SINAXAR

Sfântul Teodot, mucenicul care nu a fost ucis. Crescut și educat în frică de Dumnezeu, tânărul Teodot (✞ 326) a mers să propovăduiască dreapta credință elinilor din Cipru, în pofida persecuțiilor pe care le ducea împăratul Liciniu asupra creștinilor. A ajuns episcop în cetatea Chirinia (azi districtul Kyrenia, în Cipru) și pentru curajul de a înfrunta credința vechilor elini, a fost prins și torturat, dar a scăpat cu viață în contextul Edictului de libertate religioasă al Sf. Constantin cel Mare (312). Sinaxarele spun că el a primit cu tristețe vestea că nu va muri pentru Hristos. Iată ce le zicea celor care îl torturau: „De ai fi știut bunătatea Dumnezeului meu, spre Care nădăjduiesc, cum că, pentru muncile acestea de puțină vreme, mă voi învrednici vieții celei veșnice, tu însuți ai fi voit să pătimești pentru El, precum pătimesc și eu”. În momentul în care au încetat persecuțiile împotriva creștinilor, Teodot s-a întors la episcopia lui din Chirinia. A mai păstorit încă doi ani și s-a mutat cu pace la Domnul.

Sfântul Mucenic Isihie a fost prefect al palatului împăratului Maximian (285-305), deci unul din marii generali ai împărăției. Când împăratul Maximian a poruncit ca toți ostașii să jertfească zeilor, Isihie a refuzat să facă acest lucru și în consecință a fost îmbrăcat într-o haină de păr groasă și fără mâneci. În urma mărturisirii credinței în Mântuitorul Iisus Hristos, Isihie a fost înecat în apele râului Oronte.

După sfârșitul mucenicesc al Sfântului și Marelui Mucenic Teodor Tiron, în februarie, anul 304, Eutropiu și Cleonic, doi prieteni ai mucenicului și Vasilisc, nepotul său, au rămas în continuare în temnița din Amasia (Pont). Între timp, în locul guvernatorului Puplie a venit Asclipiodot. Acesta era originar din Frigia (Asia Mică) și un mare persecutor al creștinilor. Aflând de răbdarea și pătimirea Sfântului Teodor Tiron, a poruncit ca cei trei întemnițați să fie aduși la judecată înaintea lui. Asclipiodot a încercat în zadar să îi convingă pe cei trei mucenici să jertfească zeilor. Astfel, pătimirea mucenicilor Eutropiu și Cleonic s-a sfârșit prin răstignirea lor pe cruce. Sfântul Mucenic Vasilisc, nepotul Sfântului Teodor Tiron, a mai stat în temniță până la 22 mai 304, când Agripa, noul guvernator, a poruncit să fie omorât.

Preacuviosul Gherasim de la Iordan (+475) s-a născut în Licia (Asia Mică) din părinţi creştini care i-au oferit o educaţie aleasă. A intrat în monahism de tânăr, retrăgându-se în pustiul Tebaidei din Egipt. În vremea împăratului Marcian (450-457) a venit în Palestina, s-a stabilit într-un loc retras, lângă râul Iordan, unde a întemeiat o mănăstire. Regulile de viaţă monahală pe care le-a rânduit în mănăstirea sa au ajutat la organizarea monahismului care era în perioada de început. Monahii se rugau în chiliile lor cinci zile din săptămână, iar sâmbăta şi duminica participau la sfintele slujbe şi se împărtăşeau cu Sfintele Taine. Din mărturiile Sfinţilor Ioan Evirat şi Sofronie Scolasticul aflăm că prin puterea lui Dumnezeu, de Sfântul Gherasim, ascultau şi fiarele sălbatice. Astfel, un leu pe care Sfântul l-a îngrijit şi tămăduit îl însoţea întotdeauna, ascultându-l în tot ceea ce i se poruncea.

Sfinţii Mucenici Pavel şi Iuliana sora lui (+274) au fost supuşi supliciilor în timpul împăratului Aurelian (270-275) deoarece au refuzat să aducă jertfă zeilor. Aflându-se în drum spre frontul de luptă împotriva reginei Zenobia a Siriei, împăratul s-a oprit în oraşul Ptolemaida din Fenicia (Libanul de astăzi) pentru a se asigura că i-a fost ascultat ordinul ca toată populaţia să jertfească zeilor. Obligaţi fiind să participe la ceremonia întâmpinării împăratului, Sfinţii Pavel şi Iuliana au fost prezenţi la acest eveniment. Sfântul Pavel, însemnându-se cu semnul sfintei cruci, a fost văzut de către împărat, drept urmare a fost întemniţat, osândit la chinuri groaznice şi la moarte. Luând apărarea fratelui ei, Sfânta Iuliana a fost supusă şi ea supliciilor. Prin puterea lui Dumnezeu au ieşit nevătămaţi dintr-un cazan cu smoală, dintr-o groapă plină cu şerpi veninoşi. Văzând acestea, trei ostaşi, Codrat, Acachie şi Stratonic s-au convertit la creştinism. Sfântul Iulia şi sora sa au suferit moarte martirică, fiind aruncaţi într-un cazan plin cu jar. La rândul lor, Sfinţii Mucenici Codrat, Acachie şi Stratonic s-au convertit la ortodoxie în urma pătimirii Sfinţilor Pavel şi Iuliana. Au suferit moarte martirică prin decapitare.

Cuviosul Conon a trăit în secolul I, era originar din Isauria, un ținut muntos din Asia Mică ce se învecina cu provinciile Frigia, Licaonia, Cilicia și Pisinia și s-a născut în satul Bidani sau Vidani, din părinți păgâni, Nestor și Nada. În chip minunat a primit învățătura creștină și s-a botezat după anghelofania pe care a avut-o, fiind binecuvântat de prezența Arhanghelului Mihail. A trăit după moartea soției sale ca un veritabil anahoret, fiind un precursor al viețuirii ascetice în lumea creștină. Dumnezeu a binecuvântat ostenelile sale cu darul săvârșirii de minuni și cu cel al alungării diavolilor. Prin viața sa aleasă a adus pe mulți păgâni la creștinism. Dregătorul imperial Magnus, care conducea ținutul din provincia Isauria, unde se afla localitatea Bidani a Sfântul Conon, a declanșat o prigoană împotriva creștinilor aflați în teritoriul pe care îl administra în numele împăratului de la Roma. În timpul acestei persecuții a fost prins și Sfântul Conon care nevoind să se lepede de credința creștină a fost supus la chinuri. A fost scăpat de consătenii săi care aflând de patimile lui s-au răsculat împotriva lui Magnus și l-au alungat din localitatea lor. La doi ani după pătimirea sa, Cuviosul Conon s-a mutat la Domnul și toată provincia Isaura a plâns pentru dânsul, iar după înmormântarea sa, casa Cuviosului Conon a fost transformată în biserică.

Sfântul Cuvios Marcu Pustnicul, fiind iubitor de osteneală întru toate, s-a dat pe sine totodată, și cercetării Sfintelor Scripturi, și a ajuns la desăvârșirea cea mai înaltă în sihăstrie și în virtute. Mărturie despre acestea sunt scrierile rămase de la el (Filocalia românească, volumul 1), care sunt pline de tot felul de învățături de folos; și lucrarea minunilor i-a fost încredințată de Mântuitorul Hristos. Dintre minunile acestea este nevoie să istorisim aici una: pe când sfântul se găsea odată în curte și se cerceta pe sine însuși, a venit la dânsul o hienă sălbatică, aducând cu sine pe puiul ei care era orb și într-un chip umilit s-a rugat de sfânt să se milostivească de ea și să vindece orbirea puiului ei. Iar sfântul, scuipând asupra ochilor celor bolnavi și rugându-se, i-a dat vederea. După câteva zile hiena i-a adus o piele mare de berbec ca mulțumire pentru că i-a vindecat puiul. Dar sfântul nu a primit-o, până ce hiena nu i-a făgăduit că pe viitor nu va mai ataca oile săracilor. Dacă sfântul era atât de milostiv față de firea celor necuvântătoare, cât de milostiv trebuie să fi fost față de oameni, cărora însăși părtășia firii le cere să fie plini de îndurare? Atât de mare era curăția sfântului, încât preotul mănăstirii spunea sub jurământ că el nu a dat niciodată Sfintele Taine monahului Marcu; ci, ori de câte ori acesta venea să se împărtășească, era împărtășit de un înger, căruia i se vedea numai mâna din cot, ținând lingurița, când sfântul se împărtășea. Sfântul se depărtase de toate grijile și zgomotele lumii când era în vârstă de patruzeci de ani; și petrecând întru sihăstrie șaizeci de ani, s-a mutat către Domnul. Era mic de statură, spânatic la barbă și avea capul luminat pe dinlăuntru de harul Duhului Sfânt.

Sfântul Mucenic Conon grădinarul (+ 250) era originar din Nazaretul Galileii. A plecat din Nazaret în localitatea Carmena, de lângă orașul Mandron (sau Magydus) din Pamfilia, unde își lucra grădina pe care o avea, de aceea i s-a spus „Grădinarul”. Guvernatorul Puplie a aflat că este creștin și a trimis ostași să-l prindă. Ostașii l-au legat și l-au dus înaintea acestuia. Canon a mărturisit credința sa creștină. Pentru acest fapt i-au bătut piroane în picioare și l-au obligat să alerge înaintea carului lui Puplie. Mucenicul a căzut în genunchi și rugându-se lui Dumnezeu și-a dat sufletul.

Sfinţii 42 de Mucenici din Amoreea au fost căpitani în armata împăratului Teofil al Bizanţului (829-842), originar din oraşul Amoreea (Frigia). Atunci când agarenii au năvălit asupra oraşului Amoreea, împăratul Teofil l-a apărat cu toată vitejia. Acest oraş nu ar fi fost cucerit dacă grecul Vatidis nu ar fi fost un trădător. Răzbunarea agarenilor a fost cruntă, având în vedere că anterior împăratul Teofil cucerise oraşul Sozopetra unde se născuse Amirmumn, conducătorul agarenilor. Şapte ani de zile au fost închişi în temniţă şi supuşi supliciilor cei 42 de căpitani, de către agareni, în încercarea lor de a-i face să renunţe la credinţa creştină şi să treacă la mahomedanism. În cele din urmă sfinţii 42 de mucenici au slăvit pe Dumnezeu prin moarte martirică, fiind trecuţi prin sabie. Trupurile lor au fost aruncate într-un râu, însă după un timp creştinii le-au găsit scoase de valuri la mal şi le-au îngropat cu cinstea cuvenită.

Tot în această zi, pomenim aflarea cinstitei Cruci şi a sfintelor piroane de către Sfânta Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare. La începutul domniei Sf. Constantin cel Mare (306-337), împreună cu Sf. Elena, mama sa credincioasă, au decis să reconstruiască oraşul Ierusalim. Şi-au făcut un plan de a înălţa o biserică pe locul patimilor şi învierii Domnului. Împărăteasa Elena a pornit spre Ierusalim cu o mare cantitate de aur. Sfântul Constantin i-a scris o scrisoare Patriarhului Macarie (313-323), prin care îi cerea să o ajute pe mama lui în toate modurile posibile ca să restaureze sfintele locuri creştine. După sosirea în Ierusalim, împărăteasa a început să dărâme toate templele păgâne. În căutarea ei după Crucea Dătătoare de Viaţă, împărăteasa a cercetat mai mulţi creştini şi evrei, fără să afle nimic pentru mai mult timp. În cele din urmă, un bătrân evreu numit Iuda i-a spus că crucea era îngropată în spatele templului lui Venus. Sfânta Elena a dat ordin să se demoleze templul şi să se facă săpaturi pe locul acela. În scurt timp au găsit Golgota şi Mormântul Domnului. Nu departe de acel loc au găsit trei cruci, o scândură cu inscripţia lui Pilat (Ioan 19:19) şi patru piroane care au străpuns corpul Domnului. Următorul pas era să determine care era crucea răstignirii Mântuitorului dintre cele trei. Patriarhul Macarie, văzând un mort care era dus la groapă, a cerut ca acel om să fie aşezat pe rând pe fiecare din cruci. Când corpul celui mort a fost aşezat pe Crucea Mântuitorului, acesta a înviat imediat. Văzând învierea celui mort, toţi au fost convinşi că au găsit Crucea Dătătoare de Viaţă. Cu mare bucurie, împărăteasa Elena şi Patriarhul Macarie au ridicat Crucea astfel încât să o vadă toţi cei de faţă.

În anul 300, episcopul Ermon al Ierusalimului a trimis în orașul Cherson din Taurosciția (Crimeea), doi episcopi, pe Efrem și Vasilevs, care să propovăduiască învățătura Evangheliei. Efrem a trecut în Sciția, unde după multe osteneli în slujirea Cuvântului lui Dumnezeu a suferit moarte martirică. Vasilevs a rămas în Cherson. Locuitorii orașului l-au bătut și l-au alungat, el, retrăgându-se într-o peșteră din Muntele Parthenon. În urma unei minuni pe care Sfântul Vasilevs a săvârșit-o, înviind pe singurul fiu al unui mare dregător al orașului Cherson, mulți oameni împreună cu familia dregătorului au primit botezul creștin din mâinile Sfântului Vasilevs. Acest lucru a atras mânia păgânilor care, într-o noapte, l-au prins pe Sfântul Vasilevs și l-au omorât cu pietre. Când episcopii Evghenie, Elpidie și Agatodor au aflat de sfârșitul mucenicesc al fratelui lor în Hristos, au părăsit Helespontul și au venit în Cherson pentru a continua propovăduirea. Păgânii i-au prins și pe ei și i-au supus chinurile, în cele din urmă primit moarte martirică. După câțiva ani, le-a urmat în propovăduire episcopul Eterie. Acesta a istorisit împăratului Constantin cel Mare sfârșitul celor cinci episcopi. Împăratul a luat toate măsurile pentru apărarea vieții creștinilor din cetate care și-au zidit o Biserică. Episcopul Eterie s-a dus la Constantinopol să-i mulțumească împăratului. La întoarcere a trecut la cele veșnice în ostrovul Tas unde a și fost înmormântat. După Eterie a venit în Cherson Capiton. Cum locuitorii păgâni îi cereau semne și minuni, acesta a intrat într-un cuptor înroșit și a ieșit nevătămat și astfel toată cetatea s-a creștinat. La ceva timp Capiton a plecat la Constantinopol cu treburi bisericești și, plutind cu corabia, s-a ridicat pe apele Mării Negre o furtună încât au deviat de la traseul inițial. Au ajuns pe țărmul gurii Niprului. Locuitorii de aici i-au jefuit, iar episcopul Capiton a fost înecat în adâncul mării.

Sfântul Teofilact Mărturisitorul, Episcopul Nicomidiei, provenea dintr-o familie bogată. Părinţii săi l-au trimis la Constantinopol pentru a studia, aici împrietenindu-se cu Tarasie, secretarul împărătesei Irina (780-802) şi cu Mihail, viitorul episcop al Sinadelor. Tarasie a ajuns patriarh. Mihail şi Teofilact au intrat într-o mănăstire de pe ţărmul Mării Negre. Patriarhul Tarasie l-a hirotonit pe Teofilact episcop al Nicomidiei, iar pe Mihail episcop al Sinadelor. Când la conducerea Bizanţului a venit Leon Armeanul (813-820) au început luptele împotriva cinstirii icoanelor. Marii ierarhi ai bisericii de atunci, în frunte cu patriarhul Nichifor, urmaşul lui Tarasie, printre care şi Teofilact al Nicomidiei, s-au dus la împărat cu rugămintea de a înceta tulburarea apărută în Biserică, având în vedere că cinstirea sfintelor icoane a fost hotărâtă de Sinodul VII Ecumenic, de la Niceea, în anul 787.

Împăratul nu a ascultat sfaturile înţelepte ale ierarhilor, ci a luat chiar aspre hotărâri împotriva lor. Patriarhul Nichifor a fost exilat în insula Tasos, Mihail al Sinadelor, în Evdochiada. Teofilact a fost exilat în Strovila, un oraş lângă mare. Acolo a mai petrecut timp de 30 de ani, după care a trecut cu pace la Domnul. Trupul lui a fost dus în Nicomidia, în timpul împărătesei Teodora (842-867) şi îngropat cu cinstea cuvenită.

Aceşti patruzeci de Mucenici au trăit pe vremea crudului împărat Liciniu (308-324), toţi fiind din părţile Capadociei, şi toţi din aceeaşi ceată de ostaşi creştini, bărbaţi viteji şi vrednici în războaie, iar conducătorul oştirii lor era Agricola, om păgân şi rău din fire, iar locul slujbei lor ostăşeşti era cetatea Sevastia, din Armenia. Deci, aflând Agricola de credinţa lor creştină, a dat poruncă să fie aduşi în faţa lui şi le-a spus: ,,Cum v-aţi arătat ascultători către mai-marii voştri în războaie, aşa să ascultaţi şi acum porunca împăratului, aducând jertfă zeilor”. La acest îndemn, Chirion, căpetenia celor patruzeci, a răspuns: ,,Cum am luptat şi am biruit pe vrăjmaşi pentru împăratul pământesc, tot aşa voim să luptăm şi pentru Împăratul ceresc, împotriva vrăjmaşilor Lui”. Pentru acest răspuns au fost închişi în temniţă, să se răzgândească. Dar ei n-au încetat a se ruga fierbinte lui Hristos, să-i întărească pentru mărturisirea cea adevărată. Drept aceea, toate amăgirile, toate făgăduinţele şi toate ameninţările nu i-au clintit în credinţa lor. Deci, venind în Sevastia un mare conducător de oaste, anume Lisie, acesta le-a poruncit din nou să aducă jertfă zeilor. Cu aceeaşi nestrămutată credinţă, ostaşii creştini s-au împotrivit. Înfuriat peste fire, căpetenia a poruncit să fie dezbrăcaţi şi siliţi să intre într-un lac aproape îngheţat, pentru că era iarnă, iar pe maluri au pus păzitori, ca nimeni din ei să nu fugă. Şi, iată, unul din ostaşi, nemaiputând îndura gerul, a primit să aducă jertfa ce i se cerea; dar, ieşind din apa îngheţată şi intrând în baia caldă, anume pregătită, acesta a murit îndată, în vreme ce Mucenicii, după o noapte întreagă petrecută în iezerul îngheţat, erau încă vii şi se rugau. Atunci s-au arătat patruzeci de cununi strălucitoare peste capetele lor, însă una stătea în văzduh, deoarece fusese pregătită pentru cel ce se lepădase. Văzând aceasta, temnicerul Aglaie a mărturisit cu glas tare: ,,Şi eu sunt creştin”, şi a sărit în apa cea îngheţată, făcându-se părtaş muceniceştilor pătimiri şi întregind ceata celor patruzeci, în locul celui ce se lepădase de Hristos. Au fost, apoi, scoşi din apă şi li s-au sfărâmat gleznele cu ciocane grele şi, fiind arşi de vii, au primit cununa Mucenicilor. Iar numele lor sunt: Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Iraclie, Smaragd, Evnoic, Valent, Vivian, Claudiu, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdichie, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Caius, Leontie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton şi Aglaie. Iar moaştele lor, câte au rămas din foc, au fost înmormântate la Sevastia, apoi s-au împărţit în toată lumea creştină. O parte din ele se găseşte la Mănăstirea Antim din Bucureşti, ca şi la alte sfinte locaşuri din ţara noastră.

Împăraţii romani au desfăşurat cumplite persecuţii împotriva creştinilor, dorind să desfiinţeze cu orice preț creştinismul din Imperiul Roman. Între creştinii din oraşul Corint (Grecia) care încercau să scape de prigoana păgână romană, fugind în munţi, era şi o femeie pe nume Rufina. Fiind însărcinată, cu greu se putea ţine de grupul creştinilor fugari. După ce a parcurs o bună parte din drumul spre refugiul ales, rămânând fără puteri, s-a oprit şi ascunzându-se, după câteva zile, a născut acolo un băiat căruia i-a pus numele Codrat. Peste alte câteva zile Rufina a murit, Codrat rămânând orfan. Dumnezeu a avut grijă de micul orfan, astfel încât el a fost găsit de oameni credincioşi care l-au crescut şi i-au purtat de grijă. Codrat a crescut şi a ajuns doctor, tămăduind boli trupeşti şi sufleteşti.

Împreună cu câţiva dintre prietenii săi: Ciprian, Dionisie, Anecton, Pavel şi Crescent, Codrat a hotărât să se retragă în sihăstrie. În timpul persecuţiei împăratului Deciu (249-251), Jason a fost trimis de acesta în Corint pentru a judeca pe cetăţenii care nu doreau să părăsească creştinismul. Între cei chemaţi la judecata delegatului imperial Jason a fost şi Codrat, care, mărturisind credinţa sa în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi neacceptând să se închine zeităţilor păgâne, a fost supus chinurilor şi martirizat prin decapitare. Mărturisind cu aceeaşi putere credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, şi prietenii săi, Ciprian, Dionisie, Anecton, Pavel şi Crescent au suferit moarte martirică la ordinul delegatului imperial Jason.

S-a născut în anul 550, în oraşul Damasc (Siria), din părinţi creştini, pe nume Plintos şi Mira. Dăruit de Dumnezeu cu darul poetic, a făcut studii strălucite şi a ajuns profesor de retorică, însă nu îi lipsea nici cunoaşterea aprofundată a Sfintei Scripturi. El a fost primul care a înţeles primejdia ereziei monotelite. Ea a fost condamnată după moartea lui, la Sinodul VI Ecumenic de la Constantinopol în anul 680. Sofronie a stat 20 de ani la Mănăstirea lui Teodosie din Ierusalim sub călăuzirea sufletească a marelui monah Ioan Moscu. De aici, a plecat în Mănăstirea Sfântului Sava de lângă Iordan. În anul 633 a vizitat mănăstirile din Egipt, Asia, Cipru şi Italia, împreună cu Ioan. Sfinţii Ioan şi Sofronie au părăsit Palestina din cauza perşilor care năvăliseră şi s-au dus în părţile Antiohiei, pentru că, împăratul Persiei, Hosroe cel tânăr, a năvălit cu război contra stăpânirii greceşti. În anul 634 a ajuns patriarh al Ierusalimului, iar pentru apărarea învăţăturii ortodoxe despre cele două voinţe ale Mântuitorului Iisus Hristos, a alcătuit o Antologie cu 600 de texte din Părinţii Bisericii, lucrare care nu s-a păstrat însă până în prezent. Moare în anul 638, la puţin timp după cucerirea Ierusalimului de către arabi. Cu puţin înainte de moartea sa, a reuşit să negocieze cu Omar I recunoaşterea libertăţilor civile şi religioase ale creştinilor şi evreilor în schimbul plătirii unui tribut.

De la Sfântul Sofronie au rămas numeroase texte liturgice, omilii, texte teologice, hagiografice şi poetice şi rugăciuni, cum ar fi rugăciunea de la sfinţirea cea mare a apei, de la Bobotează; până în prezent s-au mai păstrat doar „Viaţa Sfintei Maria Egipteanca”, „Viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei” şi „Viaţa Sfinţilor Doctori fără de argint Chir şi Ioan”.

Sfântul Cuvios Teofan Mărturisitorul a trăit în secolul al IX-lea. La trei ani după naşterea lui, Isaac, tatăl său, a murit, lăsând în testament ca tutore al fiului său pe împăratul Leon Isaurul, fiind rudă a sa. La vârsta de 12 ani a fost logodit cu Megalusa, o copilă de vârsta lui. Când mama lui a murit, a moştenit o mare avere, iar tatăl logodnicei i-a cerut insistent să îndeplinească cele rânduite în vederea căsătoriei. Teofan şi Megalusa, chiar dacă erau căsătoriţi, au decis să trăiască în feciorie şi când va fi momentul potrivit să se călugărească. Tatăl fetei s-a împotrivit, iar împăratul Leon l-a trimis pe Teofan în Cizic, încredinţându-i supravegherea lucrărilor de construcţie a oraşului. Aici, a văzut mănăstirile din Munţii Sigrianei, l-a cunoscut pe duhovnicul Grigorie Stratigos şi pe Cristofor stareţul. Astfel, după ce a îndeplinit porunca şi după moartea împăratului şi a socrului său (de care a fost înştiinţat de Grigorie Stratigos), Teofan şi-a împărţit averea săracilor, apoi a dus-o pe Megalusa, după voia ei, la Mănăstirea Princhipos din Bitinia, unde aceasta s-a călugărit, primind numele de Irina. Teofan s-a dus în ţinutul Cizicului la Cuviosul Grigorie şi a zidit în locul numit Polihronie o mănăstire în care, timp de şase ani, a copiat diferite lucrări, refuzând să conducă mănăstirea. În anul 814, împăratul Leon Armeanul (813-820) a început lupta împotriva cinstirii sfintelor icoane şi dorind să îl atragă şi pe Teofan de partea lui, l-a chemat la Constantinopol. Toate încercările împăratului au fost zadarnice. Teofan a fost ţinut doi ani în temniţă şi apoi exilat în insula Samotrace din arhipelagul grecesc. La vârsta de 50 de ani s-a îmbolnăvit grav şi după 17 zile de suferinţă a trecut la Domnul.

Sfântul Ierarh Grigorie Dialogul, Episcopul Romei, s-a născut în anul 540, în Roma, dintr-o familie aristocrată bogată. Părinţii lui, Gordian şi Silvia, aveau ca rude oameni credincioşi. Papa Felix al III-lea îi era unchi, iar fericitele monahii Emiliana şi Tarsilia, mătuşi. După naşterea lui Grigorie, tatăl său, Gordian, a intrat în clerul bisericii ca diacon, purtând de grijă săracilor de pe una din cele şapte coline ale Romei. Silvia a urmat exemplul soţului şi împărţea ajutoare săracilor la poarta Sfântului Pavel din Roma. Tânărul Grigorie a studiat ştiinţele profane, iar după terminarea studiilor a îmbrăţişat cariera administrativă, ajungând să fie numit în 573, de împăratul bizantin Iustin al II-lea, prefect al Romei. La moartea tatălui său a moştenit o mare avere, cu care a înfiinţat în insula Sicilia şase mănăstiri. A mai înfiinţat una chiar în casa părintească din Roma, în cinstea Sfântului Apostol Andrei, în care s-a călugărit în anul 575. Papa Pelagius al II-lea l-a hirotonit diacon și în 579 l-a trimis pe Grigore ca apocrisar (ambasador) la curtea imperială din Constantinopol, funcție ocupată timp de șapte ani, până în 585. Aici a făcut cunoştinţă cu Leandru, Episcopul Seviliei şi au legat o strânsă prietenie. În anul 585, Grigore s-a întors la Roma, luându-şi din nou funcţia de secretar al papei şi stareţ al mănăstirii Sfântului Apostol Andrei, înfiinţată de el. Cinci ani mai târziu, în anul 590, a fost ales Episcop al Romei în locul lui Pelagiu al II-lea, prin voința unanimă exprimată de cler, senat și popor. Sfântul Grigorie Dialogul a trecut la Domnul după 13 ani de păstorire, fiind îngropat în Biserica Sfântului Petru din Roma. Pe seama lui este pusă Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite care se săvârşeşte în timpul săptămânii în Postul Mare.

Cuviosul Simeon s-a născut în anul 949 în cetatea Galate din Paflagonia (Asia Mică), iar de la vârsta de 11 ani a fost crescut la Constantinopol. Tatăl său îl pregătea pentru o carieră în avocatură şi, pentru scurtă vreme, tânărul a ocupat o funcţie la curtea imperială. La vârsta de 14 ani l-a întâlnit pe vestitul Cuvios Simeon Evlaviosul la Mănăstirea Studion. Sub povaţa acestuia, tânărul a rămas în lume pentru mai mulţi ani, pregătindu-se pentru viaţa monahală, iar la numai 20 de ani a avut prima experienţă duhovnicească a vederii luminii necreate. Când a împlinit 27 de ani a intrat în viaţa monahală şi a fost călugărit la Mănăstirea „Sfântul Mamant” din Constantinopol, la scurt timp fiind hirotonit preot. În anul 980, deşi avea doar 31 de ani, Sfântul Simeon a fost ales stareţ al acestei Mănăstiri şi a rămas în această ascultare vreme de 25 de ani, deşi a îndurat adesea neascultarea, trândăvia şi nepăsarea unora dintre monahi, păcate pe care a căutat să le îndrepte cu dragoste, prin pilda sa de vieţuire, prin rugăciune şi prin cuvintele adresate cu regularitate obştii sale. În anul 1005, Sfântul s-a retras din stăreţie, aşezându-se la o chilie de lângă mănăstire, în linişte. Acolo el a scris cuvintele sale teologice şi morale, care vădesc înalta trăire duhovnicească a cuviosului, învrednicit de rugăciunea minţii şi de contemplaţii ale luminii necreate a harului dumnezeiesc. Sfântul înfăţişează în scrierile sale lucrarea lăuntrică a celui ce doreşte desăvârşirea şi lupta sa cu patimile şi gândurile rele. Dintre scrierile lui, amintim: Capitole teologice şi practice, Discursuri teologice şi morale, Cateheze, Imnuri despre iubirea dumnezeiască şi altele. Deşi învăţăturile Sfântului Simeon despre tainele rugăciunii minţii şi despre lupta duhovnicească nu erau învăţături noi, ci fuseseră uitate o vreme chiar şi în rândul monahilor, acestea au fost pricină de alungare a Cuviosului din Constantinopol, ca urmare a răutăţii şi invidiei unor clerici străini de adevărata viaţă duhovnicească.

Sfântul a trecut Bosforul şi s-a aşezat lângă ruinele bisericii ,,Sfânta Marina”, lângă care, împreună cu ucenicii săi, a construit o nouă mănăstire, unde, la 12 martie, în anul 1022, a adormit cu pace întru Domnul. Încă din timpul vieţii sale a primit darul facerii de minuni, dar şi după moartea sa a făcut numeroase minuni, precum arată Viaţa sa, scrisă de ucenicul său, Sfântul Nichita Stithatul. În istoria Bisericii Ortodoxe, doar trei Sfinţi au primit supranumele de Teolog: Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, Sfântul Grigorie din Nazianz şi acest Sfânt Cuvios Simeon, numit Noul Teolog pentru vieţuirea sa duhovnicească şi scrierile în care dovedeşte o înaltă înţelegere a tainelor dumnezeieşti.

Sfântul Cuvios Simeon Noul Teolog este pomenit în sinaxare la 12 martie, în ziua mutării sale la Domnul, dar, întrucât aceasta cade totdeauna în Sfântul şi Marele Post, prăznuirea lui se face şi la 12 octombrie. Cinstitele sale moaşte au fost readuse în Constantinopol la 3 ianuarie 1052. Astăzi, o parte dintre ele se găseşte la Mănăstirea din Kalamos (Atica, Grecia), care-l are ocrotitor.

Împăratul Leon Armeanul, (813 – 820) nu a respectat hotărârile Sinodului VII ecumenic de la Niceea, ci a pornit din nou lupta împotriva icoanelor. În această perioadă, ierarhii care au luptat împotriva iconoclasmului au fost trimişi în exil. Printre aceştia s-a numărat şi Patriarhul Nichifor, care a fost exilat în insula Proconis şi care a trecut la cele veşnice la 2 iunie 828, după 13 ani de exil. În secolul al IX-lea, binecredincioşii împăraţi Teodora şi Mihail, împreună cu cei mai de seamă monahi ai timpului, au hotărât restabilirea cultului icoanelor, l-au alungat pe patriarhul Ioan şi l-au ales şi rânduit ca patriarh pe Metodie. După patru ani, patriarhul Metodie a cerut împăraţilor să aducă la Constantinopol moaştele Sfântului Nichifor, care fusese îngropat în Biserica „Sfântul Teodor“ de pe acea insulă. Moaştele au fost întâmpinate de împărat, senatori şi mulţi credincioşi cu lumânări aprinse, iar apoi au fost aşezate în Biserica Sfinţilor Apostoli, la data de 13 martie.

Sfântul Benedict, al cărui nume în limba latină înseamnă „binecuvântatul”, s-a născut în jurul anului 480 în provincia romană Nursia, având părinţi bogaţi şi creştini. Părinţii lui l-au trimis la şcolile din Roma în vremea când o stăpâneau herulii regelui barbar Odoacru. Roma trecea atunci printr-o decădere din punct de vedere moral. Aceasta l-a mâhnit pe tânărul Benedict în aşa măsură încât a părăsit cetatea şi pe colegii vicioşi şi s-a retras în munţii Subiaco, unde a rămas trei ani. Acolo l-a găsit monahul Roman care l-a şi tuns în monahism. În acest timp a fost învrednicit de Bunul Dumnezeu cu puterea de a face minuni şi vindecări. Apoi, a devenit stareţ la Mănăstirea Vicovara, la cererea călugărilor de acolo. După un timp, a revenit în Subiaco. Împreună cu ucenicii săi, printre care şi fii de senatori ca Maur şi Placidiu, a zidit mai multe mănăstiri, precum cea din Monte Cassino (Italia), întemeiată de Sfântul Benedict la anul 529. Viaţa Sfântului a fost scrisă de Sfântul Grigorie cel Mare sau Dialogul după încredinţările celor patru ucenici ai acestuia: Constantin, Valentin, Simplicius şi Onorat. Cu şase zile înainte de sfârşitul vieţii pe pământ Sfântul şi-a săpat mormântul. În ziua a şasea a cerut să fie dus în Biserică. S-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi după ce a dat îndemnuri ucenicilor, a trecut la cele veşnice, în aceeaşi zi de 14 martie 543. Sfântul Benedict a trăit până la vârsta de 63 de ani. Scolastica, sora lui, trecuse la Domnul în luna februarie a aceluiaşi an. O parte din moaştele Sfântului Benedict se află la Mănăstirea Monte Cassino. O altă parte au fost duse pe la sfârşitul veacului al VII-lea la Mănăstirea Fleury din Franţa.

Tot astăzi, Biserica face pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Alexandru din Pidna (Macedonia).

Aceşti sfinţi mucenici au primit martiriul în vremea împărăţiei lui Diocleţian (284-305), în Cezareea Palestinei, din porunca guvernatorului Urban. Agapie era din cetatea Gaza, Timolau din Pont, Plisie (Puplie) era din Egipt. Cu prilejul unei sărbători păgâne, mai mulți creștini au fost martirizați pentru refuzul de a jertfi idolilor. Văzând curajul celor care au primit să fie arși de vii sau mâncați de fiare, decât să renunțe la credință, șase tineri creștini - Plisie, Timolau, Romil, doi Alexandru şi un Dionisie - au mers în mijlocul spectacolului înaintea guvernatorului Urban și au strigat: „Suntem creştini!” Urban, văzându-i tineri, nu voia să-i ucidă îndată. I-a sfătuit să se închine idolilor şi să nu se condamne singuri. Apoi a poruncit să-i arunce în închisoare. Tinerilor amintiți li s-au adăugat ulterior în temniță Agapie împreună cu sluga lui, Dionisie Egipteanul. Toți cei opt tineri creștini au fost îndemnați, în repetate rânduri, să renunțe la credința lor și au suferit cu bărbăție multe chinuri, iar la final au fost decapitați.

Mucenicul Sabin din cetatea Ermopolis (Egipt) era un bărbat slăvit şi bogat. În timpul lui Diocleţian (284-305), s-a ascuns într-o casă dărăpănată dintr-un sat. Unul din săracii ajutaţi de el cu hrană şi cu bani, urmând pilda lui Iuda vânzătorul, a arătat urmăritorilor locul unde se afla, pentru suma de doi galbeni. Sabin a fost prins din porunca ighemonului Adrian, împreună cu alţi şase creştini şi chinuiţi cumplit, iar în cele din urmă au fost înecaţi în fluviul Nil, devenind martiri în modul acesta.

Sfântul Hristodul (1020-1093), care era de loc din regiunea Niceea, în Bitinia, a fost copilul unor creștini binecredincioși, Teodor și Ana și a primit la botez numele de Ioan. Încă din fragedă pruncie, primi în inima sa semințele evlaviei și ale iubirii de cele sfinte, ce aveau să rodească mai târziu îmbelșugat. A luat schima monahală de tânăr, primind numele de Hristodul („robul lui Hristos” în grecește). A dus mai întâi viață călugărească în mai multe locuri, pentru ca mai apoi să primească acordul și ajutorul material al împăratului Alexie I Comneanul (care a domnit în 1081-1118) și așa a zidit în insula Patmos o biserică și o mănăstire în cinstea Sfântului Ioan Evanghelistul, aproape de locul unde se află și peștera în care a petrecut Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan și a scris Apocalipsa.

Zidurile mănăstirii s-au păstrat până astăzi, așa precum au fost ridicate în veacul al XI-lea. Când însă arabii musulmani au atacat Patmosul, sfântul a trebuit să se refugieze, împreună cu ucenicii săi, în Evia (Epir), unde a și murit, către sfârșitul secolului al XII-lea (+1093), într-o zi de 16 martie. Mai târziu, ucenicii săi au aflat moaștele sale întregi și le-au adus în mănăstirea ctitorită de el în Patmos, unde se găsesc până astăzi și sunt izvor de multe vindecări și minuni pentru cei care cer mijlocirea sfântului cu credință.

În vremea dreptcredinciosului împărat Honoriu (395-423), era, în Roma cea veche, un bărbat credincios, anume Eufimian, mare dregător, cu multă avere, mii de slugi şi multe palate, iar femeia lui, Aglaida cu numele, era credincioasă şi cu frica lui Dumnezeu, dar nu avea copii. Şi erau oameni buni şi darnici, că, iubind pe Dumnezeu, iubeau şi pe săraci şi în fiecare zi puneau trei mese în casa lor pentru sărmani, văduve, străini şi bolnavi. Adesea, Eufimian se smerea înaintea lor, zicând: ,,Nu sunt vrednic să calc pe pământul lui Dumnezeu”. Deci, după multe rugăciuni, Dumnezeu le-a dăruit rod pântecelui şi au născut un fiu şi, veselindu-se, l-au botezat şi i-au pus numele Alexie. Iar când s-a făcut mare, l-au dat la învăţătura cărţii şi tânărul a ajuns foarte înţelept. Cu cât înainta în vârstă, cu atât creştea în sufletul lui şi dorinţa nemuririi şi a vieţii veşnice. De multe ori, se simţea răpit în altă lume, numai la gândul veşnicei fericiri. Toate bunătăţile pământeşti i se păreau lucruri de nimic, puse alături de bucuria acestei nădejdi. Drept aceea, s-a hotărât să se lepede de toate bunătăţile cele de puţină vreme şi trecătoare ale vieţii de aici, şi, aşa, cu sufletul dezrobit de ispite, să moştenească viaţa veşnică întru Hristos. Deci, a început a se înfrâna, purtând în taină pe trupul său o haină de păr aspră şi mult postea şi priveghea, având în suflet dorinţa de a sluji lui Dumnezeu întru feciorie toată viaţa. Dar, ca să nu-şi supere părinţii, a primit să se căsătorească, însă chiar în noaptea nunţii a fugit, în taină, îmbrăcat în haine sărăcăcioase, luând din avuţiile sale aur şi pietre scumpe din destul. Deci, a tocmit o corabie şi, plecând, s-a ascuns departe, în părţile de răsărit ale împărăţiei, tocmai în cetatea Edesa din Mesopotamia. Iar după ce s-a închinat chipului celui nefăcut de mână, adică Sfintei Mahrame trimise de Domnul Iisus lui Avgar, regele Edesei, a vieţuit acolo, necunoscut şi în sărăcie, vreme de 17 ani, locuind lângă biserica Născătoarei de Dumnezeu, din cetatea aceea. Şi-a vândut, apoi, toate lucrurile de preţ, pe care le luase de acasă, şi, împărţind la săraci preţul câştigat, s-a îmbrăcat în haine şi mai sărace şi s-a făcut pe sine ca unul din cei care cerşesc milostenie, totdeauna postind, numai puţină pâine şi apă gustând şi împărtăşindu-se în toate duminicile cu dumnezeieştile Taine ale lui Hristos. Iar, de lua vreo milostenie de la creştini, o împărţea cu ceilalţi săraci, mai bătrâni.

Şi avea totdeauna faţa lui plecată, iar mintea lui era sus, întru dumnezeieşti gânduri îndeletnicindu-se, şi atât i se uscase trupul de atâta înfrânare, încât i se veştejise frumuseţea feţei lui, ochii i se adânciseră, numai pielea şi oasele i se vedeau şi ajunsese de nerecunoscut. Deci, fiind el iubit de Dumnezeu, s-a făcut descoperire despre el unui slujitor al acelei biserici, şi un glas ceresc îl numea pe Alexie ,,Omul lui Dumnezeu”, arătând că, precum pe capul împăratului stă coroana, aşa Duhul Sfânt odihneşte peste acesta şi rugăciunea lui, ca o tămâie cu bun miros, de-a pururea urcă înaintea lui Dumnezeu. Şi mulţi au cunoscut atunci viaţa lui cea sfântă şi au început a-l cinsti. Iar Sfântul, fugind de slava omenească, a plecat din Edesa, neştiind nimeni şi, aflând o corabie la malul mării, care mergea în Cilicia, s-a urcat, gândind să vieţuiască în cetatea Sfântului Pavel, în Tarsul Ciliciei, unde nu-l cunoştea nimeni. Dar, fără de veste, din voia lui Dumnezeu, s-a făcut aprigă furtună pe mare şi corabia, purtată de valuri, a ajuns la Roma. Atunci a hotărât să vieţuiască lângă casa părinţilor săi, ca un necunoscut. Sfântul a ieşit în întâmpinarea tatălui său, celui iubitor de săraci şi de străini. Şi, fără să fie recunoscut, sub înfăţişarea unui călător sărac, a căpătat învoire de la el să i se facă o colibă chiar la porţile palatului, şi, în amintirea fiului său înstrăinat, tatăl a poruncit slugilor să aibă grijă a-i da hrană de la masa stăpânilor. Şi a petrecut Sfântul aici multă vreme, alţi 17 ani, batjocorit şi umilit de slugile tatălui său, dar iubit de sărmanii din cetate, care găseau la el un cuvânt de folos, un sfat înţelept şi un braţ oricând gata să-i ajute să-şi poarte povara sărăciei lor. Deci, cu voia lui Dumnezeu, s-a descoperit Sfântului, mai dinainte, ziua morţii sale şi atunci Cuviosul şi-a scris toată viaţa, păstrând scrisoarea la sânul său. Iar în acelaşi timp s-a făcut glas din cer în biserica Sfinţilor Apostoli din Roma, pe când slujea acolo Sfântul arhiepiscop Inocenţiu (401-417), de faţă fiind şi împăratul Honoriu, zicând să caute pe ,,Omul lui Dumnezeu” care a răposat, ca să fie rugător pentru cetate. Şi a doua oară s-a auzit glas, arătând, că în casa lui Eufimian se află acela. Deci au mers acolo şi, văzând pe Sfântul, care tocmai murise, au aflat în sânul lui scrisoarea, unde era înfăţişată viaţa lui. Şi s-au minunat părinţii şi soţia lui, dar şi toată cetatea, aflând viaţa înaltă şi ascunsă a ,,Omului lui Dumnezeu” şi văzând cât de multe căi de sfinţenie are Dumnezeu în lume, pentru cei care ascultă de chemările Duhului Său. Sfântul Alexie a răposat în anul 411, fiind îngropat cu cinste la Roma. Capul său se află acum în Mănăstirea Lavra din Peloponez (Grecia), iar părţi din moaştele sale se găsesc şi în alte sfinte locaşuri din Muntele Athos şi în alte locuri ale lumii creştine.

Sfântul Ier. Chiril, Arhiepiscopul Ierusalimului, s-a născut la Ierusalim în jurul anului 315. A intrat de tânăr în monahism şi s-a dedicat studiului profund al Sfintei Scripturi. În anul 335 a fost hirotonit diacon de episcopul Macarie al Ierusalimului, iar peste zece ani, episcopul Maxim l-a ridicat la treapta preoţiei. Nu peste mult timp (în 348), a primit cinstea de a fi ales episcop al Ierusalimului, iar în această calitate a rostit catehezele care i-au adus celebritatea. A urmat o perioadă mai sumbră în viaţa acestui sfânt, datorită conflictului pe care l-a avut cu Acachie, mitropolitul Cezareei. Acesta fusese declarat eretic arian de un sinod care s-a ţinut la Sardica, iar Sfântul Chiril, apărător tare al dreptei credinţe, nu dorea să i se supună. Datorită relaţiilor pe care Acachie le avea cu împăratul Constanţiu, a reuşit să obţină exilul Sfântului Chiril, sub pretextul că a vândut bunurile Bisericii pe care o păstorea, pentru a-i ajuta pe săraci într-o perioadă de foamete. Îndepărtat, Chiril a mers la Silvan, episcopul Antiohiei. În anul 360, la conducerea imperiului a venit Iulian Apostatul, care i-a adus din exil pe toţi episcopii surghiuniţi. Sfântul Chiril şi-a reluat scaunul, fiind martorul minunilor care s-au petrecut în timpul încercării rezidirii Templului din Ierusalim. Mărturiile vremii arată că un cutremur foarte puternic a dărâmat noile temelii ale Templului. De asemenea, se spune că un foc din cer a ars toate uneltele folosite la zidire şi că pe hainele celor care lucrau la construcţie a apărut semnul Sfintei Cruci. Domnia lui Iulian a fost scurtă, dar succesorul său, împăratul Valens (care avea simpatii ariene), nu s-a arătat nici el mai îndurător cu Sfântul Chiril şi l-a exilat din nou, datorită tăriei cu care condamna ereziile. În anul 379, când împărat a devenit Teodosie cel Mare, Chiril şi-a primit cu cinste înapoi scaunul episcopal, păstorindu-şi credincioşii încă opt ani, până la sfârşitul vieţii. În perioada în care a fost episcop al Ierusalimului, Sfântul Chiril a ţinut în faţa poporului o serie de cateheze cu un impact deosebit asupra lumii creştine. Rostite în Biserica Sfântului Mormânt, în jurul anului 350, acestea reprezintă mărturii importante ale credinţei şi practicilor acelor timpuri. De asemenea, Sfântul Chiril a participat la Sinodul II Ecumenic (care s-a ţinut la Constantinopol în anul 381) alături de Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Grigorie de Nyssa, Meletie al Antiohiei şi alţi mari Părinţi ai Bisericii. El a avut un rol deosebit de important în combaterea ereticilor pnevmatomahi (care negau deplina dumnezeire a Sfântului Duh) şi apolinarişti (care negau existenţa sufletului raţional în Ipostasul Mântuitorului Hristos), dar şi în formularea dogmei trinitare. La acest sinod s-a definitivat Simbolul de credinţă (Crezul), numit până astăzi niceo-constantinopolitan, după localităţile care au găzduit primele două sinoade ecumenice. Sfântul Chiril explică amănunţit acest Simbol în Catehezele sale.

Hrisant a fost fiul nobilului Polemie. Tatăl său l-a dus la Roma pentru a studia învăţăturile păgâne în timpul împăratului Numerian (283-284). Însă Hristant a îmbrăţişat învăţătura creştină şi propovăduia pe Mântuitorul Iisus Hristos. Citind Sfânta Scriptură, Hrisant s-a luminat şi părăsind învăţătura păgână, a fost botezat de Cristofor, un preot creştin care i-a explicat şi tainele credinţei creştine. Tatăl său a încercat în multe feluri să îşi convingă fiul să renunţe la credinţa creştină. A încercat să îl căsătorească cu o tânără fecioară pe nume Daria, una dintre cele mai înţelepte slujitoare ale zeiţei Atena. Toate încercările au fost în zadar, căci Daria a trecut şi ea la creştinism. După un an, Polemie a murit, lăsând toată averea fiului său. Hrisant şi Daria au zidit în Roma două case mari, două mănăstiri, una pentru bărbaţi, a lui Hrisant şi a alta pentru femei, a Dariei. În cele din urmă, Hrisant şi Daria au fost prinşi de prefectul Celerin. Hrisant a fost dus în faţa judecătorului Claudiu şi supus la nenumărate chinuri. Rămânând nevătămat, Claudiu a căzut în genunchi înaintea lui Hrisant şi s-a creştinat. În urma acestei întâmplări, împăratul Numerian a poruncit ca Hrisant şi Daria să fie scoşi în afara Romei şi închişi de vii într-o peşteră. Mulţi alţi creştini au fost prinşi atunci şi îngropaţi odată cu ei. Moaştele lor au fost găsite în timpul împăratului Constantin cel Mare. Biserica Ortodoxă pomeneşte în 19 martie pe Sfânta Muceniţă Ilaria, soţia judecătorului Claudiu, care trecând la creştinism a primit moarte martirică din porunca împăratului Numerian, și pe Sf. Mc. Marian diaconul.

Pătimirea acestor cuvioşi părinţi a avut loc în Mănăstirea Sfântului Sava din Palestina, în timpul Împărătesei Irina şi a fiului ei Constantin (780-797). Sarazinii erau de neam arab şi jefuiau oraşele din întreaga Palestină. Cuvioşii aceştia au fost omorâţi de sarazini în Sâmbăta Floriilor, iar alţii în Săptămâna Patimilor din anul 796. Jefuitorii au dat foc chiliilor şi au ars întreg aşezământul sfintei mănăstiri, în afară de biserica din mijloc, care, după spusele Sfântului Ştefan Savaitul, a scăpat ca prin minune.

Sfântul Ierarh Iacob Mărturisitorul s-a retras în sihăstrie încă de când era tânăr și intrând în monahism, trăia în rugăciune și postire. A fost hirotonit episcop, iar în timpul iconoclasmului a fost obligat să se retragă din scaunul episcopal, deoarece s-a împotrivit iconoclasmului, fiind întemnițat de nenumărate ori. În cele din urmă a trecut la Domnul după multe suferințe pe care le-a îndurat.

Cuviosul Serapion a fost numit episcop de Thmuis în Egiptul de Jos. Fusese discipol al Sfântului Antonie cel Mare (17 ianuarie), iar mai târziu a scris O Scrisoare despre moartea Sfântului AntonieDe asemenea, a fost prieten și susținător al Sfântului Atanasie din Alexandria (18 ianuarie și 2 mai). La sfârșitul secolului al XIX-lea a fost descoperită o colecție de texte liturgice atribuite Sfântului Serapion. Sfântul Serapion a trăit în Egipt în secolul al IV-lea. El este cunoscut sub numele de „sindonitul”, deoarece purta doar haine de in aspru (sindona). Din vremea tinereții sale a trăit ca păsările cerului (Matei 6:26). Nu avea adăpost și, timp de câteva zile, nu mânca mâncare, pentru că nu avea bani să cumpere pâine. Când a văzut un cerșetor care tremura de frig, i-a dat sindonul și a rămas pe jumătate gol. El s-a dovedit a fi un prim exemplu de filantropie și milă, distribuindu-și propriile bogății și orice i-au dat vizitatorii săi credincioși săracilor. Apoi s-a călugărit și a locuit în Pustia Sketis. El a fost dedicat răspândirii Cuvântului lui Dumnezeu în multe moduri diferite. Odată, a căzut în mâinile unui tâlhar și, prin puterea sa de convingere, a reușit să-l întoarcă și l-a făcut pe acest tâlhar slujitor al lui Dumnezeu. A reușit să-l convertească și pe ereticul maniheu Lakedaimon la ortodoxie. Un anumit filosof grec, care dorea să testeze onestitatea călugărului, i-a dat o monedă de aur și a început să-l urmărească. Sfântul s-a dus la un negustor de pâine, a luat o pâine și i-a dat comerciantului moneda de aur, plecând fără nicio idee despre valoarea ei. Sfântul Serapion i-a călăuzit pe mulți pe calea mântuirii. Odată, s-a dat rob unui actor grec care dorea să se convertească la Hristos. Actorul a fost uimit de viața lui sfântă și s-a botezat cu toată casa sa. El l-a implorat pe Sfântul Serapion să rămână cu el, nu ca sclav, ci ca îndrumător și prieten. Călugărul a plecat, însă, fără să ia banii care i-au fost oferiți. Plecând spre Roma, Sfântul Serapion s-a urcat într-o corabie, dar nu a plătit nimic marinarilor pentru trecerea sa. Au început să-i reproșeze acest lucru, dar când au văzut că Bătrânul nu a mâncat nimic timp de cinci zile, au început să-l hrănească în numele Domnului și, prin urmare, au împlinit porunca iubirii de semeni. În cele din urmă s-a întors în iubitul său deșert, unde a petrecut cu pace până la bătrâneți înaintate, în anul 370, fiind pildă pentru toți călugării.

Sfântul Mucenic Vasile, preotul din Ancira, a păstorit biserica din Ancira (Asia Mică) în timpul împăratului păgân Iulian Apostatul (361 -363) care a încercat revigorarea păgânismului. Refuzând să se lepede de credința creștină, Sfântul Vasile a fost prins și întemnițat. Împăratul Iulian a trimis pe slujitorii săi, Elpidiu, Pigasie și Asclepie să fie judecat, apoi, s-a oprit chiar el în Ancira deoarece se afla în campania pornită fiind împotriva perșilor. Fiind adus în fața împăratului a fost amenințat cu chinuri groaznice dacă nu se leapădă de credința ortodoxă, apoi a fost întemnițat din nou. Fiind a fost adus a doua oară în fața împăratului Iulian, l-a înfruntat cu demnitate, refuzând să aducă jertfă idolilor. A fost supus supliciilor și a suferit moarte martirică (+362).

Sfânta Drosida, fiica împăratului Traian, a trăit la începutul secolului al II-lea, perioadă în care adunările creștine erau interzise în Imperiul Roman, iar creștinii, pedepsiți cu moartea. În acele vremuri, cinci fecioare adunau trupurile martirilor din locurile de persecuție, le ungeau cu miruri și le înfășurau în giulgiuri curate, după care le ascundeau în locurile de sihăstrie unde viețuiau. Drosida, fiica împăratului, era creștină în taină. Ea ieșea noaptea din palat și le ajuta pe acestea la acest lucru binecuvântat. Sfânta era logodită cu Adrian, unul din consilierii împăratului, care l-a îndemnat pe acesta să pună sub pază trupurile mucenicilor ca să vadă de către cine sunt furate. Ascultând sfatul consilierului său, cele cinci femei au fost prinse, întemnițate, apoi au fost aruncate într-un cuptor în care se topea arama. Spre deosebire de cele cinci fecioare, Drosida a primit șansa de a fi iertată, cu condiția să renunțe la credința creștină. A refuzat și, rugându-se fierbinte lui Dumnezeu, a scăpat de sub supravegherea soldaților rânduiți să o păzească, apoi, ieșind s-a dus să se arunce în cuptor, dorind să se alăture celorlalte cinci fecioare. Pe cale, gândindu-se că nu are haină de nuntă să meargă la Dumnezeu, fiind nebotezată, a luat mirul pe care-l avea la ea și ungându-se, s-a aruncat în apa unui lac și s-a botezat. Apoi, timp de șapte zile s-a ascuns, trăind în post și rugăciune. În acest timp, creștinii au găsit-o și, alăturându-i-se, au aflat cine era și ce pătimise. Iar în a opta zi, Sfânta Muceniță Drosida a suferit moarte martirică, fiind aruncată în cuptorul de foc.

Sfântul Nicon (+251) s-a născut în orașul Neapolis (Italia). Îmbrățișează cariera militară încă de tânăr, ajungând un soldat apreciat în armata romană. În familia sa doar mama era creștină, însă, chiar dacă l-a educat creștinește încă din copilărie, nu a reușit să îl convingă să primească Botezul. Într-una din zile, aflându-se în pericol pe câmpul de luptă, aducându-și aminte de sfaturile mamei, și-a făcut semnul Sfintei Cruci și s-a rugat lui Dumnezeu pentru a birui, promițând că va deveni creștin.

Primind ajutorul divin, și-a îndeplinit promisiunea, deoarece a mers în apropierea Constantinopolului, iar în insula Hios a stat timp de șapte zile petrecând în post, în privegheri și în rugăciuni. Aici, Dumnezeu, noaptea în vis, prin îngerul său, a poruncit sfântului să meargă în Muntele Ganos, lângă Marea Marmara, unde a primit Sfântul Botez și haina monahală, de la Teodosie, Episcopul Cizicului. Ducând o viață curată, dedicată în întregime lui Dumnezeu, după trei ani, Teodosie l-a hirotonit episcop în locul său. Datorită persecuțiilor, după moartea episcopului Teodosie, împreună cu ucenicii săi a plecat în muntele Tavromenei din Sicilia, crezând că aici vor fi mai în siguranță. Însă, conducătorul Siciliei, Quintilian, a trimis soldați și au fost aduși la judecată. Condiția pentru a rămâne în viață a fost aceea de a se lepăda de dreapta credință și a se închina idolilor. Fiindcă au refuzat au fost supuși la chinuri groaznice. Sfântul Nicon și cei 199 de ucenici ai săi au fost martirizați prin decapitare.

Pentru pregătirea sufletească a credincioşilor toate sărbătorile împărăteşti sunt precedate de un timp de pregătire, de anticipare sau introducere, numit „pre-serbare”, „înainte-serbare” sau „înainte-prăznuire”. Ele au, de asemenea, şi o perioadă de continuare sau prelungire a serbării, numită „după-serbare” sau „după-prăznuire”. Prin aceste perioade de pregătire şi de prelungire, sărbătorile mari sunt ca soarele care, înainte de a răsări el însuşi, îşi trimite razele, iar după ce apune, lumina lui stăruie încă pe culmi. Ziua cea dintâi a înainte-serbării se numeşte „începutul sărbătoririi”, iar ziua ultimă a după-serbării se numeşte „odovania”, adică sfârşitul, dezlegarea sau încheierea sărbătorii. Biserica Ortodoxa sărbătorește mâine, 25 martie, Buna Vestire. Sărbătoarea marchează momentul în care Fecioara Maria primește vestea că Îl va naște pe Mesia Cel așteptat de veacuri. Buna Vestire sau Blagoveștenia este prima sărbătoare confirmată în documente dintre sărbătorile închinate Maicii Domnului.

Artemon (Asia Mică, sec. I) a fost unul din cei şaptezeci de apostoli şi ucenic apropiat al Sfântului Apostol Pavel. Mergînd în cetatea Pisidiei Sfântul Apostol Pavel, Artemon era între toți cetățenii ca un luminător, strălucind cu fapte bune, și nu i se cădea a se ascunde sub obroc. Sfântul Apostol Pavel, aflându-l pe acesta întărit în credința lui Hristos și plin de dumnezeiasca înțelepciune, l-a pus păstor și învățător poporului, hirotonindu-l întâiul episcop în Seleucia Pisidiei. Iar el, îndreptând bine și cu plăcere de Dumnezeu turma cea încredințată lui, a fost tuturor liman de mântuire, văduvelor și săracilor purtător de grijă, sufletelor și trupurilor doctor, făcător de minuni și toate zilele vieții sale bine și cu dumnezeiască plăcere petrecându-le, și-a sfârșit viața la adânci bătrâneți.

La Praznicul Bunei Vestiri, Iubitorul de oameni şi milostivul Dumnezeu, Care pururea poartă grijă neamului omenesc, ca un părinte iubitor de fii, văzând făptura mâinilor Sale înrobită de diavolul, atrasă spre patimi şi supusă slujirii idoleşti, a binevoit să trimită pe Unul-Născut Fiul Său în lume, spre mântuirea noastră. El a încredinţat această taină numai unuia din slujitorii Săi, slăvitului Arhanghel Gavriil. Astfel, l-a trimis pe acesta, mai înainte cu nouă luni de Naşterea după trup a Fiului, la Sfânta Fecioară Maria, din Nazaret, curată fiind ea şi vrednică de slujirea aceasta. Şi, venind îngerul în cetatea Nazaret, i-a zis: ,,Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eștituîntrefemei!”(Luca1,28). Fiind mai mult nedumerită decât înspăimântată, Fecioara Maria se întrebă în taină ce poate să însemne cereasca salutare. Arhanghelul a înţeles-o şi a liniştit-o, zicând: ,,Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele Lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Și va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” (Luca 1, 30-33). Iar ea a zis: ,,Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”. Şi, răspunzând, îngerul i-a zis: ,,Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.” (Luca 1, 34-37). La auzul acestor încredinţări, Fecioara Maria primeşte să răspundă chemării lui Dumnezeu şi suspinelor lumii, zicând: ,,Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău !” (Luca 1, 38). Şi, zicând acestea Fecioara, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a zămislit, ca prunc omenesc, prin venirea Duhului Sfânt, în pântecele Preacuratei, iar îngerul s-a făcut nevăzut. Aşa a început să se împlinească taina mântuirii noastre: Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiu al omului, Dumnezeu S-a făcut om, ca pe om să-l mântuiască, prin vrerea şi rânduiala Lui, din nespusă dragoste pentru făptura Sa. În cinstea Praznicului Bunei Vestiri s-au scris alese cântări, printre care cea mai de seamă este Acatistul Bunei Vestiri, alcătuit în secolele V-VI la Constantinopol, de un imnograf rămas necunoscut. Biserica a primit acest imn de mare adâncime duhovnicească, slăvind prin el Întruparea lui Hristos şi cinstind pe Fecioara Maria. Acest Acatist este citit zilnic în mănăstiri şi la casele credincioşilor, iar în biserici se săvârşeşte în mod solemn în cadrul Deniei Acatistului din săptămâna a cincea a Postului Mare.

Sfântul Arhanghel Gavriil este pentru oameni îngerul milostivirii şi al bunăvoinţei dumnezeieşti. Fiinţă de foc şi dăruită vederii slavei dumnezeieşti, Arhanghelul Gavriil a fost desemnat de Domnul ca „duh slujitor, trimis ca să slujească pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii“ (Evrei 1, 14). Potrivit Sfântului Proclu al Constantinopolului, numele lui înseamnă „Dumnezeu şi om” şi a fost rânduit de Dumnezeu să vestească tainele legate de Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos. Încununarea acestei misiuni a fost acel „Bucură-te!” adresat Maicii Domnului.

Sfântul Mucenic Montanus preotul şi soţia sa, Maxima

Edictele de persecutare a creştinilor de la începutul secolului 4, prevedeau dărâmarea lăcaşurilor lor de cult, interzicerea adunărilor, arderea cărţilor sfinte şi distrugerea arhivelor, pierderea averii şi funcţiilor de stat pe care le deţineau credincioşii, exilul şi pedepsirea aspră a clericilor care nu apostaziau de la credinţa în Hristos. Al patrulea edict de persecuţie, din ianuarie-februarie 304, smuls lui Dioclețian de Maximian Galeriu, era şi mai aspru decât cele trei publicate mai înainte, căci el imita edictul împăratului Deciu din 249, acela care declarase război general creştinismului până la nimicirea lui totală. Prevederile de mai sus s-au aplicat cu cea mai mare stricteţe în părţile răsăritene şi în provinciile dunărene ale Imperiului Roman, unde domneau Diocleţian, cu reşedinţa la Nicomidia, în provincia Bitinia, şi ginerele său, Galeriu, care-şi avea reşedinţa la Sirmium (azi Mitroviţa, în Serbia), în provincia romană Pannonia Inferior. De aceea, numeroşi creştini şi clerici au căzut martiri, în greaua prigoană dezlănţuită de către cei doi împăraţi. Măsurile de persecuţie ale celor patru edicte s-au aplicat şi în cetatea Singidunum (azi Belgrad), aşezată pe Dunăre, în provincia amintită, locuită atunci de strămoşii noştri daco-romani. Astfel, la 26 martie 304, a pătimit pentru credinţa în Domnul Hristos preotul daco-roman Montanus şi soţia sa, Maxima. Martiriul lor s-a petrecut astfel: văzând Preotul Montanus că mai-marele cetăţii Singidunum face începutul prigonirii slujitorilor lui Hristos, şi-a adus aminte de cuvintele Domnului, Care a spus: «Iar când vă vor urmări în cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă» (Matei 10, 22). El a plecat deci din Singidinum la Sirmium, reşedinţa prefecturii în care locuia, unde l-au prins prigonitorii şi l-au adus în faţa lui Probus, guvernatorul Pannoniei Inferior.

Iar acesta, stând pe scaunul de judecată, a început cercetarea Preotului Montanus, întrebându-l cum se numeşte, dacă este creştin şi ce îndeletnicire are. Slujitorul altarului a răspuns cu curaj că este creştin şi preot al Bisericii lui Hristos din Singidunum. Probus l-a îndemnat să se supună poruncilor împăraţilor şi să aducă jertfă zeilor. Preotul Montanus a răspuns astfel: «Cine cinsteşte pe zei şi nu pe Dumnezeu va fi smuls din rădăcină». Guvernatorul insistă în continuare: «Împăraţii prea-îndurători au poruncit ori să aduci jertfe, ori să fii pus la chinuri». Fiind silit să aleagă între călcarea legilor sfinte şi schingiuire, slujitorul Domnului a mărturisit neclintit credinţa sa creştină: «Eu am primit învăţătura să îndur mai bine chinurile decât, lepădându-mă de Dumnezeu, să aduc jertfă demonilor». La ameninţarea repetată cu caznele, Montanus a răspuns: «Mă bucur dacă ai să faci aşa ceva, ca să mă aflu şi eu părtaş la Pătimirile Domnului meu, Iisus Hristos». Probus a poruncit să fie pus la chinuri numaidecât şi pe când îl schingiuiau cu cruzime, îl întrebă: «Ce zici, Montanus, aduci acum jertfă zeilor?» Iar preotul replică senin: «Mă aduc jertfă prin chinurile acestea Dumnezeului meu, Căruia mereu I-am jertfit». Atunci Probus, văzând tăria şi îndelunga răbdare a desăvârşitului preot, a chemat pe Maxima, soţia acestuia, crezând, nelegiuitul, că femeia, mai slabă din fire fiind, se va înduioşa de chinurile soţului ei şi-l va îndemna să jertfească zeilor. Dar spre uimirea păgânului, Maxima preoteasa a cerut să fie şi ea dusă la munci, ca să se facă părtaşă la Patimile Mântuitorului. Uluit de curajul celor doi soţi, guvernatorul glăsui tulburat: «Voi, creştinii, sunteţi nebuni, nu preţuiţi viaţa!» Folosind cuvintele Sfântului Apostol Pavel, Preotul Montanus zise: «Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi» (I Cor. 1:27). Guvernatorul Probus a stăruit pe lângă Montanus să jertfească, spre a nu fi chinuit şi mai rău. Dar acesta a consimţit: «Fă ce vrei, ai să vezi câtă răbdare îmi va da mie Domnul Iisus Hristos împotriva curselor tale». Probus, văzând răbdarea şi stăruinţa Preotului Montanus şi a soţiei sale, Maxima preoteasa, în credinţa Domnului şi Mântuitorului Hristos, a dat hotărârea aceasta: «Poruncesc ca Montanus şi Maxima să fie aruncaţi în râu, fiindcă s-au arătat nesupuşi poruncilor împărăteşti». Iar fericitul Montanus şi soţia sa Maxima, auzind această hotărâre de moarte, ca şi cum ar fi primit un dar nepreţuit, slăviră pe Dumnezeu: «Mulţumim Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, că ne-ai dat răbdare şi ne-ai găsit vrednici de mărirea cea veşnică». Şi pe când slujitorii demonilor au ajuns cu ei la malul râului Sava, la vărsarea lui în Dunăre, şi le-au legat câte o piatră de gât, înainte de a-i arunca, robul lui Dumnezeu, ridicându-şi mâinile către cer, s-a rugat şi mai fierbinte: «Doamne Iisuse Hristoase, Care Te-ai jertfit pentru mântuirea lumii, primeşte sufletele robilor Tăi Montanus şi Maxima, care pătimesc pentru numele Tău. Sporeşte, Doamne, şi apără turma cea credincioasă a Bisericii Tale din Singidunum şi de prin toate văile Dunării. Cu ochii minţii văd, Stăpâne, cum în această latură de pământ se ridică un popor nou, care cheamă numele Tău cel sfânt prin biserici, în limba romană». Astfel, nelegiuiţii înecară în râul Sava pe cei doi neînfricaţi fii ai Bisericii. Valurile apelor traseră la maluri moaştele lor preacinstite. Iar credincioşii, întru ascuns, le ridicară şi păstrară trupurile lor cu scumpătate, ca pe nişte odoare de mare preţ. În acest chip au primit cununa de martiri robul lui Dumnezeu, Sfântul Montanus, preotul bisericii din Singidunum, împreună cu soţia sa, Maxima preoteasa, pe vremea păgânului stăpânitor Diocleţian şi a cârmuitorului Probus, împărăţind în veci Domnul Iisus Hristos.

Sfinţii 26 de mucenici care au pătimit în Goţia/Dacia

Doi au fost preoţi: Vatus şi Virca; cu acesta din urmă au pătimit şi doi fii şi trei fiice ale lui; apoi unul, Aprilla, a fost monah; unsprezece au fost mireni: Avip, Agna, Riax, Igatrax, Iscoos, Sila, Sighita, Suiril, Seimvla, Terma, Filga; şi şapte femei: Ana, Alla, Varis, Moico, Mamica, Birgo şi Animais. Aceşti sfinţi au trăit pe vremea lui Iungurih, împăratul goţilor şi a lui Graţian, împăratul romanilor. Iar pentru dragostea lui Hristos au primit cununa muceniciei prin foc, atunci când Iungurih a dat poruncă să se dea foc bisericii în care se găseau adunaţi la rugăciune cei douăzeci şi şase de sfinţi mucenici. Tot atunci s-a mai întâmplat să ardă şi un om oarecare, al cărui nume nu s-a păstrat, care aducea prinosul lui la altar.

Sfânta Matrona a fost slujnică la o evreică, anume Pavtila, femeia voievodului Tesalonicului. Din tinereţe, fiind învăţată în credinţa creştinească, stăpâna ei o silea la reaua credinţă iudaică. Şi, fiindcă ea nu se supunea, o chinuia foarte rău, bătând-o adeseori. Însă Matrona pe toate le răbda cu osârdie pentru Hristos şi la biserică se ducea într-ascuns. Într-una din zile, înştiinţându-se Pavtila că Matrona a fost la biserica creştinească, i-a zis: „Pentru ce n-ai mers la sinagoga noastră, ci te-ai dus la biserica creştinească?” Răspuns-a fericită Matrona cu îndrăzneală: „De vreme ce Dumnezeu este în biserica creştinească, iar de la sinagogă iudaică s-a depărtat, nu mă duc la sinagogă, ci la biserică”. Atunci, Pavtila, şi mai mult mâniindu-se, a bătut-o fără cruţare, şi într-o cămară întunecoasă a închis-o legată. Iar a doua zi a fost găsită sfânta dezlegată din legături cu dumnezeiasca putere, preamărind pe Hristos. Dar stăpâna ei iarăşi a bătut-o cu vine crude, până la sânge şi, mai tare legând-o, a închis-o iarăşi în cămara aceea şi uşa a pecetluit-o, ca să nu intre cineva să-i facă vreo uşurare. Şi a petrecut sfânta în acea închisoare fără hrană şi băutură patru zile, întărind-o Dumnezeu. După aceasta, Pavtila, dezlegând pecetea aceea şi deschizând uşa, a găsit-o iarăşi dezlegată din legături şi stând la rugăciune. Deci, fierbând de mânie, a bătut-o cu beţe groase şi, abia suflând, a închis-o în aceeaşi închisoare unde s-a şi sfârşit sfânta, dându-şi sufletul lui Dumnezeu. Trupul ei l-a aruncat acea rea femeie de pe zid, pentru că erau înalte casele acelea. Creştinii, luând mult chinuitul trup al Sfintei Muceniţe Matrona, l-au îngropat cu cinste. Mai pe urmă, Alexandru, episcopul Tesalonicului, a zidit o biserică în numele sfintei, iar cinstitele ei moaşte le-a pus într-însa. Iar pe Pavtila, după vrednicie, degrabă a ajuns-o judecata lui Dumnezeu, pentru că de pe înălţimea zidului, de unde a aruncat jos trupul Sfintei Matrona, ea singură, alunecând, a căzut şi, murind rău, şi-a lepădat ticălosul ei suflet.

Tot astăzi, Biserica face pomenirea Sfinţilor Mucenici Filit Sincliticul, cu soţia lui Lidia şi cu cei patru fii ai lor: Macedon, Teoprep, Cronid şi Amfilohiu.

Cuviosul Ilarion s-a călugărit din tinereţe purtându-şi crucea şi urmând lui Hristos Cel răstignit, supunându-şi cu înfrânare patimile trupeşti. El pe toţi monahii i-a covârşit cu fapta bună şi, într-o chilie întunecoasă închizându-se, fără tulburare a petrecut mulţi ani şi s-a luminat cu nepătimirea. Astfel s-a învrednicit de rânduiala preoţească şi a fost egumen al mănăstirii ce se numea Pelichit, în Asia, aproape de Elespont. A făcut minuni alese, că jivinele care vătămau seminţele roditoare le certa şi le izgonea cu cuvântul din ţarini şi din grădini, grindina a potolit-o cu rugăciunea şi pământul cel însetat cu ploaie l-a adăpat, iar curgerea râului, ca şi Elisei proorocul, a despărţit-o; mâna cea uscată a unui om a tămăduit-o, pe un orb l-a făcut să vadă şi şchiopilor le-a dăruit tămăduire; pe diavoli i-a izgonit, iar pescarilor, care în zadar se osteneau, cu peşti mulţi le-a umplut mrejele. Despre Sfântul Ilarion cel Nou scrie Cuviosul Iosif, scriitorul de cântări, în a opta cântare a canonului, că pentru cinstirea icoanei Mântuitorului a răbdat prigoniri de la muncitori şi îl numeşte mucenic, pentru că a vieţuit, precum se povesteşte într-o cuvântare, pe vremea împărăţiei lui Leon Armeanul (813-820), care a călcat sfintele icoane. Altora li se pare, cu adevărat, că a trăit pe vremea împărăţiei lui Leon Isaurul (717-741) şi a lui Copronim, fiul lui (741-775), care cu mulţi ani mai înainte de Leon Armeanul a fost, şi că a pătimit pentru sfintele icoane în acea vreme când voievodul lui Copronim, la Hanodracon, a năvălit fără veste cu oaste asupra mănăstirii ce se numea Pelichit, în Sfânta şi Marea Joi a mântuitoarelor Patimi, când se săvârşea Dumnezeiasca Liturghie. Şi, intrând în biserică şi în Altar cu îndrăzneală, a poruncit să tacă cântarea şi a răsturnat la pământ Sfintele şi dătătoarele de viaţă Taine ale lui Hristos. După aceea, prinzând pe cei mai aleşi monahi, patruzeci şi doi la număr, i-a ferecat cu legături de fier, iar celorlalţi, cu bătăi cumplite chinuindu-i, le-a rupt trupurile; pe alţii, bărbile şi feţele lor cu smoală ungându-le, i-a aprins şi altora nasurile le-a tăiat. După aceea a aprins mănăstirea şi biserica, iar pe cei ferecaţi, patruzeci şi doi de părinţi, i-a surghiunit în ţara de la marginea Efesului şi acolo, într-o baie veche încuindu-i, i-a chinuit cu silă de moarte. Deci, în acea vreme, şi Cuviosul Ilarion, ca un mai mare între părinţii aceia, având rânduiala egumeniei, se ştie că a pătimit mult şi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu pentru sfintele icoane.

Cuviosul Ştefan, Mărturisitorul lui Hristos, a fost în anii împăratului Leon Armeanul (813-820). Din tinereţe iubind viaţa pustnicească, cu toate faptele bune s-a înfrumuseţat şi a fost egumen al mănăstirii Triglia, după rugămintea monahilor celor de acolo, şi pe mulţi cu învăţătura sa i-a sfătuit să vieţuiască cu plăcere de Dumnezeu şi în curăţie să petreacă. După aceea, rău-credinciosul Leon a început a necinsti sfintele icoane şi, prigonire cumplită ridicînd asupra dreptcredincioşilor, a chemat pe Cuviosul Ştefan şi-l silea să se lepede de închinarea sfintelor icoane şi împotriva credinţei să iscălească cu mîna sa la lepădarea icoanelor. Iar cuviosul s-a împotrivit şi nu numai aceea n-a făcut, ci şi pe împăratul l-a ocărît, numindu-l păgîn şi străin de adevărata credinţă. Deci a fost muncit cu bătăi şi cu legături în temniţă, apoi, în surghiun trimiţîndu-l şi cu rele pătimiri şi dureri fiind chinuit, a trecut către Hristos Dumnezeu, pentru Care multe nevoinţe a suferit şi multe munci a răbdat.

Sfântul Mucenic Marcu, Episcopul Aretuselor, a dărâmat multe temple ale idolilor în vremea împăratului Constantin cel Mare şi a zidit biserici în locul lor. Păgânii din Aretusa, încurajaţi de poruncile împăratului Iulian Apostatul (361-363) împotriva creştinilor, au dorit să se răzbune pe Episcopul Marcu, deoarece acesta le distrusese templele idoleşti. Marcu a fugit din calea lor, însă aflând cum sunt chinuiţi creştinii pentru dânsul, s-a întors în cetate şi a înfruntat cu bărbăţie toate chinurile. Văzând curajul cu care el a îndurat chinurile, mulţi păgâni s-au convertit la creştinism.

Diaconul Chiril din Iliopolis (Fenicia), tot pentru faptul că a distrus câteva temple ale idolilor, păgânii din vremea lui Iulian Apostatul l-au supus la torturi până la moarte. Tot astfel au pătimit şi preoţii, femeile şi fecioarele din cetăţile Ascalon şi Gaza (sud-vestul Palestinei).

Sfinţii Mucenici Iona şi Varahisie şi cei împreună cu dânşii († 327) au pătimit în Persia în vremea regelui Sapur II (310-381). Lăsându-şi mănăstirea s-au dus în cetatea Varavol unde se aflau întemniţaţi sfinţii mucenici Zapidan, Lazăr, Marufan, Narsin, Ilie, Marin, Aviv, Sivedin şi Sava şi i-au îmbărbătat în pătimirea lor pentru Mântuitorul Hristos. Iona şi Varahisie au fost prinşi şi judecaţi la Masdrat, Sirot şi Marmisie, de mai marii preoţilor persani, pentru că nu au jertfit soarelui. Sfinţii au fost supuşi la chinuri până la moarte, primind cununa muceniciei împreună cu cei aflaţi în închisoare.

Despre viața Sfântului Ierarh Diadoh, episcop al Foticeii din Epirul vechi (nordul Greciei) nu se cunosc prea multe date. Potrivit izvoarelor istorice, Sfântul Diadoh s-a născut în jurul anului 400 în provincia romană Iliric. A intrat de tânăr în monahism și a devenit cunoscut tuturor ca părinte duhovnicesc, fiind ales episcop al cetății Foticeea, din Grecia. Potrivit datelor istorice, Sfântul Diadoh a participat la cel de al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon din anul 451, unde a apărat învățătura despre cele două firi ale Mântuitorului. Semnătura sa apare pe o scrisoare din 458 adresată împăratului Leon I, în care este amintită moartea patriarhului Proterie din Alexandria, ucis de monofiziți. Sub numele lui Diadoh e cunoscută o scriere de tip duhovnicesc împărțită în 100 de capete (cuvântări), pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sofronie din Ierusalim (sec. VII) o citează și îl socotesc pe acesta drept autor. Scrierile sale cuprind în esență sfaturi duhovnicești și învățături dogmatice, precum distincția dintre „chipul” lui Dumnezeu în om și „asemănarea” cu El. Înscrierea în calendarul Bisericii Ortodoxe Române a Sfântului Ierarh Diadoh a fost aprobată în ședința de lucru a Sfântului Sinod din 16 decembrie 2021.

Cuviosul Ioan Scărarul a fost fiul lui Xenofont şi al Mariei. Xenofont a avut doi fii: Ioan şi Arcadie. Mergând la şcoală în Berit - azi Beyrut - în Fenicia, o furtună a scufundat corabia cu care călătoreau. Prin voia lui Dumnezeu ei au scăpat cu viaţă, ajungând în părţi diferite. S-au călugărit amândoi, Ioan şi-a păstrat numele, Arcadie s-a numit Gheorghe. După o perioadă s-au întâlnit cu părinţii lor la Ierusalim, care au intrat şi ei în monahism. S-a născut în anul 523, în Palestina. Dorind să urmeze pilda vieţii Cuvioşilor Antonie şi Ilarion, s-a retras în Muntele Sinai la bătrânul pustnic Macarie, în Mănăstirea Sfânta Ecaterina. După patru ani de noviciat, tânărul a fost primit în rândul călugărilor. După moartea călugărului Macarie, petrecută după 19 ani de la venirea sa în mănăstire, Ioan hotărăşte să se dedice şi mai mult rugăciunii şi contemplaţiei, retrăgându-se într-o chilie săpată în munte, la o distanţă de câţiva kilometri de mănăstire. Despre această perioadă din viaţa sfântului nu ştie nimeni detalii. Deşi era ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit, faima lui Ioan a crescut într-atât, încât a devenit o adevărată autoritate duhovnicească în timpul său. După 40 ani de viaţă în singurătate, întreruptă doar de călătoriile la mănăstire, pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, şi de vizitele unor monahi care căutau sfat şi lămurire, Ioan a fost ales de călugării de la mănăstirea din vârful Muntelui Sinai şi de sihaştrii care trăiau prin împrejurimi, să le fie întâistătător. Avea atunci 75 ani. Ioan Scărarul, deşi era o persoană modestă, căreia nu-i plăcea să vorbească prea mult despre sine, trezise atâta admiraţie, încât se auzise despre el până la Roma. Aşa se face că însuşi papa i-a trimis o mare sumă de bani, pentru a-i folosi la întreţinerea spitalului mănăstirii sau pentru a ajuta pelerinii veniţi de departe. Dacă, după modelul vechi, fiecare monah bătrân avea câte un tânăr învăţăcel pe care-l deprindea cu tainele ascezei, înmulţirea numărului tinerilor în mănăstiri a ridicat problema unei noi maniere de educare a acestora, mai sistematice. Din acest motiv s-a simţit nevoia compunerii unui „tratat de îndrumare a vieţii duhovniceşti“, un manual care să-i ajute, mai ales pe stareţii de mănăstiri cu mulţi călugări tineri. În acest sens, ideea alcătuirii unui îndrumar pentru tinerii novici i-a venit stareţului Mănăstirii Raithu, situată pe ţărmul Mării Roşii, la distanţă nu foarte mare de Mănăstirea Sinai. Şi-a dat seama, însă, că o asemenea operă nu putea fi scrisă de oricine, ci doar de un monah înţelept şi cu experienţă ascetică, dar, totodată, şi bun cunoscător al psihologiei şi firii omeneşti. De departe, cel mai capabil în epocă pentru un astfel de demers era Sfântul Ioan, stareţul Mănăstirii Sinai. Primind scrisoarea stareţului de la Raithu, Ioan a răspuns cu modestie că se va strădui să împlinească porunca primită, deşi el nu este în stare să înveţe pe alţii, aflându-se încă la vârsta la care el însuşi învaţă de la alţii. Pentru a se face cât mai bine înţeles în explicarea complexului drum spre dobândirea sfinţeniei, Ioan a imaginat progresul duhovnicesc ca pe o scară, iar fiecare treaptă reprezenta o virtute. În total, a imaginat 30 de trepte, după numărul anilor pe care Mântuitorul îi avea atunci când a început propovăduirea Evangheliei. Din acest motiv, cartea scrisă de Ioan, stareţul Mănăstirii Sinai, s-a numit Scara, iar autorul ei a rămas cunoscut în veacurile ce au urmat ca Ioan Scărarul. Acurateţea cu care sunt prezentate ispitele întâmpinate de cei angajaţi în drumul spre desăvârşire, cât şi remediile propuse de Sfântul Ioan în Scara, au provocat un extraordinar interes pentru această lucrare, nu doar în epocă, ci până în zilele noastre. Scara a devenit o fascinantă lectură nu numai pentru călugări, dar şi pentru creştinii interesaţi de creşterea duhovnicească şi de mai buna înţelegere a complexului peisaj sufletesc. Tot datorită succesului de care s-a bucurat, Scara a fost introdusă şi în slujbele Bisericii, la mănăstiri citindu-se în întregime, pe durata Postului Mare. Apăsat de povara bătrâneţilor, după patru ani de stăreţie la mănăstirea de pe Muntele Sinai, Sfântul Ioan Scărarul, în vârstă de aproape 80 ani, hotărăşte să plece din nou în singurătate la chilia sa, unde îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii sale, trecând la Domnul în 30 martie 605.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe Cuvioasa Euvula, mama Sfântului Pantelimon.

Duminica a doua din Postul Mare se numeşte şi Duminica Sfântului Grigorie Palama. Ea a fost instituită odată cu canonizarea oficială a sfântului, în 1368. Alături de Duminica Ortodoxiei, prima din Postul Mare, ea reprezintă triumful învăţăturii ortodoxe despre îndumnezeirea omului. Sf. Ier. Grigorie Palama a clarificat distincția dintre ființa și energiile dumnezeiești, arătând că omul se poate uni prin har cu Dumnezeu, participând la firea dumnezeiască, fără ca firea umană să devină fire a lui Dumnezeu. Ființa lui Dumnezeu ne rămâne inaccesibilă, dar energiile sau lucrările Sale în lume ne sunt accesibile pe măsura puterii noastre. Învățătura Sf. Grigorie Palama mai arată că dreapta credinţă nu este o dogmă teoretică, ci viaţă în har, ceea ce înseamnă că rațiunea nu ne ajută să ne cunoaștem creatorul, ci viața după poruncile Lui. „Oricât am învăța, este cu neputință să cunoaștem pe Domnul dacă nu vom viețui după poruncile Lui, pentru că nu prin știință, ci prin Duhul Sfânt Se face cunoscut Domnul. Mulți savanți și filosofi au ajuns la credința că Dumnezeu există, dar nu L-au cunoscut pe Dumnezeu”, spunea și Sf. Siluan Athonitul. Primele două duminici din Postul Mare ne mai amintesc și că în inima disputelor iconoclaste şi isihaste s-a aflat problema trupului și a locului pe care acesta ar trebui să îl aibă în viaţa duhovnicească. Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, s-a născut în jurul anului 1296 în Constantinopol, din părinţi credincioși şi aleşi, Constantin şi Kali. Provenind dintr-o familie înstărită a acelor timpuri, familie care avea strânse legături cu curtea imperială, aşadar o familie de demnitari, Sfântul Grigorie a urmat cursuri de filozofie dar şi de teologie. S-a călugărit la vârsta de 20 de ani în comunitatea Sfântului Munte Athos. Scurta sa rugăciune zilnică era: ,,Doamne, luminează-mi întunericul! Doamne, luminează-mi întunericul!” A fost nevoit, în anul 1340, să iasă din Muntele Athos din cauza controversei isihaste. În 1347 a fost ales arhiepiscop al Tesalonicului, iar până în anul morţii, activitatea lui s-a desfăşurat între Constantinopol şi Tesalonic.

Sfântul Sfinţit Mucenic Ipatie, Episcopul Gangrei, s-a născut în Cilicia, Asia Mică. A ajuns arhiereu în oraşul Gangre (Paflagonia - Asia Mică) şi a luat parte la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), care a osândit erezia lui Arie. A devenit vestit prin faptul că săvârşea multe minuni. Sfântul Ipatie a fost ucis de eretici, care l-au bătut şi l-au aruncat într-o prăpastie. Locuitorii din Gangra au luat moaştele episcopului şi le-au adus în cetate, aşezându-le într-un loc de cinste.

Sfântul Mucenic Veniamin diaconul a pătimit pentru credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos în timpul persecuţiei regelui Persiei, Bahran al V-lea, împotriva creştinilor, în anul 424.