Română 

SINAXAR

- Februarie 2024 -


1 joi–  Înainte-prăznuirea Întâmpinării Domnului
Sf. Mc. Trifon
Sf. Mc. Perpetua și Felicitas
Înainte-prăznuirea Întâmpinării Domnului
Înainte-prăznuirea Întâmpinării Domnului

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte în data de doi februarie Întâmpinarea Domnului. Începând cu această seară, Biserica Ortodoxă a intrat în ziua liturgică următoare, când se sărbătorește Înainte-prăznuirea Întâmpinării Domnului. Pentru pregătirea sufletească a credincioşilor, toate sărbătorile împărăteşti (inclusiv cele ale Maicii Domnului) sunt precedate de un timp de pregătire, de anticipare sau introducere, numit preserbare, înainte-serbare sau înainte-prăznuire. Sărbătorile au, de asemenea, şi o perioadă de continuare sau prelungire a serbării, numită după-serbare sau după-prăznuire. Prin aceste perioade de pregătire şi de prelungire, sărbătorile mari sunt ca soarele care, înainte de a răsări el însuşi, îşi trimite razele, iar după ce apune, lumina lui stăruie încă pe culmi. Ziua cea dintâi a înainte-serbării se numeşte începutul sărbătoririi, iar ziua ultimă a după-serbării se numeşte, cu un termen slavon, odovania, adică sfârşitul, dezlegarea sau încheierea sărbătorii.

Sf. Mc. Trifon
Sf. Mc. Trifon

Sfântul Trifon s-a născut în cetatea Lampsac, din ţinutul Frigiei (Asia Mică) şi a trăit pe vremea împăraţilor Gordian al III-lea (238-244), Filip Arabul (244-248) şi Deciu (249-251). A cunoscut încă din copilărie credinţa creştină şi, fiind sărac, păştea gâştele spre a-şi duce traiul. Pentru smerenia şi curăţia lui a primit darul vindecării bolilor şi al izgonirii demonilor. De aceea a fost chemat la Roma, de împăratul Gordian, spre a vindeca pe fiica acestuia, cuprinsă de duh necurat. Deci, izgonind demonul, Sfântul Trifon a adus pe mulţi la Hristos, apoi s-a întors în satul său. Iar când Deciu a ajuns împărat, a pornit prigoană împotriva creştinilor şi a fost prins şi Sfântul Trifon. Fiind dus la Niceea, a fost aruncat în temniţă la porunca dregătorului Acvilin, mai-marele Bitiniei. Fiind chemat să jertfească zeilor, el a mărturisit numele lui Hristos şi a fost chinuit în multe feluri: a fost tras pe roată, a fost purtat desculţ prin cetate, pe vreme de iarnă, prin zăpadă, până i-au degerat picioarele; a fost legat de cai, i s-au bătut cuie în picioare şi a fost ars pe coaste cu făclii şi trupul i-a fost sfâşiat cu gheare de fier. Şi, îndurând toate acestea, Sfântul nu înceta a grăi, îndemnând pe ceilalţi creştini să nu se depărteze de la Hristos, socotindu-se fericit că a suferit pentru El. Rămânând neschimbat în hotărârea sa, a fost osândit la tăierea capului dar, nemaiapucând împlinirea poruncii, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu în ziua de întâi februarie, anul 250. Sfântul Trifon este cunoscut ca ocrotitor al grădinarilor şi alungător al insectelor dăunătoare, fiind numărat şi între Sfinţii doctori fără de arginţi. Există tradiţia ca în ziua pomenirii sale să se săvârşească în biserici sau la casele credincioşilor A-gheasma mică, însoţită de rugăciunile din Molitfelnic atribuite Sfântului Trifon, destinate alungării dăunătorilor din vii, grădini şi ţarine. Capul sfântului se află la Mănăstirea Xenofont din Muntele Athos, iar părţi din moaştele sale se găsesc şi la Bucureşti, la Paraclisul Palatului Patriarhal, la parohiile Cărămidarii de Jos şi Sfântul Vasile, la biserica Sfântul Sava din Iaşi, precum şi la alte locaşuri din ţara noastră.

Sf. Mc. Perpetua și Felicitas
Sf. Mc. Perpetua și Felicitas

Sfânta Muceniță Perpetua era originară din Cartagena. În momentul arestării, provocată de edictul împăratului, Perpetua era catehumenă, ca și tinerii Saturninus, Secundulus, sclavul Revocatus, Saturus și Felicitas, slujitoarea muceniței Perpetua. Cei șase creștini au fost întemnițați în Cartagena, în condiții foarte grele. Situația le-a fost ușurată, ca urmare a intervenției cu bani pe lângă condu-cerea închisorii, de către diaconii Tertius și Pomponius. Tinerei Perpetua i s-a părut închisoarea „un palat”, când a fost lăsată să-și alăpteze copilul. Însă dragostea și credința puternică în Iisus Hristos au fost mai presus decât dragostea de mamă, de părinți, care încercau să o înduplece să renunțe la creștinism și să scape de chinul carcerei. Nu a trecut mult, și cei șase creștini au fost duși în forul din Cartagena, la judecată. Aici, i-a așteptat procuratorul Hilarianus, cel care le-a dat pedeapsa capitală, din cauza refuzului categoric exprimat de prizonieri, de a renunța la credința creștină. Astfel, ziua de naștere a cezarului (Geta, fiul împăratului Septimiu Sever), care corespunde datei de șapte martie anul 203, avea să pecetluiască viața celor șase, curmată în arenă, de fiarele sălbatice. În tot acest timp, Felicitas aștepta dintr-un moment într-altul să devină mamă. La fel ca și stăpâna sa, aceasta credea în Hristos. Ea se ruga lui Dumnezeu să i se nască cât mai curând pruncul pentru a fi alături de prietenii ei de martiriu (justiția romană interzicea ca o femeie însărcinată să fie executată). Rugă-ciunile i-au fost ascultate. Copilul s-a născut la opt luni, cu două zile înainte de tortura finală. Felicitas a suferit mult în timpul nașterii fetiței sale, pe care a lăsat-o în grija unei surori creștine. A doua zi, cele două femei și cei trei tineri au fost duși în amfiteatrul din Cartagina, care a devenit neîncăpător. Cele două femei au fost rănite grav în arenă de animalele sălbatice, iar în aceeași zi ele au primit cununa muceniciei prin sabie.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
2 vineri–  Întâmpinarea Domnului
Întâmpinarea Domnului
Întâmpinarea Domnului

La 40 de zile după Naşterea Domnului Iisus Hristos din Fecioara Maria (prăznuită în 25 decembrie), cinstim ziua aducerii Pruncului Iisus la templul din Ierusalim, de Preasfânta Lui Maică şi de Dreptul Iosif, care ascultau și împlineau porunca Legii vechi. În această zi bătrânul Simeon, mişcat de Duhul Sfânt, a venit şi el la templu, unde i s-a împlinit, înainte de moarte, aşteptarea de a-L vedea pe Mesia, precum i se făgăduise. El a văzut, în Pruncul adus la templu, mântuirea pe care Dumnezeu a dăruit-o lumii, mai presus decât toată puterea Legii vechi. Bucuros de această descoperire, bătrânul Simeon a venit în întâmpinarea Pruncului Iisus şi, luându-L în braţe, plin de recunoştinţă, a înălțat minunata lui cântare: „Acum liberează pe robul Tău, Stăpâne…” Pentru el, Hristos este mân-tuirea trimisă de Dumnezeu în lume, Hristos este Lumina tuturor popoarelor, Hristos este slava vechiului Israel, dar mai ales a noului Israel, poporul creştinilor. Simeon propovăduieşte şi despre pătimirea pe care o va avea Maica lui Dumnezeu la vremea Răstignirii Domnului, zicând: „Încă şi prin sufletul tău va trece sabie” (Luca 2, 35), adică atunci când Îl va vedea pe Iisus răstignit, sufletul ei va fi cuprins de o durere cumplită şi de o mare întristare, fiind străpuns ca şi cu o sabie. La întâmpinarea Domnului a fost de față și Prorocița Ana, fiica lui Fanuel, înaintată în vârstă, care ziua și noaptea stăruia în templu, în rugăciune și post. Ea a mulţumit lui Dumnezeu, văzându-L îmbrăcat în trup omenesc pe Mesia Cel așteptat, spre mântuirea lumii. Astfel, astăzi, prin glasul Dreptului Simeon şi prin smerita prezenţă a bătrânei Ana, alături de Hristos Prunc, se întâlnesc, în templu, Legea veche a literei, cu Legea cea nouă a Duhului Sfânt. Mântuitorul împlineşte porunca Legii vechi, în numele nostru al tuturor, ca să ne facă pe toţi liberi faţă de Legea veche, dar totodată ne cheamă să primim și Legea cea nouă, puterea de mântuire a credinţei în El, mai tare decât Legea veche, puterea de mântuire a tuturor popoarelor lumii. Această veste bună este darul cel mai de preţ al întâmpinării Domnului de astăzi, de  Dreptul Simeon la templu. Astfel, fiecare creștin este chemat să întâmpine pe Pruncul Iisus şi să-L primească, rostind ca și Simeon: „Ochii mei, Stăpâne, au văzut mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o înaintea feței tuturor popoarelor” (Luca 2, 29). Rugăciunea Dreptului Simeon nu vrea să spună numai că acela care a primit pe Iisus poate muri în pace, ci înseamnă şi că cel ce a primit pe Iisus şi puterea Lui de mântuire are cu sine puterea de a trăi şi viaţa de aici împăcat cu Dumnezeu, departe de robia păcatului şi liber de tirania celui rău.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
3 sâmbătă–  Sf. și Dreptul Simeon, primitorul de Dumnezeu
Sf. Prorociță Ana
Sf. și Dreptul Simeon, primitorul de Dumnezeu
Sf. și Dreptul Simeon, primitorul de Dumnezeu

Sfântul și Dreptul Simeon este unul dintre cei 70 de înţelepţi care au tradus din limba ebraică în limba greacă Vechiul Testament, la porunca regelui Ptolemeu al Egiptului. Când au ajuns cu tâlcuirea la capitolul al VII-lea, versetul 14 din cartea Prorocului Isaia, unde scrie „Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuil”, bătrânul Simeon s-a îndoit în inima sa, zicând că nu este cu putinţă ca o fecioară să nască neştiind de bărbat şi, luând cuţitul, a vrut să şteargă aceste cuvinte. În clipa aceea a fost însă oprit de îngerul Domnului care i-a spus: „Nu fi necredincios în cele scrise, a căror împlinire tu însuţi o vei vedea, pentru că nu vei vedea moartea până ce nu vei vedea pe Cel ce Se va naşte din Curata Fecioară, Hristos Domnul”. Aceasta a fost făgăduinţa despre care scrie Sfântul Evanghelist Luca: „Şi era făgăduit lui de la Duhul Sfânt să nu vadă moartea, până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului!” (Luca II, 26). Dând crezare cuvintelor îngereşti, Simeon a aşteptat venirea lui Hristos în lume. La 40 de zile după naştere, Pruncul Iisus a fost adus la templul din Ierusalim de Fecioara Maria şi Dreptul Iosif, după obiceiul Legii vechi. Atunci Sfântul Simeon, îndemnat de Duhul Sfânt, a luat în mâini pe Domnul şi a zis: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta“. El a prorocit despre patima lui Hristos şi despre răstignirea Lui, spunând că va trece prin sufletul Născătoarei de Dumnezeu sabia mâhnirii şi a necazului, când va vedea pe Fiul său răstignit pe Cruce. Deşi, Sfânta Evanghelie nu arată că a fost preot, unii Sfinţi Părinţi socotesc că dreptul Simeon a fost preot la templul din Ierusalim. Din lucrarea lui la „Întâmpinarea Domnului”, (Luca II, 23-27) reiese în chip neîndoielnic că dreptul Simeon a împlinit slujba de preot. Tradiţia spune că dreptul Simeon a murit la vârsta de 360 de ani. Sfintele sale moaşte au fost aduse în Constanti-nopol în vremea împăratului Justin cel Mic (565-578) şi aşezate în Biserica Halcopratiei.

Sfânta Prorociță Ana era fata lui Fanuil din neamul lui Asir. După ce a locuit cu bărbatul ei şapte ani, acesta a trecut la cele veşnice, iar ea a rămas la Templu toată viaţa, stăruind în post şi rugăciune, slujind lui Dumnezeu ziua şi noaptea. Ţinând acest mod de viaţă în chip neobosit, ea s-a învrednicit a vedea pe Domnul când a fost dus la Templu, la patruzeci de zile de la naşterea Sa în trup, de Preasfânta Lui Maică şi de Dreptul Iosif.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
4 duminică–  Duminica a 15-a după Rusalii (Cea mai mare poruncă din Lege)
Sf. Cuv. Isidor Pelusiotul
Sf. Sfințit Mc. Avramie
Duminica a 15-a după Rusalii (Cea mai mare poruncă din Lege)
Duminica a 15-a după Rusalii (Cea mai mare poruncă din Lege)

Sfânta Evanghelie din Duminica a 15-a după Rusalii este Evanghelia poruncii celei mai mari, şi anume porunca iubirii. Ceea ce reţinem noi în mod deosebit din Evanghelia de astăzi este marea datorie sau necesitate de a împlini în viaţa noastră poruncile iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. În aceste două porunci se concentrează tot ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi. Toate celelalte porunci sunt căi diferite care ne conduc către aceste două mari porunci ale iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Totuşi, modul în care Mântuitorul Iisus Hristos formulează porunca iubirii faţă de Dumnezeu se deosebeşte de modul în care El formulează porunca iubirii faţă de aproapele. De ce iubirea faţă de Dumnezeu este cerută ca iubire prioritară şi complet dăruitoare de sine: cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul? Pentru că iubirea faţă de Dumnezeu este izvorul iubirii sfinte şi al vieţii adevărate a omului care caută mântuirea sau viaţa veşnică. Sfântul Maxim Mărturisitorul, în scrierea sa numită "Capetele (sau capitole) despre dragoste", chiar în primul dintre acestea, spune în esenţă că: Iubirea este acea stare a sufletului care preferă pe Dumnezeu oricărei făpturi din lumea aceasta. De ce oare ne cere Evanghelia să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul? Pentru două motive majore. În primul rând, acea putere sau energie a inimii care nu-L iubeşte pe Dumnezeu rămâne nesfinţită, adică devine izvor de simţire egoistă, pătimaşă; acea putere a sufletului care nu-L iubeşte pe Dumnezeu cu toată voinţa rămâne nesfinţită, adică devine voinţă spre săvârşirea răului; iar acea putere a cugetului nostru sau a minţii noastre, care nu se dăruieşte în întregime lui Dumnezeu, rămâne minte nesfinţită, care naşte gânduri rele. Iată de ce Mântuitorul Hristos ne spune că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima noastră (cu toată afecţiunea noastră), cu tot sufletul nostru (cu toată voinţa noastră), cu tot cugetul nostru (cu toată gândirea noastră). Când prin iubire totală ne dăruim lui Dumnezeu în întregime, când nimic din lumea aceasta nu este mai de preţ sau mai iubit decât El, atunci ne sfinţim în întregime inima, sufletul şi cugetul, adică afecţiunea, voinţa şi gândirea. Al doilea motiv pentru care Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul este acesta: ceea ce iubim ca fiind pentru noi realitatea cea mai preţuită sau valoare absolută, aceea devine pragul sau limita înălţării şi libertăţii noastre. Prin urmare, sufletul omului fiind creat după chipul lui Dumnezeu, Cel nelimitat şi veşnic, trebuie să-L iubească pe Dumnezeu Cel ce este mai presus de lumea creată, de spaţiu şi timp, pentru a fi cu adevărat liber faţă de limitele impuse de spaţiu şi timp, dar şi de nestatornicia şi stricăciunea făpturilor limitate şi trecătoare. Dacă omul iubeşte cu toată inima sa, cu tot sufletul său, cu tot cugetul său, realităţi mărginite şi trecătoare, schimbătoare şi coruptibile, sufletul lui se opreşte la aceste realităţi şi pierde libertatea sau dorinţa vie de a căuta şi de a primi viaţa şi iubirea veşnică a lui Dumnezeu. Însă dacă omul iubeşte pe Dumnezeu Cel nemărginit şi veşnic, atunci inima, sufletul şi cugetul său se deschid spre infinitatea şi eternitatea iubirii lui Dumnezeu, spre bucuria nemărginită şi veşnică pe care Dumnezeu o dăruieşte celor ce-L iubesc pe El. Deci, numai pe Dumnezeu trebuie să-L iubim ca fiind suprema realitate şi valoare, deoarece numai El este Creatorul şi Mântuitorul lumii, dătătorul şi împlinirea a toată existenţa creată. Cât priveşte porunca iubirii faţă de aproapele, aceasta este formulată de Mântuitorul Iisus Hristos în Evanghelia după Matei, astfel: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Mt. 22, 39), adică să ai grijă de viaţa lui cum ai grijă de viaţa ta, să te interesezi de mântuirea lui cum te interesezi de mântuirea ta. Însă, spre sfârşitul activităţii Sale mântuitoare pe pământ, Hristos Domnul, potrivit Evangheliei după Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, zice: "Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul" (In. 13, 34). Vedem aici că Mântuitorul Hristos a dat o măsură nouă iubirii faţă de aproapele decât iubirea faţă de noi înşine, şi anume: "precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul" (In. 13, 34), adică să-l iubim pe aproapele nostru precum îl iubeşte Hristos. Însă noi nu putem iubi pe aproapele nostru aşa cum îl iubeşte Hristos, decât dacă primim iubire din iubirea lui Hristos. Cu alte cuvinte, ceea ce ne cere Mântuitorul Iisus Hristos nu putem împlini decât cu ajutorul Lui. De altfel, El Însuşi ne spune aceasta zicând: "Fără Mine nu puteţi face nimic" (In. 15, 5), adică nimic bun. Deci, Evanghelia Duminicii a 15-a după Rusalii ne îndeamnă să iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştri intensificând rugăciunea, citirea Sfintelor Scripturi, participarea la slujbele Bisericii, săvârşirea faptelor de milostenie sufletească şi trupească, adică să arătăm milostenie cu vorba bună şi cu fapta bună celor ce au nevoie de ajutorul nostru.

Sf. Cuv. Isidor Pelusiotul
Sf. Cuv. Isidor Pelusiotul

Sfântul Cuvios Isidor Pelusiotul s-a născut în anul 360 în Alexandria Egiptului, din părinţi creştini, rude apropiate cu Arhiepiscopul Trofil al Alexandriei (383-412) şi cu Sfântul Chiril (412-444), urmaşul acestuia. Având o situaţie financiară bună, părinţii l-au trimis pe tânărul Isidor la şcolile de filozofie şi teologie din Antiohia, tocmai când păstorea acolo ca preot Sfântul Ioan Gură de Aur. Isidor i-a fost ucenic şi l-a avut ca pildă de trăire duhovnicească. Reîntors în Egipt, ar fi putut să aibă o slujbă deosebită, însă Isidor a renunţat la moştenirea primită de la părinţi şi a intrat în Mănăstirea Pilusiu din partea de răsărit a deltei Nilului, nu departe de oraşul cu acelaşi nume. De aceea şi Cuviosul Isidor este numit „pelusiotul”. Cuvântul grecesc „pilos” înseamnă mlaştină sau noroi şi cum mănăstirea era poziţionată în delta fluviului Nil, într-o regiune mlăştinoasă, i s-a zis „Pilusiu”, adică mănăstirea din mlaştini. În acea mănăstire şi-a petrecut Isidor tot restul vieţii, sporind în rugăciune şi credinţă faţă de Dumnezeu. Acolo s-a învrednicit de treapta preoţiei, ajungând şi stareţ. Împăratul Teodosie al II-lea (408-450) îl cinstea în mod deosebit pe Cuviosul Isidor. Acesta îl sfătuieşte pe împărat să convoa-ce Sinodul al III-lea Ecumenic la Efes, în anul 431, pentru apărarea dreptei credinţe creştine împotriva ereziei nestoriene. De la Cuviosul Isidor au rămas 2090 de epistole pline de înţelepciune, sfaturi duhovniceşti şi ştiinţă teologică. Astfel, a povăţuit Cuviosul Isidor pe toţi până la adânci bătrâneţi, când s-a mutat cu pace la Domnul, în anul 436.

Sf. Sfințit Mc. Avramie
Sf. Sfințit Mc. Avramie

Sfântul Sfinţit Mucenic Avramie a trăit în secolul al IV-lea, fiind episcop în localitatea Arbela din Persia. A fost prins de mai marele preoţilor păgâni şi obligat să se închine soarelui. Refuzând acest lucru, Episcopul Avramie a fost supus la multe chinuri şi dus în localitatea Telman, unde a primit moarte mucenicească prin sabie, în anul 353.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
5 luni–  Sf. Mc. Agata și Teodula
Sf. Mc. Agata
Sf. Mc. Agata

Sfânta Agata s-a născut în cetatea Panorm (astăzi Palermo) din Sicilia. Fiind fecioară de neam ales şi bogată de averi pământeşti, era strălucită şi cu frumuseţea trupului, iar dragostea pentru Hristos era podoaba sufletului ei. În acea vreme, împărăţind păgânul Deciu (249-251), iar Cvintilian fiind pus dregător al Siciliei, a ieşit păgânească poruncă pentru prigonirea şi uciderea creştinilor. Şi dregătorul, auzind de această fecioară că este creştină, cuprins de gânduri necurate, a poruncit să fie adusă la judecata lui, în cetatea Catania. Iar ea, pe drum, între ostaşi, nu înceta a-L ruga pe Hristos să o întărească să-şi mărturisească fără temere credinţa. Deci, intrând în Catania, a poruncit dregătorul să o ducă în casa unei femei necredincioase, anume Afrodisia, ca să o despartă de credinţa în Hristos şi să o întoarcă spre dragostea lumească. Dar ea, ţinându-se tare în credinţă, dorea să moară mai bine de moarte mucenicească, decât să se lepede de Hristos. Drept aceea, a fost dusă înaintea lui Cvintilian şi, mărturisind ea pe Hristos, dregătorul a poruncit, după multe chinuri, să i se taie amândoi sânii. Dar a vindecat-o noaptea Dumnezeu în închisoare prin arătarea Sfântului Apostol Petru. Deci, au scos-o iarăşi la judecată şi, rămânând statornică în credinţă, au târât-o pe cioburi ascuţite şi au ars-o cu cărbuni aprinşi. După acestea, aruncată fiind în temniţă, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, la cinci februarie în anul 251. Creştinii i-au îngropat trupul cu mare cinste, iar la prohodirea ei un înger în chip de tânăr a pus în racla sfintei o tăbliţă de piatră, apoi s-a făcut nevăzut. Pe tăbliţă scria: „Minte cuvioasă, cinste de la Dumnezeu şi izbăvire patriei”. Multe minuni s-au făcut apoi prin cinstitele ei moaşte. În secolul al XI-lea au fost mutate la Constantinopol, de unde au fost readuse în Sicilia de către cruciaţi, în anul 1204. Capul sfintei se păstrează astăzi la Mănăstirea Sfântul Pavel din Muntele Athos, iar celelalte părţi în Catania (Italia), unde până astăzi ziua de cinci februarie este sărbătorită în chip strălucit.


Sfânta Muceniță Teodula a pătimit în anul 304, în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor declanșate de împărații Dioclețian și Maximian, în orașul Anazarvei din Cilicia (Asia Mică), din porunca lui Pelaghie, un slujitor împărătesc. Acesta urmărea creștinii și îi obliga să jertfească idolilor. Sfânta Teodula a mărturisit pe Mântuitorul Iisus Hristos cu bărbăție. A fost supusă la multe suplicii. Cum judecătorul insista ca Teodula să jertfească zeilor, sfânta a întrebat: „Unde sunt zeii tăi?” Dusă în templul lui Adrian ca să le vadă chipul, Sfânta Teodula s-a rugat lui Dumnezeu și suflând asupra idolului, a căzut în bucăți de pe locul unde era amplasat. Atunci, împăratul a poruncit lui Eladie, mai marele închisorilor, să meargă la fața locului în Anazarv și să cerceteze. Văzând că Sfânta Teodula rezista chinurilor la care era supusă, Eladie a luat-o în casa în care stătea, crezând că o va convinge prin vorbe bune. Consecința a fost că Eladie și Boitos, un călău, s-au creștinat și mărturisind pe Iisus Hristos au fost martirizați. În cele din urmă și Sfânta Muceniță Teodula a primit cununa muceniciei împreună cu alți creștini.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
6 marți–  Sf. Ier. Vucol, episcopul Smirnei, și Fotie, patriarhul Constantinopolului
Sf. Cuv. Varsanufie cel Mare și Ioan din Gaza
Sf. Ier. Vucol, episcopul Smirnei
Sf. Ier. Vucol, episcopul Smirnei

Sfântul Ierarh Vucol a fost sfinţit episcop al oraşului Smirna (Asia Mică) de către Sfântul Ioan Evanghelistul. Înainte de trecerea la cele veşnice, Episcopul Vucol şi-a încredinţat eparhia vrednicului său urmaş Policarp. Ca episcop, Vucol a apărat învăţătura apostolică împotriva ereziei lui Marcian.

Sf. Ier. Fotie, patriarhul Constantinopolului
Sf. Ier. Fotie, patriarhul Constantinopolului

Sfântul Ierarh Fotie s-a născut în această cetate, Constantinopol, în anul 810, din părinţii dreptcredincioşi, Irina şi Serghie, fratele Sfintei Împărătese Teodora şi rudă cu Sfântul Patriarh Tarasie. Fotie a studiat ştiinţele profane, dar şi Sfintele Scripturi, scrierile Sfinţilor Părinţi şi canoanele Bisericii. Patriarhul a fost întronizat la Praznicul Naşterii Domnului din anul 858. Pentru că a mustrat păcatele împăraţilor, a fost izgonit din scaun, dar readus apoi cu cinste. A scris cărţi cu caracter învăţătoresc, juridic şi literar. Sfântul Fotie a pus început încreştinării popoarelor slave în credinţa ortodoxă a Răsăritului. S-a mutat la Domnul în anul 897.

Sf. Cuv. Varsanufie cel Mare și Ioan din Gaza
Sf. Cuv. Varsanufie cel Mare și Ioan din Gaza

Sfântul Cuvios Varsanufie cel Mare a trăit în secolul al VI-lea, în timpul domniei împăratului Iustinian I (483-565). A dus o viaţă ascetică în Mănăstirea Avvei Seridus (Serid sau Serida) din Palestina, lângă oraşul Gaza. A învăţat pe toţi cei care veneau la el că nu trebuie făcut nimic fără a-l întreba mai înainte pe părintele nostru duhovnicesc. Despre Cuviosul Varsanufie se spunea că era unul din acei puţini pentru care ţinea Dumnezeu lumea în timpul său, fiind supranumit "Marele Bătrân". L-a avut discipol pe Sfântul Ioan Profetul. A trecut la Domnul în anul 540, în chip minuna


Sfântul Cuvios Ioan din Gaza sau Ioan Profetul a fost discipol al Sfântului Varsanufie și l-a imitat pe învăţătorul său în virtute, viaţă ascetică şi folosirea tăcerii. Datorită darului înaintevederii cu care era învrednicit, sfântul era numit "profetul". Există manuscrise cu date despre viaţa, faptele şi darurile cu care erau înzestraţi Sfinţii Varsanufie şi Ioan, care au fost traduse pe vremea Sfântului Paisie Velicicovschi (prăznuit la 15 noiembrie) în limbile română şi slavonă.  Manuscrisele au fost traduse în limba rusă şi publicate în secolul al XIX-lea de părinţii Mănăstirii Theotokos - Optina. O sută din "scrisorile" acestea de răspuns la problemele monahilor din comunitatea sa se găsesc în volumul 11 din Filocalia românească, în traducerea Părintelui Dumitru Stăniloae. Învăţăturile Sfinţilor Varsanufie şi Ioan arată desluşit perfecţiunea lor duhovnicească şi dragostea pentru oameni, dar conţin prea puţine elemente despre viaţa lor. După ce a petrecut timp îndelungat în izolare, până la moartea Sfântului Ioan Profetul şi după aceasta, Sfântul Varsanufie s-a dedicat celor din jur, povăţuindu-i pe calea mântuirii, după cum mărturiseşte Avva Dorotei (prăznuit la 5 iunie). Sfântul Varsanufie răspundea celor ce întrebau prin Sfântul Ioan, uneori cerându-i lui să dea răspunsuri. Alteori îl ajuta Avva Seridus (prăznuit la 13 August), care-şi nota răspunsurile sfântului. În răspunsurile celor doi sfinţi, care erau îndrumători de viaţă spirituală nu numai pentru contemporani, ci şi pentru generaţiile următoare, se vede foarte clar înduhovnicirea lor crescândă, "din putere în putere". Nu ştim când a ajuns Sfântul Varsanufie la mănăstirea Avvei Serid (Seridus) şi nici nu ştim nimic despre casa şi familia Sfântului Ioan Profetul. Ascultând poveţele Sfântului Varsanufie, Ioan a atins culmile perfecţiunii, asemănându-i-se întru totul mentorului său. Din smerenie, Ioan îi îndruma spre Avva Varsanufie pe cei care veneau să ceară cuvinte de folos de la el. Sfântul Ioan a prevăzut şi a prorocit o mulţime de lucruri, până şi data morţii sale, la o săptămână de la moartea Avvei Seridus. Avva Elian, tânărul egumen al acestei mănăstiri, l-a implorat pe Ioan să rămână cu el încă două săptămâni ca să-l înveţe cum să conducă mănăstirea. Sfântul Ioan i-a îndeplinit rugămintea şi s-a stins din viaţă două săptămâni mai târziu. Sfântul Varsanufie cel Mare a trăit mai mult decât discipolul şi prietenul său, dar a îmbrăţişat tăcerea, refuzând să mai dea răspunsuri oamenilor. Aceşti doi sfinţi au lăsat moştenire cartea mântuitoare de suflete numită Îndreptar de viață spirituală: răspunsuri la întrebările discipolilor, de către Sfinţii Monahi Varsanufie şi Ioan, care a fost foarte cunoscută printre sfinţii, asceţii şi scriitorii generaţiilor următoare.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
7 miercuri–  Sf. Ier. Partenie, episcopul Lampsacului
Sf. Cuv. Luca din Elada
Sf. Ier. Partenie, episcopul Lampsacului
Sf. Ier. Partenie, episcopul Lampsacului

Sfântul Partenie a fost fiul lui Hristofor, diaconul bisericii din Melitopole, Misia (Asia Mică). Se ocupa încă de când era tânăr cu pescuitul, iar pentru viața sa curată, Dumnezeu l-a învrednicit chiar de la vârsta de 18 ani cu darul săvârșirii minunilor. Fericitul Partenie a fost hirotonit preot de episcopul Filip din Melitopole, iar Ahile, mitropolitul Cizicului, încredințându-se de curăția vieții sale și de darul facerii de minuni, l-a sfințit episcop al orașului Lampsac (vechea Pitiusa din Misia, Asia Mică). A săvârșit multe minuni și vindecări, a înviat din morți pe Eutihian care fusese omorât, prin uneltirea diavolului, de carul său cu boi și a adus pe mulți păgâni la credința în Iisus Hristos. Sfântul Partenie a trecut la cele veșnice în anul 318 și a fost înmormântat în Lampsac în biserica zidită de el.

Sf. Cuv. Luca din Elada
Sf. Cuv. Luca din Elada

Sfântul Luca s-a născut în satul Castoria din Focida - Grecia. Părinții săi, Ștefan și Eufrosina, erau din insula Egina (golful Saronic), Cuviosul Luca stând o perioadă într-una din mănăstirile Tesaliei. Mai târziu s-a călugărit și s-a retras într-o sihăstrie din muntele Ioaniptra, unde se afla o biserică închinată Sfinților Cosma și Damian. Sporind în viața duhovnicească, Luca a fost învrednicit cu darul tămăduirii, al prorocirii și al înainte-vederii. Din cauza năvălirii agarenilor, Cuviosul Luca s-a retras în insula Ampia și apoi într-un loc numit Sotirie, unde împreună cu alți călugări a înființat o mănăstire. Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Luca să-și cunoască mai dinainte sfârșitul. Cu opt zile înainte de a muri, a chemat pe Cuviosul Grigorie preotul și a poruncit să-l îngroape chiar în chilie, zicând: „Să mă îngropi chiar în locul acesta în care mă aflu, că Dumnezeu vrea să-l preamărească întru slava numelui Său!”

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
8 joi–  Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat
Sf. Proroc Zaharia
Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat
Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat

Sfântul Teodor Stratilat a trăit pe vremea împăratului Liciniu (308-324), fiind cu neamul din cetatea Evhania (aproape de Evhaita, în Asia Mică). A fost în oaste stratilat, adică general, iar împăratul îi încredinţase cârmuirea cetăţii Heracleea, din ţinutul Pontului. Sfântul întrecea pe mulţi cu virtuţile sufletului, cu frumuseţea trupului şi cu puterea cuvântului şi mulţi căutau să-l aibă prieten. Până şi împăratul Liciniu dorea să-l întâlnească. Auzind, însă, că acest dregător al său nu numai că s-a îndepărtat de cinstirea zeilor, dar se ostenea şi cu propovăduirea credinţei în Hristos şi îndeamna pe toţi să se lepede de închinarea idolilor, împăratul a hotărât să-l cerceteze el însuşi şi, de nu se va întoarce, cu înfricoşătoare moarte să-l piardă. Astfel, împăratul a venit în Heracleea şi, la cererea Sfântului Teodor, i-a dat acestuia îngăduinţa să ia idolii de aur acasă la el, spre a-i cinsti după datină.

Dar, ducându-i acasă, Sfântul a sfărâmat idolii în bucăţi şi i-a împărţit săracilor. Iar după ce s-a făcut ziuă, un sutaş a spus împăratului că a văzut capul de aur al zeiţei Artemida - zeiţa care fusese dată în ajun Sfântului Teodor - şi că acum era purtat de un sărac. Acesta, fiind întrebat, a mărturisit că de la Teodor Stratilat l-a primit. Împăratul, auzind de o faptă ca aceasta, a rămas mut de mânie. Deci, poruncind slujitorilor, sfântul a fost prins şi adus înaintea sa. Atunci, mărturisind el că toate cele spuse de sutaş sunt adevărate, a fost osândit la chinuri grele. Şi a îndurat Sfântul Teodor, cu credinţă şi cu vitejie, toate chinurile; şi, pătimind, neîncetat propovăduia credinţa în Hristos. În cele din urmă a fost răstignit pe cruce, unde a pătimit o zi întreagă, încât păgânii credeau că va muri, dar noaptea un înger l-a tămăduit de răni şi l-a făcut întreg sănătos. Această minune a adus pe mulţi la credinţa creştină. Văzând împăratul că nu poate să-l întoarcă la zadarnica cinstire a idolilor, a poruncit să i se taie capul. Și s-a săvârşit Sfântul Teodor muceniceşte în ziua de opt februarie a anului 320. După o vreme, sfintele lui moaşte au fost mutate în cetatea de naştere, Evhania (în apropiere de Evhaita), care mai apoi s-a numit Teodoropole, în cinstea sfântului. Peste multă vreme, în anul 1260, cea mai mare parte din moaştele lui a fost dusă la Veneţia, unde se află şi astăzi. Aducerea cinstitelor sale moaşte din Heracleea în Evhania se prăznuieşte în fiecare an la opt iunie. La aceeaşi dată se pomeneşte şi minunea care s-a făcut cu icoana lui, despre care mărturisesc Sfântul Anastasie Sinaitul şi Sfântul Ioan Damaschin. Astfel, aproape de cetatea Damascului era un loc numit Carsat, unde era o biserică a Sfântului Mare Mucenic Teodor Stratilat. Acest loc l-au luat turcii în stăpânire. Ei au adus în ea dobitoacele, femeile şi copiii lor. Şi era acolo, zugrăvit pe perete, chipul Sfântului Mare Mucenic Teodor. Într-o zi, şezând mulţi necredincioşi în biserica aceea şi vorbind între ei, unul a luat un arc şi o săgeată şi, încordându-l, a tras în icoană. Şi s-a înfipt săgeata în umărul drept al Sfântului şi îndată a curs sânge din icoană, ca dintr-un om viu. Văzând acea minune, turcii s-au mirat, însă n-au ieşit din biserică, ci au locuit în ea mai departe. Şi erau acolo douăzeci de turci cu femeile şi copiii lor, şi, în puţine zile, toţi au murit ca loviţi de o amară boală. Iar cei ce locuiau în afara bisericii, în aceeaşi vreme, au rămas întregi şi sănătoşi. Şi spune Cuviosul Anastasie Sinaitul despre icoana aceea, pe care a văzut-o, că erau pe ea urme de sânge, care cursese din rană. Această minune a fost spre înfricoşarea necredincioşilor, iar nouă, credincioşilor, spre învăţătură, ca să ştim că datori suntem a cinsti sfintele icoane, pentru că cinstirea lor se înalţă către cel înfăţişat pe ele şi prin ele ni se dă şi lucrează în noi harul cel minunat al Dumnezeului nostru. La noi în ţară se găsesc părţi din moaştele Sfântului Teodor Stratilat la Catedrala arhiepiscopală din Râmnicu Vâlcea, precum şi în Bucureşti, la Mănăstirea Stavropoleos, la biserica Sfânta Vineri - Drumul Taberei, precum şi în alte sfinte lăcaşuri.

Sf. Proroc Zaharia
Sf. Proroc Zaharia

Sfântul Proroc Zaharia († 520 î. Hr.) s-a născut în Haldeea, în timpul robiei babilonice. Zaharia se tâlcuiește pomenire a lui Dumnezeu. El era din neamul lui Israil și din seminția lui Levi, fiu al lui Va-rahie și s-a născut în Galaad. Misiunea lui profetică a început în al doilea an al domniei lui Darius I al lui Histaspe, regele perșilor (521-485), adică pe la anul 520 î. Hr., după întoarcerea evreilor din robie.

A venit din pământul haldeilor, fiind bătrân, și, când se afla acolo, a prorocit multe poporului israe-litean și a făcut multe semne, spre dovadă. A zis lui Iosedec că va naște un fiu și că va fi preot al Domnului în Ierusalim. El a binecuvântat și pe Salatiil, pentru fiul său, zicându-i: Vei naște fiu și-i vei da numele Zorobabel. În vremea lui Chir, împăratul perșilor, i-a dat semn despre Cris, împăratul lidenilor. El a îndemnat poporul să înceapă lucrările pentru refacerea templului. Cartea prorocului Zaharia are 14 capitole. Ea cuprinde tot felul de încurajări de viitor pentru Ierusalim și pentru poporul iudeu. A prorocit încă și despre prădarea Ierusalimului, despre sfârșitul lui și despre începutul și sfârșitul neamurilor. Apoi despre surparea templului, până în sfârșit și despre încetarea prorocilor, a preoților iudei, a sâmbetelor și pentru îndoita judecată.În sfârșit, mai prorocind și multe altele, a adormit în pace, la adânci bătrâneți. Glasul proorocului Zaharia vestește printre veacuri împlinirea legii morale.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
9 vineri–  Odovania praznicului Întâmpinării Domnului
Sf. Mc. Nichifor

Astăzi s-a încheiat perioada de prăznuire a sărbătorii Întâmpinării Domnului. La fel ca celelalte sărbători mari, praznicul Întâmpinării Domnului are o perioadă de înainte-prăznuire și o perioadă de continuare sau prelungire a serbării, numită după-prăznuire. Prima zi a înainte-serbării se numește începutul sărbătoririi, iar ultima zi a după-serbării se numește, cu un termen slavon, odovania, adică sfârșitul, dezlegarea sau încheierea perioadei de prăznuire. Cu sărbătoarea Întâmpinării Domnului s-a încheiat ciclul liturgic al Nașterii, Tăierii-împrejur, Botezului și Întâmpinării Domnului.

Sf. Mc. Nichifor
Sf. Mc. Nichifor

Sfântul Mucenic Nichifor (†260) era din Antiohia cea mare a Siriei şi avea un prieten foarte bun, pe preotul Saprichie. Prietenia dintre ei era aşa de mare, încât mulţi îi socoteau pe ei că sunt fraţi de o mamă. Însă, din invidie, oamenii din jurul celor doi prieteni au creat între ei atâta vrajbă şi ceartă, încât se ocoleau unul pe celălalt. După mult timp, în vrajbă şi ură fiind ei, trecând mânia cea dintâi, pe Sfântul Nichifor l-a cuprins părerea de rău şi, mărturisindu-şi vina, i-a rugat pe prieteni ca, mergând la preotul Saprichie, să-l roage pe el să-l ierte pe cel ce se pocăieşte şi să facă pace. Însă Saprichie, încă mânios fiind, alunga cu vorbe aspre pe cei ce mijloceau. Şi iarăşi a trimis fericitul Nichifor pe alţi prieteni, cu rugăminte de împăcare, dar preotul nici nu voia să-i asculte, uitând de cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos Care a zis: Iertaţi şi veţi fi iertaţi (Luca 6, 37). Saprichie avea inima atât de învârtoşată încât nici faptul că Nichifor şi-a cerut iertare în genunchi nu l-a înduplecat. În vremea aceea s-a pornit în Antiohia, fără de veste, prigoană mare împotriva creştinilor. Şi a fost prins Saprichie şi dus înaintea dregătorului cetăţii, care l-a silit să aducă jertfe zeilor. Însă preotul l-a mărturisit cu îndrăzneală pe Hristos, Ziditorul cerului şi al pământului. Pentru aceasta a fost supus la multe chinuri, dar pe toate le-a răbdat cu bărbăţie. În timp ce îl duceau să-i taie capul, a venit şi Nichifor înaintea lui, cerându-i iertare. Dar, orbit de ură împotriva lui Nichifor, n-a voit să-l ierte. Pentru aceasta, Dumnezeu i-a luat harul Său şi îndată preotul, posedat de diavolul, s-a lepădat de Hristos-Domnul şi s-a închinat idolilor. Atunci, Sfântul Nichifor a strigat cu glas mare: „Eu sunt creştin, eu cred în Domnul nostru Iisus Hristos, deci, în locul lui Saprichie, pe mine tăiaţi-mă!” Astfel, din porunca dregătorului, Sfântul Nichifor a primit la nouă februarie, anul 260, moar­te mucenicească, în locul ticălosului Saprichie. 

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
10 sâmbătă–  Sf. Sfințit Mc. Haralambie
Sf. Mc. Valentina
Sf. Sfințit Mc. Haralambie
Sf. Sfințit Mc. Haralambie

Sfântul Mucenic Haralambie a trăit în vremea împărăţiei lui Septimiu Sever (193-211) şi s-a făcut vestit cu puterea credinţei sale şi cu râvna în propovăduirea lui Hristos. El era preot al creştinilor din Magnezia, în Asia Mică. În acea vreme era mai-mare al cetăţii păgânul dregător Luchian. Nesuferind acesta cuvintele şi râvna propovăduirii bătrânului preot Haralambie, care avea atunci vârsta de 113 ani, a poruncit ostaşilor să fie prins. Fiind dus la judecată înaintea lui Luchian, sfântul a mărturisit fără frică pe Hristos; drept aceea, dregătorul a poruncit să fie dezbrăcat de hainele sale şi, după ce i-au jupuit tot trupul cu unghii de fier, i-au tăiat fâşii de piele de pe trup. Iar Sfântul Haralambie, grav rănit, a zis: „Mulţumesc vouă, fraţilor, că, strujind trupul meu cel vechi şi bătrân, m-aţi înnoit, îmbrăcându-mi sufletul cu haina cea nouă a suferinţelor pentru Hristos”. Văzând cei de faţă răbdarea mucenicului în atâtea chinuri şi neîncetatele lui rugăciuni pentru toţi, mulţi dintre ei, bărbaţi şi femei, s-au lepădat de idoli şi au crezut în Hristos; iar dregătorul, cercetându-i şi chinuindu-i fără milă pe aceştia, a poruncit să li se taie capetele. Apoi, sfântul a fost legat şi dus la Antiohia, înaintea împăratului. Și acolo a îndurat felurite chinuri şi a făcut multe minuni. Atunci, însăşi fata împăratului, Galini, auzind de tăria de suflet cu care Sfântul Haralambie a răbdat cele mai grele chinuri, a crezut în Hristos şi s-a botezat. După atâtea cumplite chinuri pe care a trebuit să le îndure, Sfântul Ha-ralambie a fost osândit la moarte prin sabie. Însă mai înainte de a fi dus să i se taie capul, s-a mutat la Domnul, la zece februarie, anul 202.

Sf. Mc. Valentina
Sf. Mc. Valentina

Erau două fecioare, Valentina din Cezareea și Enata din ținutul Gaza. Când ighemonul Firmilian sta la judecată, a fost adusă viteaza fecioară Enata care, fiind întrebată dacă se leapădă de Hristos și mărturisind ea că Hristos este Dumnezeu, a fost chinuită cumplit. Atunci cinstita Valentina, fecioară fiind și ea, și nesuferind să vadă neomenia și cruzimea celor săvârșite, s-a umplut de îndrăzneală, și când i s-a poruncit ca să aducă jertfă idolilor, căci acolo lângă scaunul de judecată se găsea un jertfelnic, ea l-a izbit cu picioarele și l-a surpat împreună cu focul ce era pe el. Atunci tiranul mânuindu-se, a chinuit-o cumplit și pe ea. Și încetând a le mai chinui, a hotărât să fie arse în foc. După aceasta a fost adus la pătimire Sfântul Pavel. Și după ce a suferit mai multe chinuri și s-a arătat mai presus de patimi, cu harul lui Hristos, a fost osândit la moarte de sabie. Iar el, mulțumind lui Dumnezeu și rugându-se pentru cei de o credință cu el, a primit tăierea cinstitului său cap, dându-și duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
11 duminică–  Duminica a 16-a după Rusalii (Pilda talanților)
Sf. Sfințit Mc. Vlasie, episcopul Sevastiei
Sf. Teodora împărăteasa
Duminica a 16-a după Rusalii <i>(Pilda talanților)</i>
Duminica a 16-a după Rusalii (Pilda talanților)

Fragmentul evanghelic (Matei 25, 14-30) rânduit a se citi în Duminica a 16-a ­după Rusalii constituie una dintre cele mai profunde și mai complexe pagini biblice. Textul vorbește despre începutul deplin al Împărăției lui Dumnezeu de la capătul istoriei, despre momentul Judecății din Urmă și despre moștenirea Vieții veșnice. Evanghelistul Luca (19, 11) precizează că pilda talanților reprezintă răspunsul Mântuitorului adresat celor care „credeau că Împărăția lui Dumnezeu se va arăta îndată”. Domnul lămurește că a Doua ­Venire va fi „după multă vreme” (Matei 25, 19) și că atunci ­„Stăpânul se va socoti cu slugile”, adică vor fi judecate libertatea și lucrarea fiecărei făpturi.

Așadar, chipul Împărăției este asemenea „unui om care, plecând departe, și-a chemat slujitorii săi” și le-a încredințat averea sa - unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, iar altuia unul, „fiecăruia după puterea sa” (Matei 25, 14-15). Cine este omul care a plecat și care și-a încredințat avuția slugilor? Tâlcuirile Sfinților Părinți oferă două interpretări. Prima spune că „Omul oarecare” este Dumnezeu Creatorul, Cel care a făcut lumea și făpturile raționale; Cel care în actul creației a împărțit fiecărei făpturi daruri, vocații, meniri, puteri aparte, prin care să se realizeze pe sine și rostul lumii. Slujitorii care au primit talanții sunt îngerii și oamenii - făpturi înțe­legătoare (adică libere, raționale și, deci, responsabile) - cărora le-a „încredințat” darurile vieții (darul de a fi chip al Creatorului și libertatea de a deveni, prin lucrare, asemenea Lui. Spunând că a dat „fiecăruia după puterea sa”, Dumnezeu descoperă modul în care a creat pe oameni și pe îngeri: firea lor este sumă de daturi și daruri ale Stăpânului. Firea omenească a fost făcută părtașă la toate bunătățile dumnezeiești (Sfântul Grigorie de Nyssa) și prin aceasta este o icoană în care Dumnezeu și-a făcut autoportretul (Sfântul Sofronie Saharov)! Prin fire, întreaga zidire este orientată structural către Dumnezeu! Precizarea că slujitorii au primit un număr diferit de talanți sugerează unicitatea și valoarea absolută a fiecărei persoane. A doua interpretare precizează că omul oarecare din pildă este un om de neam mare, iar Părinții tâlcuiesc că Acesta este Iisus Hristos Mântuitorul. El este de neam mare pentru că este mai mult decât un om, este Însuși Dumnezeu. Mântuitorul tâlcuiește că o sămânțăun talant  lucrat „aduce roadă și face unul o sută, altul șaizeci, altul treizeci” (Matei 13, 23). Deci, e cu putință ca acela cu un singur talant să rodească o sută, iar cel cu cinci talanți să rodească treizeci! La Dumnezeu nu este o prealegere ca soartă implacabilă. Pericopa evanghelică se finalizează cu o frântură din imaginea tainei veșniciei: celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce nu are se va lua și ceea ce i se pare că are (Matei 25, 29), adică, viața ca/în Împărăție va însemna dinamismul pur și nesfârșit de umplere a făpturii de prisosința vieții (Viața Sfintei Treimi în om și în înger, Dumnezeu totul în toate). Iar cel care va alege până la capăt să refuze talanții Stăpânului va auzi cea din urmă poruncă a lui Dumnezeu: Aruncați-l în întunericul cel mai din afară, adică izolați răul de viață. ­Întunericul cel mai din afară nu este ceva zidit de Dumnezeu, ci nonexistența pe care și-o construiește libertatea făpturii care alege veșnic ignorarea totală și deplină a harului dumnezeiesc, ura viscerală (scrâșnirea dinților) împotriva orișicărui talant al sfințeniei. Iată, așadar, la ce ne cheamă pericopa evanghelică de azi: posibilitatea și bucuria de a ne asuma talanții/înzestrările dumnezeiești ale firii, de a ne pune la lucru cu conștiința că doar înmulțirea talanților ne situează în spațiul vieții autentice și depline.

Sf. Sfințit Mc. Vlasie, episcopul Sevastiei
Sf. Sfințit Mc. Vlasie, episcopul Sevastiei

Sfântul Mucenic Vlasie a trăit la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea. A fost învrednicit de Dumnezeu să fie episcop al Sevastiei (Armenia). Pentru viaţa sa curată a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni, vindecând mulţi bolnavi. A fost prigonit atât în timpul lui Diocleţian (284-305), cât şi în vremea lui Liciniu (307-323). Marele mucenic Eustaţie i-a încredinţat testamentul când era cu el în temniţă. În timpul prigoanei lui Liciniu împotriva creştinilor, Sfântul Vlasie s-a ascuns într-o peşteră din muntele Argeus. Aici a fost prins şi adus în faţa dregătorului Agricolau.

În drumul spre închisoare şapte femei, care au fost alături de Sfântul Vlasie, au suferit moarte martirică. Sfântul nu a părăsit înaintea dregătorului credinţa în Iisus Hristos şi din porunca acestuia a fost chinuit cumplit, închis în temniţă, apoi eliberat şi ucis, împreună cu doi copii.

Sf. Teodora împărăteasa
Sf. Teodora împărăteasa

Sfânta Teodora, soţia împăratului bizantin Teofil (829-842), era din Peflagonia (Asia Mică). Se născuse într-o familie de funcţionari, oameni credincioşi, foarte legaţi de cinstirea icoanelor, iar sfânta a urmat modelul părinţilor ei. Împăratul Teofil a aflat că soţia lui se închina sfintelor icoane, dar Sfânta Teodora a reuşit să nu dezvăluie acest lucru. După ce împăratul a trecut la Domnul, în anul 842, sfânta a rămas regentă, deoarece urmaşul împăratului, Mihail al III-lea, nu avea decât trei sau patru ani. A păstrat la conducerea imperiului pe cei mai buni miniştri ai soţului ei, care erau oameni credincioşi şi îngrijoraţi de lupta nefolositoare împotriva icoanelor. Apoi, a întrunit un sinod care a hotărât restabilirea cultului icoanelor, urmat la 19 februarie 843 de o ceremonie măreaţă cu rugăciuni în Bisericile din Vlaherne şi Sfânta Sofia, dar şi cu procesiuni pe străzile Constantinopolului. Aceasta a fost numită sărbătoarea Ortodoxiei. Atunci au fost aduse în capitala imperiului şi moaştele Sfântului Teodor Studitul, fostul stareţ al Mănăstirii Studion şi ale Sfântului Nichifor, patriarhul Constantinopolului. În urma luptelor politice interne ale imperiului Sfânta Teodora a hotărât să se retragă la Mănăstirea Gastria, părăsind puterea cu nobleţe, după ce a depus în mâinile Senatului sumele de bani pe care buna ei administrare financiară le strânsese în tezaurul Statului.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
12 luni–  Sf. Ier. Meletie, arhiepiscopul Antiohiei
Sf. Mc. Hristea
Sf. Ier. Meletie, arhiepiscopul Antiohiei
Sf. Ier. Meletie, arhiepiscopul Antiohiei

Sfântul Meletie, arhiepiscopul Antiohiei (310-381) s-a născut în Armenia Mare din părinţi creştini. Pentru viaţa lui îmbunătăţită, pentru blândeţea şi smerenia sa era iubit de toţi. A fost ales episcop al cetăţii Sevastia, apoi în Veria Siriei şi, după ceva vreme, arhiepiscop al Antiohiei, în locul lui Eudoxie, care a devenit patriarh al Constantinopolului. Se povesteşte că, după ce a intrat în cetate, antiohienii l-au primit cu atâta evlavie, încât mulţi dintre ei îşi botezau copiii cu numele lui. Sfântul Meletie a fost alungat de eretici din scaunul episcopal, dar a fost rechemat în timpul împăratului Iulian Apostatul (361-363). După ce noul împărat a îmbrăţişat credinţa păgână, acesta l-a exilat pe Sfântul Meletie, care s-a întors în Antiohia, în timpul împăratului Iovian. Următorul împărat, Valens, l-a izgonit pe arhiepiscopul Meletie. Dar şi de data aceasta Sfântul Meletie s-a întors în Antiohia, în timpul împăratului Graţian (373-383). Sfântul Ierarh a fost contemporan cu Sfinții Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur. El l-a botezat pe Sfântul Ioan Gură de Aur, l-a hirotonit diacon pe Sfântul Vasile cel Mare, iar în cadrul celui de-al doilea Sinod Ecumenic, l-a rânduit pe Sfântul Grigorie Teologul în scaunul patriarhal din Constantinopol. Sinodul al II-lea Ecumenic (381) de la Constantinopol l-a ales preşedinte. Pentru că a fost nevoit să vorbească prin semne despre Sfânta Treime, atunci când un eretic i-a acoperit gura, Sfântul Ierarh Meletie este considerat ocrotitorul persoanelor cu deficiențe de auz. Sfântul a trecut la Domnul în timpul desfăşurării lucrărilor Sinodului, în 381. A fost îngropat în Biserica Sfinţilor din Constantinopol. După ceva timp moaştele sale au fost duse în Antiohia.

Sf. Mc. Hristea
Sf. Mc. Hristea

Sfântul Mucenic Hristea a fost grădinar și a trăit în Constantinopol. În anul 1748, mărturisind dreapta credință, a fost martirizat prin decapitare.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
13 marți–  Sf. Cuv. Martinian
Sf. Ap. Acvila și soția sa, Priscila
Sf. Ier. Evloghie, patriarhul Alexandriei
Sf. Cuv. Martinian
Sf. Cuv. Martinian

Cuviosul Martinian (+ începutul secolului V), s-a născut în vremea împăratului Constanţiu (337-361), în cetatea Cesareea Palestinei. A devenit sihastru la vârsta de 18 ani şi s-a aşezat într-o chilie pe muntele numit Locul Corabiei. După 25 de ani de viaţă pustnicească a primit darul tămăduirilor. Printre multe alte ispite, a fost ademenit de diavol, care a luat chipul unei femei. A biruit ispita, iar acea femeie s-a pocăit şi a intrat la Mănăstirea Sfintei Paulina din Betleem. După aceasta, a plecat pe o stâncă din mare, unde a locuit zece ani, fiind hrănit de un corăbier. A plecat de acolo, pentru că o fată scăpată dintr-un naufragiu a ajuns pe aceeaşi stâncă cu el. Cu ajutorul unor delfini, a ajuns la uscat şi s-a stabilit la Atena, unde a murit şi a fost îngropat cu mare cinste de episcopul locului.

Sf. Ap. Acvila și soția sa, Priscila
Sf. Ap. Acvila și soția sa, Priscila

Sfântul Acvila era de neam evreu, însă nu se știe dacă și soția sa, Priscila, era de același neam. Numele ei este roman, dar asta nu decide cu privire la originea ei, deoarece este foarte des întâlnit obiceiul ca evreii din Imperiu să adopte un nume roman. Familia a locuit în Roma, însă a fost expulzată de acolo, împreună cu toți evreii, în anul 49, din ordinul împăratului Claudiu. Motivelele edictului împărătesc le-au reprezentat, așa cum afirma scriitorul latin Suetonius, conflictele publice generate de evrei, din cauza unui anume lider, „Crestus”. Dacă aici Crestus se referă la Iisus Hristos, atunci tulburările raportate de Suetoniu puteau fi generate de opoziţia înverşunată a iudeilor faţă de stăruitoarea predicare a creştinilor. Așadar, expulzați din Roma, Acvila și Priscila au călătorit până la Corint, posibil în drum spre Pontul natal al lui Acvila, pe malul Mării Negre. La Corint s-au întâlnit cu Sfântul Pavel, aflat în cea de-a doua sa călătorie misionară. Acolo au muncit împreună, făcând corturi, lucru care, probabil, a dus și la convertirea celor doi. Un an și jumătate mai târziu, Priscila și Acvila l-au însoțit pe Sfântul Pavel de la Corint până la Efes, în drumul său spre Siria. Acolo s-au întâlnit cu Apolo, bărbat iscusit la cuvânt și bun cunoscător al Scripturii, dar totuși deficitar în unele puncte ale învățăturii creștine. Cei doi soți l-au luat la ei și l-au învățat cu de-amănuntul calea mân-tuirii lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 18, 24). Ei au fost cu Pavel în Efes în timpul șederii sale de doi ani în marele oraș asiatic, pentru că vom găsi saluturi de la ei în Epistola întâi către Corinteni, care a fost scrisă de la Efes, în acea perioadă (în jurul anului 56). Dar când Pavel a părăsit Efesul, tovărășia lor pare să se fi încheiat și aflăm următoarele date despre ei în Epistola către Romani, scrisă după aproape doi ani, în care Acvila și Priscila sunt salutați încă o dată, ca locuitori ai Romei.

Sf. Ier. Evloghie, patriarhul Alexandriei
Sf. Ier. Evloghie, patriarhul Alexandriei

Tot astăzi, Biserica face pomenirea Sfântului Ierarh Evloghie, Patriarhul Alexandriei.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
14 miercuri–  Sf. Cuv. Auxentie, Maron și Avraam
Sf. Cuv. Auxentie, Maron și Avraam
Sf. Cuv. Auxentie, Maron și Avraam

Sfântul Auxentie a trăit în secolul al V-lea, în timpul împăratului Teodosie cel Mic (403-450) şi a fost ostaş în garda acestuia. Într-o zi a schimbat haina strălucitoare a gărzii imperiale cu haina călugărească. La început a trăit într-o stâncă din muntele Oxia (la aproximativ 5 km de Constantinopol). Apoi, s-a statornicit în muntele Sinope de lângă Calcedon. Creştinii din satele învecinate au construit o chilie în vârful muntelui, de unde, printr-o fereastră mică, Auxenţiu îi povăţuia să facă fapte bune şi vindeca pe cei bolnavi. Muntele acesta poartă şi astăzi numele Sfântului Auxentie. În anul 451 a participat la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, condamnând ereziile lui Eutihie şi Nestorie. A trecut la Domnul în anul 470.


Cuviosul Maron (secolul V), îmbrățișând viața sub cerul liber, s-a stabilit pe vârful unui munte din Siria care era cinstit în chip deosebit de vechii elini și aflând acolo un templu al zeilor, zidit de aceia, l-a sfințit lui Dumnezeu și a locuit acolo, făcându-și un mic cort sub care numai arareori intra.

El a făcut multe mănăstiri, pe mulți prin nevoințe aducându-i la Dumnezeu. Prin rugăciune, cu darul lui Dumnezeu a vindecat boli, a alungat demoni și a oprit cutremure. După o scurtă boală, s-a mutat din viață cu pace la ceruri.


Cuviosul Avraam a trăit pe vremea lui Teodosie cel Mare şi era din cetatea Cirului. Și-a ostenit trupul cu multă priveghere şi stare de toată noaptea, încât a rămas mulţi ani imobilizat. S-a stabilit apoi lângă muntele Libanului, unde a fost persecutat de închinătorii la idoli care l-au îngropat în ţărână și au vrut să-l alunge din ținutul lor. Sfântul însă i-a covârșit prin bunătate, plătind dările pe care le datorau autorităților. Din asemenea pricină, făcându-se creştini, îndată au zidit şi biserică şi l-au silit pe el să le fie preot; iar cuviosul a rămas acolo trei ani şi bine povăţuindu-i pe ei către buna cinstire de Dumnezeu şi întărindu-i, iarăşi s-a întors la chilia sa, lăsându-le în locul său un alt preot. Cu acest fel de fapte bune şi plăcute lui Dumnezeu, cuviosul a ajuns episcop al Careei, o cetate în Palestina, plină de idoli. Ducându-se acolo, cu nenumărate osteneli şi cu de Dumnezeu insuflate învăţături, a întors pe locuitori la buna cinstire de Dumnezeu și în scurtă vreme i-a adus Domnului, prin faptă mai întâi învăţându-i. Iar împăratul Teodosie, încunoştiinţat de cele despre el, l-a chemat la Constantinopol, unde şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu după puțină vreme. 

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
15 joi–  Sf. Ap. Onisim
Sf. Mc. Maior
Sf. Ap. Onisim
Sf. Ap. Onisim

Sfântul Onisim († 109) a fost sluga romanului Filimon din oraşul Colosse din Frigia, Asia Mică. Filimon era prieten cu Sfântul Apostol Pavel, a devenit ulterior unul din cei 70 de apostoli, iar casa lui era folosită ca Biserică. Sfântul Onisim a dispărut de la Filimon cu câteva lucruri şi ajunge la Roma unde îl întâlneşte pe Sfântul Apostol Pavel. Aici, se pocăieşte, primeşte Sfântul Botez şi devine ucenicul Sfântului Apostol Pavel, doar cu învoirea lui Filimon care îl iartă. Sfântul Onisim a fost hirotonit episcop de către Sfântul Apostol Pavel. După sfârşitul acestuia prin sabie, în timpul împăratului Nero, îl aflăm pe Sfântul Onisim predicând în Spania, Portugalia, Patras şi apoi păstorind după Sfântul Ioan Evanghelistul ca episcop în Efes. În anul 109, în vremea împăratului Traian (98-117), bătrânul episcop Onisim a fost prins spre a fi judecat pentru credinţa în Iisus Hristos şi dus la Roma înaintea eparhului Tertul, care l-a trimis la Puteoli. În pofida chinurilor la care a fost supus, Sfântul Onisim nu a renunţat la credinţa în Hristos şi a fost ucis în acelaşi an din porunca lui Tertul.

Sf. Mc. Maior
Sf. Mc. Maior

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Mucenic Maior care, înfăţişându-se la judecată şi mărturisind pe Hristos Dumnezeul său, a fost bătut fără de milă şapte zile atât de cumplit, încât treizeci şi şase de ostaşi se schimbau bătându-l. Iar sângele din trupul său curgea ca un pârâu, încât a înroşit pământul de acolo, dându-şi sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
16 vineri–  Sf. Sfințiți Mc. Pamfil preotul
Sf. Sfințiți Mc. Valent diaconul
Sf. Ier. Flavian, arhiepiscopul Constantinopolului
Sf. Sfințiți Mc. Pamfil preotul
Sf. Sfințiți Mc. Pamfil preotul

Sfântul Mucenic Pamfil era originar din oraşul Berit (azi Beirut) și a fost un om învăţat care a studiat Sfânta Scriptură şi a împlinit virtuţile creştine în timpul vieţii sale. El a înfiinţat în Cezareea Palestinei o bibliotecă foarte importantă pentru vremea aceea, care avea peste 3000 de cărţi. Totodată, a întemeiat şi o şcoală publică pentru învăţarea Sfintelor Scripturi. Sfântul Pamfil şi-a împărţit averea la săraci şi a dus o viaţă ascetică. Şi-a apărat credinţa mărturisind pe Hristos în timpul persecuţiei împotriva creştinilor declanşate de împăratul Diocleţian, când sfântul a fost prins, torturat şi apoi ucis.

Sf. Sfințiți Mc. Valent diaconul
Sf. Sfințiți Mc. Valent diaconul

Sfântul Mucenic Valent a fost diacon şi cunoştea pe de rost Sfânta Scriptură. Slujea la Ierusalim în biserica în care a suferit moarte martirică, în timpul împăratului Diocleţian.

Sf. Ier. Flavian, arhiepiscopul Constantinopolului
Sf. Ier. Flavian, arhiepiscopul Constantinopolului

Sfântul Ierarh Flavian a fost Patriarh al Constantinopolului, după Sfântul Proclu. Sfântul a fost contemporan cu Sfântul Leon, Papa Romei şi a luptat contra ereziei lui Eutihie şi Dioscor. Nu a mai reuşit să se bucure de triumful Ortodoxiei de la Sinodul al Patrulea Ecumenic de la Calcedon, din anul 451, pentru că la sinodul de la Efes, din 431, a fost bătut, iar după trei zile a trecut la cele veșnice.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
17 sâmbătă–  Sf. Mare Mc. Teodor Tiron
Sf. Mariamna
Sf. împărați Marcianși Pulheria
Sf. Mare Mc. Teodor Tiron
Sf. Mare Mc. Teodor Tiron

Sfântul Teodor († 304) a trăit la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea. El s-a născut în Siria şi a fost ostaş de seamă în armata romană în legiunea Tironilor, formată din ostaşi tineri (de aici şi numele de Teodor Tiron ce-l poartă), sub conducerea generalului Vringa. La ceva timp după aşezarea în Amasia, legiunea a primit ordin ca toţi ostaşii să aducă jertfă zeiţei Cibela. Ritualul păgân era totodată și un mod prin care se verifica credinţa ostaşilor, împăraţii voind să cunoască în ce măsură pătrunsese creştinismul în rândurile armatei. La o mare sărbătoare a păgânismului, legiunea s-a îndreptat spre templul din mijlocul cetăţii. Sfântul Tiron a mărturisit că este creştin în faţa comandantului Vringa. Acesta l-a sfătuit să renunţe la credinţa în Hristos şi să jertfească idolilor. Pentru a lua o decizie, sfântului i s-a dat  un timp de gândire. În acea noapte Sfântul Teodor a incendiat templul zeiţei Cibele, însă a fost descoperit şi dus înaintea guvernatorului Puplie. A rămas statornic în credinţă şi de aceea a fost ars. După trecerea sa la Domnul a fost cinstit din ce în ce mai mult prin numeroasele minuni care au avut loc la mormântul lui şi prin bisericile construite în numele lui. Ilustra Evsevia, o credincioasă creştină din Evhaita, a cumpărat moaştele sfântului şi le-a dus în patria ei. În secolul al XII-lea, moaştele Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron au fost mutate din Evhaita la Brindisi, în Italia.

Sf. Mariamna
Sf. Mariamna

Sfânta Mariamna a fost sora Sfântului Apostol Filip. După Înălţarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Sfântul Filip, găsindu-se la Ierapole cu Vartolomeu şi Mariamna, sora lui, pentru că propovăduiau acolo cuvântul lui Hristos, a fost spânzurat. În timp ce se săvârşea, s-a rugat la Dumnezeu, şi antipatrul şi poporul ce era sub ascultarea lui au fost scufundaţi în pământ. Iar ceilalţi, temându-se, s-au rugat de Sfântul Vartolomeu şi de Sfânta Mariamna, care se găseau spânzuraţi, ca să nu fie scufundaţi. Atunci Sfântul Vartolomeu şi Mariamna s-au rugat Sfântului Filip şi nu i-a mai prăpădit, ci încă pe cei ce erau scufundaţi i-a scos afară. Iar pe antipatru şi pe Ehidna, femeia lui, i-au lăsat dedesubt. Atunci, Vartolomeu şi Mariamna au fost sloboziţi. Vartolomeu s-a dus în India, unde fiind răstignit şi-a dat sfârşitul; Mariamna, mergând la Licaonia, a propovăduit acolo cuvântul lui Hristos şi făcând pe mulţi să se boteze, s-a săvârşit în pace.

Sf. împărat Marcian
Sf. împărat Marcian

Sf. împărăteasă Pulheria
Sf. împărăteasă Pulheria

Murind Arcadie, împăratul grec, a lăsat pe fiul său cel mic Teodosie de opt ani, şi pe cele trei fiice, Pulheria, Arcadia şi Marina. Şi era Pulheria cu cinci ani mai mare decât fratele său, foarte înţeleaptă şi curată. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu a dăruit-o, ca pe un dar împărăţiei greceşti, spre ajutor tânărului Teodosie şi spre apărarea Ortodoxiei care, în acea vreme, era tulburată de eretici. Aceasta, având o înţelegere care îi covârşea anii, a fost primită la împărăţie împreună cu fratele său şi a primit titlul de Augustă. Era atunci de şaisprezece ani când, luând puterea cea împărătească, nu cu cunoştinţă femeiască, ci cu înţelepciune bărbătească, a început a aşeza împărăţia grecească; de înţelepciunea şi cunoştinţa ei toată lumea se minuna, pentru că de la Dumnezeu avea această dăruire, pentru curăţia vieţii sale. Căci pentru dragostea lui Dumnezeu şi purtând grijă de pacea grecilor n-a vrut să se însoţească cu bărbat, ca să nu fie vreo dezbinare între bărbatul şi fratele ei, ci făgăduindu-se pe sine mireasă lui Dumnezeu a vrut ca până la moarte să petreacă în feciorie. Încă îndemna spre paza fecioriei pe Arcadia şi pe Marina, surorile ei, care aşijderea au făgăduit lui Dumnezeu ca să-şi păzească curăţia lor până la sfârşitul vieţii. Şi vieţuiau cu dânsa în post şi în rugăciune, supunându-se ele acesteia nu numai ca celei mai mari surori, ci ca şi maicii lor, şi ca împărătesei; încă ţinea loc de maică şi fratelui său Teodosie, împăratul, pentru că se îngrijea de dânsul foarte mult, învăţându-l pe el frica lui Dumnezeu. Şi ştiind bine limba greacă şi latină, singură i-a fost lui învăţătoare, nu numai învăţându-l pe el carte, ci şi la bunele obiceiuri po-văţuindu-l pe dânsul. În timpul acestor drept-credincioşi împăraţi a fost soborul al treilea a toată lumea în Efes, care a discutat erezia lui Nestorie, prin sârguinţa fericitei Pulheria, pentru că mare râvna avea aceasta pentru dreapta credinţă. Şi pe fratele său, fiindcă începuse a se înşela cu eresul şi a rătăci din adevărata cale, l-a sfătuit şi în dreapta credinţă l-a întărit, fapt pentru care era cinstită de sfinţii părinţi cu multe laude. Trăind împăratul Teodosie de la naşterea sa patruzeci şi doi de ani, i-a sosit sfârşitul şi i-a spus Sfintei Pulheria o descoperire dumnezeiască, care i se făcuse lui în Efes, pe când se afla în Biserica Sfântului Ioan Teologul. Pentru că stând el acolo în rugăciune, i s-a des-coperit că, după moartea lui, o să ia Marcian Ostaşul sceptrul împărăţiei greceşti şi a rugat-o pe ea ca să-i ajute lui Marcian la împărătescul scaun. Deci, era Marcian de neam din Turcia, fiul oarecărui ostaş, el însuşi ostaş viteaz, înţelept în toate, iscusit, milostiv şi bun; încă din tinereţe era însemnat la împărăţie, fiind el păzit de sus din întâmplări de moarte. Pentru nevoia Sfintei Biserici, tulburată de ereticii care atunci se înmulţiseră, Pulheria a fost silită să se însoţească cu Marcian împăratul, însă într-o însoţire ca aceea în care floarea fecioriei n-a veştejit-o, ci neatinsă până la sfârşitul vieţii a păzit-o. Cu sârguinţa acestei sfinte împărătese s-a adunat sinodul sfinţilor părinţi în Calcedon, îm-potriva rău-credinciosului Dioscor şi a lui Eftihie. Apoi, asemenea sinod a fost şi în Efes, tot după purtarea ei de grijă, pentru că foarte mult ajuta dreapta credinţă. Scriitorii Istoriei Bisericeşti Universale ne descriu că această împărăteasă a luat parte la amândouă sinoadele atât din Efes, cât şi din Calcedon, ca o mare apărătoare a credinţei. Era într-însa râvna de dreaptă credinţă şi mare înţelepciune; că în sufletul şi în inima ei cea curată petrecea Sfântul Duh ca într-o biserică sfântă, şi cu mari daruri a îmbogăţit-o pe ea. Apoi, vieţuind cincizeci şi patru de ani şi toate averile sale la biserici, la mănăstiri şi la săraci împărţindu-le, s-a mutat la Dumnezeu, căruia cu toată osârdia i-a slujit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
18 duminică–  Duminica a 17-a după Rusalii (a Cananeencei)
Sf. Ier. Leon cel Mare, episcopul Romei
Duminica a 17-a după Rusalii (a Cananeencei)
Duminica a 17-a după Rusalii (a Cananeencei)

Credința cea mare și stăruitoare a femeii cananeence a fost arătată și lăudată nu de un prooroc, apostol, ierarh sau dascăl al Bisericii lui Hristos, ci de Însuși Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, știutorul inimilor omenești. Trei gânduri mari stăpâneau mintea și inima ei. Întâi, credința tare către Dumnezeu; al doilea, nădejdea ei fără de îndoială că Domnul o va asculta și-i va împlini cererea ei; iar al treilea, mila cea mare pentru suferința fiicei sale. Pe toate aceste trei gânduri le-a scos la lumină din inima sa, când a zis: „Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David!“  Este alungată ca un câine, dar nu se deznădăjduiește de cererea ei și crede cu mare tărie că, până la urmă, va căpăta o fărâ-mitură din pâinea îndurărilor lui Dumnezeu și Stăpânului ei. Vedeți că smerenia și credința acestei femei păgâne este mai mare decât a multor creștini din zilele noastre.

Sf. Ier. Leon cel Mare, episcopul Romei
Sf. Ier. Leon cel Mare, episcopul Romei

Sfântul Leon, episcopul Romei (29 sept. 440 - 10 nov. 461) a fost succesorul episcopului Sixt al III-lea (432 - 440). În vremea respectivă hunii, prin atacurile lor, stăpâneau nordul Italiei. Atunci Sfântul Leon a salvat oraşul, deoarece îmbrăcându-se în veşmintele sale arhiereşti şi însoţit de consulul Avienus şi de Trigeţiu, fostul prefect al Romei, s-a îndreptat spre Abuleium (nu departe de Ravena) unde s-a întâlnit cu Attila. După ce au vorbit, acesta s-a retras cu toată armata. Acelaşi lucru l-a făcut şi la 15 iunie 455 când a ieşit întru întâmpinarea lui Genseric, regele vandalilor, rugându-l să poruncească ostaşilor să nu dea foc oraşului. Bătrâneţea l-a împiedicat pe Sfântul Leon să ia parte la Sinodul al IV-lea Ecumenic din Calcedon (451), dar scrisoarea lui dogmatică din 13 iunie 449, către patriarhul Flavian, citită în plin sinod de trimişii săi, Paschasius, episcop din Lilibe, Lucenţiu, episcop d’Ascoli şi Bonifaciu, preot din Roma a fost folosită de părinţii sinodali pentru a combate învăţătura ereticilor vremii respective. Sfântul Leon, episcopul Romei, a trecut la Domnul la 10 noiembrie 461 şi a fost înmormântat în Biserica Sfântul Petru din Roma. De la el au rămas peste 100 de cuvântări la sărbătorile mai importante, precum şi 141 de epistole privitoare la credinţă şi disciplină. Mulţi necredincioşi au fost primiţi în Biserică prin învăţăturile lui.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sursa: BASILICA.RO
© 2024 Mânăstirea Nicula - Toate drepturile rezervate.