acest chip, să se păzească ea curată în lume; şi astfel, Iosif logodnicul a luat-o în casa lui din Nazaret. Se spune că arhiereul i-a încredinţat Fecioarei ca ultimă îndatorire la plecarea de la templu să participe la ţeserea unei noi catapetesme pentru Sfânta Sfintelor, pe care Preacurata a lucrat-o cu sârguinţă. Această catapeteasmă avea să se rupă în vremea Pătimirii Domnului pe Cruce. Astfel, neîntinata Maria a fost pregătită să devină Maica Fiului lui Dumnezeu, vieţuind în chip cu totul virtuos şi asemenea îngerilor, ca un vas al sfinţeniei. Acest praznic, sărbătorit în fiecare an la 21 noiembrie, ne aminteşte, astfel, despre virtuţile Maicii Domnului, despre fecioria ei închinată Mirelui ceresc, despre viaţa ei de rugăciune şi despre însemnătatea sfinţitoare a bisericii.

Sfinţii Apostoli Filimon, Arhip, Onisim şi Apfia au făcut parte din cei şaptezeci de ucenici ai Mântuitorului Iisus Hristos şi apoi au fost şi ucenicii Sfântului Apostol Pavel. Ei L-au mărturisit pe Hristos la Colose, în Frigia, unde păgânii o cinsteau pe zeiţa Artemida. Păgânii i-au prins şi i-au dus la Androcleu, conducătorul Efesului. Din porunca acestuia, sfinţii au fost bătuţi şi apoi ucişi.

Sfânta fecioară Cecilia s-a născut în Roma, din părinţi cinstiţi şi bogaţi. Auzind propovăduirea Sfintei Evanghelii, a crezut în Hristos şi rănindu-se cu dragostea inimii către Dânsul, a pus în mintea sa ca să nu se mărite, ci curată să-şi păzească fecioria, închinându-o Mirelui Hristos Dumnezeu. Însă fără voia sa, părinţii au logodit-o cu un tânăr de bun neam, dar necredincios, anume Valerian, care în toate zilele o împodobea cu haine de mult preţ şi cu podoabe de aur. Iar ea pe dedesubtul hainelor de mult preţ purta o haină aspră de păr, iar în inimă purta pe Hristos şi neîncetat se ruga către Dânsul cu căldura Duhului pentru ca El, cu judecăţile pe care le ştie, să o păzească curată şi liberă de legătura nunţii. Atunci când părinții ei au căsătorit-o forțat cu păgânul Valerian, aceasta i-a dezvăluit soțului o taină: un înger îi păzea fecioria, iar dacă s-ar curăța prin Sfântul Botez, ar putea să-l vadă negreșit. Valerian a primit și s-a botezat în ascuns, de teama prigoanei, de către Fericitul episcop Urban. Întorcându-se Valerian, a găsit-o pe Sfânta Muceniță Cecilia în casă, rugându-se alături de un sfânt și luminos înger, care i-a și încununat cu cunună de slavă, îndemnându-i să trăiască întru curăție. Valerian i-a cerut îngerului să-i fie dăruită și fratelui său, Tivurtie, luminarea, lucru care s-a și întâmplat, și nu după multă vreme Tivurtie s-a lepădat de viața sa anterioară, se umilea cu inima și s-a aprins cu dragostea Domnului. Cei trei sfinți, trăind într-o vreme de persecuție, aveau grija de a-i îngropa pe sfinții mucenici, lucru pentru care cei doi frați, Valerian și Tivurtie, au fost arestați și condamnați la moarte prin tăierea capului. Călăul Maxim a văzut, în momentul uciderii celor doi frați, cum îngeri luminoși luau sufletele mucenicilor și le duceau cu slavă către ceruri, drept pentru care a mărturisit și el credința în Hristos, fiind bătut tare cu vergi, până într-atât încât și-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu, bucurându-se de aceeași slavă cu mucenicii, slavă pe care o văzuse și la care râvnise. Rămasă singură și văduvă, Sfânta Muceniță Cecilia a continuat să îngroape mucenici, să facă milostenii săracilor și să răspândească cuvântul lui Dumnezeu. Curând, a fost și ea arestată și chinuită cumplit. Bărbăția, tăria și minunile făcute în timpul supliciilor ei au avut ca rezultat întoarcerea la credința în Hristos a patru sute de suflete. Ea a fost apoi adusă la judecată, căci neobosită propovăduia în rândul păgânilor dreapta credință. Tiranii au pus-o într-un cazan cu apă clocotită, dar pentru că a rămas nevătămată, au hotărât să i se taie capul. Călăul a lovit-o de trei ori în gât cu sabia, fără însă să izbutească să o omoare. Sfânta, rănită, a mai trăit încă trei zile, întărindu-i pe credincioșii care-i adunau sângele din răni, sânge ce săvârșea vindecări și minuni. Încredințându-și sufletul curat Domnului, cu rugăciuni de mulțumire, s-a mutat la cele veșnice. Sfânta Muceniță Cecilia a luat cununa muceniciei aproape de anul 230.

Acest fericit părinte Antonie era de neam român şi a trăit pe vremea binecredinciosului voievod Matei Basarab şi a voievodului martir Sfântul Constantin Brîncoveanu. A crescut în dreapta credinţă mergând de mic la Sfânta Biserică, unde îşi găsea desfătarea sufletească. Înaintând cu vârsta a ajuns preot, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria duhovnicească a părinţilor săi. Lăsând desfătarea lumii acesteia, a îmbrăţişat viaţa monahicească în prea frumoasă pustie de la Schitul Iezeru, în ţinutul Vâlcii. Aici, Cuviosul Antonie s-a arătat dintru început foarte sârguincios la toată osteneala şi asprimea vieţii mănăstireşti. Atât de mare era nevoinţa sa, încât celorlalţi vieţuitori din chinovie li se părea că fericitul Antonie ar fi în trup duhovnicesc. Dorind să sporească nevoinţele sale, cu blagoslovenia egumenului mănăstirii, a mers la episcopul locului, Ilarion, să-i ceară binecuvântarea să plece în Muntele Athos. Episcopul cunoscându-l că este monah îmbunătăţit şi poate fi multora de folos aici, a stăruit ca el să rămână în ţară. Deci, întorcându-se Cuviosul la Schitul Iezeru şi văzând că Biserica se ruinează, s-a umplut de râvnă şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, al episcopului Ilarion şi cu agoniseala lui a reînnoit sfântul lăcaş. După multe nevoinţe, Cuviosul Antonie s-a aprins de dorul pustniciei, pentru care fapt, cu binecuvântarea egumenului său, a ieşit din schit şi cercetând mai îndeaproape pustia, a găsit o peşteră mică într-o stâncă. Acolo, singur a săpat o bisericuţă în care s-a rugat neîncetat ziua şi noaptea. Urâtorul de oameni, diavolul, i-a adus multe ispite şi supărări, dar pe toate le-a biruit cu darul lui Dumnezeu, cu rugăciunea şi neîncetata lucrare. Cuviosul Antonie era mic de stat şi gârbov de bătrâneţe, barbă deasă, scurtă şi destul de albă, vesel la căutătură, obrazul frumos, puţin iute din fire şi lesne iertător. Îmbrăcămintea sa era simplă şi numai cele de trebuinţă purta. Pentru înfrânarea trupului purta un brâu din lanţuri de fier împrejurul său, iar hrana sa o lua abia la al nouălea ceas şi atunci numai pâine uscată şi apă, dar acelea cu măsură. Vin şi băutură ameţitoare nu a gustat niciodată. Pe pat nu dormea, ci numai pentru osteneală stătea rezemat de nişte pietre. Lacrimile nu-i lipseau din ochi niciodată la rugăciune. Cu harul lui Dumnezeu, Cuviosul cunoscând că trecerea din lumea aceasta îi este aproape, a chemat pe ucenicul său Nicolae, cu patruzeci de zile mai înainte şi i-a spus în taină: „Sfîrşitul mi s-a apropiat. După ieşirea sufletului, să te nevoieşti să pui trupul meu în gropniţa pe care eu am săpat-o aici, în piatră”.

Sfântul Amfilohie, din copilărie iubind pe Dumnezeu, s-a făcut călugăr şi îşi petrecea viaţa pustniceşte. Fugind de gâlcevile şi tulburările lumeşti, petrecea în singurătate într-un loc pustiu, slujind lui Dumnezeu cu osârdie şi nevoindu-se într-o peşteră patruzeci de ani. Murind păstorul Bisericii Iconiei, îngerul Domnului s-a arătat noaptea lui Amfilohie şi i-a zis: „Amfilohie, să mergi în cetate şi să paşti oile cele dumnezeieşti!” Dar el n-a vrut. A doua noapte i s-a arătat iarăşi îngerul Domnului şi i-a zis: „Amfilohie, mergi în cetate şi paşte oile pe care ţi le încredinţează Dumnezeu!” Iar el nici atunci n-a ascultat pe înger, căci i se părea a fi înşelăciune ceea ce i se arăta şi zicea în sine: „Ştie şi satana a se închipui câteodată în îngerul luminii!” Iar a treia noapte, venind îngerul către dânsul, l-a strigat: „Amfilohie, scoală din patul tău!” Iar el, degrabă sculându-se, s-a înfricoşat şi a zis: „Dacă eşti îngerul lui Dumnezeu să stăm amândoi la rugăciune!” Şi plecându-şi Amfilohie capul, a început a cânta: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot! Plin e cerul şi pământul de slava Lui! Şi cânta şi îngerul Domnului cu dânsul. Apoi l-a luat îngerul de mâna dreaptă şi l-a dus într-o biserică care era acolo aproape şi ale cărei uşi s-au deschis singure. Intrând Amfilohie înăuntru, a văzut lumină mare şi mulţime de bărbaţi îmbrăcaţi în veşminte albe, care luându-l pe dânsul l-au dus către altar şi i-au dat în mână Sfânta Evanghelie, zicând: „Domnul este cu tine!” Iar unul dintre dânşii, care era mai cinstit şi mai luminat a zis cu mare glas: „Să ne rugăm toţi!” Apoi a început a zice: „Darul Sfântului Duh pune pe fratele nostru Amfilohie episcop al cetăţii Iconiei; să ne rugăm cu toţii pentru dânsul ca să vie asupra lui Darul lui Dumnezeu!” După rugăciune, dându-i lui pace, s-au făcut nevăzuţi. Iar Amfilohie stătea minunându-se de acea preaslăvită vedenie şi de hirotonisirea sa ca episcop. Apoi s-a rugat lui Dumnezeu încredinţându-se voii Lui celei sfinte şi, începând a se lumina de ziuă, a ieşit din biserică, mergând către peştera sa. Atunci l-au întâmpinat pe cale şapte episcopi care se adunaseră de prin cetăţile dimprejurul Iconiei, ca să facă alegerea episcopului cetăţii. Acelora le era poruncit de la Dumnezeu să caute pe monahul Amfilohie și luându-l cu cinste, l-au dus la biserică, vrând ca să-l hirotonească. Astfel, a început sfântul a le spune cum în acea noapte a fost hirotonisit de îngeri. Iar episcopii, auzind aceasta, s-au mirat foarte şi proslăveau pe Dumnezeu pentru o astfel de hirotonisire minunată şi n-au îndrăznit să mai hirotonească a doua oară pe Sfântul Amfilohie. Ci cu frică plecându-se lui şi cu dragoste sărutându-l, l-au pus pe el în scaun, în vremea împărăţiei lui Valentinian şi Valens. Deci, Sfântul Amfilohie a păscut turma lui Hristos ani îndelungaţi, căci a trăit până în vremea împăratului Teodosie cel Mare şi a fiilor lui. Şi fiind învăţător drept credincioşilor, se împotrivea eresului lui Arie. Pentru aceasta multe prigoniri şi necazuri a răbdat de la cei necredincioşi, fiind împreună nevoitor cu fericiţii părinţi împotriva eresului lui Evnomie, iar la al doilea Sinod iarăşi mult s-a nevoit asupra lui Macedonie, luptătorul contra Sfântului Duh şi asupra celor ce ţineau de eresul lui Arie. Pentru o râvnă ca aceasta după bună credinţă şi pentru viaţa lui plină de fapte bune, pretutindeni era vestit şi iubit de Sfinţii Părinţi. Dar mai ales era iubit de Sfântul Vasile cel Mare şi de Sfântul Grigorie cuvântătorul de Dumnezeu, care totdeauna l-au avut prieten şi-i trimiteau scrisori. Astfel a curăţit Biserica lui Hristos de eretici. Şi multe cuvinte alcătuind pentru dreapta credinţă şi scriind cărţi, a ajuns la adânci bătrâneţi şi s-a odihnit în Domnul cu pace.

Sfântul Ierarh Grigorie, episcopul Acragandelor (în Sicilia), a trăit în perioada 559–630. A fost de mic iubitor de învățătură și de Sfintele Scripturi. A trăit în Cartagina, Antiohia, apoi Ierusalim și Constantinopol. A devenit renumit pentru puterea cu care a combătut această erezia monotelistă și a ajuns episcop în locul natal - Acraganda (Agrigento).

Fragmentul din Evanghelia după Luca, așezat de Biserică în această duminică din perioada Postului Nașterii ­Domnului, ne prezintă întâlnirea Mântuitorului cu un dregător, un cunoscător și învățător al Legii Vechiului Testament. Așezat în prima parte a anului bisericesc, acest text ne îndeam-nă să călătorim cu întrebarea Ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Dregătorul, care se înfățișează înaintea Mântuitorului Hristos, mărturisește că a păzit poruncile Legii din tinerețile sale. El va fi citit cu atenție îndemnul primit de poporul iudeu prin Moise, „Poruncindu-ţi astăzi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui şi să împlineşti poruncile Lui, hotărârile Lui şi ­legile Lui, ca să trăieşti şi să te ­înmulţeşti şi să te binecuvânteze Domnul Dumnezeul tău pe pământul pe care îl vei stăpâni” ­(Deut. 30, 16), prin prorocul David, „Fericiți cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului (...) Tu ai poruncit ca poruncile Tale să fie păzite foarte” (Psalmul 118, 1, 4), sau prin prorocul Ieremia, „Ci iată porunca pe care ţi-am dat-o: Să ascultaţi glasul Meu, şi Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi Îmi veţi fi poporul Meu, şi să umblaţi pe toată calea pe care vă poruncesc Eu, ea să vă fie bine” (Ieremia 7, 23). Și cu toate că urmărise să împlinească fiecare prescripție, îndreptându-și de tânăr calea sa prin păzirea cuvintelor Legii (Psalm 118, 9), simțea o neîmplinire în viața sa, pe care Hristos i-o va descoperi ca fiind lipirea inimii de posesiunile materiale. Așadar, nu este suficient să nu facem răul, prin împlinirea poruncilor în litera lor, ci trebuie să facem binele, săvârșindu-le în duhul lor. Potrivit învățăturii de credință, Legea lui Dumnezeu trebuie împlinită în întregime, căci ea este una şi toate poruncile ei sunt date de Dumnezeu. Credinciosul nu trebuie să aleagă ce i se pare lui mai însemnat sau mai folositor din ea, căci atunci ar înlocui legea lui Dumnezeu cu o lege a sa. Legea lui Dumnezeu trebuie, apoi, împlinită necontenit, adică în toate împrejurările vieţii, fiindcă numai aşa îşi dovedeşte credinciosul dragostea sa puternică faţă de Dumnezeu, binefăcătorul său cel mai mare. Şi, în sfârşit, ea trebuie împlinită cu toată bucuria. Fapta, oricât de bună ar fi, dacă e făcută împotriva inimii şi cu cârteală, nu are nici un preţ. Nu Dumnezeu are nevoie să-I împlinim poruncile, ci noi avem această nevoie, pentru a pune limită egoismului din noi. Dregătorul din Evanghelie pleacă întristat de la această întâlnire cu Hristos, după cum și noi ne întristăm atunci când răspunsul lui Dumnezeu la cererile noastre nu este cel mai ușor de urmat. Această întristare este semn al luptei omului cu sinele robit de patimi. De aceea, Domnul nu încearcă să-l convingă, ci doar îi arată calea. Nu-i îngrădește libertatea, dar stă gata să-i acorde ajutorul dumnezeiesc, pentru că nu puterile proprii și nici iscusința în împlinirea poruncilor îl mân­tuiesc pe om, ci harul dumnezeiesc. Schimbarea modului de a fi și de a gândi este posibilă numai cu ajutorul lui Dumnezeu, așa cum mărturisim împreună cu Sfântul Simeon Noul Teolog în rugăciunea a șaptea de dinaintea Sfintei Împărtășanii. Trebuie să reținem că mesajul Evangheliei de astăzi se adresează tuturor, indiferent de starea socială, pentru că este greu să nu se încreadă în cele materiale și celui care are mult și celui care are puțin, dar își dorește mult. Cât privește ascultarea și dorința cea bună, cei care, deși în situații diferite, au arătat totuși aceeași ușurință și, dorind, au vândut ceea ce aveau, trebuie așezați pe aceeași treaptă cu cei bogați. Chiar Pavel cel înțelept scrie: Căci, dacă este bunăvoinţă, bine primit este darul, după cât are cineva, nu după cât nu are (2 Cor. 8, 12)”.

Sfântul Sfinţit Mucenic Clement a fost roman de neam și adus la Hristos de marii Apostoli Petru şi Pavel. Clement a fost al treilea episcop al Romei, după Lin şi Anaclet, timp de zece ani. A scris o epistolă corintenilor, în anul 96, fiindcă se răzvrătiseră împotriva preoţilor. După ce a fost citită epistola în biserici, corintenii şi-au recunoscut vina. Sfântul Clement a suferit în timpul prigoanei lui Traian (98-117), fiind surghiunit în Cherson (Crimeea de astăzi). Acolo a fost aruncat în mare, fiindu-i legată de gât o ancoră de corabie.

Sfântul Sfinţit Mucenic Petru, episcopul Alexandriei, a păstorit cu înţelepciune şi curaj în timpul prigoanei lui Diocleţian. Fiind izgonit din scaun, umbla prin Fenicia şi Palestina, întărind pe creştini prin scrisori şi rugăciune. Domnul Hristos i S-a arătat Sfântului Petru într-o vedenie, cerându-i să nu-l facă pe ereticul Arie urmaşul său. A pătimit moarte martirică, prin tăierea capului, la porunca împăratului Maximin (305-313), pentru că a reuşit să aducă pe mulţi păgâni la creştinism.