SINAXAR

Pentru pregătirea sufletească a credincioșilor, toate sărbătorile împărătești (inclusiv cele ale Maicii Domnului) sunt precedate de un timp de pregătire, de anticipare sau introducere, numit preserbare, înainte-serbare sau înainte-prăznuire. Înainte-prăznuirea Botezului Domnului este sărbătorită la 2 ianuarie. Sărbătorile au, de asemenea, și o perioadă de continuare sau prelungire a serbării, numită după-serbare sau după-prăznuire. Prin aceste perioade de pregătire și de prelun-gire, sărbătorile mari sunt ca soarele care, înainte de a răsări el însuși, își trimite razele, iar după ce apune, lumina lui stăruie încă pe culmi. Ziua cea dintâi a înainte-serbării se numește începutul sărbătoririi, iar ziua ultimă a după-serbării se numește, cu un termen slavon, odovania, adică sfârșitul, dezlegarea sau încheierea sărbătorii.

Sfântul Silvestru s-a născut în Roma şi a fost crescut de mic în credinţa creştină, învăţând carte şi purtări bune de la preotul Cvirin. Ajungând în vârstă şi-a arătat dragostea către Dumnezeu şi către aproapele prin ajutorarea şi apărarea celor prigoniţi pentru credinţă. Pentru faptele sale alese şi pentru viaţa sa îmbunătăţită, după moartea lui Miltiade, a fost hirotonit episcop al Romei vechi, cu învoirea tuturor. Păstoria lui s-a arătat pilduitoare: a dat rânduieli bune Bisericii şi preoţilor şi a apărat Dumnezeirea Mântuitorului împotriva hulitorilor, dovedindu-le din Scriptură că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, născut din Fecioară, cum au grăit proorocii. La adânci bătrâneţi episcopul Silvestru a trecut la Domnul, în anul 335.

Cuviosul Serafim s-a născut în anul 1759, la 19 iulie, în oraşul Kursk din Rusia, având părinţi binecredincioşi, Isidor şi Agafia. A intrat în mănăstirea din Sarov la vârsta de 19 ani, iar la 27 de ani a fost hirotonit preot. Vreme de 10 ani, din 1794 până în 1804, a trăit singur în pădure, păzind în amănunt rânduiala Sfântului Pahomie din Egipt, pe care a descoperit-o în setea lui neobosită de a citi cărţile Sfinţilor Părinţi. În pădure, Sfântul Serafim locuia în tovărăşia animalelor sălbatice care se obişnuiseră să ia hrana din mâna lui. Din ispita diavolului, Sfântul Serafim a fost bătut rău de tâlhari şi a fost găsit fără cunoştinţă în coliba lui din pădure. Vindecat de răni, între anii 1804-1807 a primit rânduiala de viaţă a stâlpnicilor şi a petrecut o mie de zile şi de nopţi, rugându-se în genunchi, pe o piatră, în inima pădurii, îndurând ierni grele. Mai apoi, vreme de mulţi ani, a stat zăvorât în chilia lui din mănăstire, fără pat şi fără căldură, având ca pravilă rostirea rugăciunii lui Iisus, iar ca citire săptămânală, cele patru Evanghelii. Duminica se împărtăşea cu Sfintele Taine, pe care i le aducea un preot în chilia sa. În urma unei vedenii în care i s-a arătat Maica Domnului, însoţită de Sfinţii Petru al Alexandriei şi Clement al Romei, Sfântul Serafim a primit darul de a povăţui suflete ca părinte duhovnicesc (stareţ) şi a început să primească pe credincioşi la chilia sa. Îi întâmpina întotdeauna rostind cuvintele: „Bucuria mea!”, şi îi învăţa că scopul vieţii creştine este „dobândirea Duhului Sfânt”. Iisus, Fiul lui Dumnezeu, chemat în rugăciunea neîncetată, Se arată prin venirea Duhului Sfânt, iar Duhul şi Fiul, împreună, îl duc pe cel ce se roagă la apropierea de Tatăl. Mărturia lucrării de împărtăşire din lumina dumnezeiască, aşa cum a cunoscut-o Sfântul Serafim, este descrisă în cartea lui Nicolae Motovilov: Viaţa Sfântului Serafim de Sarov. Motovilov îi spuse Cuviosului Se-rafim: „Şi totuşi, eu nu înţeleg cum pot să am siguranţa că sunt în Duhul Sfânt. După care semne pot eu să cunosc singur că harul Sfântului Duh se află în mine?” Părintele Serafim spuse: ,,Iată, acum, suntem amândoi în harul Sfântului Duh… Dar de ce nu mă priveşti?” ,,Părinte, nu pot să te privesc.

Ochii sfinţiei tale aruncă fulgere de lumină. Faţa sfinţiei tale e mai arzătoare decât soarele şi mă dor ochii”. Şi Cuviosul Serafim urmă: ,,Te afli în plinătatea Sfântului Duh, altfel n-ai putea să mă vezi în starea aceasta”. Apoi i-a spus şoptit: ,,Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru milostivirea Lui către noi. Vezi, în adâncul inimii m-am îndreptat către Dumnezeu, zicând: Doamne, fă pe omul acesta vrednic să vadă, cu ochii lui trupeşti, arătarea Preasfântului Duh. Şi iată, Dumnezeu a auzit rugăciunea sme-ritului Serafim…”. ,,Încurajat, încercai să ridic ochii şi o spaimă sfântă îmi cuprinse toată fiinţa. Închipuiţi-vă faţa unui om care vă vorbeşte din mijlocul soarelui; îi vezi mişcarea buzelor, înfăţişarea ochi-lor, îi auzi glasul, simţi că te ţine de umeri, dar nu-i vezi nici braţele, nu vezi nici trupul tău, nici al celui ce-ţi vorbeşte, ci vezi numai o lumină strălucitoare, o lumină orbitoare, luminând întinsul zăpezii, până departe, împrejur, luminând fulgii de zăpadă, care nu încetau să cadă peste mine şi peste marele stareţ”. Şi Părintele Serafim urmă: ,,Dacă numai presimţirea, arvuna aceasta a bucuriei viitoare, umple inima noastră de atâta mângâiere şi atâta înviorare, ce vom spune de bucuria însăşi, care este pregătită în ceruri, tuturor celor ce plâng aici pe pământ? Şi dumneata, dragul meu, ai plâns destul în viaţa pământească. Dar, iată, cu câtă bucurie te mângâie Dumnezeu… Dar acum e vremea luptelor, a strădaniilor neîncetate, e vremea dobândirii unor puteri din ce în ce mai mari, ca să creştem ,,până la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (cf. Efeseni 4, 13). Atunci, însă, bucuria aceasta, pe care o simţim acum în parte şi într-un timp scurt, se va arăta în toată plinătatea ei şi ne va covârşi toată fiinţa cu desfătări negrăite, pe care nimeni nu va mai putea să le ia de la noi”. Cuviosul Serafim a întemeiat mănăstirea de maici de la Diveevo, apoi a răposat cu pace în ziua de 2 ianuarie 1833. Prima aflare a moaştelor sale a avut loc cu prilejul trecerii lui în rândul Sfinţilor, în anul 1903, la 19 iulie, dată care a devenit a doua lui zi de prăznuire. În anul 1926, pe vremea prigoanei ateiste, mănăstirea Diveevo a fost desfiinţată, iar moaştele Cuviosului au fost ascunse de atei, spre a opri pelerinajele prin care credinţa se întărea. Ele au fost descoperite din nou în anul 1991 şi au fost aşezate la Diveevo, unde mulţimi de credincioşi din toată lumea vin spre a-l cinsti. Sfântul Serafim a rămas în conştiinţa credincioşilor ortodocşi ca un mare părinte duhovnicesc, lucrător al rugăciunii neîncetate, purtător de har şi făcător de minuni.

Sfântul Proroc Maleahi s-a născut în satul Sofes, din seminţia lui Levi, după întoarcerea evreilor din robia babilonică. Încă de tânăr a avut viaţă curată şi sfântă. Maleahi este cel din urmă proroc din Legea Veche şi a prorocit cu 430 de ani înainte de venirea Mântuitorului, despre înaintemergătorul Domnului (Luca 1, 17), adică despre Sfântul Ioan Botezătorul. Murind, a fost îngropat în satul părinţilor săi. După Sfânta Tradiţie, numele Sfântul Proroc Maleahi se tâlcuieşte ‘îngerul Domnului’.

Sfântul Mucenic Gordie a trăit în Cezareea Capadociei în timpul împăratului păgân Liciniu (308-324), fiind crescut în credinţa cea dreaptă creştină. Adult fiind, a fost luat în armată şi pus conducător peste o sută de oameni, pentru că întrecea pe mulţi cu tăria trupească şi cu bărbăţia sufletească. Începând Liciniu prigoana aspră împotriva creştinilor, sutaşul Gordie s-a scârbit de slujba lui, a aruncat brâul ostăşesc, a părăsit toate înlesnirile vieţii din lume şi s-a dus în pustiu să locuiască mai bine cu fiarele, decât cu închinătorii la idoli. Şi, întărindu-se cu duhul în pustiu, ca şi altădată prorocul Ilie, a luat îndrăzneală să iasă iar în lume, să lupte împotriva rătăcirii. Şi aşa, când se ţineau în Cezareea alergări de cai în cinstea zeului Marte, Gordie a mărturisit pe Hristos în mijlocul hipodromului, spre bucuria creştinilor şi spre supărarea păgânilor. Pe loc a fost adus înaintea eparhului, unde a mărturisit cu tărie credinţa creştină şi a murit ca martir. Pe acest sfânt mucenic Gordie l-a cinstit cu frumos cuvânt de laudă Sfântul Vasile cel Mare.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a avut 70 de ucenici, pe lângă cei 12 apostoli aleşi. Toţi aceşti ucenici ai Domnului s-au ostenit propovăduind cuvântul lui Hristos, îndurând chinuri şi prigoniri. Biserica îi cinsteşte, cântându-le astăzi: „Ceata ucenicilor lui Hristos, celor şaptezeci, să o lăudăm dumnezeieşte credincioşii şi să o prăznuim. Că printr-înşii toţi ne-am învăţat a cinsti Treimea Cea nedespărţită, că sunt luminătorii dumnezeieştii credinţe”. Referitor la cei 70 de ucenici, Eusebiu, Episcopul Cezareei Palestinei, spune în cartea sa cea dintâi (Istoria Bisericească), în cap. al 12-lea: „Numele fiecăruia din cei doisprezece apostoli ai lui Hristos din destul se încredinţează, din mărturiile Evangheliei, iar pentru cei şaptezeci de apostoli nici un catalog sigur nu se află undeva”. Dintre aceşti apostoli, menţionăm:

Sfântul Iacob, ruda Domnului, menţionat de Sfântul Apostol Pavel, în epistola sa către Galateni: ,,M-am suit în Ierusalim ca să văd pe Petru, iar pe altul din apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacob, fratele Domnului” (I, 18-19). Acesta a fost primul episcop al Ierusalimului, pus de însuşi Domnul, pe care propovăduindu-L, evreii l-au dat jos de pe aripa bisericii şi cu pietre l-au rănit; apoi lovindu-l cu un lemn în cap, a trecut la Domnul.

Sfântul Marcu Evanghelistul, menţionat de Sfântul Apostol Petru: ,,Închină-se vouă Biserica cea adunată în Babilon şi Marcu, fiul meu” (I, 5, 13). Acesta a fost aşezat episcop în Alexandria de acelaşi Sfânt Petru, unde, fiind supus supliciilor, şi-a dat duhul său.

Sfântul Luca Evanghelistul, menţionat de Sfântul Apostol Pavel în epistola către Coloseni, zicând: ,,Închină-se vouă Luca, doctorul cel iubit”(IV, 14). Acelaşi a scris şi Faptele Apostolilor; după multe osteneli, a suferit moarte martirică, în Teba Beoţiei.

Sfântul Cleopa, fratele mai mic al dreptului Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, care, călătorind în E-maus cu Sfântul Luca (menţionat în Evanghelia sa), a văzut pe Domnul după Înviere; şi după o vreme, a suferit moarte martirică.

Sfântul Simeon, rudenia Domnului, după Iacob, a fost al doilea episcop în Ierusalim şi a fost şi el răstignit pentru Hristos.

Sfântul Barnaba, cel numit astfel de apostoli, care mai înainte se numea Iosie, menţionat de către Sfântul Pavel, în epistola către Galateni, zicînd: ,,M-am suit în Ierusalim cu Barnaba” (II, 1). A fost episcop în Mediolan şi în insula Ciprului și a fost ucis cu pietre.

Sfântul Filip, unul din cei şapte diaconi, care a botezat pe Simon vrăjitorul în Samaria şi pe famenul Candachiei; a fost episcop în Tralia Asiei.

Sfântul Silvan, pe care Sfântul Petru, în scrisoarea sa cea sobornicească, îl pomeneşte astfel: ,,Prin Silvan, credinciosul frate, precum mi se pare, puţin am scris vouă” (I, 5, 12). Asemenea şi Sfântul Pavel, în a doua Epistolă către Corinteni, zice: ,,Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Care la voi prin noi S-a propovăduit de mine şi de Silvan”. A fost episcop în Tesalonic.

Sfântul Apolo, menţionat în Faptele Apostolilor: ,,Iar un iudeu anume Apolo, de neam din Alexandria, bărbat cuvântător, a venit în Efes, fiind puternic în Scripturi. Acesta era învăţat în calea Domnului şi, arzând cu Duhul, învăţa cu dinadinsul despre Domnul”. Îl pomeneşte Sfântul Pavel în Epistola I către Corinteni (I, 3, 6): ,,Eu am sădit, Apolo a udat, iar Dumnezeu a crescut”. A fost episcop în Smirna, mai înainte de Sfântul Policarp.

Enumerăm în cele ce urmează datele de prăznuire din cursul anului a unora dintre cei 70 de ucenici:

• 27 septembrie: Marcu, Aristarh şi Zinon;
• 30 octombrie: Terție, Marcu Evanghelistul, Iust şi Artema;
• 31 octombrie: Stahie, Amplie, Urban, Narcis şi Apeles;
• 5 noiembrie: Ermeu, Lin, Gaie, Filolog şi Patrova;
• 10 noiembrie: Olimp, Rodion, Sosipatru, Erast şi Cvart;
• 22 noiembrie: Filimon, Arhip, Onisim şi Apfia;
• 8 decembrie: Sosten, Apolo, Chifa, Tihic, Epafrodit, Cezar şi Onisifor;
• 8 aprilie: Irodion, Agav, Ruf, Flegon, Asincrit şi Ermis;
• 28 aprilie: Iason şi Sosipatru;
• 11 iunie: Barnaba;
• 28 iulie: Apostoli şi diaconi: Prohor, Nicanor, Timon şi Parmena;
• 30 iulie: Sila, Silvan, Criscent, Epenetos şi Andronic.

Tot pe 4 ianuarie, este cinstit Sfântul Cuvios Teoctist, egumenul de la Kucumia Siciliei.

Astăzi o pomenim şi pe Sfânta Cuvioasă Apolinaria (†470). Luând slugi, slujnice, aur şi argint a plecat la Ierusalim, unde, după ce s-a închinat la Locurile Sfinte, i-a eliberat pe robi şi a împărţit toate averile ei săracilor. Apoi, a plecat la Alexandria, unde s-a nevoit mulţi ani, după care a intrat într-un schit, spunând că este famen şi că se numeşte Dorotei. Aici, Cuvioasa Apolinaria a vindecat-o pe sora ei, care era demonizată. După o vreme, sora sa părea că este însărcinată, iar tatăl ei, Antemie, socotind că a rămas grea de la Dorotei, a trimis îndată călăreţi şi l-au adus înaintea sa. Atunci Sfânta, arătând că este fiica lui Antemie, i-a făcut pe toţi să se minuneze şi să se înfricoşeze. După ce a trecut la cereştile lăcaşuri, s-a cunoscut de către monahi că este femeie, de care lucru toţi s-au înspăimântat şi s-au îndemnat să mulţumească Domnului. 

Cuviosul Nichifor Leprosul (1890-1964) s-a născut în insula Creta într-o familie de țărani evlavioși și a rămas orfan de mic. La vârsta de treisprezece ani s-au arătat pe trupul lui primele semne ale „bolii sfinte”, cum este numită lepra în Biserica lui Hristos. Ca să scape de izolarea definitivă care îl aștepta, s-a adăpostit pentru o vreme în Egipt. La douăzeci și patru de ani a ajuns la leprozeria din Hios, aflată în grija Sfântului Antim din Hios, unde a fost tuns monah. Aici, vreme de patruzeci și unu de ani, deși era din ce în ce mai schilodit de boală, s-a dăruit cu răbdare mucenicească nevoințelor mai presus de fire, arătându-se pildă de urmat pentru frații lui de suferință. După descoperirea leacului leprei în anul 1947, leprozeria din Hios s-a închis și Cuviosul a fost mutat la Spitalul Sfânta Varvara din Atena. Orb și țintuit pe patul de suferință, însă înzestrat cu multe harisme dumnezeiești, și-a petrecut ultimii ani din viață însuflând nădejde deznădăjduiților, mângâiere suferinzilor, râvnă ti-nerilor. La vârsta de șaptezeci și patru de ani sfântul lepros a plecat din lumea aceasta, iar mai târziu, descoperirea sfintelor sale moaște și nenumăratele vindecări, pe care le face și astăzi, l-au arătat a fi unul dintre cei mai mari mijlocitori ai vremurilor noastre. În anul 2012 Patriarhia Ecumenică a săvârșit proslăvirea Sfântului Nichifor Leprosul, cu zi de prăznuire pe 4 ianuarie, ziua adormirii sale. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis includerea sfântului în calendar la ședința de lucru din 21 iulie 2021.

În Ajunul Botezului Domnului sunt oficiate Ceasurile Împărătești, Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare unită cu Vecernia, apoi Sfințirea cea mare a apei. În cadrul slujbei de sfințire a apei, se citesc trei paremii, toate din prorocia lui Isaia (cap. XXV, 1-10; LV, 1-13 și XII, 3-6), apoi Apostolul (din I Cor. X, 1-4) și Evanghelia (de la Mc. I, 9-12), în care se prezintă în rezumat Botezul Domnului. În Tipicul Sfântului Sava se spune că, dacă Ajunul cade duminica sau sâmbăta, nu se ține post negru. Postul din ziua de 5 ianuarie este păstrat din secolele IV-VI, când catehumenii se pregăteau prin post și rugăciune timp de 40 de zile, ca să primească botezul în seara acestei zile. După ce primeau botezul, puteau să participe pentru prima dată la Liturghia Credincioșilor și să se împărtășească.

Sfântul Mucenic Teopempt a trăit la sfârşitul secolului al III-lea şi a fost episcop în Nicomidia. În timpul persecuţiei împotriva creştinilor din timpul împăratului Diocleţian (284-305), Sfântul Teopempt a mărturisit că este creştin, refuzând să se închine şi să aducă jertfă idolilor. A fost prins şi supus la chinuri grele. Fiind aruncat în cuptor, prin pronia divină a fost păzit nevătămat. Apoi a fost întemniţat timp de 22 de zile fără apă şi mâncare, i s-a scos un ochi însă, prin minune, a fost vindecat de Dumnezeu. A suferit moarte martirică prin decapitare.

Sfântul Mucenic Teonas a trăit în vremea împăratului Diocleţian şi a fost vrăjitor. Teonas a fost chemat de împărat ca să „risipească farmecele creştineşti ale lui Teopempt”. Teona i-a dat sfântului otravă să bea şi văzând că Dumnezeu l-a ocrotit pe Teopempt s-a convertit la creştinism, fiind mai apoi botezat în temniţă de către acesta. Refuzând să se lepede de credinţa creştină, Sfântul Mucenic Teonas a fost îngropat de viu, trecând astfel la Domnul.

Sfânta Cuvioasă Sinclitichia s-a născut într-o familie credincioasă din Macedonia. Atunci când părinţii ei au trecut la cele veşnice, a împărţit averea săracilor şi a intrat în monahism închinându-şi viaţa lui Dumnezeu în post şi rugăciune. Îmbolnăvindu-se, după trei luni de zile de răbdare în suferinţă, a trecut la Domnul.

Praznicul Botezului Domnului este sărbătorit la 6 ianuarie. El este numit în popor şi Boboteaza, iar în limbaj teologic-liturgic are şi denumirile de Teofanie sau Epifanie (Arătarea Domnului). Mântuitorul Iisus Hristos a crescut în Galileea, în cetatea Nazaret, tăinuindu-Şi înaintea oamenilor puterea şi înţelepciunea dumnezeirii Sale până la vârsta de 30 de ani, pentru că la iudei se socotea a fi o necuviinţă, ca să primească cineva vrednicia de învăţător sau de preot înainte de 30 de ani. De aceea, nu Şi-a început Hristos propovăduirea până la acea vârstă; locuia în Nazaret cu Preacurata Sa Mamă şi cu Dreptul Iosif, care era tâmplar şi cu el împreună Se ostenea la lucrul tâmplăriei. Murind Dreptul Iosif, Domnul lucra singur cu mâinile Sale, câştigând hrană pentru Sine şi pentru Preacurata Sa Mamă, ca să ne înveţe pe noi a nu ne lenevi, nici a mânca pâinea în zadar. Împlinind 30 de ani şi venind vremea să Se arate lui Israel, atunci ,,a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie”, trimiţându-l să înceapă a boteza cu apă. Şi i-a dat lui şi un semn, după care putea să-L recunoască pe Mesia, Cel care atunci venise în lume, precum singur Botezătorul ne spune, zicând: „Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt” (Ioan 1, 33). Deci, ascultând Sfântul Ioan cuvântul lui Dumnezeu, a venit la râul Iordan, propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor, el fiind acela despre care zisese prorocul Isaia mai înainte: „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi-I cărările” (cf. Ioan 1, 23; Isaia 40, 3). Şi veneau la el oameni din toate ţinuturile Iudeei şi ale Ierusalimului şi se botezau în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Atunci, a venit la Iordan şi Iisus, din Galileea, ca să fie botezat de către Ioan. Iar în acea vreme, Ioan tocmai spunea poporului: „Vine după mine Cel mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg curelele încălţămintelor Lui. Că eu v-am botezat cu apă, iar Acela vă va boteza cu Duhul Sfânt” (cf. Luca 3, 16). Deci, a venit Iisus să Se boteze, deşi nu îi trebuia Botezul, ca Unul Care era curat şi neîntinat, născut din Preacurată şi Preasfântă Maică-Fecioară, fiind El Însuşi izvorul a toată curăţia şi sfinţenia. Însă, ca Cel ce a luat asupra Sa păcatele lumii întregi, ca „Miel al lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), a venit la râu, ca să le spele pe ele cu botezul pocăinţei. A venit la ape, ca să sfinţească firea apelor; a venit să Se boteze, ca să ne pregătească nouă scăldătoarea Sfântului Botez; a venit la Ioan, ca acesta să fie pentru El martor nemincinos, ca unul care a văzut pe Duhul Sfânt pogorându-Se peste El când Se boteza, şi a auzit glasul Tatălui din cer. Şi L-a cunoscut Ioan cu duhul şi se smerea pe sine, zicând: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?” (Matei 3, 13). Şi Ioan avea trebuinţă cu adevărat de botezul cel de la Domnul, ca unul care era în păcatul neascultării, cel adus de Adam asupra a tot neamul omenesc. Dar Domnul a zis către el: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Matei 3, 15). Ca şi cum ar fi zis: „Mi Se cade Mie să împlinesc şi această poruncă a lui Dumnezeu”. Că poruncă a Lui era cu adevărat botezul lui Ioan, precum tâlcuieşte Sfântul Ioan Gură de Aur. Şi s-a botezat Iisus fiind de 30 de ani, de vreme ce la vârsta de 30 de ani oamenii se pleacă mai cu uşurinţă la tot păcatul, după cum grăieşte Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cea dintâi vârstă, a copilăriei, are multă neştiinţă şi nebunie; cea de a doua vârstă, a tinereţilor, cu poftă trupească se aprinde; iar cea de treizeci de ani, vârsta bărbatului desăvârşit, aceasta robeşte pe om tuturor păcatelor. De aceea, şi Hristos Domnul a aşteptat până la această vârstă ca să Se boteze, ca la toate vârstele să împlinească voia Domnului şi să sfinţească firea noastră şi să ne dea putere ca să biruim patimile şi să putem scăpa de păcatele cele de moarte.” Iar, după Botezul Său, Domnul a ieşit îndată din apă; Sfântul Ioan Botezătorul, pe cel pe care îl boteza, îl afunda în apă până la grumaji şi-l ţinea aşa până ce îşi mărturisea toate păcatele şi atunci îl lăsa pe el şi ieşea din apă. Dar Hristos, fiind fără de păcat, n-a zăbovit în apă; de aceea Evanghelia zice că a ieşit îndată din apă (cf. Marcu 1, 10). Şi ieşind Domnul din ape, I s-au deschis Lui cerurile, strălucind de sus o lumină în chip de fulger, iar Duhul lui Dumnezeu S-a coborât peste El, în chip de porumbel (cf. Marcu 1, 10): ,,precum în zilele lui Noe micşorarea apelor a vestit-o porumbelul, tot aşa şi aici, micşorarea păcatului s-a vestit prin chipul porumbelului.” Şi Duhul Sfânt S-a arătat în acest chip, fiindcă această pasăre este curată şi iubitoare de oameni şi blândă şi fără răutate şi nu stă în locuri întinate. Aşa şi Duhul Sfânt este izvor al curăţiei, izvor adânc al iubirii de oameni, învăţător al blândeţilor, vistier al bunătăţilor şi fuge de la cel care se tăvăleşte în mocirla păcatului, fără de pocăinţă. Şi pogorându-Se Duhul Sfânt, ca un porumbel, peste Iisus Hristos, s-a auzit un glas din cer, zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit” (Matei 3, 17). Acesta era glasul Tatălui din cer, care întregea descoperirea Preasfintei Treimi. Astfel, sărbătoarea se numeşte pe drept şi Epifanie sau Teofanie, adică Arătare, pentru că, pe de o parte, Iisus Hristos Se arată lumii, fiind mărturisit de Prorocul şi Botezătorul Ioan, iar pe de altă parte Se arată lumii pentru întâia dată în chip limpede taina Sfintei Treimi, cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi calea mântuirii, aşa cum ne arată şi Troparul sărbătorii:

,,În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, şi Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule şi lumea ai luminat, slavă Ţie.”

Sfântul Ioan Botezătorul a fost toată viaţa Proroc şi Înaintemergător al Mântuitorului Iisus. A fost pecetluit cu această chemare încă de la venirea lui pe lume, printr-o naştere minunată, vestită de înger (Luca 1, 17; 76); apoi, încă de tânăr este un Proroc al pocăinţei: iubeşte înfrânarea şi viaţa aspră din pustia Iordanului. Aici, în pustie, trăieşte, predică, mărturiseşte şi botează în Iordan pe cei care cred în cuvântul propovăduit de el (Luca 3, 1-6; Matei 3, 2-6). Predica lui cerea schimbarea vieţii, întoarcerea la Dumnezeu şi împăcarea cu El, pentru a primi viaţa nouă pe care o aduce Împărăţia lui Mesia: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2). El împlineşte în faptă ceea ce predică, prin înfrânarea şi viaţa aspră pe care o duce; îmbrăcat în haina aspră, de păr de cămilă, nemâncând pâine, nici bând vin (Matei 3, 4; Luca 7, 33), hrănindu-se doar cu lăcuste şi miere sălbatică, precum un înger în trup, cum îl arată unele icoane. Botezul lui Ioan nu era botezul nostru, al creştinilor. El însuşi făcea deosebire între cele două botezuri: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine… vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”(Matei 3, 11). Dar Sfântul Ioan, şi pentru acest botez, cerea „roadă vrednică de pocăinţă” (Matei 3, 8), dragoste de oameni, milostenie, dreptate, omenie, osândind pe făţarnicii care-l ispiteau, cărora el le spunea „pui de vipere” (Matei 3, 7). Atât de mare faimă de Proroc al Domnului îşi atrăsese Ioan, încât mulţi se întrebau: „Nu cumva Ioan este Hristos-Mesia?”. Iar Ioan le răspundea: „Nu sunt eu Hristosul… Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: Îndreptaţi calea Domnului… Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi, Cel ce vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei… dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu botezând cu apă”(Ioan 1, 20; 23; 26-27; 31). Mântuitorul Însuşi îl cinsteşte pe Sfântul Ioan, ca pe un adevărat Proroc, zicând: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie?… Un proroc? Da, zic vouă, şi mai mult decât un proroc… Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Matei 11, 7; 9; 11). Iar dovada cinstei de care se bucura Sfântul Ioan este că Mân-tuitorul Iisus S-a lăsat botezat de către el în Iordan. În Sfintele Evanghelii, Sfântul Ioan este prezentat ca un martor şi mărturisitor al dumnezeirii Mântuitorului. Momentul culminant din viaţa Sfântului Ioan a fost atunci când a botezat pe Iisus în Iordan şi L-a mărturisit ca fiind Hristos-Mesia, Fiul lui Dumnezeu, după semnul ce i s-a încredinţat: „Am văzut Duhul coborându-Se din cer, ca un porumbel, şi a rămas peste El! Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt. Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu”(Ioan 1, 32-34). Este momentul când Sfântul Ioan înţelege că Domnul Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), Care, deşi era fără păcate, S-a botezat pentru mântuirea lumii. După ce a împlinit lucrarea sa de Înaintemergător şi Botezător al Domnului, Sfântul Ioan îi îndeamnă pe doi dintre ucenicii săi, Andrei şi Filip, să se ducă şi să urmeze pe Domnul Iisus (Ioan 1, 35-40). Iar când unii dintre ucenicii săi încearcă să-i strecoare în suflet o umbră de invidie faţă de Mântuitorul, Sfântul Ioan, printr-o zguduitoare înălţime de suflet, le răspunde: „Nu poate un om să ia nimic dacă nu i s-a dat lui din cer… Cel ce vine din cer este deasupra tuturor. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3, 27; 31; 30). În lupta sa pentru trezirea sufletelor, Sfântul Ioan Botezătorul a mustrat şi pe regele Irod Antipa († 39), care îşi izgonise legiuita soţie şi trăia acum cu Irodiada, soţia fratelui său Filip. Ioan îl mustra pe Irod, zicându-i: „Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău” (Marcu 6, 18). Dar mânia Irodiadei era nestăvilită. Mai întâi, ea a obţinut de la Irod arestarea Sfântului Ioan şi întemniţarea lui. La ospăţul dat de ziua naşterii lui Irod, fata Irodiadei, Salomea, a dansat atât de plăcut, încât regele i-a făgăduit că-i va da orice-i va cere. Iar aceasta i-a cerut capul lui Ioan. Și, prin dansul fiicei sale, Irodiada a primit pe tipsie, de la rege, capul marelui Proroc. Astfel, prietenul Mirelui s-a mutat la cer, ca Mucenic al Legii Domnului.

Și acum, să ascultăm cuvântul Domnului cât mai avem timp de pocăință. Iată Hristos Mântuitorul nostru a început să predice Evanghelia în Galileea. Sfântul Ioan Botezătorul propovăduiește pocăința în pustiul Iordanului; Sfinții toți ne vorbesc de Dumnezeu în scrierile lor; preoții, călugării și ierarhii Bisericii ne învață calea mântuirii și apără ortodoxia din amvoanele bisericilor. Fiul lui Dumnezeu se jertfește zilnic pe Sfintele altare în timpul Sfintei Liturghii, iar Domnul ne cheamă acum la început de an la o viață nouă în Hristos, zicând: Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor! Deci să ne deșteptăm, să venim și să ne pocăim, ca să trăim cu Hristos în veci. Amin.

Sfântul Gheorghe a trăit în Hozeva pe la sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea. Numele de „Hozevitul” provine după acela al chinoviei sale, Mănăstirea Hozeva. Mănăstirea este săpată într-un perete de stâncă, pe locul unei străvechi aşezări monahale, de la începutul vea-cului al V-lea, situată la apus de Ierihon, pe valea pârâului Horat - Cherit - numit azi Hozeva, în preajma căruia a trăit Prorocul Ilie, în timpul prigonirii lui de către regele Ahab. Sfântul Gheorghe s-a născut în insula Cipru, din părinţi binecredincioşi, având un frate care a intrat în monahism şi care a trecut la cele veşnice la vârsta de 70 de ani, în mănăstirea Koloman, din apropierea Iordanului. Sfântul Gheorghe, rămânând orfan, a fost luat în grijă de o rudă mai îndepărtată care îl dorea ca şi ginere. Acesta a fugit la o mănăstire din Creta a cărui stareţ era o altă rudă de a sa, apoi de aici s-a îndreptat spre Locurile Sfinte, şi în cele din urmă la fratele său, la Mănăstirea Koloman. Însă, stareţul de aici nu l-a primit în obştea mănăstirii, dar l-a încredinţat stareţului mănăstirii Hozeva, unde s-a nevoit în rugăciune şi ascultare. După o vreme a plecat de la Hozeva şi s-a îndreptat din nou spre Mănăstirea Koloman, unde a vieţuit alături de fratele său, Iraclid, până la trecerea la Domnul a acestuia. După ce fratele său s-a mutat la viaţa veşnică, Sfântul Gheorghe a mers iarăşi la Mănăstirea Hozeva, mănăstire pe care a mai părăsit-o o singură dată până la moartea sa, în timpul împăratului Focas (602-610), când perşii au cuprins Palestina. După ce împăratul Heraclis (610-641) i-a înfrânt pe perşi, Sfântul Gheorghe s-a reîntors la Mănăstirea Hozeva. Mănăstire care, acum, îi poartă numele Sfântului Gheorghe și adăposteşte moaştele sale şi pe cele ale Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ - Hozevitul.

Sfânta Domnica († 474) s-a născut în Cartagina, Africa, în timpul împăratului Teodosie cel Mare (379 - 395), din părinţi bogaţi, greci de neam, dar păgâni. Şi-a părăsit casa părintească și a venit la Constantinopol, împreună cu alte patru fecioare, unde au fost botezate de către Patriarhul Nectarie.

A intrat în monahism şi a fost diaconiţă la biserica patriarhiei. Slujirea diaconiţelor este menţionată în Sfânta Scriptură de către Sfântul Apostol Pavel (Romani 16, 1; I Tim. 5, 3-10); acestora li se citea o rugăciune de sfinţire în afara Sfântului Altar şi aveau datoria de a învăţa femeile şi fecioarele păgâne cum să se poarte în timpul primirii Sfintei Taine a Botezului, cercetau pe cei bolnavi, și altele. A ridicat o mănăstire lângă Constantinopol şi a trecut la Domnul în timpul împăratului Zenon (474-491) la o vârsta înaintată.

Sfântul Mucenic Polieuct (†255/259) era originar din Meletina (Armenia). A trăit în secolul al III-lea, în timpul împăraţilor Deciu şi Valerian, fiind ostaş. Când s-a declanşat o persecuţie împotriva creştinilor, Felix, socrul lui Polieuct, care avea împuternicire de la împărat să persecute pe creştini, a încercat să-l convingă pe ginerele său să renunţe la credinţa creştină. Dar nici Felix şi nici Paulina, soţia lui Polieuct, nu l-au putut convinge. Sfântul Polieuct a primit moarte martirică prin decapitare din porunca lui Felix.

Sfântul Petru a fost cel mai mic copil din familia retorului Vasile, originar din provincia Pont. Mama Sfântului Petru, Emilia, era din Cezarea Capadociei. Viitorul episcop al Sevastiei era unul din cei zece fraţi, dintre care trei vor fi episcopi: Vasile, Petru de Sevasta, Grigorie de Nyssa; cinci vor fi monahi, cei trei dinainte, plus Naucratios şi Macrina cea tânără; vor fi şase sfinţi în familia mare, Sfânta Macrina cea Bătrână, Sfânta Emilia (mama lui), Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Petru şi Sfânta Macrina cea Tânără. Bunica Macrina a crescut pe copii în duh creştin, împreună cu mama lor, Emilia, şi sora lor, Macrina cea Tânără. Sfântul Petru a intrat în obştea mănăstirii fratelui său Vasile şi i-a urmat ca egumen în anul 362. În anul 380 a fost ales episcop al Sevastiei în locul lui Eustaţie. În anul 381 a participat la Sinodul al II-lea Ecumenic din Constantinopol. A trecut la cele veşnice în anul 387.

Sfântul Grigorie s-a născut în anul 335. Tatăl său, pe nume Vasile, era originar din provincia Pont, iar mama, Emilia, din Cezareea Capadociei. Din cei zece copii născuți de Emilia, cinci au îmbrăcat haina monahală, dintre care trei au ajuns episcopi: Vasile cel Mare, Petru de Sevasta, Grigorie de Nyssa. Bunica Macrina i-a crescut pe copii în duh creştin, împreună cu mama lor, Emilia, şi sora lor, Macrina cea Tânără. Șase persoane din această familie sunt cinstite ca sfinți în Biserica Ortodoxă: Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfânta Macrina cea Bătrână (bunica), Sfânta Emilia (mama), Sfântul Vasile cel Mare (frate), Sfântul Petru de Sevasta (frate) și Sfânta Macrina cea Tânără (sora). Sfântul Grigorie a studiat în Cezareea Capadociei. A fost căsătorit cu Theosebeia şi se pare că ar fi avut un băiat. A fost hirotonit în anul 371/372 episcop de Nyssa - mic oraş aflat la o distanţă de circa 80 km de Cezareea. Sfântul Grigorie a avut necazuri din partea arienilor care, în anul 375/376, i-au înscenat un proces de ordin economic, în urma căruia a fost trimis în exil. Se va întoarce în scaunul episcopal după trei ani, în urma unui decret imperial de graţiere. A fost unul dintre apărătorii dreptei credințe la Sinodul al II-lea Ecumenic, împăratul Teodosie remarcând calitatea deosebită a prestaţiei sale teologice şi retorice. Pentru aceste calități, Sfântul Grigorie de Nyssa a fost ales să rostească cuvântul funerar la înmormântarea împărătesei Pulheria, din anul 385, şi apoi la funeraliile împărătesei Flacilla, şi nu episcopul Constantinopolului, cum prevedeau uzanţele. Lucrările sale cu caracter teologic au fost elaborate în a doua parte a vieţii sale, când a urmat, pas cu pas, învăţătura celorlalţi doi capadocieni, Vasile şi Grigorie de Nazianz. Asemenea lor, Sfântul Grigorie apără unitatea Fiinţei divine şi Treimea Persoanelor. A trecut la cele veşnice în anul 395.

Cuviosul Antipa se numără printre cele mai alese roade duhovniceşti pe care le-a odrăslit binecuvântatul pământ al Moldovei. Viaţa Sfântului Antipa a fost povestită de el însuşi egumenului Pimen de la Mănăstirea Valaam, din nordul Rusiei. S-a născut în anul 1816 în satul Calapodeşti, azi în judeţul Bacău. La botez a primit numele Alexandru. Tatăl său, Gheorghe Constantin Luchian, era diacon la biserica satului, iar mama, Ecaterina Manase, a fost călugărită mai târziu cu numele Elisabeta. În Patericul Valaamului găsim scris că cei doi soţi nu au avut copii multă vreme, însă, în cele din urmă, rugăciunile lor au fost ascultate şi Dumnezeu le-a dăruit un prunc pe care mama sa l-a născut fără dureri. Despre copilul Alexandru mai ştim din sinaxare că lua în mânuţele sale şerpi ve-ninoşi şi, spre mirarea şi spaima tuturor, nu pătimea niciun rău din partea lor. A studiat la şcoala satului și încă nu o terminase când tatăl său a fost chemat la Domnul. Rămas orfan, a fost nevoit să înveţe meşteşugul legării cărților, pentru a contribui la întreţinerea familiei. La vârsta de 20 de ani a fost călăuzit de Duhul Sfânt să intre în nevoinţa călugărească. În urma unei cercetări dumnezeieşti, Alexandru a părăsit casa părintească, îndreptându-se spre Mănăstirea Neamţ, unde nu a fost primit însă de stareţul așezământului. A mers la schitul Brazi, din Vrancea. Acolo, în vremea noviciatului său, a fost de faţă la aflarea în chip minunat a moaştelor Sfântului Ierarh Mucenic Teodosie, mitropolitul Moldovei, ctitor al schitului și martirizat de tătari (pomenit la 22 septembrie). La Schitul Brazi, fratele Alexandru a deprins ascultarea şi rugăciunea minţii de la duhovnicul şi stareţul Dimitrie. Acesta l-a tuns în rasoforie şi i-a dat numele de Alipie, apoi, văzând sporirea lui duhovnicească, după doi ani de ucenicie, i-a da binecuvântarea să meargă în Sfântul Munte Athos, pentru o mai mare nevoinţă. Rasoforul Alipie s-a oprit pentru o vreme la Mănăstirea Căldăruşani, în care se păstrau încă tradiţiile paisiene, moştenite prin ucenicii vrednicului de pomenire, Sfântul stareţ Gheorghe (pomenit la 3 decembrie). S-a dovedit a fi cu luare aminte la toate cuvintele de învăţătură ale părinţilor, nevoindu-se cu rugăciunea, cu postul, cu ascultarea, aşa cum se cuvine celor dornici de viaţă călugărească. După doi ani a plecat la Muntele Athos, despre care îi vor fi vorbit unii părinţi mai în vârstă care trăiseră în „Grădina Maicii Domnului”. Aşezat la schitul românesc Lacu, cunoscut pentru asprimea vieţii călugăreşti de acolo, nu i s-a oferit nimic din cele necesare vieţii pământeşti şi s-a stabilit într-o chilie pe jumătate distrusă. În chilie a aflat o icoană a Maicii Domnului afumată pe care a dus-o la renumitul zugrav Paisie şi l-a rugat să o cureţe. După puţină vreme i-a fost înapoiată complet nouă, zugravul încredinţându-l că a devenit aşa în chip minunat, după o simplă curăţare. Era o icoană făcătoare de minuni care a vindecat mulţi bolnavi şi de care Sfântul nu s-a despărţit toată viaţa. Această icoană se află acum la Mănăstirea Valaam din Finlanda. Timp de patru ani a trăit şi în mănăstirea athonită Esfigmenu, în nordul Sfântului Munte, așezământ ajutat de domnitorii moldoveni, precum şi de familia marelui mitropolit Veniamin Costachi (1803-1842). În acea mănăstire a primit schima cea mare, care impunea post aspru şi rugăciune neîncetată, devenind schimonahul Antipa. Se pare că tot în această perioadă a fost hirotonit întru ierodiacon şi ieromo-nah. În anul 1860, Cuviosul schimonah Antipa, după o vieţuire de aproape 20 de ani în Sfântul Munte, se reîntoarce în Moldova la cererea şi îndemnul a doi monahi moldoveni, vieţuitori în Athos, Nifon şi Nectarie, care începuseră să zidească Schitul românesc Prodromu. Sfântul a fost rugat să meargă în Moldova pentru a strânge ajutoare, în vederea terminării ctitoriei lor. A vieţuit la schitul Bucium din Iaşi, metocul Schitului Prodromu. Numele său ajunge să fie cunoscut şi aici, și este căutat de mulţi credincioşi, pentru care era o adevărată pildă de smerenie, de dragoste şi de trăire adevărată. Se îndreaptă apoi spre Rusia, având acelaşi scop, strângerea ajutoarelor pentru Schitul Prodromu. S-a oprit la Kiev pentru a se închina moaştelor Cuvioşilor părinţi din Lavra Pecerska, după care a pornit spre Moscova şi apoi spre Sankt-Petersburg, unde a primit felurite ajutoare de la mitropoliţii din aceste două oraşe, stareţi de mănăstiri şi credincioşi. În schitul Prodromu se păstrează o bogată corespondenţă a Cuviosului părinte Antipa cu conducerea schitului, privind trimiterea de ajutoare din Moldova şi Rusia. Chiar din primul an al sosirii sale în Rusia, a vizitat mănăstirea Valaam, situată pe o insulă din lacul Ladoga, în apropiere de Finlanda (pe atunci Mare Ducat autonom în cadrul Imperiului Rus), care l-a impresionat în chip deosebit. Drept aceea, după ce a trimis ajutoarele la Schitul Prodromu, în noiembrie 1865, s-a aşezat în schitul cu hramul „Tuturor Sfinţilor” de lângă Mănăstirea Valaam. Și-a continuat nevoinţele duhovniceşti, căutând să fie folositor obştii care îl înfiase. Şi în această mănăstire erau cunoscute tradiţiile paisiene, întrucât unii dintre monahii de pe vremuri fuseseră ucenici ai marelui stareţ Paisie de la Neamţ. În chilia lui nu era nici pat, nici scaun. În fiecare zi de luni, miercuri şi vineri de peste an, precum şi în prima săptămână a postului Sfintelor Paşti, nu gusta şi nu bea nimic, iar în celelalte zile se îndestula cu mâncarea pe care o primea sâmbăta la prânz. În viaţa anahoretică a avut mai multe slujiri monahale şi s-a învrednicit de darul înainte-vederii. Cunoştea gândurile ascunse ale oamenilor şi pe mulţi îi povăţuia pe calea mântuirii. Era cunoscut ca un mare părinte duhovnicesc şi dascăl iscusit al rugăciunii inimii. Numele lui era vestit atât în Carelia, cât şi în Rusia de nord, încât mulţi monahi şi credincioşi iubitori de Dumnezeu îl căutau şi îi urmau învăţăturile. Sfântul Antipa şi-a cunoscut sfârşitul cu trei zile mai înainte, când icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului s-a ridicat cu zgomot în aer şi s-a aşezat singură pe pieptul său. După trei zile, în data de 10 ianuarie 1882, în chilia sa de la Valaam, în timp ce ucenicul său îi citea Acatistul Maicii Domnului, Sfântul Antipa a adormit în pace, la vârsta de 66 de ani. A fost înmormântat în cimitirul de obşte al mănăstirii, pe teritoriul schitului „Tuturor Sfinţilor”, lângă un paraclis ctitorit în cinstea Pătimirilor Mântuitorului, departe de patria sa, dar mereu cu gândul la ea.

Moaştele cuviosului, care răspândeau un miros plăcut, au fost descoperite la 14 mai 1991 şi depuse în biserica „Sfinţii Serghie şi Gherman de la Valaam”, unde se păstrează până în prezent. În anul 1906, la 24 de ani de la mutarea Cuviosului Antipa la Domnul, călugării ruşi de la mănăstirea „Sfântul Panteleimon” din Sfântul Munte Athos l-au trecut în Mineiul rusesc pe luna ianuarie, ziua 10. În anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în calendar, cu pomenire în ziua chemării sale la Domnul, 10 ianuarie. Prin decizia vrednicului de pomenire Alexei al II-lea, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, la data de 19 iulie 2000, Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești a fost inclus şi în rândul Sfinţilor Bisericii Ortodoxe Ruse, cu data de pomenire 10/23 ianuarie.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Dometian, episcopul Meletinei.

Sfântul Teodosie era din satul Mogaris, din ţinutul Capadociei, şi se trăgea din părinţi drept-credincioşi, Proeresie şi Evloghia. A fost crescut de părinţii săi cu bune obiceiuri şi cu învăţătură de carte. De foarte tânăr a primit treapta de citeţ al bisericii şi era iscusit cititor al sfintelor cărţi către popor. Auzind în inima lui chemarea dumnezeiască de a ieşi din ţara lui şi de a urma pe Domnul, a îmbrăcat haina şi viaţa călugărească şi a plecat la Ierusalim. În drum, s-a oprit în Antiohia, unde a dorit să vadă pe Sfântul Simeon Stâlpnicul, care l-a primit sus, pe stâlpul său, strigându-l pe nume, fără a-l cunoaşte dinainte, şi i-a binecuvântat calea, prorocindu-i multe din cele ce aveau să i se întâmple. Ajuns la Ierusalim, după ce s-a închinat la Sfintele Locuri, se întreba mereu ce fel de viaţă călugărească se cuvenea să-şi aleagă: cea singuratică, a sihaştrilor, sau vieţuirea împreună cu mai mulţi călugări, stând sub îndrumarea unui conducător înţelept şi luminat, adică viaţa de obşte? Şi, hotărându-se pentru viaţa de obşte, a intrat sub ascultarea unui stareţ, Longhin, cu bun nume şi iscusit pe calea mântuirii. La porunca stareţului său, Sfântul Teodosie a luat în grija sa o biserică aflată pe drumul spre Betleem. Simţind însă că laudele încep să-i schimbe inima, s-a retras într-o peşteră din munte, unde, la început, a primit ucenici mai puţini, apoi pe toţi cei ce veneau la el. Cu toţi aceşti ucenici Sfântul Teodosie a zidit o mare mănăstire aproape de Betleem, pentru prima dată în Palestina, și a rânduit toate după legile vieţii de obşte, de unde faima lui de „întemeietor al vieţii de obşte”. Mănăstirea lui era ca o adevărată cetate, cu patru biserici, trei bolniţe şi locuinţe deosebite pentru călugări şi oaspeţi de toate neamurile, câte erau acolo, viaţa desfăşurându-se în cea mai desăvârşită tăcere şi evlavie. Era o viaţă de înfrânare, de slujire a oamenilor şi de rugăciune de zi şi de noapte. Cu toate că avea o vârstă înaintată, Sfântul Teodosie nu a schimbat nimic din asprimea vieţii sale petrecută în post, în priveghere şi în rugăciune. Timp de 30 de ani n-a mâncat nicidecum pâine, hrănindu-se doar cu legume şi ierburi sălbatice. Era foarte apropiat duhovniceşte de Sfântul Sava cel Sfinţit, împreună cu care a apărat Ortodoxia de rătăcirea monofizită, de severianism şi de alte erezii ale vremii. N-a iubit bunurile pământeşti, ci totdeauna ajuta din ele pe săraci. Pentru acestea Dumnezeu l-a învrednicit cu darul facerii de minuni. Astfel vieţuind, s-a mutat către Domnul în anul 529 la 11 ianuarie, având vârsta de 105 ani.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Cuvios Vitalie.

Sfânta Muceniţă Tatiana era din vechea Romă şi a trăit în vremea împăratului Alexandru Sever (222-235). S-a născut din părinţi credincioşi, tatăl ei având dregătoria de consul, în trei rânduri, şi se bucura de multă cinste în senatul roman, fără a se şti că este creştin. Fericita Tatiana a crescut în casa părinţilor ei cu bunăcuviinţă şi cu frică de Dumnezeu, învăţând cu bucurie tainele dreptei credinţe. Ajungând la vârsta căsătoriei, Tatiana n-a voit să se căsătorească, ci vieţuia în curăţie, cu dragoste creştinească. Dorea din tot sufletul să fie mireasă lui Hristos, Căruia Îi slujea ziua şi noaptea, jertfindu-se pe sine şi împodobindu-se cu fapte bune. Era fericită că părinţii ei binecuvântau această hotărâre şi slujea Domnului cu mai mare râvnă, încât s-a învrednicit de cinstea de a fi diaconiţă a Bisericii din Roma, ajutând la catehizarea şi botezarea femeilor. În vremea aceea, deşi împăratul nu prigonea pe creștini, totuşi, îi lăsa pe dregătorii mai mici să se poarte după voia lor cu aceștia. Astfel, pornindu-se prigoană din partea necredincioşilor, Sfânta Tatiana a mărturisit că este creştină, a fost prinsă şi dusă în templul zeului Apolo. Sfânta s-a rugat lui Dumnezeu şi idolul a căzut la pământ, sfărâmându-se, precum şi o parte din templu. Atunci, din porunca mai marilor cetăţii, a fost supusă la chinuri cumplite: bătăi, scoaterea ochilor, goliciunea trupului, scrijelirea pe trup cu brice, aruncarea în temniţă, tăierea sânilor, aruncarea spre a fi mâncată de către fiare, spânzurarea şi strujirea trupului, aruncarea în foc. Dar toate le-a îndurat cu putere de sus, de parcă nu simţea nici o durere, şi, cu toate că era schingiuită de prigonitori, propovăduia neîncetat celor de faţă despre puterea şi chemarea Mântuitorului, încât mulţi păgâni veneau la credinţa în Hristos. De aceea, s-a poruncit să fie decapitaţi sfânta şi tatăl ei. În secolul al XVI-lea, capul Sfintei Muceniţe Tatiana a fost adus în ţara noastră de Sfântul Voievod Neagoe Basarab (1512-1521) şi se află, în prezent, în Catedrala Mitropoliei Olteniei din Craiova.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă sărbătorește pe Sfânta Muceniță Eutasia, care cu sabia a fost tăiată şi aşa s-a săvârşit.

Acești sfinți († 314) au trăit în ținutul Iliricului și al Dunării de Mijloc, pe vremea persecuțiilor împotriva creștinilor declanșate de împăratul Licinius (250-325). Ei s-au făcut frați de cruce prin mucenicie, pentru că Sfântul Mucenic Ermil fiind diacon și suferind chinurile cele amare pentru Domnul Hristos, Stratonic a simțit prin Duhul Sfânt, Dătătorul de viață, durerea prietenului său, și plângând pentru el, s-a vădit în fața păgânilor. Chemat înaintea împăratului Liciniu, Stratonic a răspuns hotărât că este creștin. Din acest motiv el a fost supus supliciilor și în timp ce era chinuit striga: „Ermile, roagă-te lui Hristos pentru mine, să-mi dea putere să-mi păzesc credința tare și nemișcată, să fiu mai presus de prigonitorii mei!” După o noapte de temniță, cei doi prieteni au fost duși din nou la judecată și chinuiți. În cele din urmă împăratul a hotărât moartea lor prin înec. Astfel, Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic s-au învrednicit de cununa muceniciei în adâncul apelor Istrului.

Sfântul Iacob a fost unul dintre ierarhii cei mai de seamă ai Bisericii din Siria. A scris o rânduială a Sfintei Liturghii și 26 de cărți în limba siriană și a compus 18 cântări în limba armeană. La început a trăit prin păduri, îmbrăcat în piei de capră și de cămilă, ca Sfântul Ioan Botezătorul, hrănindu-se cu rădăcini și ierburi. Bunul Dumnezeu l-a înzestrat cu darul săvârșirii minunilor. Teodoret în „Istoria bisericească”, Teofan în „Cronica Alexandriei” și chiar Filostorghie arianul istorisesc cum Sfântul Iacob a scăpat în chip minunat orașul Nisibe de năvălirea perșilor. În anul 348, Spor al II-lea a năvălit cu armata asupra orașului Nisibe. Sfântul Iacob s-a rugat lui Dumnezeu și din văzduh au venit asupra cotropitorilor țânțari și muște câinești. Teologul și istoricul francez Louis Duchesne spunea că orașul Nisibe s-a apărat în chip eroic și locuitorii lui „încurajați de Iacob, celebrul lor episcop, au respins timp de patru luni, toate asalturile regelui Sapor”. Printre cei asediați se aflau și ofițeri romani trimiși de împăratul Constantin (fiul lui Constantin cel Mare) care conduceau operațiunile militare de apărare. Sfântul Iacob a călătorit de mai multe ori în Persia pentru a întări și încuraja pe creștinii de acolo. A luat parte la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, împotriva lui Arie. A trecut la Domnul în anul 358 și a fost îngropat în biserica din Nisibe, zidită chiar de el.

Pericopa evanghelică a acestei duminici ne prezintă episodul vindecării celor zece leproși, o minune pe care Mântuitorul Iisus Hristos a săvârșit-o pe drumul Său spre Ierusalim, trecând prin mijlocul Samariei și Galileii și pe care o relatează exclusiv evanghelistul Luca, medicul. Este greu ca noi, astăzi, să ne imaginăm ce însemna în urmă cu 2.000 de ani a suferi de lepră. Conform poruncilor Vechiului Legământ (capitolul XIII al Leviticului), cel suferind de lepră trebuia să umble cu hainele sfâșiate și cu capul descoperit, să fie învelit până la buze şi să strige: Necurat! Necurat!, ori de câte ori se apropia cineva de el. Locuința îi era afară din cetate și era obligat să trăiască în solitudine, exclus din societate și comunitate, indiferent de statutul său social (a se vedea cazul regelui Ozia relatat în II Paralipomena, 26, 19-21). Dacă acestor realități le asociem și lipsa, la vremea respectivă, a unui tratament eficace, ne putem gândi ce a însemnat pentru cei zece leproși întâlnirea lor cu Hristos, ce șansă nesperată și vis trăit aievea a reprezentat vindecarea ce a urmat. Păcatul, precum lepra, ne mutilează și după cum până la manifestarea simptomelor caracteristice leprei pot trece cinci, zece, douăzeci sau chiar treizeci de ani de la momentul infectant, la fel se întâmplă și în cazul păcatului. Adeseori reușim să-l conștien­tizăm numai după mulți ani de la cuibărirea sa în sufletul nostru și uneori doar în momentul morții și apoi al Judecății. Venirea Domnului nostru Iisus Hristos în lume și jertfa Sa pe Cruce au răscumpărat întregul neam omenesc, la fel cum Fiul lui Dumnezeu întrupat i-a vindecat pe toți cei zece leproși. Dar mântuirea obiectivă nu a rezolvat problema mântuirii personale a fiecăruia, așa cum vindecarea de lepră, dar nerămânerea în comuniune cu Izvorul Vieții, reprezintă o soluție incompletă. Deși zece s-au vindecat, dintre aceștia doar unul și-a asumat efortul de a veni înapoi, de a mulțumi și de a pune începutul unei relații bidirec­ționale cu Creatorul. Așadar, prin tot ceea ce facem, să ne îngrijim ca întrebarea pe care Mântuitorul o formulează: Dar cei nouă unde sunt?, să nu ne vizeze pe noi, ci mai degrabă, asemănându-ne celui singur, să ne încordăm atenția duhovnicească și să vedem cum Harul lui Dumnezeu lucrează minunat în tot cel care își manifestă disponibilitatea.

Termenul odovanie provine din limba slavonă și înseamnă sfârșit, încheiere. În Biserica Ortodoxă durata serbării praznicelor împărătești este de o zi, cu excepția Sărbătorii Învierii Domnului care ține trei zile de-a rândul. Însă, pentru pregătirea sufletească a credincioșilor, toate sărbătorile împărătești sunt precedate de un timp de pregătire numit preserbare, înainte-serbare sau înainte-prăznuire. De asemenea, sărbătorile împărătești au și o perioadă de continuare sau prelungire a serbării, numită după-serbare sau după-prăznuire. Prima zi a înainte-serbării se numește începutul sărbătoririi, iar ultima zi a după-serbării se numește, cu un termen slavon, odovania, adică sfârșitul, dezlegarea sau încheierea perioadei de prăznuire a sărbătorii Botezului Domnului.

Sfârşitul mucenicesc al celor 38 de sihaştri în Sinai, istorisit de monahul Amonie, a fost în anul 288, în timpul împăratului Diocleţian. Peşterile acestor cuvioşi sihaştri aflate în Muntele Sinai, au fost deseori jefuite de triburile arabe de beduini şi de barbarii din Egipt, la fel cum s-a întâmplat şi cu mănăstirile din acea zonă. În anul 288, nişte beduini numiţi vlemiţi au năvălit asupra muntelui şi au omorât 38 de sihaştri. Geograful Strabon († 29) scrie despre vlemiţi că sunt „un neam neputincios la război, numai la a năvăli şi a jefui este foarte abil”. Cuviosul Amonie şi părintele Dula, egumenul Sinaiului, s-au ascuns într-un turn din Mănăstirea Horiv şi au scăpat cu viaţă. Cuviosul Amonie isto-riseşte: „Când am coborât din turn, am găsit pe unii înjunghiaţi, pe alţii 38 ucişi cu sabia, având pe trupurile lor multe răni. Doi dintre ei erau încă vii şi anume Isaia şi Sava. Îndată am îngropat pe părinţii cei înjunghiaţi, iar de cei vii am avut grijă. Unul dintre ei, anume Isaia, sosind noaptea a murit. Sava şi-a dat sufletul în mâinile Domnului a patra zi după uciderea celorlalţi părinţi”. Mănăstirea Raitului se află aproape de ţărmul Mării Roşii. Ea a fost atacată de beduini în acelaşi timp cu Sinaiul. Aceştia au venit cu o corabie pe Marea Roşie, au petrecut noaptea ascunşi în stâncile de sub mănăstire, iar a doua zi de dimineaţă au ucis 33 de monahi. Nu au scăpat cu viaţă decât doi dintre ei şi anume Andrei şi Orion. După ce au căutat în zadar în toate chiliile mănăstirii aur şi alte lucruri de preţ, cei 300 de beduini s-au îndreptat spre corabie. Au găsit-o, însă, sfărâmată de stâncile ţărmului. Pe când umblau pe insulă, au fost înconjuraţi de 600 de oameni înarmaţi. Aceştia aflaseră de cele întâmplate în mănăstire şi au început astfel lupta împotriva beduinilor. Aceştia din urmă au fost ucişi până la ultimul.

Sfânta Nina s-a născut în jurul anului 290, în Capadocia. Era rudă apropiată a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, potrivit unui vechi manuscris fiind chiar verişoara acestuia. La împlinirea vârstei de 12 ani, ajunge în grija stareței Niofora, pentru că tatăl ei devine pustnic, iar mama sa ia decizia să-și petreacă viața îngrijindu-se de săraci și de cei în suferință. Cu binecuvântarea episcopul Iuvenalie, pleacă din Ierusalim către Armenia. În anul 315 ajunge în Mtskheta, Georgia, locul în care, potrivit celor mărturisite de stareța Niofora, s-ar afla „Cămașa lui Hristos“. Sfânta Nina a învățat bine Sfânta Scriptură și textele liturgice iar la un moment dat, a aflat despre cămașa fără cusătură a Mân-tuitorului (vezi Ioan 19, 23-24) și a început să se roage Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să o învrednicească să se închine sfântului veșmânt. Preasfânta Născătoare i-a ascultat rugăciunile și, arătându-i-se în vis i-a pus în mână o cruce pentru a o apăra de vrășmașii văzuți și nevăzuți și i-a poruncit să meargă în Georgia să predice Evanghelia și să găsească sfânta cămașă. Când s-a trezit, Sfânta Nina a văzut că ținea în mână, cu adevărat, acea cruce. Această cruce se află, până astăzi, în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Sion, în Tiflida Georgiei, fiind îmbrăcată în argint. Cu ajutorul acestei Sfinte Cruci primite din mâinile Maicii Domnului nostru, Sfânta Nina a predicat Evanghelia și a aflat, de asemenea, cămașa cea fără cusătură. A săvârșit multe minuni: a convertit la creștinism pe conducătorul sinagogii din Abiatar, a revărsat darurile Sfântului Duh asupra soției împăratului Miran, care era demonizată, a redat vederea împăratul Mirian. Cea din urmă minune o va face ca împăratul Mirian să părăsească închinarea la idoli și să-l primească, pentru creștinarea Iviriei, pe Eustatie, arhiepiscopul Antiohiei. Ştiind de mai înainte că i se apropie sfârşitul, sfânta i-a scris împăratului Mirian o scurtă scrisoare: „Împărăţia ta să aibă pururea binecuvântarea lui Dumnezeu, ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ocrotirea Sfintei Cruci. Eu, ca o străină şi trecătoare, plec de acum din această lume. Voi urma calea părinţilor mei. Trimite-mi, te rog, pe episcopul Ioan, ca să mă pregătească pentru călătoria spre veşnicie, pentru că ziua morţii mele este aproape“. Sfânta Nina a trecut la cele veșnice pe data de 14 ianuarie 338. A fost depusă în racla de la Mănăstirea Bodbe din Kakheti, mormântul acesteia devenind un vestit loc de pelerinaj. De asemenea, crucea Sfintei Nina, făcută din crengi de viţă-de-vie şi prinsă cu părul sfintei, a devenit simbolul creştinătăţii georgiene. Încreștinarea ținutului Georgiei de astăzi a început destul de devreme, datorită propovăduirii Sfântului Apostol Andrei. Încă din anul 40 au apărut în Iviria (veche denumire a Georgiei) primii creștini. Acesta a fost momentul în care candela credinței a fost aprinsă. Totuși, lumina ei a devenit cunoscută tuturor mult mai târziu, începând cu secolul al IV-lea, prin propovăduirea Sfintei Nina, „cea întocmai cu Apostolii“. Sfânta Nina a fost numită astfel datorită sacrificiului întregii vieți pentru creștinarea Georgiei. Precum Sfinții Apostoli s-au nevoit pentru a face cunoscută tuturor popoarelor Evanghelia, la fel și Sfânta Nina și-a închinat existența lucrării misionare de convertire a populației gruzine.

Sfântul Cuvios Pavel Tebeul s-a născut în Tebaida (Egipt). Părinții lui au fost creștini cu o situație materială bună. Pavel a fost crescut în frica lui Dumnezeu, primind și o educație profană aleasă. La vârsta de 15 ani a rămas orfan. În acel timp, împăratul Deciu (249-251) a început persecuția împotriva creștinilor. Pavel a început să fie urmărit chiar de cumnatul său, căruia îi era teamă să nu piardă moștenirea. Însă, a lăsat toate lucrurile materiale în urmă și s-a retras în pustie, într-o peșteră dintr-o stâncă. Și-a petrecut 90 de ani de pustnicie și 114 ani de viață în rugăciune și dragoste față de Dumnezeu, când într-o zi a aflat la peștera lui pe Sfântul Antonie cel Mare. În ziua aceea și noaptea următoare, cei doi cuvioși, Pavel Tebeul și Antonie cel Mare și-au istorisit viața, ostenelile întru mân-tuire și darul cu care fuseseră împodobiți de Dumnezeu. Făcându-se ziuă Sfântul Pavel a spus lui Antonie: „De mult te-a arătat Dumnezeu mie, frate, că sălășluiești în părțile acestea și voiam să te am cu mine și împreună să slujim Stăpânului nostru. Dar fiindcă vremea adormirii mele a venit, Domnul te-a trimis la mine ca să îngropi smeritul meu trup”, după care l-a rugat să-i aducă de la mănăstirea Sfântului Antonie, mantia dăruită de Episcopul Atanasie ca să îi învelească trupul. Când s-a întors, Cuviosul Pavel se mutase deja la Domnul. Antonie l-a îngropat cu ajutorul a doi lei, veniți din pustie, care au adâncit groapa cu ghearele lor. Moaștele Cuviosului Pavel Tebeul au fost aduse în vremea împăratului Manuil Comnenul (1146-1180) în Mănăstirea Născătoarei de Dumnezeu - Perivlepta din Constantinopol. În anul 1240, ele au fost mutate la Veneția. O parte din capul Cuviosului Pavel se află la Roma.

La jumătatea secolului al V-lea trăia în Constantinopol un general numit Eutropius, slujitor la curtea împărătească. Dumnezeu îi dăruise trei copii. Doi erau ca și el, în slujba împăratului, iar al treilea, anume Ioan, sporea cu învățătura și cu rugăciunea. Spre a-l îndemna și mai mult în căile Domnului, Eutropius i-a dăruit o evanghelie ferecată cu aur. Într-o zi s-a oprit la casa generalului un monah, venit tocmai din mănăstirea akimiților (neadormiți) din Bitinia (Asia Mică), care călătorea spre Ierusalim. Tânărul Ioan s-a înțeles cu monahul ca la întoarcere să treacă din nou pe la ei și să îl ia și pe el la mănăstire, lucru care s-a și întâmplat. Ioan s-a făcut, astfel, monah în mănăstirea neadormiților așa cum își dorea. După 6 ani a început să îi fie dor de părinți. El a mărturisit acest lucru starețului care i-a dat binecuvântare pentru a pleca să își împlinească dorința. Pe drum, Cuviosul Ioan a întâlnit un sărac îmbrăcat în zdrențe cu care și-a schimbat hainele. Astfel, Ioan a stat trei ani la una din porțile lui Eutropius ca săracul Lazăr, în rugăciune, privindu-și părinții și frații, fără a mărturisi că este fiul și fratele acestora. Ioan nu voia să intre în casă. În cele din urmă, servitorii casei lui Eutropius i-au făcut o colibă în locul de lângă poartă. După trei ani, Ioan s-a îmbolnăvit și, știind că i se apropie sfârșitul, a cerut să fie dus în casă. Părinții au văzut la el Sfânta Evanghelie dăruită cu mulți ani în urmă și din aceasta și-au dat seama că este fiul lor iubit. După patru ore, Cuviosul Ioan a trecut la Domnul în brațele părinților săi. Ei l-au îngropat lângă poartă, în locul unde îi fusese coliba și pe mormântul lui au zidit o biserică. Pentru timpul petrecut în colibă i se spune până astăzi „Ioan Colibașul”.

În 16 ianuarie se face pomenirea lanţului cu care a fost legat Sfântul Apostol Petru din porunca tetrarhului Irod, după cum aflăm în cartea Faptele Apostolilor 12, 1-12. Lanţul cu care a fost legat sfântul apostol a primit de la sfinţitul său trup putere tămăduitoare, pentru cei ce se apropiau de el cu credinţă. Creştinii l-au luat şi l-au ascuns. A fost păstrat până în anul 439 când Sfântul Juvenalie, patriarhul Ierusalimului (420-450), l-a dăruit împărătesei Evdochia, soţia lui Teodosie al II-lea (408-458), în semn de recunoştinţă pentru că zidise multe biserici în sfânta cetate. Împărăteasa l-a dus în vechea biserică Sfânta Sofia din Constantinopol, în locul căreia, împăratul Justinian (527-565) a zidit în anul 537 măreaţa biserică cu acelaşi nume. O parte din acest lanţ a fost dăruit de împărăteasa Evdochia fiicei sale Eudoxia, soţia împăratului Valentinian al III-lea. Aceasta l-a aşezat în Biserica „Sfântul Petru” din Roma. Acolo se mai află şi un alt lanţ cu care Sfântul Apostol Petru fusese legat în timpul prigonirii lui Nero (54-68). Sărbătorirea închinării lanţului Sfântului Petru este foarte veche. S-a constatat a fi chiar de la începutul secolului al II-lea.

Sfântul Mucenic Danact a viețuit în secolul al II-lea, în Avlona Iliricului (Albania de astăzi) și era citeț în biserica de acolo. Odată, când au năvălit păgânii în biserică, sfântul a luat vasele și veșmintele bisericii pentru a le salva și pentru a nu cădea în mâinile profane ale necredincioșilor, și le-a păstrat într-un loc fortificat, la cinci mile de oraș, spre mare. Dar necredincioșii prinzându-l și arestându-l, îl sileau prin orice mijloace să aducă sacrificii zeului Dionis. Însă Sfântul Danact a rezistat în fața presiunilor și a rămas statornic și ferm în credința lui în Hristos. Atunci, au poruncit păgânii să i se taie capul, iar trupul lui a fost aruncat în mare. Așa a primit smeritul citeț Danact cununa muceniciei.

Sfântul Cuvios Antonie era egiptean de neam, din satul Coma, de lângă vestita cetate He-racleopolis, din Egiptul de Sus. S-a născut către anul 250, învăţând de la părinţii şi de la bunicii săi credinţa în Hristos, şi a trăit pe vremea lui Diocleţian (284-305) şi Maximian (286-305), ajungând până în vremea binecredinciosului împărat Constantin (306-337) şi a fiilor lui. Văzând el viaţa cea pătimaşă a tinerilor care învăţau carte în vremea lui, n-a voit a merge la şcoli, ci ştia numai limba lui, fiind foarte isteţ şi priceput la minte. Dar părinţii, care erau oameni cu stare, se îngrijeau cu multă luare-aminte de creşterea fiului şi a fiicei lor, potrivit înţelepciunii creştineşti. Când avea douăzeci de ani, părinţii lui s-au mutat la cele veşnice, lăsându-l moştenitor al unor averi mari. Dar, intrând el odată în biserică, a auzit din Evanghelie cuvintele spuse de Domnul tânărului bogat: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21). A fost ca şi când numai pentru el s-a făcut citirea aceasta şi, întorcându-se acasă, a împărţit săracilor averile sale, neoprindu-şi pentru sine şi pentru sora lui decât cele de trebuinţă. A încredinţat-o apoi pe sora lui unor credincioase fecioare, iar el se făcu pustnic. Deci, la început se povăţuia după viaţa pustnicilor din apropiere de satul lui, culegând de la toţi, ca o albină din flori, toată fapta bună, avându-şi chilia şi el, tot lângă sat, întărindu-se în viaţa de pustie, în rugăciune, în nemâncare, în iubirea de oameni. Şi aşa se silea a urma lui Hristos, urmând tuturor celor ce bine vieţuiau. Şi era iubit de toţi din sat. Dar, fiind tânăr, Antonie a început lupta cu trupul său şi a aprins vrăjmaşul întru el ispita dulceţilor desfrânării. Şi arătând el atunci şi mai multă sârguinţă, s-a mutat mai departe, locuind în nişte morminte dintr-un cimitir păgânesc. Şi a adus vrăjmaşul asupra lui tot felul de năluciri, pofte şi năvăliri de fiare înspăimântătoare, aducându-l a-proape de deznădăjduire. Şi abia după multă vreme, a început a-i trimite lui Domnul raze de uşurare. „Unde erai, Doamne, când mă luptam?” a întrebat Antonie. „Eram lângă tine şi te ajutam”, i-a răspuns Domnul. Şi rugându-se a simţit întărire. Atunci era ca de 35 de ani. Deci, simţind el nevoie de linişte şi de singurătate, s-a suit la munte, într-o cetăţuie părăsită, în care închizându-se, cineva îi aducea lui pâine uscată de două ori pe an. Şi a vieţuit aşa, în rugăciune şi pustnicie, douăzeci de ani. Şi a ieşit Cuviosul Antonie de acolo învăţat de Dumnezeu. Şi a început a veni lumea la el. Şi s-a umplut pustia de colibe de monahi. Iar el le vorbea ca un dascăl, din Scripturi, şi din singura lui iscusinţă. Şi le zicea: „Nimic din lume să nu cinstiţi mai mult decât dragostea lui Hristos. Ostenelile de aici se vând cu preţ veşnic: că puţin dai şi însutit primeşti. Oricât ar fi de greu, să nu ne întristăm ca şi cum am pieri, ci să îndrăznim şi să ne bucurăm ca nişte mântuiţi, că Dumnezeu este împreună cu noi”. Şi altele asemenea. Venind vremea prigoanelor lui Maximian, a coborât de mai multe ori şi fericitul Antonie cu ucenicii lui, la Alexandria, voind a mărturisi şi ei credinţa şi a întări pe cei ce pătimeau pentru Hristos. Dar Dumnezeu a rânduit ca el să fie cruţat, Sfântul Împărat Constantin dăruind pace creştinilor. Şi stând el în singurătate cu ucenicii, a început Dumnezeu a lucra vindecări minunate prin el. Deci, văzându-se el risipit peste măsură de mulţimea de oameni, de bolnavi şi de monahi, s-a mutat în şi mai adâncă singurătate, într-un munte înalt. Şi i se arătau lui descoperiri, cu darul lui Hristos. Iar din când în când cobora la muntele cel de jos şi se întâlnea cu monahii şi cu oamenii din lume, care-l căutau. Şi mulţi se lepădau de lume şi se făceau călugări. Așa a ajuns vestea despre el la împărăţie şi Constantin cel Mare şi feciorii lui doreau un cuvânt de la el. Iar el, răspunzându-le, îi ruga să fie iubitori de oameni, de dreptate şi de cei săraci. La cererea Sfântului Arhiepiscop Atanasie, a coborât în cetatea Alexandriei, întărind credinţa ortodoxă împotriva ereziei ariene, şi tuturor le spunea: „Păziţi predania Părinţilor şi credinţa cea dreaptă în Domnul Hristos!”. Înainte de moartea sa, sfântul a rânduit să se dea haina sa Sfântului Atanasie din Alexandria şi cojocul său fericitului episcop Serapion, iar mormântul său nimeni să nu-l ştie. Deci, trăind el 105 ani, s-a mutat către Domnul. Iar viața lui a scris-o Sfântul Atanasie cel Mare, ca unul ce cunoştea pe Sfântul Antonie de aproape. Şi a ajuns acest minunat om al lui Dumnezeu, Antonie, a fi socotit în toată lumea ca începătorul şi dascălul cel adevărat al vieţii pustniceşti.

Sfântul Antonie cel Nou s-a născut în sânul unei familii evlavioase și înstărite din Veria, în Ma-cedonia. Nu se cunoaște însă data nașterii sale. Unele descoperiri arheologice recente tind să arate că sfântul ar fi trăit înainte de veacul al XII-lea, iar nu între veacurile XIV și XV, cum se credea. Arzând de dragoste pentru viața ascetică, sfântul s-a lepădat din tinerețe de plăcerile cele deșarte și de mângâierile acestei lumi pentru a deveni monah la Mănăstirea Pieria, care era pe atunci în plină înflorire. Mănăstirea Cinstitului Înaintemergător era cel mai important așezământ din gruparea de mănăstiri numită mai apoi schitul Veria, ce s-a remarcat mai cu seamă prin Sfântul Grigorie Palama (14 noiembrie), Sfântul Atanasie de la Meteore (20 aprilie), Sfântul Nicanor (7 august) și Sfântul Dionisie din Olimp (24 ianuarie). În scurtă vreme a devenit pentru frați o pildă în toate virtuțile călugărești și cum dorea să ducă viață pustnicească, a primit de la starețul său binecuvântarea de a se retrage într-o peșteră ascunsă, aflată în apropierea râului Aliakmon. A viețuit acolo timp de cincizeci de ani, hrănindu-se doar cu ierburile ce creșteau prin împrejurimi, neștiut de nimeni, doar de un preot care venea din când în când pentru a-l împărtăși cu Sfintele Taine. Asemenea ilustrului său omonim, Antonie cel Mare, Sfântul Cuvios Antonie cel Nou a suportat ani de-a rândul asalturile repetate ale dracilor, care i se arătau sub înfățișările cele mai cumplite sau îi dădeau impresia că fluviul avea să se umfle și să inunde peștera, pentru a-l face să-și întrerupă rugăciunea sa de toată vremea și să-și părăsească chilia. Sfântul însă s-a nevoit astfel până la vârsta de nouăzeci de ani și și-a dat duhul lui Dumnezeu în peștera sa. La ceva vreme după aceea, unor vânători care treceau pe acolo, prin apropiere, le-a fost atrasă atenția de lătratul câinilor lor. Au ridicat ochii spre locul unde se afla peștera ascunsă de frunziș și au văzut o mână care le făcea semn. S-au apropiat în grabă, au eliberat intrarea și au descoperit înăuntru trupul nestricat al sfântului pustnic. Vânătorii au adus acestea la cunoștința episcopului care s-a dus în grabă în acele locuri, însoțit de mulțime mare, pentru a-l cinsti pe sfânt. Însă locuitorii din Pieria și cei din Veria au intrat într-o dispută pentru a ști cine avea să aibă cinstea de a păstra cinstitele moaște. Pentru a-i separa, ierarhul a pus să fie așezat trupul Sfântului Antonie într-o căruță trasă de doi boi, ca odinioară chivotul Legământului (I Regi 6), lăsându-l să meargă unde avea să-l ducă Pronia Dumnezeiască. Fără vreo ezitare, carul s-a îndreptat spre Veria și s-a oprit în fața casei părintești a Sfântului Antonie unde a fost ridicată mai apoi o mare biserică în cinstea sa.

Sfântul Atanasie cel Mare s-a născut în anul 295, în Alexandria Egiptului, din părinți creștini. La 8 iunie 328, Sfântul Atanasie cel Mare a ocupat scaunul Patriarhiei din Alexandria, deși nu avea decât treizeci de ani. Cu trei ani mai înainte se ținuse la Niceea cel dintâi Sinod Ecumenic care osândise erezia lui Arie. Tânărul Atanasie își dovedise acolo cunoștințele teologice, credința și dragostea lui pentru Mântuitorul Iisus Hristos. După osândirea lui Arie, unii din episcopii ce acceptaseră erezia lui, nu renunțaseră la aceasta. Lupta dintre creștinii drepcredincioși și eretici a continuat cu înverșunare. Sfântul Atanasie și-a apărat dreapta credință cu tot focul inimii sale, deși a fost învinuit de multe nedreptăți. Sfântul Grigore de Nazianz spune despre Sfântul Atanasie că: „Era așa de smerit, încât nimeni nu putea să ducă mai departe virtutea aceasta ca el. Blând și plăcut primea pe toți. Era indulgent fără slăbiciune și tare fără asprime”. Teologul englez Alban Butler (1710-1773) și teologul francez Jean-François Godescard (1728-1800) spuneau, de asemenea: „Sfântul Atanasie, Episcopul Alexandriei, era un om foarte distins la învățătură și sfințenie. El a suferit o persecuție atât de universală, încât părea că tot pământul hotărâse pierderea sa”. La 2 mai 373, Sfântul Atanasie a trecut într-o viață mai bună. Timp de 46 de ani biruise toate răutățile ereticilor. Cu cinci zile înainte de a trece la cele veșnice, a hotărât ca urmașul său să fie preotul Petru, care a fost ales și patriarh sub numele de Petru al II-lea al Alexandriei (373-381).

Pomenirea Sfântului Chiril se face la 9 iunie, ziua când s-a mutat la Domnul. Este însă amintit și la 18 ianuarie pentru că acum se face prăznuirea plecării sale din Alexandria la Efes, la Sinodul al III-lea Ecumenic (în 431).

Numit şi Macarie Egipteanul, s-a născut în jurul anului 300 în Egipt, în localitatea Ptinapar, din părinţi creştini şi din fragedă vârstă s-a nevoit la deprinderea credinţei şi a faptelor bune, ajungând locaş dumnezeiescului Duh. În tinerețe, când părinții săi au stăruit să se căsătorească, Macarie s-a retras în pustie și s-a rugat Mântuitorului Hristos, Mirele Bisericii, să îl călăuzească pe calea cea bineplăcută Lui. În acest răstimp de post și rugăciune, a avut o vedenie. Un Heruvim înaripat l-a luat de mână și l-a urcat pe vârful unui munte, arătându-i întreaga pustie, de la răsărit la apus, și zicându-i: ,,Dumnezeu ți-a dat ție și fiilor tăi duhovniceşti drept moștenire această pustie!” La scurt timp după aceasta, Sfântul Macarie, după moartea neașteptată a logodnicei şi a părinţilor săi, şi-a împărţit săracilor moştenirea. Apoi, aflând un monah bătrân, venit la biserica din sat pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, Macarie s-a făcut ucenicul lui şi, clădindu-şi chilie în pustie, s-a făcut monah, vieţuind în rugăciune, în înfrânare şi în lucrul mâinilor, după obiceiul monahilor. Dar, venind cei din sat, l-au făcut preot fără voia lui, deşi era încă tânăr. Atunci Macarie a început o viaţă şi mai aspră. El venea la slujbă în sat, iar în cealaltă vreme se liniştea în pustie. Însă mulţi cercetându-l acolo în pustie, iar el simţindu-şi sufletul în primejdie, şi-a săpat singur, departe de chilie, o peşteră, unde rămânea îndelung în linişte, fără să-l mai tulbure nimeni. Iar pentru mâncarea şi băutura lui, este de prisos a scrie, că trupul şi obrazul său mărturiseau despre covârşirea postului şi a ajunărilor. Dar pacea lui n-a rămas multă vreme netulburată. Căci, din uneltirea diavolului, a fost învinuit pe nedrept de necinstirea unei fecioare, pentru care Macarie a fost batjocorit de tot satul şi a fost bătut până aproape să moară. Dar fata, fiind însărcinată şi neputând să nască, a mărturisit pe adevăratul vinovat. Atunci, auzind Macarie că vor să vină să-l laude pentru răbdarea şi umilinţa lui, a fugit în pustiul Schitului (Sketis). Şi, nevoindu-se acolo mulţi ani, tânărul Macarie s-a dus la marele Antonie pe care dorea să-l vadă şi, primit fiind cu dragoste, Macarie i-a devenit ucenic apropiat. Şi a fost povăţuit de Cuviosul Antonie, care i-a dăruit la moarte toiagul său, drept moştenire, povățuind cetele de călugări din pustie, care s-au adunat în jurul său. Deci, către vârsta de 40 de ani, fericitul Macarie a primit de la Dumnezeu darul tămăduirii şi al prorociei şi s-a făcut îndrumător celor din Schit. Şi multă lume ve-nind la el, cerea ajutorul şi învăţăturile lui cele luminate de Duhul Sfânt. Şi le dădea fericitul Macarie învăţături scurte despre rugăciune, răbdare, omorârea patimilor şi bunătate, iar alţii îl căutau pentru tămăduiri şi binecuvântare. În anul 360, Cuviosul Macarie a întemeiat mănăstirea care îi poartă numele, în pustia Nitriei, cu viață monahală neîntreruptă până astăzi. Şi, din milă de oameni, a pus de s-a zidit, în pustie, o casă de oaspeţi pentru străini şi bolnavi. Şi a prorocit fratelui pus să slujească acolo, urgia Domnului, pentru iubirea lui de argint, că, luând fratele bani până şi de la cei săraci, ascundea arginţii şi nu se pocăia, lucru pentru care s-a umplut de lepră. Şi l-a vindecat de boală stareţul şi, certându-l, i-a tămăduit şi patima sufletească. Deci, a început Dumnezeu a lucra prin fericitul Macarie, până şi învieri din morţi, spre mântuirea şi folosul oamenilor. Căci venind la el un eretic, stăpânit de diavolul mândriei, zicea că Mântuitorul n-a luat trup omenesc şi că nu va fi o înviere a morţilor. Şi trăsese la răzvrătirea lui peste 500 de suflete, căci ereticul era şi vrăjitor. Iar cu rugăciunea sa, fericitul Macarie a înviat un mort, care a mai trăit trei ani, spre adeverirea învierii şi întoarcerea atâtor suflete. Şi încă şi pe alţi doi morţi i-a făcut de au grăit din morminte, scăpând, astfel, pe cei din neamul lor de vânzare în robie şi de năpastă. Umblând el odată prin pustie, i s-a întâmplat că a aflat o căpăţână de om uscată, zăcând pe pământ. Şi, întorcând-o cu toiagul, a auzit glas din ea că este a unui slujitor la idoli; şi i-a spus lui că cei din iad, neputând să se vadă faţă către faţă, fiind cu totul cuprinşi de foc, ori de câte ori Macarie se roagă pentru ei, atunci pot şi ei să se vadă puţin, unul pe altul, şi aceasta este pentru ei o uşurare. Cuviosul Macarie cel Mare a fost apreciat mult de contemporani, ca un monah desăvârşit, care a trecut de treapta practică a luptei cu patimile, şi a ajuns la contemplaţie. Ucenicii îl numeau: vasul alegerii, bătrânul egiptean, fericitul Macarie sau sfântul şi foarte practicul nostru învăţător şi marele învăţător şi dascăl. El se distingea prin înţelepciunea cu care recomanda o asceză moderată, ca şi prin darul discernământului sau al deosebirii duhurilor, povăţuind cu multă dragoste comunitatea monahală de la Schit (Sketis). Paladie spune că Macarie se afla permanent într-o stare de uimire sau extaz, mintea lui fiind mereu la Dumnezeu, nu la lucrurile acestei lumi. Pentru smerenia şi blândeţea sa era numit un dumnezeu pe pământ. Macarie era un desăvârşit învăţător în ceea ce priveşte rugăciunea. El arăta că nemânierea este o condiţie a sporirii în rugăciune. Tot el recomanda rugăciunea scurtă, dar deasă, care s-a numit mai târziu rugăciunea minţii. Deci, fiind împodobit cu daruri şi cu fapte dumnezeieşti, ne-a lăsat fericitul Macarie şi o carte cu 50 de cuvântări, de foarte mare folos duhovnicesc, precum şi o scrisoare către călugării tineri, cu tot felul de sfaturi. A trecut la cele veşnice în anul 390, după 90 de ani de osteneli pentru Domnul Iisus Hristos, fiind pomenit de Biserica Ortodoxă la 19 ianuarie. Moaştele sale se găsesc acum în mănăstirea coptă din Egipt, care-i poartă numele (Deir Abu Maqar).

Numit și Eugenicul, Marcu Eugenicul (sec. XV) a fost mitropolitul Efesului în vreme de grea încercare pentru Imperiul bizantin. La Sinoadele de la Ferrara (1438) și Florența (1439) mitropolitul a apărat Ortodoxia cu toate resursele de care dispunea. La 23 iunie 1444, în vârstă de 52 de ani, Sfântul Marcu se mută în locașurile veșnice ale Bisericii triumfătoare, fiind înmormântat cu cinstea cuvenită unui mărturisitor la Mănăstirea Mangana.

Sfânta Muceniță Eufrasia a trăit în Nicomidia (Bitinia, Asia Mică) în vremea împăratului Maxi-mian Galeriu (305-314). Nu a vrut să jertfească idolilor și a fost supusă la chinuri. Și din cauză că nu s-a reușit să fie determinată a sluji idolilor, a fost dată unui bărbat pentru a o batjocori. Ea l-a amăgit pe acesta zicându-i că, dacă nu o va necinsti, îi va da o plantă care îl va feri de loviturile săbiilor vrăjmașilor. Pentru a se convinge i-a spus să încerce eficacitatea plantei pe gâtul ei. Bărbatul a ascultat de spusele ei și a lovit-o cu sabia. Astfel, Sfânta Eufrasia și-a păstrat neîntinată curăția, încredințându-și sufletul Mirelui Hristos.

Cuviosul Părinte Eftimie cel Mare era de neam din cetatea Melitina Armeniei şi s-a născut în anul 377 din părinţi binecredincioşi, Pavel şi Dionisia, fiind născut din făgăduinţă şi primind la botez numele de Eftimie, care, în limba greacă, înseamnă ,,veselie”. După moartea tatălui său, mama sa l-a încredinţat fratelui ei, care era preot, iar acesta l-a dus la episcopul Armeniei care l-a crescut cu dragoste, punându-l să înveţe de la dascăli de seamă şi rânduindu-l, de copil, printre slujitorii Bise-ricii. Deprinzând bine Sfintele Scripturi, viaţa curată şi toată învăţătura credinţei, la vreme potrivită a fost făcut preot, iar episcopul i-a dat în seamă grija mănăstirilor şi a schiturilor din toată mitropolia Armeniei. Fiind el de 29 de ani, s-a dus la Ierusalim şi, închinându-se la Sfintele Locuri, s-a sălăşluit acolo, aproape de Ierusalim, într-o mănăstire numită Fara, unde a cunoscut pe Cuviosul Teoctist, care a devenit sfătuitorul său de o viaţă şi de un gând. Şi, înţelegând ei că nu pot fi izvor de har pentru alţii decât sfinţindu-se mai întâi pe ei înşişi, au alergat împreună la adâncul însingurării de lume, căutând să se facă mai întâi ei plăcuţi şi apropiaţi ai lui Dumnezeu. Drept aceea, după cinci ani, au ieşit din Fara şi au mers de s-au sălăşluit într-o peşteră din râpa unui munte din pustie, către Iordan. Şi au locuit acolo mulţi ani, în viaţă aspră de sihaştri, trudindu-şi neîncetat trupul şi dorind a vorbi în linişte cu Dumnezeu prin rugăciune, aducând astfel sufletului lor hrana duhovnicească întru răbdare, bunătate şi gând smerit. Din nevoinţa aceasta, a primit marele Eftimie de la Dumnezeu harul Sfântului Duh, darul facerii de minuni şi al prorociei. Deci, când a binevoit Dumnezeu, au fost descoperiţi de nişte păstori. Şi au început a veni la ei mulţi care se lepădau de lume. Şi au întemeiat mănăstire de obşte şi lavră de sihaştri, că mulţi auzind pe fericitul Eftimie, nu voiau să se îndepărteze de locul unde era el. Şi mulţi îl căutau şi îl împresurau, iar bolnavii aşteptau tămăduire. Însă el dorea a fi mai mult cu Dumnezeu, prin liniştea rugăciunii în pustie. De aceea, luând pe ucenicul său Dometian, a ieşit din chilia sa şi a venit în munţii dinspre Marea Moartă. Şi, găsind o fântână cu apă, a ridicat chilii şi a rămas acolo o vreme. Dar şi acolo, văzându-se împresurat de mulţime, s-a întors la chilia sa, la Cuviosul Teoctist. Şi era în pustie toată săptămâna, iar sâmbăta şi Duminica se întâlnea cu cei care-l căutau, şi multe fapte şi semne minunate a lucrat Dumnezeu prin el. Cuviosul Eftimie era cunoscut şi cinstit chiar şi de cei trei mari îndrumători ai vieţii pustniceşti din vremea lui: Simeon Stâlpnicul, Sava cel Sfinţit şi Teodosie din Palestina; şi toţi patru apărau dreapta credinţă statornicită la Sinodul din Calcedon (451), vorbind împotriva ereticilor din vremea aceea, mai ales împotriva monofiziţilor. Iar fericitul Eftimie a întors la dreapta credinţă chiar şi pe împărăteasa Evdochia (†460), care căzuse şi ea în rătăcirea lui Eutihie. Şi s-a sfârşit acest sfânt și mare părinte, prorocind că doi dintre ucenicii lui, anume Ilie (494-516) şi Macarie (544-552, 564-574), vor fi patriarhi ai Ierusalimului, lucru care s-a întâmplat întocmai. N-a căutat niciodată vreo mărire omenească, ci toată viaţa a rămas un simplu iubitor de străini şi un îndrumător de sihaştri. Astfel a adormit în Domnul la 20 ianuarie, în anul 473, fiind cinstit de atunci în toată Biserica Ortodoxă la aceeași dată. Astăzi, părţi importante din moaştele sale se găsesc la Mănăstirile Marea Lavră şi Iviron din Muntele Athos, dar şi în alte locaşuri ale lumii creştine.

Sfinții Mucenici Vas și Eusebiu au pătimit în timpul împăratului Dioclețian (284-305). Erau senatori și oameni bogați. Au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos și au primit sfântul botez. Fiind de față, în Nicomidia, în momentul când Episcopul Teopempt a pătimit, au mărturisit și ei că sunt creștini, și au fost supuși chinurilor împreună cu cinci slujitori ai lor, primind în cele din urmă cununa muceniciei.

Sfinții Mucenici In, Pin și Rim, de neamul lor dintr-o ţară de la miazănoapte, fiind prinşi de barbarii închinători la idoli, au fost duşi la stăpânitorul locului, care, văzând că mucenicii mărturisesc pe Hristos, i-a osândit să piară prin îngheţare. Deci, sfinţii au fost legaţi de nişte stâlpi, înfipţi în apa unui râu. Şi era iarnă. Apa a îngheţat ajungând nemişcătoare ca şi trupurile nemişcate ale sfinţilor. În acest chip şi-au sfârşit viaţa şi şi-au dat sufletele lor fericite în mâinile lui Dumnezeu.

Zaheu era mai-marele vameșilor, un om în întregime robit de lăcomie și al cărui scop nu era altul decât să-și mărească averea. Aceasta era de fapt practica tuturor vameșilor, Pavel numindu-o idolatrie (Col. 3, 5), pentru că o săvârșeau doar cei fără cunoștință de Dumnezeu. Pentru că își manifestau patima deschis și cu nerușinare, Domnul îi așază cu dreptate în același rând cu desfrânatele, spunând mai-marilor iudeilor: vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în împărăția lui Dumnezeu (Mt. 21, 31). Zaheu a încetat a mai face parte dintre ei și a fost aflat vrednic de darul din mâinile lui Hristos. Domnul cheamă aproape pe cei ce sunt departe și dă lumină celor ce sunt în întuneric. (Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 128, traducere de Lucian Filip)

Sfântul Maxim Mărturisitorul s-a născut către anul 580 în Constantinopol, într-o familie de neam ales. El a primit învăţătură temeinică de la cei mai de seamă dascăli ai vremii. De aceea, în anul 610, a fost chemat de împăratul Heraclie (610-641) la curtea sa, unde l-a făcut mare sfetnic al împărăţiei, dar sfântul nu a rămas multă vreme în această dregătorie, întrucât, ivindu-se o rătăcire nouă şi împăratul căzând în această învăţătură greşită, Sfântul Maxim a lepădat dregătoria sa şi lumea, mergând la o mănăstire din Hrisopole (azi cartierul Üsküdar din Istanbul), unde s-a făcut călugăr, alegând a fi mai bine ,,lepădat în casa lui Dumnezeu, decât a locui în locaşurile păcătoşilor” (Psalm 83, 11), precum zice psalmistul. Rătăcirea nouă, numită a monoteliţilor, adică a celor care mărturisesc o singură voinţă şi o singură lucrare în Hristos, se ridica împotriva credinţei celei drepte, care învaţă că Hristos Domnul, deşi este o singură persoană, persoana lui Dumnezeu-Fiul, totuşi are, după întrupare, două firi: cea dumnezeiască şi cea omenească, iar pentru că sunt în El aceste două firi întregi, tot astfel sunt în El două voinţe şi două lucrări, deosebite pentru fiecare fire a Lui, pentru că numai punând la lucru în armonie cele două voinţe şi lucrări, a putut El săvârşi mântuirea noastră, cum arată Scriptura. Iar rătăcirea aceasta, a monoteliţilor, era susţinută de doi patriarhi: Chir din Alexandria şi Serghie din Constantinopol, care se lăudau în faţa împăraţilor că această nouă învăţătură va câştiga de partea împărăţiei popoarele monofizite (o rătăcire mai veche, care învaţă că în Hristos este numai o singură fire) de la graniţa dinspre perşi şi arabi, şi va întări, astfel, hotarele imperiului. În anul 633 a avut loc o învoială scrisă în acest scop, între bizantini şi monofiziţi. De aceea împăraţii au dat o poruncă aspră, oprind să se mai scrie sau să se mai vorbească despre una sau două voinţe şi lucrări în Hristos. Astfel, împăratul Heraclie a dat hotărârea numită Ecthesis, în anul 638, iar mai apoi împăratul Constans al II-lea (641-668) pe cea numită Typos, în anul 648. Şi astfel, s-a umplut tot Răsăritul de rătăcire. Cel dintâi care şi-a dat seama de primejdie a fost Sfântul Sofronie († 638), patriarhul Ierusalimului, iar, după moartea lui apărarea Ortodoxiei a fost condusă de Sfântul Maxim. Aflând, aşadar, că în Apus rătăcirea aceasta nu se întinsese, Sfântul Maxim s-a aprins de râvnă dumnezeiască şi, mergând din Răsărit în Apus, mai întâi în Africa, la Cartagina (641), şi apoi la Roma (646), i-a îndemnat pe cei de acolo ca, strângând multe sinoade de episcopi, să mărturisească dreapta credinţă şi, dând anatemei dogmele rătăcirii monotelite, să osândească şi cele două porunci împărăteşti care opreau mărturisirea adevărului. Sfântul Maxim spunea: „A tăinui cuvântul adevărului înseamnă a te lepăda de el”. Şi a scris Cuviosul Maxim cuvinte şi cărţi pline de înţelepte dovediri care adevereau temeiul dreptei credinţe, pe care le-a trimis apoi pretutindeni în lume. Acestea aflându-le, împăratul Constans al II-lea (641-668) a trimis pe oamenii săi cu putere ostăşească în Apus, în anul 653, şi a prins mai întâi pe Sfântul Martin, papa Romei (649-655, pomenit ca sfânt la 14 aprilie), pe care, judecându-l, l-a surghiunit la Herson, în Crimeea, unde a şi murit, iar peste câteva zile, prinzându-l şi pe Sfântul Maxim împreună cu doi ucenici ai săi, l-a dus la Constantinopol, apoi l-a surghiunit la Vizia, în Tracia (655). După o nouă judecată, a fost sur-ghiunit la Perberis. Iar la cea din urmă înfăţişare, neprimind a tăinui dreapta credinţă, i s-au tăiat limba şi mâna dreaptă, ca să nu mai poată mărturisi adevărul, nici cu graiul, nici prin scris, şi a fost surghiunit pentru toată viaţa în Lazica, din Caucaz (în Georgia de astăzi). Şi aşa, aruncat în surghiun la vreme de bătrâneţe, cu limba şi cu mâna tăiate, ca preţ de sânge pentru credinţă, şi rămânând simplu monah până la sfârşitul zilelor sale, Sfântul Maxim s-a mutat la Domnul în 13 august, anul 662, având 82 de ani. Cuviosul Maxim a fost un mărturisitor şi în războiul cel nevăzut al înnoirii duhovniceşti a omului, prin lupta împotriva patimilor, cu ajutorul harului dumnezeiesc, precum arată scrierile sale din Filocalie. Prăznuirea sa se face la 21 ianuarie şi 13 august. Mâna sa dreaptă, tăiată pentru apărarea prin scris a dreptei credinţe, se păstrează până astăzi la Mănăstirea Sfântul Pavel din Muntele Athos, iar celelalte moaşte ale sale au fost descoperite în anul 2010 în Georgia, acolo unde a murit exilat.

Sfântul Mucenic Neofit a fost din Niceea Bitiniei, fiu de părinţi binecredincioşi, pe nume Teodor şi Florentina, în timpul împăratului Diocleţian. De la începutul vieţii sale a fost plin de darul lui Dumnezeu. Astfel, pe când era abia de 9 ani şi învăţa carte cu alţi copii, făcea rugăciuni şi sporea minunat la învăţătură. Şi venea o porumbiţă de zbura în jurul patului lui, vorbind un grai omenesc. Întâmplându-se ca maica lui să moară, copilul a înviat-o prin rugăciunea sa. Pornind apoi către muntele Olimpului, a intrat într-o peşteră, unde a fost călăuzit de porumbiţă. Gonind fiara care se găsea acolo, a locuit în peşteră, fiind hrănit de un înger. Când a fost în vârstă de 11 ani, din arătare dumnezeiască s-a coborât din munte, şi-a sărutat părinţii, a dat la săraci din avutul lor şi s-a întors în munte. La vârsta de 15 ani a stat înaintea guvernatorului Deciu, povăţuit fiind de îngeri. Aici, pentru îndrăzneala lui neaşteptată, întâi a fost supus la felurite chinuri, după care a fost omorât cu sabia de un barbar, care s-a repezit asupra lui.

Sfânta Agnia s-a născut în Roma cea veche, din părinţi creştini, şi a fost crescută de dânşii întru buna credinţă; în anul al treisprezecelea al vieţii sale, prin moartea cea vremelnică, a scăpat de aici şi viaţa cea nesfârşită a aflat-o, și pe singur Dătătorul de viaţă L-a iubit şi de Acela din tinereţe s-a lipit. Tânără era cu anii, dar bătrână cu înţelegerea cea desăvârşită, tânără cu trupul, iar în sufletul ei era înţelepciunea cărunteţelor; era frumoasă la faţă, dar mai frumoasă cu credinţa. Fiind de neam bun şi preafrumoasă, prin frumuseţea sa a atras la sine ochii şi inima oarecărui tânăr, care era fiul lui Simfronie, eparhul cetăţii, şi degrabă întrebând şi aflând casa părinţilor ei, multe daruri a început a-i trimite şi multe îi făgăduia, voind să-i fie mireasă şi să se unească cu dânsul prin nuntă. Iar Sfânta Agnia toate darurile acelea le lepăda ca pe nişte gunoaie, întru nimic socotindu-le şi spunând că ea este logodită Mirelui Celui mai bun, de la Care are darurile cele înalte şi mai scumpe şi Aceluia mireasă fiind, nu poate să-l lase pe El şi să-şi schimbe dragostea şi credinţa ei. După multe și felurite încercări și văzând că sfânta nu renunță la credința sa, s-au tulburat slujitorii idolilor şi vrăjitorii, și ca să nu fie izgonit din patrie, eparhul a lăsat pe omul său, cel cu numele Aspazie, pentru împăcarea tulburării poporului. Acesta, luând puterea, a poruncit ca în mijlocul cetăţii să facă un foc şi să arunce pe Sfânta Agnia spre ardere. Şi fiind aruncată sfânta, îndată s-a despărţit văpaia în două părţi, făcându-i în mijloc loc şi răcoare, iar asupra celor ce stăteau împrejur, focul se întindea şi-i ardea. Aspazie, nesuferind tulburarea poporului, a poruncit să înfigă sabia în grumajii sfintei. Şi astfel Mucenița lui Hristos Agnia, roşindu-se cu sângele său, s-a dus la nunta Mirelui Celui fără de moarte. Iar părinţii ei, luând cu bucurie cinstitul trup al Sfintei Agnia, l-au dus la un sat al lor, nu departe de cetate, pe calea ce se numea Nomentana, unde mulţi din credincioşi se adunau la rugăciune, mai ales noaptea, de frica necredincioşilor, care şi acolo şi pe cale pândind, mare răutate făceau. După mulţi ani, sosind împăratul Constantin cel Mare, fiica acestuia bolea cu trupul, cuprinsă fiind de bube de la cap până la picioare şi nu era loc neatins pe trupul ei, încât nici doctorii nu puteau să-i ajute cu ceva. Şi sfat bun luând, a mers noaptea la mormântul Sfintei Muceniţe Agnia şi acolo, cu neîndoită credinţă și rugându-se cu lacrimi, a adormit şi a văzut în vedenie pe Sfânta Agnia zicând către dânsa: „Îndrăzneşte, Constanțio, şi crede în Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul tău, prin care acum te tămăduieşti de rănile tale”. Deşteptându-se din somn Constanția, s-a simţit atât de sănătoasă, ca şi cum niciodată n-ar fi bolit. Şi întorcându-se la palatul ei, a spus tatălui său şi fraţilor, cum a tămăduit-o Sfânta Agnia şi s-a făcut bucurie mare în casa împărătească, încât toată cetatea se bucura, slăvind pe Dumnezeu de acea minune preaslăvită; şi mulţi mergând la mormântul sfintei muceniţe, primeau multe tămăduiri. După aceea, Constanția, fiica împăratului, a rugat pe tatăl ei să zidească o biserică în numele Sfintei Muceniţe Agnia, la mormântul ei, unde rânduindu-şi viaţa, a petrecut în feciorie cu multe altele de neam bun şi slăvite fecioare, până la sfârşitul ei. Şi astfel s-a făcut mănăstire de fecioare lângă biserica fecioarei şi miresei lui Hristos, Sfânta Agnia întru cinstea şi lauda ei şi întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.

Sfântul Apostol Timotei, originar din orașul Listra din Licaonia (Asia Mică), a fost ucenic al Sfântului Apostol Pavel. Sfântul Apostol îl numește în nenumărat rânduri „fiul său”, alteori „fratele său”. În Epistola către Corinteni scrie: „…Pentru aceea chiar am trimis la voi pe Timotei, care este fiul meu iubit și credincios în Domnul…” (I Cor. IV, 16-17). În Epistola a II-a către Corinteni (I, 1) și în cea către Coloseni (I, 1) îl numește „fratele său”. În timpul când Sfântul Apostol Pavel a fost pentru prima oară în Listra, Timotei era un copil și neputând să călătorească, Sfântul Apostol Pavel l-a lăsat acasă în grija unor dascăli iscusiți. Dar după câțiva ani, pornind Sfântul Pavel în călătoria a II-a apostolică, adică între anii 49-54, însoțit de Sila, a venit din nou în Listra și l-a luat și pe Timotei cu el la apostolie. Din Listra au trecut în Macedonia (anul 52). Au propovăduit în Filipi, în Tesalonic și Bereea. Timotei a rămas aici ca să întărească pe credincioși în sfânta învățătură. După aceea a fost trimis de Sfântul Pavel la Tesalonic să mângâie și să încurajeze pe cei de acolo. Ceva mai târziu s-a întâlnit cu dascălul său în Corint și s-au dus la Ierusalim, apoi la Efes unde au stat mai bine de doi ani. Cum creștinii din Corint aveau nevoie de ajutor în păstrarea credinței, Timotei a fost trimis la ei. Întâlnindu-se iarăși în Troada, s-au întors în Palestina. De data aceasta, Sfântul Apostol Pavel a fost prins în Cezareea și trimis la Roma. Timotei l-a însoțit și la Roma. După ce Sfântul Ioan Evanghelistul, primul Episcop al Efesului, a fost alungat de împăratul Domitian în insula Patmos, Sfântul Timotei a devenit episcopul Efesului. La data de 22 ianuarie 97 păgânii din Efes l-au ucis pe Sfântul Apostol Timotei cu pietre, primind astfel cununa muceniciei. În anul 356, sfintele lui moaște au fost duse în Constantinopol de Sfântul Artemie Duxul, din porunca împăratului Constantin, și au fost puse în Biserica „Sfinților Apostoli”, împreună cu ale Sfinților Luca și Andrei.

Sfântul Anastasie Persul a trăit într-o vreme de grea încercare pentru creștinii din Imperiul Bizantin. Heraclius (610-641) pierdea provinciile imperiului din Orientul Mijlociu, una după alta. Armata perșilor lui Cosroes Anușirvan a cuprins în anul 614 și Palestina și au intrat în Ierusalim, de unde au luat ca trofeu Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Între ofițerii perși din armata lui Cosroes era și un fiu de mag din localitatea Rasech, anume Magundat. El nu înțelegea un lucru: cum se dă atâta cinstire lemnului crucii și de ce trec atâția perși la religia Celui Răstignit (creștinismul)? A început să cerceteze Sfânta Scriptură și învățăturile creștine. Întors din campania militară a lui Cosroes, a părăsit armata și s-a dus în orașul Hierapolis din Siria, iar de aici, la Ierusalim. Patriarhul Zaharia era în robie la perși. Modest, locțiitorul său, l-a botezat dându-i numele de Anastasie. În anul 631, Anastasie s-a călugărit. După șapte ani de stat în mănăstire, a cercetat orașele Diospolis, Garizim și Cezareea Palestinei. Aici, văzând îndeletnicirile pline de superstiții ale soldaților perși, le-a vorbit despre adevăratul Dumnezeu. Marzaban, conducătorul persan al orașului, a poruncit să îl prindă, considerându-l spion. A aflat însă că este creștin. Din această cauză a fost supus supliciilor și în cele din urmă a primit cununa muceniciei în anul 628.

Sfântul Clement era din Ancira Galatiei (astăzi Ankara, în Turcia) şi s-a născut din tată păgân şi din mamă creştină, Sofia cu numele, către anul 258. Încă de la vârsta de 12 ani, după moartea părinţilor săi, s-a dedicat slujirii lui Dumnezeu, iar pentru viaţa lui înţeleaptă a fost făcut preot la 18 ani şi arhiereu la 20 de ani. Se nevoia cu propovăduirea dreptei credinţe, pe timpul domniei păgânilor împăraţi Diocleţian (284-305) şi Maximian (286-305), amândoi aprigi prigonitori ai creştinilor. Deci, fiind prins, a suferit cumplite chinuri de la dregătorul Ancirei, care, uimit de răspunsurile lui şi de tăria cu care primea chinurile, l-a trimis la Roma, la împăratul Diocleţian. Acolo, după ce a fost iarăşi groaznic torturat, a fost aruncat în temniţă, unde a botezat pe mulţi păgâni care văzuseră chinurile lui, printre care şi pe Agatanghel, roman de neam. Apoi a fost trimis împăratului Maximian, în Nicomidia, împreună cu alţi creştini, iar Agatanghel s-a ascuns în corabia care îl ducea pe Sfântul Clement, fiindcă voia să nu se despartă de el, însoţindu-l până la sfârşitul mucenicesc. Deci, fericiţii Clement şi Agatanghel, stând în faţa a doi împăraţi şi a nouă guvernatori, în felurite cetăţi, şi mărturisind cu tărie credinţa lor în Hristos, au fost daţi la tot felul de chinuri: bătuţi cu toiege, spânzuraţi, arşi pe coaste cu făclii aprinse, aruncaţi la fiare, puşi în var nestins, întinşi pe paturi de fier încinse, aruncaţi în cuptor fierbinte, împunşi cu ţepuşe tăioase şi altele asemenea, încât se minunau prigonitorii de răbdarea lor. După ce au îndurat temniţa şi chinurile vreme de 28 de ani, au fost duşi iarăşi în Ancira, unde Sfântul Agatanghel a fost ucis într-o zi de 5 noiembrie prin tăierea capului, după multe chinuri. Iar Sfântul Clement, sosind luna ianuarie, a ieşit din temniţă prin voia lui Dumnezeu şi a început să slujească Liturghia într-o peşteră unde se adunau creştinii. Însă, în 23 ianuarie, anul 312, prorocind despre moartea sa şi despre apropiata pieire a împăraţilor păgâni, sfântul a fost ucis de dregătorul Ancirei chiar în faţa Sfântului prestol, împreună cu diaconii săi, Hristofor şi Hariton. Moaştele Sfântului Clement al Ancirei au fost mutate la Constantinopol, în două biserici închinate lui, de unde o parte a fost furată şi dusă în Apus de cavalerii Cruciadei a patra (anul 1204), iar cealaltă parte se află acum în Grecia (la Mănăstirile Prussos - în Evritania, Zografu - pe Muntele Athos şi Faneromeni - în insula Salamina). Biserica pomeneşte şi pe Sfântul Agatanghel în aceeaşi zi de 23 ianuarie, ca pe unul ce a fost părtaş pătimirilor de mulţi ani ale Sfântului Clement.

Biserica ortodoxă îi pomenește la 23 ianuarie pe Sfinții Părinți de la Sinodul al VI-lea Ecumenic. Sinodul s-a ținut la Constantinopol în anii 680-681, fiind convocat de Sfântul Împărat Constantin cel Nou. Cunoscut și ca al treilea Sinod de la Constantinopol, acesta a condamnat erezia monotelită. La un secol aproape după Sinodul de la Calcedon, datorită faptului că populația care nu a îmbrățișat hotărârile și a rămas monofizită era la extremitățile imperiului, Împăratul Heraclius s-a confruntat cu infidelitatea acestor populații față de Imperiul Bizantin, perșii pătrunzând practic în interiorul imperiului și cucerind toate teritoriile ocupate de populația aceasta monofizită. Atunci el a găsit o soluție de compromis pentru a-i uni pe monofiziți cu ortodocșii îmbrățișând o învățătură greșită din Egipt, numită monotelită, care arăta că în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos ar exista o singură voință, o singură lucrare. La Sinodul al VI-lea au participat 170 de episcopi, dar și preoți și monahi luminați. Printre aceștia s-a aflat și Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul. Pe parcursul timpului, până în anul 689, când împăratul Constantin al IV-lea Pogonatul a avut înțelepciunea să convoace un sinod ecumenic pentru a înlătura această erezie, au avut loc foarte multe dezbateri, foarte multe activități de apărare a învățăturii corecte din partea unor Sfinți Părinți printre care s-a evidențiat în mod cu totul deosebit Sfântul Maxim Mărturisitorul. Împărații bizantini optau pentru acest compromis pentru a păstra plinătatea Bisericii și unitatea imperiului. Numai că înțelepciunea de care a dat dovadă Împăratul Constantin al IV-lea, supranumit și Pogonatul, a fost spre binele Bisericii. Acesta a convocat al VI-lea Sinod Ecumenic în Sala Boltită a Palatului Imperial Trulan, drept pentru care s-a numit Sinodul I Trulan la 9 noiembrie 680. Lucrările s-au desfășurat pe parcursul a 18 ședințe, până la 16 septembrie 681, și s-au evidențiat în special apărătorii Ortodoxiei, Patriarhul Gheorghe al Constantinopolului cu suita sa de episcopi, dar și episcopul Romei Papa Agaton care a acționat prin intermediul unor preoți pe care i-a delegat. Au participat 174 de părinți episcopi și învățătura de credință care s-a formulat a fost aceea că în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos există două voințe sau energii: voința omenească și voința dumnezeiască; voința omenească și lucrarea omenească urmând întru totul voinței și lucrării dumnezeiești (Pr. Dr. Adrian Gabor, Profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București). Pomenirea Sfinților Părinți de la al șaselea Sinod Ecumenic se mai face și în a noua duminică de după sărbătoarea Rusaliilor.

Evsevia, cu numele de călugărie Xenia, a fost fiica unui însemnat dregător din Roma. Şi-a părăsit părinţii şi lumea cu plăcerile şi bucuriile ei, pentru a trăi tot restul vieţii în rugăciune către Dumnezeu, în post şi priveghere şi în sărăcie de bunăvoie. Tatăl Evseviei era creştin. Cum avea mulţi prieteni, şi-a logodit fata de timpuriu cu un fiu de senator. A fost multă bucurie în casa înaltului dregător, însă Evsevia nu preţuia nimic din înţelesul lumii şi în timp ce părinţii ei se pregăteau de nuntă, ea a dispărut de acasă împreună cu două slujitoare creştine. Gândul Evseviei era să ajungă în Alexandria Egiptului. Ca să fie greu de găsit şi-a schimbat numele: din Evsevia în Xenia, adică „străina”, nume păstrat şi în călugărie. Corabia cu care călătoreau s-a oprit în insula Cos din arhipelagul Sporadelor, o insulă mică (290 km²), lângă ţărmul Asiei Mici. Cele trei fugare, Xenia şi slujitoarele sale, au rămas aici. În timp ce îşi căutau un loc în care să se aşeze până la sfârşitul vieţii, Dumnezeu le-a trimis un povăţuitor şi părinte sufletesc, pe Cuviosul Pavel, bătrânul stareţ al Mănăstirii „Sfântul Apostol Andrei” din Caria, de dincolo de ţărm. După ce a aflat taina vieţii lor şi dorinţa de a trăi pentru Mântuitorul Iisus Hristos, le-a dus în oraşul Milassa (azi Milas) din Caria, le-a tuns în monahism şi le-a aşezat într-un loc liniştit. Xenia a zidit acolo o biserică cu hramul Întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan. După un timp, au venit aici şi alte fecioare, întemeindu-se şi o mănăstire în jurul acelui locaş de cult, Xenia fiind stareţă. La cererea Xeniei, cele două slujitoare, acum maici, nu au spus nimănui faptul că stareţa lor face parte dintr-un neam înstărit. Abia după moartea şi îngroparea Xeniei şi a uneia dintre cele două maici s-a aflat adevărul şi viaţa Cuvioasei Xenia. Ultima fugară, slujitoarea de odinioară, nu a putut să-şi dea sufletul până nu a destăinuit celorlalte maici din Mănăstirea „Sfântul Ştefan” că fosta lor stareţă, Xenia, fugise din lume din fragedă tinereţe, chiar în pragul cununiei cu un fiu de senator, făcând aceasta pentru a urma chemării Mirelui Iisus Hristos.

Sfânta Xenia a trăit în secolul al XVIII-lea, în Rusia imperială. Cel mai probabil anul naşterii este 1730. S-a căsătorit cu ofiţerul Andrei Teodorovici, însă după patru ani de mariaj, soțul ei a trecut la cele veșnice în urma unei petreceri. Evenimentul nefericit i-a marcat profund viața, iar din acel moment s-a dedicat în totalitate trăirii duhovniceşti. De la înmormântare, Sfânta Xenia s-a prezentat cu numele soțului spunând tuturor că nu a murit Andrei Teodorovici, ci Xenia Grigorievna: ,,Andrei Teodorovici este aici, în fața voastră, el trăiește și va trăi mult de acum înainte, va trăi veșnic”, spunea Sfânta Xenia. La cimitir, sfânta le-a cerut celor prezenţi să se roage pentru „odihna veşnică a roabei lui Dumnezeu Xenia”, menţionând că „bietul Andrei Teodorovici a rămas orfan, a rămas singur pe lume”. Sfânta Xenia este ocrotitoarea oraşului Sankt Petersburg. A rămas văduvă la vârsta de 26 ani și face parte din categoria sfinţilor nebuni pentru Hristos. A pribegit 45 de ani, ducând o viaţă austere, în rugăciune continuă. După moartea soţului, a împărţit toată averea săracilor şi bisericii, iar rudele au calificat gestul ca un act de nebunie şi au raportat-o autorităţilor competente. În urma examinării, sfânta a fost declarată sănătoasă din punct de vedere mintal şi a fost lăsată în pace. Îşi petrecea zilele pe străzile din Sankt Petersburg, în deplină smerenie şi sărăcie, iar în timpul nopţii se ruga neîncetat pe un câmp din apropiere. Pentru viaţa austeră şi comportamentul ei, sfânta a fost considerată nebună fiind, de multe ori, supusă umilinţelor publice. După o perioadăde timp Sfânta Xenia a părăsit oraşul, iar timp de opt ani a mers în pelerinaj la părinţii duhovniceşti ai Rusiei, în pustiu, cărora le-a cerut sfaturi pentru mântuire. S-a întors în Sankt Petersburg, iar oamenii au simţit prezenţa sfintei ca o binecuvântare pentru oraş. S-a bucurat de darul vederii înainte, profeţind moartea împărătesei Elizabeta, în anul 1761. A trecut la cele veşnice la vârsta de 71 ani, fiind înmormântată în cimitirul din Smolensk. În scurt timp, mormântul ei a devenit un loc de pelerinaj pentru creştinii care veneau să-i ceară ajutorul. Despre Sfânta Xenia găsim informaţii în „Buletinul poliției orășenești a Sankt-Petersburgului”, nr. 264 și 272/1847, în care se menţionează faptul că „în urmă cu 40 de ani sau, poate, cu câțiva ani mai mult, s-a săvârșit aici, în Petersburg, văduva cântărețului imperial, Andrei Teodorovici, Xenia Grigorievna…” Alte relatare despre viaţa sfintei regăsim pe epitaful pietrei funerare din cimitirul Smolensk care ne prezintă în rezumat trăirea ei pământească: „a rămas văduvă la vârsta de 26 de ani, a pribegit 45 de ani, și a trăit 71 de ani; își zicea Andrei Teodorovici”.

Sfântul Ierarh Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu (Teologul), s-a născut în anul 328 în cetatea Nazianz din Capadocia şi a trăit în vremea împăraţilor Valens (364-378) şi Teodosie cel Mare (379-395). S-a născut într-o familie de neam ales, din oameni drepţi, Sfinţii Grigorie cel Bătrân şi Nona. Tatăl său, deşi venise la credinţă de puţină vreme, a fost hirotonit episcop de Nazianz pentru vrednicia sa. Din tinereţe, Sfântul Grigorie a învăţat la şcolile cele mai de seamă ale vremii: la Cezareea Capadociei, unde s-a împrietenit cu Sfântul Vasile, la Cezareea Palestinei, la Alexandria şi la Atena, şcoala cea mai înaltă de atunci, unde a fost rugat să rămână ca profesor. S-a întors în Capadocia, iar tatăl său, care era acum bătrân, l-a sfinţit preot, fără voia lui. Voind tatăl său să-l sfinţească episcop în locul lui, Sfântul Grigorie a fugit în pustie, lângă Sfântul Vasile cel Mare, prietenul lui, de unde s-a întors peste o vreme, fiind chemat în ajutor de tatăl său, ajuns la neputinţă din cauza bătrâneţii. Mai târziu a fost sfinţit episcop pentru cetatea Sasima, tot fără voia lui, de către Sfântul Vasile cel Mare. Era un cuvântător înnăscut. Iubea viaţa duhovnicească, poezia creştină şi teologia pe înţelesul oamenilor. Când Biserica din Constantinopol a fost ameninţată de rătăcire, întrucât dreapta credinţă a fost primejduită de înşelătoarele învăţături ale ereticilor Arie şi Macedonie, Sfântul Grigorie a fost chemat de puţinii drept-credincioşi care mai erau în cetate ca să le fie păstor, iar el a primit. Sfântul Grigorie a adunat pe credincioşi într-o bisericuţă mărginaşă, pe care a numit-o biserica Învierii, deschisă chiar în casa uneia dintre rudele sale. Aici a rostit şi vestitele cinci Cuvântări teologice, care i-au adus faima de mare cuvântător de Dumnezeu, adică teolog, pentru că tâlcuia, pe înţelesul oamenilor, dreapta învăţătură despre Sfânta Treime. Astfel, el i-a întors pe cei mai mulţi la dreapta credinţă, devenind arhiepiscop al cetăţii imperiale, Constantinopolul. În această calitate, el a participat la cel de-al doilea Sinod Ecumenic, care s-a ţinut în anul 381, la Constantinopol, pe vremea binecredinciosului împărat Teodosie cel Mare (379-395). Sfântul Grigorie a adus multe dovezi contra învăţăturilor greşite care tulburau atunci Biserica, el susţinând dumnezeirea Duhului Sfânt şi învăţătura ortodoxă despre Sfânta Treime. Din pricina unor neînţelegeri provocate de invidia unora, în scurtă vreme, Sfântul a părăsit scaunul arhieresc al capitalei şi s-a retras în singurătate, unde, până la sfârşitul vieţii sale, a alcătuit multe scrieri şi poeme despre viaţa duhovnicească şi despre teologia ortodoxă, pe care le-a lăsat moştenire Bisericii. În teologia sa, Biserica Răsăritului regăseşte tâlcuită propria ei teologie despre Sfânta Treime; de aceea, creştinătatea îl cinsteşte pe Sfântul Grigorie ca fiind cel mai mare teolog al Sfintei Treimi. Şi astfel, trăindu-şi credinţa şi tâlcuind oamenilor învăţătura despre Dumnezeu şi tainele Lui, Sfântul Grigorie s-a mutat la Domnul la 25 ianuarie, în anul 389.

Sfântul Bretanion (sau Vetranion) a fost episcop de Tomis (Constanţa de astăzi), în Dobrogea, şi s-a făcut cunoscut mai ales datorită luptei sale împotriva ereziei ariene. În vremea aceea, împăratul Valens (364-378) cerceta episcopii, pentru a-i atrage la arianism. Ajuns şi la Tomis, pe când se îndrepta spre biserica oraşului însoţit de popor mult, a fost întâmpinat de Sfântul Bretanion, care îl aştepta împreună cu clerul şi cu poporul ortodox în biserică şi care l-a înfruntat, spunându-i că nu este decât un crez, cel de la Niceea. Împăratul a încercat la rândul său să-l înfrunte pe fericitul Bretanion, dar acesta, ieşind din biserică împreună cu preoţii, au mers într-alt loc pentru a săvârşi Sfânta Liturghie. Poporul, urmând episcopului, l-a lăsat pe împărat singur cu alaiul său. Supărat de aceasta, Valens a poruncit ca episcopul Bretanion să fie închis şi trimis în exil, însă, la împotrivirea poporului, a fost eliberat. Sfântul Bretanion era sprijinit în lucrarea sa de poveţele şi exemplul Sfântului Vasile cel Mare, la cererea căruia a trimis în Capadocia moaştele Sfântului Sava de Buzău, care pătimise pentru Hristos în anul 372. Bine povăţuind poporul dobrogean, Sfântul Bretanion s-a mutat către Domnul în jurul anului 380, fiind urmat în scaun de Fericitul Gherontie, care avea să fie unul dintre Sfinţii Părinţi de la al doilea Sinod a toată lumea din Constantinopol, din anul 381.

Mitropolitul Iosif Naniescu, numit după canonizare Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei, s-a născut în Basarabia, ca fiu al preotului Anania Mihalache şi al soţiei sale, Teodosia, din satul Răzălăi, ţinutul Soroca, la 15 iulie 1818, primind la botez numele Ioan. Rămânând de mic orfan de tată, iar mama sa făcându-se monahie, la vârsta de 10 ani a fost luat de un unchi al său, ierodiaconul Teofilact, care I-a adus în obştea Mănăstirii Frumoasa, din Basarabia, apoi la Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iaşi, unde se afla şi un vestit spital. Acolo, tânărul Ioan a învăţat ascultarea, smerenia, precum şi slujirea lui Dumnezeu şi a semenilor aflaţi în suferinţă. După o vreme, cei doi au mers la Mănăstirea Sfântul Samuil din Focşani, unde de asemenea funcţiona un spital. Plecând apoi la Buzău, a îmbrăcat sfântul şi îngerescul chip, primind, de la marele episcop Chesarie al Buzăului, numele de Iosif, după numele întâiului episcop al Argeşului. Acelaşi Chesarie l-a hirotonit diacon şi l-a îndrumat la învăţătura de carte, pe care a deprins-o la Seminarul de la Buzău, apoi la Academia Sfântul Sava din Bucureşti, având dascăli vestiţi, precum profesorul Ioanid, de la care a învăţat limba greacă, şi părintele Macarie ieromonahul, cunoscutul dascăl de psaltichie românească. De la Macarie, Iosif a deprins meşteşugul cântării bisericeşti curate, întrucât avea un glas foarte plăcut şi el însuşi a alcătuit cântări psaltice. Fiind hirotonit episcop vicar al Mitropoliei Ţării Româneşti, cu titulatura Iosif al Mirelor, urma cu vrednicie faptelor Sfântului Ierarh Nicolae. În anul 1873 fost ales episcop al Argeşului, iar peste doi ani, mitropolit al Moldovei, împlinindu-şi cu multă osârdie chemarea şi slujirea arhierească. Îndeplinindu-și făgăduinţa către fostul mitropolit Veniamin Costachi, făcută în vedenie pe când mergea către Iaşi ca nou ales mitropolit, Iosif a încheiat zidirea Catedralei mitropolitane în anul 1886, începută de marele Veniamin; la începerea căreia, în anul 1826, prin pronie dumnezeiască, a fost și el de faţă pe când era copil la Iaşi. Asemeni şi Seminarul lui Veniamin de la Socola l-a mutat chiar în palatul domnitorului care îl surghiunise pe ierarhul Veniamin, iar bisericile Sfântul Nicolae Domnesc şi Sfinţii Trei Ierarhi le-a înnoit, căutând să urmeze întru toate marelui său înaintaş. Moaştele Cuvioasei Parascheva le-a mutat de la Mănăstirea Trei Ierarhi la Catedrala nouă a Mitropoliei, în anul 1889, punându-le în raclă nouă de argint, după ce văzuse racla veche cuprinsă de flăcări şi sfintele moaşte rămânând nearse, prin dumnezeiască minune. Cele mai alese fapte bune ale mitropolitului Iosif erau însă acestea două: sfinţenia vieţii şi milostenia. El se ruga şi citea mult, mânca puţin şi era foarte cumpătat, îşi drămuia cu mare măsură timpul, având mare osârdie pentru cele sfinte. Dumnezeiasca Liturghie o săvârşea totdeauna cu bucurie şi cu ochii umeziţi de lacrimi. Era, de asemenea, un vorbitor priceput şi duhovnic înţelept, căutat de multă lume pentru blândeţea şi cuvintele lui. Cunoştea bine Sfânta Scriptură, din care mărturisea că le învaţă pe toate, şi era un desăvârşit părinte duhovnicesc. Pe lângă celelalte daruri, mitropolitul avea şi darul smereniei şi al ascultării desăvârşite, căci toate le primea ca de la Dumnezeu. Păstorind cu multă vrednicie Mitropolia Moldovei vreme de douăzeci şi şapte de ani, s-a mutat la cereştile lăcaşuri cu pace în anul 1902, în ziua de 26 ianuarie. Poporul l-a numit Iosif cel Sfânt şi Milostiv. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din 5-6 octombrie 2017, l-a trecut în rândul Sfinţilor, statornicind ca zi de pomenire a sa 26 ianuarie, când a trecut la cele veşnice.

Cuviosul Xenofont (+ începutul sec. al VI-lea) era o persoană din rangul nobiliar înalt al Constantinopolului. Cei doi copii ai săi, Arcadie şi Ioan, au fost trimişi la studii în Berit, Fenicia, însă s-au întors alături de tatăl lor care s-a îmbolnăvit grav, dar a fost vindecat de Dumnezeu printr-o minune. Întorcându-se la Berit, din cauza unei furtuni, corabia lor s-a scufundat; prin rugăciunile înălţate, cei doi au fost salvaţi, astfel Ioan a ajuns în oraşul Melifitan, iar Arcadie în Tetrapirghia. Drept mulţumire adusă lui Dumnezeu, cei doi au intrat în monahism, împreună cu slujitorii lor, fără să ştie unul de celălalt. După doi ani de la plecarea copiilor, Sfântul Xenofont a aflat de la unul din slujitorii fiilor lui despre scufundarea corabiei, crezând că aceştia s-au înecat. După alţi doi ani, Sfântul Xenofont a mers la Locurile Sfinte să se roage şi aici s-a întâlnit cu copiii săi, veniţi şi ei să se închine la Ierusalim. Drept urmare, Sfântul Xenofont, împreună cu soţia sa Maria, au intrat în monahism, închinându-şi viaţa lui Dumnezeu.

În sâmbăta Sfintelor Paşti (16 aprilie 404), Sfântul Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, a fost scos cu forţa din biserică de ostaşii împărătesei Eudoxia (soţia lui Arcadiu) şi închis în reşedinţa Arhiepiscopiei până după sărbătoarea Cincizecimii, când a fost adus în exil într-o localitate din Asia Mică (Turcia de astăzi), anume Cucuz. De aici a continuat legăturile sale cu prietenii din Constantinopol şi Antiohia. Acolo a stat sub paza legionarilor armatei imperiale bizantine timp de trei ani, până în anul 407. Atunci, la insistenţele împărătesei Eudoxia, împăratul Arcadius a hotărât ca Sfântul Ioan Gură de Aur să fie exilat pe ţărmul răsăritean al Mării Negre, în localitatea Pityus, pentru a fi cât mai departe de Constantinopol şi Antiohia şi pentru a nu influenţa pe credincioşii din capitala imperiului. După trei luni de călătorie, au ajuns în localitatea Comana din provincia Pont, a Imperiului Bizantin. Într-o noapte, i s-a arătat mucenicul Vasilisc, ale cărui sfinte moaşte se aflau acolo şi i-a zis: „Curaj, frate Ioane, că mâine vom fi împreună!” Această călătorie afectând iremediabil starea precară a sănătăţii sfântului, în data de 14 septembrie a anului 407, după ce s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, s-a mutat la Domnul rostind cuvintele: „Slavă Ţie, Doamne, pentru toate”. După 31 de ani, adică la 27 ianuarie 438, împăratul Teodosie al II-lea, fiul lui Arcadius, îndrumat de sfatul duhovnicesc al patriarhului Proclu, a adus moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur din localitatea Comana la Constantinopol. Când racla cu sfintele moaşte a ajuns în portul capitalei imperiale, toţi locuitorii, în frunte cu împăratul şi patriarhul, au ieşit cu lumânări aprinse în întâmpinarea marelui păstor al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur. După acest moment, procesiunea cu moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur, condusă de patriarhul Proclu şi de împăratul Teodosie al II-lea, a pornit spre Biserica Sfinţilor Apostoli, ctitoria Sfântului Împărat Constantin cel Mare, după ce mai întâi s-a oprit la Biserica Sfântului Apostol Toma, iar apoi la Biserica Sfintei Irina, care se numea şi Biserica păcii lui Hristos. Aici, la Biserica Sfintei Irina, împăratul şi patriarhul au descoperit racla şi au aflat trupul Sfântului Ioan neatins de stricăciune şi emanând o mireasmă duhovnicească. Împăratul, în semn de smerenie, şi-a dat jos mantia de porfiră, semnul imperialităţii sale, şi a întins-o sub racla cu sfintele moaşte şi şi-a cerut iertare în numele părinţilor săi, împăratul Arcadius şi împărăteasa Eudoxia. Toţi locuitorii Constantinopolului au venit să atingă măcar racla sfântului şi au rămas în rugăciune zi şi noapte lângă ea. De la Biserica Sfintei Irina, moaştele au fost duse la vechea Biserică a Sfintei Sofia, pe locul căreia, peste o sută de ani, marele împărat Justinian, va construi Catedrala „Sfânta Sofia”, care străjuieşte şi astăzi malurile Bosforului. De la Biserica Sfânta Sofia, moaştele sfântului au fost duse la catedrala de atunci a Constantinopolului, Biserica Sfinţilor Apostoli, și au fost aşezate sub Sfânta Masă din altarul acestei biserici.

Sfânta Marciana Împărăteasa a fost soția Împăratului Iustin cel Bătrân (518-527). Fiind o femeie evlavioasă, a dus o viață ascetică. Ea s-a remarcat prin grija față de săraci. A trecut în pace la viața veșnică și a fost înmormântată în Biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol.

Evanghelia Duminicii a 14-a după Rusalii descrie o nuntă făcută de un împărat fiului său. Este, de fapt, o pildă care are ca personaje principale: un împărat, care face nuntă; invitații la ospăț, dar care refuză chemarea, nesocotind onoarea ce li s-a făcut; slujitorii care-și fac datoria, împlinind porunca stăpânului, dar și personaje secundare, adică oameni poftiți la nuntă, dar care nu se așteptau la o asemenea onoare. În descrierea acestei pilde, atitudinea personajului principal contrariază. Cel puțin, la o primă lectură, atitudinea împăratului este stranie: pedepsește crunt, aparent justificat, pe cei care ­ i-au ucis slujbașii și, la fel de aparent, dar nejustificat, pe un biet nuntaș, luat de pe drum dimpreună cu alți mulți, adunați și ei de pe drumuri și înghesuiți de-a valma în încăperea pregătită pentru nuntă. Așadar, istorisirea din pildă poate fi distribuită în două tablouri, fiecare purtând un titlu. Primul se referă la o cruzime aparent justificată? Enigma unui răspuns, iar cel de-al doilea prezintă dilema „hainei de nuntă”. Auzind acestea, stăpânul se mânie crunt. Este firesc! Astfel că trimite oștile sale, care-i ucid pe toți cei implicați în batjocorirea slujitorilor, iar cetății lor îi dau foc. Crudă răzbunare, iar aparent, și nedreaptă! Că s-a răzbunat pe cei ucigași, plătindu-le după fapta lor, în virtutea Legii Talionului, se înțelege. Dar a nimici și cetatea, dându-i foc, este, parcă, prea mult. Așa că nu putem să nu ne întrebăm: Vor fi fost vinovați, de crima lor, toți locuitorii ei: femei, bătrâni, copii etc.? Cu siguranță, nu! Și-atunci, cum trebuie să înțelegem atitudinea stăpânului care, într-o interpretare simbolic-spirituală, nu e altul decât Dumnezeu? Cu siguranță, luați individual, locuitorii cetății nu vor fi fost toți vinovați față de stăpânul cetății. Și-atunci, de ce au fost totuși pedepsiți toți?

Răspunsul trebuie căutat în pedagogia lui Dumnezeu, Care, adesea, pedepsește păcatul și răul săvârșit, nu numai individual, ci și colectiv. Și aceasta o face pentru a fi mai bine înțeles, atât de cei care trăiesc în prezent, cât și de către posteritate, faptul că păcatele personale, individuale, au consecințe nu doar singulare, ci și colective. Doar așa înțelese, faptele reprobabile, săvârșite individual, pot fi corectate de către colectivitate prin faptul de a nu fi aprobate, ci detestate, pentru a nu fi repetate, și-apoi, de-a nu fi săvârșite și de către ceilalți membri ai colec­tivității. Așadar, reprobarea și condamnarea faptelor com­pro­mițătoare, săvârșite individual, dar cu efecte colective, sunt atitudinea care nu trebuie să lipsească cu nici un preț din viața nici unei colectivități. Probabil că locuitorii respectivei cetăți nu vor fi aprobat fapta concetățenilor lor. Dar, prin lipsă de atitudine și prin nepăsare, tacit, vor fi trecut cu vederea răul comis. Și Dumnezeu, ca un bun, drept, dar, uneori, neînțeles pedagog, prin pedepsirea lor colectivă, a vorbit și altora, generațiilor care au urmat, despre raportul dintre păcat, responsabilitate și pedeapsă. Și prin ei ne vorbește și nouă, celor de azi! Așadar, mesajul răspunsului dur, neînțeles, al Stăpânului din Evanghelie este unul cât se poate de clar: răutățile individuale au și consecințe colective! Prin urmare, tâlcuirea pildei este simplă: Împăratul, care face nunta, este Dumnezeu, iar fiul Lui este Mesia. Nunta reprezintă Împărăția lui Dumnezeu, iar slujitorii trimiși să-i cheme pe cei invitați sunt profeții. Cei chemați la nuntă sunt fiii lui Israel, care refuză, în masă, invitația. Ba, mai mult, îi și ucid pe profeți, pe slujitorii lui Yahve, trimiși să-i cheme la comuniune cu El. Cei de la răspântiile drumurilor reprezintă ­neamurile, care, după refuzul iudeilor, au ocupat locul lor. Analizând mai departe atitudinea stăpânului casei, cel puțin câteva întrebări se nasc în mintea oricărui cititor sau ascultător al acestei pilde: Cum să pedepsești cu moartea pe cineva care a refuzat invitația la o nuntă? Cum se face că cruzimea împăratului din Evanghelie nu este de către nimeni blamată? Dacă tot ai chemat pe cineva de pe stradă, pe nepregătite, ca să ocupe locurile celor care au refuzat invitația, cum să-l pedepsești pentru că n-are haină de nuntă? Cum să fie îmbrăcat în haină de nuntă, dacă bietul om se afla la „răspântiile drumurilor”? Desigur, apare și contraîntrebarea: De ce ceilalți, care veneau și ei de pe stradă, purtau totuși o haină potrivită pentru un astfel de eveniment? Mai mult, în Evanghelie, nu se amintește nimic de vreo pretenție vestimentară pre­stabilită de către gazda nunții. Așadar, altele trebuie să fi fost motivele reacției sale neînțelese. Între diferitele încercări de a descifra dilema legată de strania reacție a gazdei din pildă se ­înscrie o îndelungată tradiție spirituală, care pune accentul pe înțelesul virtuților ca „haină”, pe care trebuie să o îmbrace orice creștin, ca semn distinctiv al comuniunii cu Stăpânul ceresc, în Împărăția Sa. Astfel, încă Origen, în secolul al III-lea, înțe-legea lipsa hainei potrivite pentru nuntă ca fiind lipsa unor virtuți sau fapte precum: bunătatea sufletească, curăția sufletului, milostenia etc. Sfântul Ioan Gură de Aur, un secol mai târziu, interpreta la fel înțelesul „hainei de nuntă” din Evanghelie. Iată ce spunea el: „Nu avem nevoie de hainele acestea țesute din aur, care ne împodobesc trupul, ci de hainele acelea care ne împodobesc sufletul... Viața și fapta bună sunt haina de nuntă”. Sfântul Teofilact, întrebându-se: „Dar cine este cel care poartă haine întinate?”, răspunde: „Cel ce nu s-a îmbrăcat cu milostivirea îndurărilor, cu bunătate, cu iubire de frați”. Dar atitudinea punitivă a gazdei ar putea fi motivată și de o posibilă îndărătnicie, nesupunere sau refuz ostentativ al oaspetelui respectiv de a se conforma unei tradiții locale, conform căreia, pentru ceremonii cultice, speciale, la intrare, musafirilor care aveau haine nepotrivite li se ofereau haine de „gală”. În cartea a doua a Regilor este relatată, de pildă, jertfa specială pe care Iehu a adus-o lui Baal, idolul, căruia regele Ahab i se închina, părăsind închinarea adusă Dumnezeului adevărat. Astfel, Iehu poruncește să fie prezenți la jertfă toți slujitorii și preoții lui Baal. A fost un moment special, cultic, la care Iehu a plănuit uciderea tuturor acelor slujitori. Dar pentru ceremonialul jertfei, Iehu poruncește ca toți acești preoți și slujitori să fie îmbrăcați în haine speciale: „Și a zis Iehu către veșmântari: «Aduceți câte un veșmânt pentru toți slujitorii lui Baal!» Și le-au adus veșminte”. Ele urmau, însă, să fie semnul distinctiv după care trebuiau să fie recunoscuți atunci când pedestrașii lui Iehu urmau să primească porunca potrivit căreia toți aveau să fie trecuți prin ascuțișul sabiei. Nu știm dacă musafirul din parabolă va fi refuzat să îndeplinească o astfel de cutumă și dacă în casa stăpânului nunții se va fi practicat acest obicei. Oricum, pedeapsa lui trebuie transferată în spațiul spiritual de înțelegere al hainei, ca însemnând virtuțile pe care trebuie să le aibă orice om pentru a fi vrednic de banchetul bucuriei veșnice din casa Stăpânului ceresc, Împărăția Sa. Faptul că este luat de pe drum semnifică momentul neașteptat, când schimbi haina pământească cu cea ce-rească a sărbătorii veșnice și pentru care trebuie să fii mereu pregătit. Așadar, există o haină care, odată îmbrăcată, te transpune din efemer în veșnic și din muritor în nemuritor. Trupul firesc va fi îmbrăcat de către Dumnezeu în trup duhovnicesc, iar acesta îl va „absorbi” pe cel dintâi într-un fulgerător proces de transfigurare. Haina, ca semn distinctiv al acestui proces, se îmbracă încă de aici și, din acest moment, ea nu este alta decât virtutea. Virtutea îl transformă pe om dintr-unul vechi într-unul nou; din păcătos în sfânt; din firesc în duhovnicesc; din stricăcios în nestricăcios. La ospățul comuniunii cu Dumnezeu suntem toți chemați, cei care suntem creștini și deveniți prin Botez virtual membri ai casei Sale. Mulți, însă, refuză invitația Lui la comuniune cu El și nesocotesc „haina nunții”. Așadar, Pilda „nunții fiului de împărat” leagă strâns tema chemării atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu la comuniune cu El, dătătoare de speranță, de cea a exigenței ultime, exprimată într-o aspră judecată, în cazul în care ea nu a fost urmată.

Sfântul Cuvios Efrem Sirul s-a născut în anul 306 în cetatea Nisibe din Mesopotamia, aflată sub conducere romană. Efrem a crescut într-o familie cu părinţi păgâni, tatăl său fiind preot al zeiţei Abizal. Învăţătura creştină el o va primi prin intermediul Sfântului Iacov, binecunoscutul episcop de Nisibe, care l-a și botezat la vârsta de 18 ani. Începând cu acest moment, Efrem devine apropiatul ierarhului provinciei, pe care l-a ajutat să reînnoiască moralitatea decăzută a cetăţenilor acelor locuri. Unul dintre biografii săi povesteşte cum, la un moment dat, el a reuşit să alunge trupele persane, care staţionau în Nisibe, doar cu rugăciunea sa. Un nor de muşte şi ţânţari s-a abătut asupra trupelor lui Sapor al II-lea, regele Persiei, silindu-le să părăsească provincia. Aventuroasa campanie a împăratului bizantin Iulian Apostatul, care pentru un timp ameninţa Persia, s-a sfârşit, precum se ştie, cu un dezastru, iar succesorul său, Jovianus, a fost fericit să scape de la masacru ceea ce mai rămăsese din măreaţa armată pe care predecesorul său o condusese de-a lungul Eufratului. Roma pierduse provinciile răsăritene cucerite la sfârşitul secolului al III-lea. Printre oraşele retrocedate Persiei era şi Nisibe. Pentru a scăpa de cruda persecuţie care bântuia pe atunci Persia, mare parte din populaţia creştină a abandonat Nisibe. Efrem a mers, cu conaţionalii săi, şi s-a aşezat mai întâi la Beit-Garbaya, apoi la Amid şi, în final, la Edessa, unde a petrecut 10 ani de viaţă ca monah, cunoscut prin traiul său ascetic. Cu toate acestea, s-a arătat interesat de cele care priveau populaţia Edessei. Cronicarii mai vechi spun că ar fi fost diacon, pentru că putea predica în public. Pe vremea aceea, cel puţin zece secte activau în Edessa, iar Efrem s-a luptat cu ele, mai ales cu discipolii vesti-tului filosof Bardesanes. Acestei perioade îi aparţin aproape toate lucrările sale, în afară de poemele compuse la Nisibe, restul scrierilor, predici, imnuri, tratate exegetice datează din timpul şederii sale la Edessa. Este foarte probabil ca el să fi fost unul dintre fondatorii şcolii persane de teologie, numită aşa pentru că primii ei studenţi şi profesori erau creştini persani refugiaţi din 363. La moartea Sfântului Efrem, acesta a fost îngropat fără pompă, în cimitirul unde erau înhumaţi străinii.

Despre viața Sfântului Isaac se cunosc cu certitudine foarte puține lucruri. Sfântul Isaac s-a născut în regiunea Qatarului sau a Bahreinului actual, pe coasta vestică a Golfului Persic. Majoritatea cercetătorilor consideră că făcea probabil parte din Biserica asiriană, care se înscria în descendența teologiei lui Teodor de Mopsuestia. Pe când era destul de tânăr, el a intrat în mănăstirea Mar Matei, împreună cu fratele său. Datorită vieții lui sfinte, a învățăturilor și nevoințelor sale, părinții din mănăstire au voit să îl pună stareț, însă acesta a refuzat, iar monahii l-au ales în schimb ca stareț pe fratele său. Râvnind după nevoințe mai aspre, cuviosul Isaac s-a retras în pustie. Faima lui de om sfânt și învățător în viața duhovnicească s-a răspândit mult. Remarcat de catolicosul Gheorghe I (658-680), care l-a hirotonit episcop de Ninive, i s-a cerut să renunțe la această poziție după numai cinci luni sau, după alte versiuni, a renunțat de bunăvoie - dorind să se întoarcă în pustie și neputându-se acomoda cu viața din lume. Retrăgându-se din scaunul episcopal, Sfântul Isaac a plecat spre sud, în sălbăticia Muntelui Matout (probabil în regiunea Kuzistan din Iran), un refugiu al anahoreților. Acolo a trăit în singurătate mulți ani, nevoindu-se în post, rugăciune și studiul Sfintei Scripturi. Se povestește că se hrănea doar cu puțină pâine și legume nefierte. Sfântul Isaac a fost și unul din puținii sfinți răsăriteni care au ajuns pe o asemenea treaptă duhovnicească, încât a îndrăznit să se roage chiar și pentru demoni. Se spune că, din pricina multelor nevoințe și a studiului intens, a ajuns să orbească. Orbirea, precum și vârsta înaintată l-au obligat să părăsească pustia și să se retragă la Mănăstirea Rabban Shabur, unde a adormit cu pace, la o vârstă înaintată și unde a fost și înmormântat.

Sfântul Cuvios Paladie s-a născut în anul 363, în Galatia (Asia Mică). În anul 386 s-a călugărit la Ierusalim. După trei ani s-a dus în Alexandria unde a rămas alţi trei ani, apoi în Nitria nouă ani. În anul 400 el este episcop la Helenopolis, în Bitina (Asia Mică). A fost unul dintre cei mai buni prieteni ai Sfântului Ioan Gură de Aur. Pentru susţinerea acestuia s-a dus la Roma în fruntea unei delegaţii de preoţi, rugând pe papă să ia apărarea marelui exilat de împăratul Arcadius. La întoarcere a fost exilat şi el în Tebaida (Egipt), timp de şase ani (406-412). După exil, îl aflăm episcop în Aspuna, în Galatia, unde a păstorit până la moartea sa.

După 15 ani de sihăstrie, Cuviosul Iacob fusese învrednicit cu darul tămăduirilor minunate. Cu toate acestea, Cuviosul Iacob a căzut în păcat, săvârşind un omor. Deznădăjduit, şi-a părăsit peştera şi a plecat în lume. Dumnezeu i-a scos în cale un bătrân. Acesta i-a amintit pilda şi rugăciunea lui David: „Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea…” (Ps. 50, 1) şi l-a îndemnat la pocăinţă. Iacob s-a întors din calea pierzării şi a petrecut mulţi ani într-un mormânt, în lacrimi şi rugăciuni. Dumnezeu i-a dat un semn de speranţă. Fiind secetă în acea zonă, la rugăciunea cuviosului s-au deschis cerurile şi a început să plouă. Cuviosul Iacob Sihastrul şi-a urmat canonul pocăinţei până la sfârşitul vieţii, nădăjduind în milostivirea lui Dumnezeu pentru păcatul săvârşit.

Sfântul Ignatie, episcopul Antiohiei, ucenicul Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, a trecut la Domnul în circul din Roma în ziua de 20 decembrie, anul 107. Creştinii din Roma i-au strâns osemintele. În anul 108, le-au dus în Antiohia, le-au îngropat în cimitirul de lângă Dafne din marginea oraşului. În anul 438, adică în timpul împăratului Teodosie al II-lea caligraful, au fost mutate în Biserica „Sfântul Ioan Gură de Aur” din mijlocul Antiohiei. În veacul al VII-lea, adică în timpul împăratului Heraclius (610-641), sfintele moaşte au fost duse iarăşi la Roma şi aşezate în Biserica „Sfântul Clement”. Astăzi se sărbătoreşte amintirea aducerii lor din Roma în Antiohia, în anul 108.

Sfântul Mucenic Filotei a pătimit pentru Mântuitorul Iisus Hristos în Samosata (Siria). În urma supliciilor la care a fost supus, a primit cununa muceniciei mărturisind până în ultima clipă credinţa în Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Pe Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, îi sărbătorim împreună în data de 30 ianuarie, ca pe cei mai mari învăţători şi păstori ai Bisericii. Viaţa lor sfântă şi învăţăturile lor alcătuiesc dreptarele Ortodoxiei, vrednice de toată lauda şi încrederea. Ei arată la treapta cea mai înaltă „calea cea împărătească” în Biserica Ortodoxă. Şi pentru că, pe lângă darul tălmăcirii Sfintelor Scripturi, ei s-au învrednicit şi de înalta treaptă a arhieriei, sunt cunoscuţi îndeobşte sub numele de Sfinţii Trei Ierarhi. Pomenirea aparte a Sfântului Vasile se face la 1 ianuarie, a Sfântului Grigorie Teologul la 25 ianuarie, iar a Sfântului Ioan Gură de Aur la 27 ianuarie şi la 13 noiembrie. Astăzi prăznuim roadele pe care multa lor strădanie le-a adus Bisericii Mântuitorului Iisus Hristos. Sfinţii Trei Ierarhi au trăit cam în aceeaşi vreme, adică în veacul al patrulea, şi toţi trei au adus Ortodoxiei chezăşia şi strălucirea sfinţeniei unor oameni cu înaltă ştiinţă de carte, cunoscând atât adâncurile învăţăturii lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi, moştenite de la Sfinţii Apostoli, cât şi preţuind, ceea ce era bun în ştiinţa şi filosofia vremii lor. Sfinţii Trei Ierarhi au trăit în anii când Biserica, abia scăpată din prigonirile sângeroase ale împăraţilor romani, ajunsese primejduită de erezii, adică de abaterile de la dreapta credinţă. Din cauza mulţimii învăţăturilor greşite ce se iviseră, Sfinţii Trei Ierarhi au dus o luptă grea şi neîncetată pentru adevărata înţelegere, pentru păzirea dreptei credinţe apostolice, cu privire, îndeosebi, la dogma Sfintei Treimi, cea mai de seamă taină a credinţei creştine. Fiind toţi trei mari Ierarhi ai Bisericii, au folosit amvonul, dar fiecare în felul său.

Sfântul Vasile cel Mare a fost totodată păstor al mirenilor, dar şi mare îndrumător al călugărilor. Cele mai vestite cuvântări ale lui, din amvon, sunt tâlcuirile la Cartea Facerii şi tâlcuirile la Cartea Psalmilor. Cât priveşte rânduielile date de el călugărilor, acum 16 veacuri, dăinuiesc şi astăzi. Vrednic de însemnat este locul pe care Sfântul Vasile îl dă muncii, alături de rugăciune, în viaţa călugărilor. Ca adevărat învăţător al mirenilor, el uneşte cuvântul cu fapta, chemând pe cei bogaţi să sprijine aşezămintele creştine întemeiate de el pentru ajutorarea săracilor, a bolnavilor, a tuturor celor slabi şi neputincioşi din cetate. Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Gură de Aur s-au străduit şi cu înfrumuseţarea şi desăvârşirea Sfintei Liturghii din timpul lor, lăsând Bisericii Răsăritene cele două Liturghii care le poartă numele şi care se săvârşesc în Biserica Ortodoxă până astăzi.

Sfântul Grigorie de Nazianz a folosit puterea cuvântului în chip minunat. Orator înnăscut, poet şi mare teolog, Sfântul Grigorie şi-a câştigat renumele de „Cuvântătorul de Dumnezeu”, adică „Teologul”, tălmăcind pe înţelesul oamenilor, din timpul său, taina Sfintei Treimi. Chemat la Constanti-nopol, cetate care căzuse atât de mult în rătăcirea lui Arie, încât nu mai rămăsese în ea decât o singură biserică ortodoxă, Biserica Învierii, după cinci ani de cuvântări în această biserică, starea lucrurilor s-a răsturnat şi în toată capitala nu mai era decât o singură biserică a adepţilor lui Arie, toate celelalte redevenind ortodoxe. Pentru aceasta a şi fost ales arhiepiscop al Constantinopolului. Puţini teologi au ajuns la înălţimea şi la adâncimea teologiei lui. Cele mai vestite dintre cuvântările lui sunt Cele cinci Cuvântări Teologice, ţinute de el în Biserica Învierii din Constantinopol.

În ceea ce priveşte pe Sfântul Ioan Gură de Aur, acesta a folosit amvonul mai ales pentru învăţarea mirenilor, chemându-i pe toţi, de la cei mai smeriţi, până la cei mai semeţi, la pocăinţă şi la milostenie, îmbărbătându-i şi dojenindu-i, dând ca pildă viaţa sa de nevoinţă, dar şi de dârză bărbăţie. A fost socotit cel mai iscusit predicator pe care l-a avut Biserica. Drept mărturie a cuvântărilor lui, a lăsat Bisericii Tâlcuirea Evangheliei după Matei şi Tâlcuirea celor 14 Epistole ale Sfântului Apostol Pavel. Tâlcuirile lui sunt o adevărată Evanghelie practică.

În sfârşit, Sfinţii Trei Ierarhi s-au asemănat între ei şi prin slăbiciunea lor trupească. Toţi trei au avut o sănătate plăpândă, îndurând cu răbdare numeroase neputinţe şi boli. În slăbiciunea vasului lor trupesc sălăşluia însă tăria cea neasemănată a Duhului şi cuvântul lor era unit cu fapta. Împodobiţi cu asemenea daruri, Sfinţii Trei Ierarhi au fost mult cinstiţi în toată lumea creştină, dar mai ales în Împărăţia dreptcredincioasă de răsărit, atât de mult, încât, în chip neaşteptat, cinstirea lor a ajuns o pricină de dezbinare între credincioşi, la sfârşitul veacului al XI-lea şi începutul veacului al XII-lea, pe vremea când în Constantinopol cârmuia cucernicul împărat Alexie I Comneanul (1081-1118). Erau unii dintre creştini care-l socoteau pe Sfântul Vasile mai mare, întrucât a unit, ca nimeni altul, cuvântul său cu fapta. Alţii, coborându-l pe acesta şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur, îl socoteau fruntaş al lor pe Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, atât pentru frumuseţea cuvintelor lui, cele dulci ca mierea, cât şi pentru puterea şi adâncimea gândului. Alţii dădeau întâietate Sfântului Ioan, cel „cu gura de aur”, mai iscusit la cuvânt decât toţi şi îndemnător la pocăinţă. Şi neînţelegerea ajunsese atât de mare, încât creştinii se împărţiseră între ei. Ajungând cinstirea lor piatră de poticnire, sfinţii n-au răbdat o dezbinare ca aceasta. De aceea, s-au arătat mai întâi câte unul, apoi toţi trei laolaltă, unui arhiereu înţelept, care păstorea în acea vreme cetatea Evhaitelor, anume Ioan, şi i-au grăit aşa: După cum vezi, noi la Dumnezeu suntem una şi nici o vrajbă nu este între noi. Fiecare din noi, la timpul său, îndemnaţi de Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi unul întâi şi altul al doilea. De chemi pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, sculându-te, porunceşte celor ce se învrăjbesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră, cât am fost în viaţă şi după moarte, a fost să împăcăm pe oameni şi să aducem pace şi unire în lume. Aşadar, fă-ne praznic la toţi trei într-o singură zi şi înştiinţează despre aceasta pe creştini, că noi, în faţa lui Dumnezeu, suntem una. Ascultând porunca lor, Ioan, mitropolitul Evhaitelor, a rânduit pomenirea laolaltă a Sfinţilor Trei Ierarhi, pe 30 ianuarie, în vremea împăratului Alexie I Comneanul, adunând, ca într-un singur glas, cele trei chemări ale Ortodoxiei: chemarea călugărească a Sfântului Vasile cel Mare, înalta teologie a Sfântului Grigorie Teologul şi evanghelia practică a Sfântului Ioan Gură de Aur. Tot în cinstea Sfinţilor Trei Ierarhi, acum trei veacuri, domnitorul Vasile Lupu al Moldovei (1634-1653) a înălţat minunata biserică din Iaşi, care a uimit multă lume prin frumuseţea podoabelor ei.

Sfântul Sfințit Mucenic Ipolit, episcopul Romei, a pătimit în timpul împăratului Claudiu al II-lea (268-270). Luând apărarea creştinilor, a fost supus chinurilor și în cele din urmă primind moarte martirică în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Sfinții doctori fără de arginți Chir și Ioan au învățat medicina în Alexandria și pentru că tămăduiau mulțimea „fără onorariu”, li se spunea „doctori tămăduitori fără arginți”. Ca niște buni creștini, ei arătau bolnavilor că de multe ori boala este pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele săvârșite. Mulți dintre cei tămăduiți primeau sfânta învățătură a Mântuitorului Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre. În timpul împăratului Dioclețian (284-305), Sfântul Chir a fugit în Arabia și s-a călugărit acolo. Dumnezeu l-a învrednicit cu darul săvârșirii minunilor, tămăduind bolile numai prin puterea cuvântului. Sfântul Ioan era din orașul Edesa (Mesopotamia) creștin și ofițer în armata romană. Auzind de minunile săvârșite de Sfântul Chir, l-a căutat în Arabia și a rămas cu el. Când Sfânta Muceniță Atanasia, împreună cu cele trei fiice ale ei au fost prinse, Sfinții Chir și Ioan au părăsit Arabia, au venit în orașul Canope (lângă Alexandria) și le-au încurajat în pătimire. Deși Teoctista nu avea decât 15 ani, Teodotia 13 ani și Eudoxia numai 11 ani, au primit cu bărbăție cununa muceniciei. În același fel au primit moarte mucenicească și Sfinții Chir și Ioan, plătind pentru faptul că le-au încurajat în pătimire pe Sfânta Muceniță Atanasia și fiicele ei. Creștinii, luând trupurile lor, le-au îngropat cu cinste în Biserica „Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu”. După mai mulți ani, în timpul împăratului Teodosie cel Mic (408-450), Sfântul Chiril, Patriarhul Alexandriei (412-444), primind poruncă dumnezeiască, a luat moaștele Sfinților Chir și Ioan și le-a dus în satul Menuthis de lângă Canope, așezat chiar pe malul mării. Acolo se afla un templu în care era cinstită zeița Isis-Manuthis, considerată de păgâni ca tămăduitoare, ca și zeul Esrapis din Canope al cărui templu fusese dărâmat în anul 391, în vremea patriarhului Teofil. Pentru a stopa înflorirea templului păgân, Teofil zidise chiar lângă el o biserică închinată Sfinților Evangheliști. Patriarhul Chiril a pus în această biserică moaștele sfinților mucenici „doctori fără de arginți” Chir și Ioan. Astfel, cei care se închinau la idolul zeiței Isis-Menuthis au părăsit cu timpul templul păgân care s-a ruinat și au primit noua credință în Iisus Hristos, primind și sfântul botez.