SINAXAR

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte în data de doi februarie Întâmpinarea Domnului. Începând cu această seară, Biserica Ortodoxă a intrat în ziua liturgică următoare, când se sărbătorește Înainte-prăznuirea Întâmpinării Domnului. Pentru pregătirea sufletească a credincioşilor, toate sărbătorile împărăteşti (inclusiv cele ale Maicii Domnului) sunt precedate de un timp de pregătire, de anticipare sau introducere, numit preserbare, înainte-serbare sau înainte-prăznuire. Sărbătorile au, de asemenea, şi o perioadă de continuare sau prelungire a serbării, numită după-serbare sau după-prăznuire. Prin aceste perioade de pregătire şi de prelungire, sărbătorile mari sunt ca soarele care, înainte de a răsări el însuşi, îşi trimite razele, iar după ce apune, lumina lui stăruie încă pe culmi. Ziua cea dintâi a înainte-serbării se numeşte începutul sărbătoririi, iar ziua ultimă a după-serbării se numeşte, cu un termen slavon, odovania, adică sfârşitul, dezlegarea sau încheierea sărbătorii.

Sfântul Trifon s-a născut în cetatea Lampsac, din ţinutul Frigiei (Asia Mică) şi a trăit pe vremea împăraţilor Gordian al III-lea (238-244), Filip Arabul (244-248) şi Deciu (249-251). A cunoscut încă din copilărie credinţa creştină şi, fiind sărac, păştea gâştele spre a-şi duce traiul. Pentru smerenia şi curăţia lui a primit darul vindecării bolilor şi al izgonirii demonilor. De aceea a fost chemat la Roma, de împăratul Gordian, spre a vindeca pe fiica acestuia, cuprinsă de duh necurat. Deci, izgonind demonul, Sfântul Trifon a adus pe mulţi la Hristos, apoi s-a întors în satul său. Iar când Deciu a ajuns împărat, a pornit prigoană împotriva creştinilor şi a fost prins şi Sfântul Trifon. Fiind dus la Niceea, a fost aruncat în temniţă la porunca dregătorului Acvilin, mai-marele Bitiniei. Fiind chemat să jertfească zeilor, el a mărturisit numele lui Hristos şi a fost chinuit în multe feluri: a fost tras pe roată, a fost purtat desculţ prin cetate, pe vreme de iarnă, prin zăpadă, până i-au degerat picioarele; a fost legat de cai, i s-au bătut cuie în picioare şi a fost ars pe coaste cu făclii şi trupul i-a fost sfâşiat cu gheare de fier. Şi, îndurând toate acestea, Sfântul nu înceta a grăi, îndemnând pe ceilalţi creştini să nu se depărteze de la Hristos, socotindu-se fericit că a suferit pentru El. Rămânând neschimbat în hotărârea sa, a fost osândit la tăierea capului dar, nemaiapucând împlinirea poruncii, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu în ziua de întâi februarie, anul 250. Sfântul Trifon este cunoscut ca ocrotitor al grădinarilor şi alungător al insectelor dăunătoare, fiind numărat şi între Sfinţii doctori fără de arginţi. Există tradiţia ca în ziua pomenirii sale să se săvârşească în biserici sau la casele credincioşilor A-gheasma mică, însoţită de rugăciunile din Molitfelnic atribuite Sfântului Trifon, destinate alungării dăunătorilor din vii, grădini şi ţarine. Capul sfântului se află la Mănăstirea Xenofont din Muntele Athos, iar părţi din moaştele sale se găsesc şi la Bucureşti, la Paraclisul Palatului Patriarhal, la parohiile Cărămidarii de Jos şi Sfântul Vasile, la biserica Sfântul Sava din Iaşi, precum şi la alte locaşuri din ţara noastră.

Sfânta Muceniță Perpetua era originară din Cartagena. În momentul arestării, provocată de edictul împăratului, Perpetua era catehumenă, ca și tinerii Saturninus, Secundulus, sclavul Revocatus, Saturus și Felicitas, slujitoarea muceniței Perpetua. Cei șase creștini au fost întemnițați în Cartagena, în condiții foarte grele. Situația le-a fost ușurată, ca urmare a intervenției cu bani pe lângă condu-cerea închisorii, de către diaconii Tertius și Pomponius. Tinerei Perpetua i s-a părut închisoarea „un palat”, când a fost lăsată să-și alăpteze copilul. Însă dragostea și credința puternică în Iisus Hristos au fost mai presus decât dragostea de mamă, de părinți, care încercau să o înduplece să renunțe la creștinism și să scape de chinul carcerei. Nu a trecut mult, și cei șase creștini au fost duși în forul din Cartagena, la judecată. Aici, i-a așteptat procuratorul Hilarianus, cel care le-a dat pedeapsa capitală, din cauza refuzului categoric exprimat de prizonieri, de a renunța la credința creștină. Astfel, ziua de naștere a cezarului (Geta, fiul împăratului Septimiu Sever), care corespunde datei de șapte martie anul 203, avea să pecetluiască viața celor șase, curmată în arenă, de fiarele sălbatice. În tot acest timp, Felicitas aștepta dintr-un moment într-altul să devină mamă. La fel ca și stăpâna sa, aceasta credea în Hristos. Ea se ruga lui Dumnezeu să i se nască cât mai curând pruncul pentru a fi alături de prietenii ei de martiriu (justiția romană interzicea ca o femeie însărcinată să fie executată). Rugă-ciunile i-au fost ascultate. Copilul s-a născut la opt luni, cu două zile înainte de tortura finală. Felicitas a suferit mult în timpul nașterii fetiței sale, pe care a lăsat-o în grija unei surori creștine. A doua zi, cele două femei și cei trei tineri au fost duși în amfiteatrul din Cartagina, care a devenit neîncăpător. Cele două femei au fost rănite grav în arenă de animalele sălbatice, iar în aceeași zi ele au primit cununa muceniciei prin sabie.