SINAXAR

Sf. Tit s-a călugărit din tinerețe și s-a așezat la o mănăstire de obște. Acolo, a fost smerit și ascultător încât i-a întrecut pe ceilalți frați ai mănăstirii. Pentru modul său de viață a fost hirotonit preot, iar pentru viața sa cea curată a fost învrednicit de Dumnezeu cu darul facerii de minuni.

Sfinții Mucenici Amfian și Edesie au fost frați, originari din Libia, Africa de Nord și au trăit în timpul împăratului Maximian (cca. 250 - iulie 310). Au fost învățați dreapta credință de mucenicul Pamfil. Aceștia au mers la Berit și au stat înaintea stăpânitorului Urban. Aici, Amfian a propovăduit pe Hristos Domnul, motiv pentru care a fost supus la chinuri și în cele din urmă a fost aruncat în mare suferind moarte mucenicească. Edesie, fratele său, a fost trimis la chinuri în minele de aramă din Alexandria Egiptului. Văzând aici pe guvernatorul Ieroclis că îi chinuiește pe creștini, l-a bătut pe acel stăpânitor. Pentru fapta lui îndrăzneață a fost torturat și aruncat, în cele din urmă, în mare, trecând la Domnul în rândul mucenicilor.

Sfântul Cuvios Nichita Mărturisitorul s-a născut în Cezarea Bitiniei, Asia Mică, din părinţi evlavioşi. La opt zile de la naştere a rămas orfan de mamă, iar tatăl său, Filaret, a intrat în monahism, fiind crescut de bunica sa. La maturitate a intrat în Mănăstirea Sfântului Serghie din Medicion, Muntele Olimp. A fost hirotonit preot, apoi în anul 800, după trecerea la cele veşnice a stareţului Nichifor, Sfântul Nichita a fost numit egumen. În timpul împăratului iconoclast Leon Armeanul (813-820) datorită dârzeniei cu care a apărat sfintele icoane, Sfântul Nichita a fost închis, supus unor chinuri groaznice şi în cele din urmă izolat în insula Sfintei Glicheria, din Marea Marmara, unde a fost chinuit timp de şase ani. După moartea împăratului Leon Armeanul, persecuţia împotriva creştinilor care cinsteau sfintele icoane a încetat, iar cei întemniţaţi au fost eliberaţi. Sfântul Nichita nu s-a mai întors în mănăstirea sa, ci a intrat în obştea unui schit aproape de Constantinopol unde a trecut la cele veşnice în data de 3 aprilie 824.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă îl cinsteşte pe Sfântul Cuvios Ilirie.

Sfântul Cuvios Iosif Imnograful s-a născut în insula Sicilia, Italia, din părinţi creştini: Plotin şi Agatia. Din cauza invaziei turcilor în Sicilia, acesta a plecat împreună cu familia sa în Peloponez, Sudul Greciei, şi apoi în Tesalonic. A intrat în monahism în Mănăstirea Latomas, fiind hirotonit apoi preot. A călătorit cu Sfântul Grigorie Decapolitul la Constantinopol, rămânând la Mănăstirea Sfinților Serghie şi Vah. În perioada iconoclastă, în timpul împăratului Leon Armeanul (813-820), Sfântul Iosif a fost trimis la Roma de Sfântul Grigorie Decapolitul, dar pe drum a fost prins de către soldaţi, fiind întemniţat în insula Creta. După restabilirea cultului icoanelor, Sfântul Iosif a fost eliberat din închisoare şi a plecat la Constantinopol, unde a primit în dar o parte din moaştele Sfântului Apostol Bartolomeu şi a zidit, în Tesalia, o biserică în cinstea acestuia. Sfântul Iosif s-a rugat lui Dumnezeu să-i ofere darul de a alcătui cântări religioase şi a văzut un om cu chip de apostol, care i-a pus Evanghelia pe piept şi l-a binecuvântat. De atunci a alcătuit numeroase cântări şi canoane religioase aflate în uzul Bisericii Ortodoxe. Fiind un apărător al Sfintelor Icoane a fost exilat în Chersonez, localitate în partea de Sud-Vest a peninsulei Crimeea, de unde s-a întors abia după moartea împăratului Teofil. În timpul Patriarhului Ignatie (+ 877) a fost numit schevofilax – eclesiarh însărcinat cu păstrarea obiectelor de cult - al Patriarhiei Constantinopolului, ascultare pe care a îndeplinit-o până în anul 833, când, în luna aprilie, a trecut la cele veşnice.

Sfântul Gheorghe din Maleon a trăit în secolul al IX-lea. Părinții au vrut să-l însoare, dar el a refuzat și s-a dus la mănăstirea din Muntele Maleon, în Peloponez, adunând în jurul său mulți ucenici. Avea darul vederii celor ce aveau să fie în viitor și și-a prorocit moartea cu trei ani înainte de a se întâmpla.

Sfântul Zosima din Palestina a fost monah în mănăstirea de la Iordan în timpul împărăției lui Teodosie cel Mic. Este acel Cuvios Zosima care a aflat-o pe Sfânta Maria Egipteanca care trăia dincolo de Iordan. El i-a dus Sfânta Împărtășanie o dată, iar în următorul an a îngropat-o. Sfântul Cuvios Zosima a trecut la Domnul la vârsta de 100 de ani.

Sfinţii Mucenici Victorin, Victor, Nichifor, Claudie, Diodor, Serapion şi Papia, cei din Corint au fost prinşi, pentru mărturisirea lui Hristos, în vremea împăratului Deciu, în anul 250. Fiind aduşi înaintea lui Tertius antipatul, care cârmuia din Corint, ţara Eladei (căci sfinţii aceştia erau cu toţii din Corint), după multe chinuri grele de suportat şi-au primit sfârşitul vieţii în felurite chipuri: Victorin, Victor şi Nichifor au fost băgaţi în piuă şi zdrobiţi până şi-au dat sufletele; Claudie a răposat după ce i-au tăiat mâinile şi picioarele; Diodor a fost ars, iar lui Serapion i s-a tăiat capul; Papia a fost înecat în mare.

Sfinții Mucenici Teodul și Agatopod au trăit în vremea împăraților Dioclețian (284-305) și a co-imperatorului Maximian (285-305). Agatopod era diacon și se afla la vârsta senectuții, iar Teodul era citeț - lector. Amândoi slujeau în Biserica din Tesalonic, când Dioclețian și Maximian au poruncit cea mai dureroasă persecuție din istoria creștinismului. În timpul acestei persecuții creștinii erau obligați să se închine idolilor. Cei care nu făceau acest lucru erau martirizați. Agatopod și Teodul s-au înfățișat înaintea lui Faustin, guvernatorul Tesalonicului și au mărturisit că sunt creștini. Guvernatorul nu a reușit să-i determine să renunțe la credința lor astfel a hotărât să fie aruncați în mare, primind cununa muceniciei în apele golfului Salonic. Valurile le-au scos trupurile la mal, iar averile lor au fost împărțite văduvelor și săracilor, după cum hotărâseră înainte de sfârșitul lor martiric.

Sfântul Mucenic Irineu, a fost episcop în oraşul Sirmium - astăzi Sremska Mitroviţa Serbia - din provincia romană Pannonia Inferioară, răspândind cu succes creştinismul în acele ţinuturi şi călăuzindu-i pe oameni pe calea mântuirii. Pe vremea marii persecuţii împotriva creştinilor declanşată la ordinul împăratului Diocleţian, mărturisindu-şi în continuare credinţa în Hristos şi refuzând închinarea la idoli, Irineu a fost chinuit şi martirizat prin decapitare, la 6 aprilie 304. Dintr-un Act martiric aflăm că Sfântul Irineu era episcop în scaunul de la Sirmium şi că a fost judecat şi condamnat la moarte de Probus, guvernatorul provinciei romane Pannonia Inferioară, în anul 304, pe baza edictelor împotriva creştinilor decretate de împăratul Diocleţian în anii 303 şi 304. La ordinul expres al Caesarului Galerius, în provinciile dunărene Illyricum şi Pannonia Inferior, în care creştinii erau numeroşi, au fost puse în aplicare edictele imperiale de persecutare a creştinilor. Printre creştinii arestaţi şi aduşi la judecată s-a numărat şi Irineu, tânărul episcop al cetăţii Sirmium. Acesta era căsătorit şi avea copii mici, întrucât pe atunci episcopii erau fie monahi, fie căsătoriţi – regula privitoare la celibatul episcopilor avea să fie prevăzută mai târziu, în cadrul Sinoadelor Ecumenice.

Pentru credinţa sa în Hristos, episcopul Irineu a fost adus în faţa guvernatorului Probus. La porunca de a jertfi zeilor, Probus s-a lovit de refuzul stăruitor al tânărului episcop. Pentru aceasta, Irineu a fost supus la chinuri, dar pe toate le răbda cu puterea rugăciunii. Şi au venit cei apropiaţi lui, părinţii, soţia şi copiii săi, care, văzând ce suferinţe îndura, îl sfătuiau să se supună poruncii împăratului. Guvernatorul Probus, iscusit în a apela la grijile lumeşti pentru a-i face pe creştinii mai slabi să renunţe la credinţă pentru a-şi salva viaţa, l-a mai ispitit o dată pe Irineu, folosindu-se de copiii acestuia. I-a cerut să jertfească idolilor pentru aceşti copii, ca să nu rămână orfani. Nici această ultimă încercare nu a reuşit, astfel că Probus a dat sentinţa: să fie aruncat în râul Sava, un afluent al Dunării. Singura dorinţă a episcopului Irineu a fost să fie ucis cu sabia. Conform Actului martiric, a fost adus la locul de osândă - podul Basent de peste râul Sava - unde a fost tăiat de ostaşi cu sabia şi aruncat în râul Sava. Acestea se întâmplau în ziua de 6 aprilie, anul 304.

Sfântul Ierarh Eutihie a fost patriarh în Constantinopol şi a apărat cu tărie Biserica împotriva ereticilor. Sfântul Eutihie s-a născut în provincia Frigia din Asia Mică și a fost crescut de părinţi binecunoscuți și credincioși. De la o vârstă fragedă, viitorul sfânt a studiat științele. În timpul acestor studii, Eutihie a aflat cu cât mai măreață este înțelepciunea lui Dumnezeu în comparație cu orice știință. După ce a realizat aceasta, el s-a alăturat unei mănăstiri din Amasia pentru a-și trai viața în slujba Domnului. Sfântul a primit aprobarea Sfântului Patriarh Mina de Constantinopol pentru a deveni succesorul acestuia deoarece starea sănătății lui Mina se înrăutățise. Chiar Apostolul Petru a apărut într-o vedenie a Împăratului Iustinian cel Mare insistând ca Eutihie sa devină patriarh. În primii ani ca patriarh, Eutihie a convocat Sinodul V Ecumenic. Însă, deoarece chiar Împăratul Iustinian ar fi fost înșelat, Eutihie a avut mari probleme luptându-se cu erezia aftartodochetismului care susținea ca Iisus Hristos nu putea să sufere în timpul morții pe Cruce. Împăratul s-a mâniat pe Eutihie și l-a trimis în exil la o mănăstire a Amasiei, în anul 565. Trăind o viaţă ascetică în exil, sfântul a continuat să slujească Domnului cu sârguință. A vindecat bolnavi și a dezlegat pe mulți. După ce perșii au invadat și ruinat Amasia, sfântul s-a rugat Domnului ca grânele strânse să nu se termine; rugăciunea i-a fost ascultată. De asemenea Eutihie a primit darul profeției, el prezicând succesorii lui Iustinian. După doisprezece ani de exil, în anul 577, Eutihie s-a întors la poziția ce i se cuvenea. La data de 6 aprilie, anul 582, și-a adunat clerul după care a adormit în pace.

Sfântul Grigorie s-a născut în anul 1280, din părinți evlavioși, în satul Koúkoulo de lângă Smyrna. A viețuit un timp în Cipru, apoi în Sinai, de unde îi vine și numirea de Sinaitul. Mai târziu ajunge la Ierusalim și în Creta. În această insulă a învățat de la ascetul Arsenie secretele vieții contemplative. În Sfântul Munte se nevoiește la Schitul Magoúla și în locuri din apropierea mănăstirii Simonopetras. Este silit să plece din Sfântul Munte și astfel ajunge la Parória, în Bulgaria, unde zidește mănăstiri și strânge mulți ucenici.

Sfânta Platonida a fost diaconiță, dar s-a retras în deşertul Nisibis (Nisibe), unde a organizat o mănăstire de maici, cu reguli foarte stricte de vieţuire. Maicile mâncau o singură dată pe zi şi, când nu aveau pravilă, se ocupau cu treburi mănăstireşti şi diferite ascultări. Vinerea, când se cinstesc Patimile Mântuitorului pe Cruce, nu se mai lucra nimic şi călugăriţele erau în biserică de dimineaţa până seara, când între slujbe citeau din Sfânta Scriptură şi din interpretările acesteia. Sfânta Platonida a fost pentru toate maicile un exemplu viu de viaţă monahicească, sfinţenie, smerenie şi dragoste de aproapele. Ajungînd la o vârstă înaintată, sfânta s-a dus în pace la Domnul în anul 308.

Sfântul Mucenic Caliopie (✝304) s-a născut în orașul Perga din Pamfilia (Asia Mică). Tatăl său făcea parte din administrația imperială, având funcția de senator. A rămas orfan de tată la câteva zile după naștere, iar mama sa, Teoclia, femeie credincioasă, i-a dat o educație aleasă. În timpul persecuției pornite împotriva creștinilor de împăratul Maximian (285-305), Sfântul Caliopie a fugit în orașul Pemoropoli din Cilicia. Aici, refuzând să aducă jertfă zeilor, din porunca guvernatorului Maxim a fost supus supliciilor, apoi întemnițat. Teoclia, aflând ce se întâmplă cu fiul ei, și-a împărțit averile și a plecat în orașul Pemoropoli să-i aducă mângâiere singurului copil. Fiind adus din nou la judecată și îndemnat să jertfească zeilor păgâni, sfântul a refuzat și a fost pedepsit cu moartea prin răstignire.

Teoclia, fiind alături, le-a dat ostașilor cinci bani de aur ca să-l răstignească pe fiul ei cu capul în jos, din smerenie, pentru a nu suferi aceeași moarte ca Mântuitorul Hristos. După ce au dat jos trupul Sfântului Caliopie, în Vinerea Mare (7 aprilie 304), Teoclia a trecut la cele veșnice.

Sfântul Mucenic Gheorghe Mărturisitorul s-a născut din părinți binecredincioși, Constantin și Irina. A intrat în monahism și datorită vieții curate pe care a dus-o, Dumnezeu l-a învrednicit cu darul vindecării de boli și al izgonirii duhurilor necurate. A fost numit mitropolit de Mitilena – insula Lesbos, Marea Egee. În timpul împăratului iconoclast Leon Armeanul (813-820) a suferit multe chinuri, fiind un apărător al sfintelor icoane, fapt pentru care a primit numele de Mărturisitorul. În anul 816 a fost exilat în orașul Cherson - Crimeea de astăzi, aproape de Sevastopol, unde a și trecut la cele veșnice.

Sfântul Apostol Irodion era din orașul Tars, Cilicia, Asia Mică, rudă a Sfântului Pavel. A călătorit în dese rânduri cu Sfinții Apostoli Petru și Pavel, care l-au hirotonit episcop în Patara, astăzi Patras, Grecia. Propovăduind pe Hristos, a fost chinuit de păgâni și supus la numeroase chinuri. Sfântul Apostol Pavel amintește de Sfântul Irodion în Epistola către Romani, unde îl numește rudă a sa: Îmbrățișați pe Irodion, cel de un neam cu mine (Rom. 15, 11). Potrivit Sfântului Simeon Metafrast, Apostolul Irodion a suferit moarte martirică împreună cu Sfântul Olimp, în anul 67, tot atunci fiind răstignit și Sfântul Apostol Petru.

După cum este relatat în Sfânta Scriptură, Sfântul Agav avea darul proorociei: Și rămânând noi acolo mai multe zile, a coborât din Iudeea un prooroc cu numele Agav (Fapte 21, 11).

Sfântul Apostol Ruf a fost episcop în orașul Teba din Grecia. Este amintit de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani, unde spune: Îmbrățișați pe Ruf, cel ales întru Domnul (Rom. 16, 13).

Sfântul Apostol Asincrit a fost episcop în Heraclea, Pont, Asia Mică.

Sfinții Apostoli Flegon și Ermis au fost episcopi în Maraton, Grecia, respectiv Dalmația.

Sfântul Ierarh Celestin, episcopul Romei, a urmat papei Bonifaciu I (418-422), păstorind în timpul împăratului Teodosie cel Tânăr (408-450). Sfântul Celestin a trimis patriarhului Chiril al Alexandriei, prin episcopii Arcadiu și Project, o scrisoare care a fost citită la Sinodul al III-lea Ecumenic prin care cerea înlăturarea patriarhului Nestorie, dacă nu se leapădă în 10 zile de erezie. La trecerea sa la cele veșnice, sfântul a fost îngropat în cimitirul Priscilla din Roma.

Sfântul Mucenic Eupsihie s-a născut şi a crescut în Cezareea Capadochiei, din părinţi de neam bun şi cu dregătorie de patrician. El a dus o viaţă fără prihană şi s-a însoţit cu femeie după legea nunţii, pe vremea împărăţiei potrivnicului lui Dumnezeu, Iulian Paravatul. Încă până a nu se sfârşi ospăţul nunţii, a arătat pentru Dumnezeu, Hristosul său, mare râvnă şi dragoste. Şi era în cetatea aceea o capişte a unui idol necurat, care se numea „Tihis”, adică noroc. Capiştea aceea era vestită, pentru că împăratul Iulian în toate zilele îşi aducea necuratele sale jertfe, când mergea în Cezareea. Iar când se săvârşea nunta lui Eupsihie, s-a întâmplat atunci de era şi praznicul necuratului idol. Şi văzând Sfântul Eupsihie pe elini, care atunci erau mulţi în Cezareea, că mergeau să aducă jertfe în capiştea lor, s-a aprins cu râvna pentru Domnul. Luând cu sine mulţime de creştini, s-au dus şi au sfărâmat idolii şi capiştea idolească au dărâmat-o până la temelie. Şi îndată elinii aceia au înştiinţat pe împăratul Iulian. Iar Sfântul Eupsihie, ştiind pătimirile cele ce erau să-i vină lui pentru aceea, a împărţit săracilor averea şi, mai înainte, se pregătea spre muceniceasca nevoinţă, petrecând în post şi în rugăciuni. Iar împăratul Iulian, când a auzit de dărâmarea capiştei zeilor săi care se făcuse în Cezareea Capadochiei, s-a umplut de mare supărare, mâniindu-se nu numai asupra lui Eupsihie, ci şi asupra întregii cetăţi. Apoi îndată a poruncit ca pe toţi cetăţenii cei cinstiţi să-i prindă, şi pe unii cu moarte să-i pedepsească, iar pe alţii în surghiun să-i trimită şi averile lor să le jefuiască; ba încă şi de la toate bisericile Cezareei să se ia averile, iar pe clerici a poruncit să-i oblige la serviciul militar şi să-i ducă cu sila în cete. Apoi a luat cinstitul nume al cetăţii Cezareea cu care se cinstise pe vremea împărăţiei lui Claudiu cetatea aceea şi a poruncit să i se dea numele cel mai dinainte, adică Maza, căci aşa se numea mai înainte. Iar pe Sfântul Eupsihie, a poruncit să-l muncească şi să-l silească spre jertfa idolească ca pe cel dintâi pricinuitor al risipirii aceleia. Deci sfântul fiind ţinut în legături, îl scoteau adesea la întrebare şi îl munceau, apoi îl sileau la slujirea idolească; pentru că i-ar fi iertat îndrăzneala, că risipise capiştea, numai dacă s-ar fi închinat idolilor. Însă ostaşul lui Hristos nu s-a supus nicidecum, ci stătea cu bărbăţie în mărturisirea numelui lui Hristos. Atunci l-au spânzurat pe un lemn de muncire şi l-au strujit cu piepteni de fier, până la cele dinăuntru, însă se întărea de îngerul ce i se arătase în munci. Apoi, după multe şi grele munci, i-au tăiat capul cu sabia şi s-a văzut o minune, că în loc de sânge a curs din răni lapte şi apă, şi, luând credincioşii sfântul lui trup, l-au îngropat cu cinste. Iar cetatea se chinuia de mânia tiranului, mai ales când a trecut prin ţara Capadochiei asupra perşilor şi se apropia de Cezareea; apoi se lăuda că va risipi cetatea până în sfârşit. Şi a ieşit în întâmpinarea lui Sfântul Vasile cel Mare, dându-i cinste ca unui împărat şi aducându-i spre binecuvântare trei pâini de orz, cu care se hrănea singur. Dar împăratul a poruncit ostaşilor săi, să ia acele pâini, iar Sfântului Vasile să-i dea o sarcină de fân, zicându-i în batjocură: „Tu ne-ai dat orz, hrană dobitocească, iar tu primeşti de la noi fân”. Sfântul Vasile a răspuns: „Noi, o, împărate, ţi-am adus de acelea cu care ne hrănim, iar tu ne-ai dat hrană dobitocească. Cu adevărat ne batjocoreşti, deoarece cu puterea ta nu poţi să prefaci acel fân în pâine şi în hrana firii omeneşti”. Atunci, mâniindu-se Iulian, a zis către sfântul: „Să ştii cu adevărat, cu acel fân te voi hrăni, când mă voi întoarce din Persia pe aici, pentru că voi răsturna şi voi risipi această cetate până la temelie; cu plugul voi ara locul acesta, ca mai bine grâu să rodească decât oameni. Pentru că poporul ascultând de sfatul tău, a îndrăznit a strica chipul şi capiştea Fortunii, adică a Norocului”. Împăratul zicând aceasta cu mânie, s-a dus în calea sa. Dar a pierit acolo degrabă, fiind ucis de Marele Sfânt Mucenic Mercurie, precum se scrie de aceasta în viaţa Sfântului Vasile cel Mare. Apoi, după uciderea lui Iulian, poporul din Cezareea a zidit o biserică foarte frumoasă deasupra mormântului Sfântului Mucenic Eupsihie şi au izvorât izvoare de tămăduiri din sfintele lui moaşte, spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru.

În vremea uciderii sfinţilor patruzeci de mucenici din Persia, a fost prins şi Sfântul Vadim arhimandritul, împreună cu şapte ucenici ai săi, şi din porunca împăratului Savorie au fost închişi în temniţă. Acest sfânt era din cetatea Vitlaplata, de neam foarte bogat şi, când a voit să se facă monah, toată bogăţia sa a împărţit-o săracilor. Apoi zidindu-şi o mănăstire afară din cetate, vieţuia într-însa, cu fapte bune, sârguindu-se în toate a plăcea lui Dumnezeu şi a împlini voia cea sfântă a Lui, pentru că era bărbat plin de dar şi de adevăr, vas ales al lui Dumnezeu. Acest cuvios părinte, purtându-se cu înţelepciune dumnezeiască şi fiind desăvârşit, s-a suit la muntele Domnului, a locuit în locul cel sfânt al Lui, a luat binecuvântare de la Dumnezeu, Mântuitorul său, şi a văzut faţa Dumnezeului lui Iacov. Acesta era în acele vremuri în Persia, ca nişte aluat la frământat, fiind din aluatul cel desăvârşit mucenicesc, al mărturisirii lui Hristos, prin care cei neputincioşi s-au întărit în credinţă. Acesta era cu adevărat piatră credincioasă tăiată din munţii aceia, care de la început au fost credincioşi, preot ales al lui Dumnezeu, povăţuind pe mulţi la calea mântuirii, care îşi pusese viteazul şi neschimbatul său scop către mucenicia cea către Hristos, arătând mare râvnă pentru Dumnezeul său. Şi atât de curat s-a arătat, încât nici un lucru rău nu avea loc într-însul. Acesta a petrecut patru luni în temniţă, legat împreună cu ucenicii lui, bătut aspru în toate zilele, răbdând toate cu bărbăţie, pentru nădejdea şi adevărata credinţă, care o avea către Dumnezeu. În acea vreme era un oarecare bărbat cu numele Nirsan, boier mare al cetăţii, care se numea Aria, fiind în hotarele ce se numeau Vidghern. Acest Nirsan era creştin şi fiind silit de împăratul să se închine soarelui, după ce n-a voit să se lepede de sfânta credinţă în Hristos Domnul, l-a încuiat în temniţă. După aceea, slăbind prin împuţinarea sufletului şi înfricoşându-se cu inima de muncile cele ce era să pătimească, n-a stat până la sfârşit, precum începuse, în mărturisirea lui Hristos. Căci, iubind viaţa aceasta de puţină vreme şi aşteptând deşarta cinste, de la împăratul cel muritor, s-a lipsit de viaţa cea dumnezeiască şi de cinstea cea veşnică. Însă n-a putut a se îndulci de desfătările lumii acesteia, precum mai pe urmă va arăta cuvântul, ci fugind de mucenicie, a căzut în munci; căutând slava cea pământească, a câştigat necinstea, de vreme ce pe împăratul cel de puţină vreme l-a cinstit mai mult decât pe Cel veşnic şi ceresc. Şi a dat ştire despre sine, că toate cele ce împăratul Savorie le va porunci, este gata a face. Împăratul auzind, s-a bucurat foarte şi aducându-şi aminte de Sfântul Vadim, i-a poruncit să-l elibereze din legături şi să-l ducă din temniţă la palatul său. Şi a zis către boierii care stăteau înaintea lui: „Dacă Nirsan va ucide cu mâna sa pe Vadim, apoi să se dezlege din legături şi să ia el toate averile lui Vadim”. Şi i-a spus îndată lui Nirsan acele cuvinte împărăteşti, iar el a făgăduit, ca în toate să facă voia împăratului. Deci, a adus pe Sfântul Vadim la Nirsan şi l-a pus în mijloc, iar ticălosul Nirsan luând sabia, s-a apropiat ca să ucidă pe mucenicul lui Hristos, dar, fiind cuprins de un cutremur, când a voit să lovească pe mucenic, s-a făcut ca o piatră nemişcată. Iar robul lui Dumnezeu căutând spre el, a zis: „Până într-atât a crescut răutatea ta, o, Nirsane, încât, nu numai că te-ai lepădat de Dumnezeu, ci şi pe robul Lui voieşti a-l ucide? Vai ţie, ticălosule, ce vei face în ziua aceea, când vei sta înaintea înfricoşatei judecăţi, ca să dai un răspuns Dumnezeului Celui veşnic? Eu, o, ticălosule, mă săvârşesc în chinuri pentru Hristosul meu, însă n-aş fi voit ca din mâinile tale să fiu ucis, ci de la altul oarecare aş fi dorit, ca să sufăr moartea aceasta”. Iar Nirsan, ruşinându-se de cuvintele acelea şi neputând să facă porunca aceea, stătea tremurând. După aceea, făcându-şi faţa ca piatra şi inima întărindu-şi ca fierul, a lovit cu sabia în grumaji pe mucenic. Dar de vreme ce mâinile ucigaşului tremurau, era nevoie ca nu cu o lovire, ci cu mai multe să taie pe sfântul. Deci, lovindu-l de multe ori cu sabia în grumaji, abia a putut săvârşi tăierea. Iar Cuviosul Vadim, într-o chinuire ca aceea, şi-a dat sfântul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu. Şi toţi necredincioşii care erau acolo, s-au mirat de răbdarea mucenicului, de vreme ce era nemişcat ca un stâlp, primind lovirile de sabie de mai multe ori. Iar pe ucigaşul acela îl batjocoreau ca pe un fricos şi ocărându-l, se depărtau de el. Apoi, nu după multă vreme, ucigaşul acela şi-a luat plata cea vrednică după faptele sale, căci cu multe feluri de răutăţi fiind prins, a pierit de sabie, singur el fiindu-şi ucigaş în a sa deznădejde. Sfântul Vadim s-a sfârşit prin mucenicie, în opt aprilie, întru Domnul nostru Iisus Hristos. Iar trupul sfântului mucenic, fiind aruncat afară din cetate, oamenii cei cucernici luându-l în taină, l-au îngropat cu cinste. Iar cei şapte ucenici ai lui, care rămăseseră în temniţă, au petrecut patru ani acolo, până la moartea împăratului Savorie. Iar după sfârşitul aceluia s-au liberat cu pace şi li s-a poruncit să petreacă în a lor credinţă, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Cărui slavă este în veci. Amin.

Sfinții mucenici Terentie, Pompei, African, Maxim și Macarie († 250) - Împăratul Deciu (249-251) a poruncit ca și în Africa să fie uciși toți creștinii care nu vor jertfi idolilor. Acolo era conducător Fortunian. Un număr de patruzeci ce creștini s-a hotărât să moară pentru Mântuitorul Hristos. Fortunian a încercat să-i convingă să jertfească zeilor. Sfinții nu au dorit acest lucru și au fost torturați, în cele din urmă suferind moarte martirică. Alături de ei au primit cununa muceniciei și ceilalți 36 împreună mărturisitori ai lui Hristos. Sfântul noul mucenic Dima - a pătimit în Smirna (Asia Mică) în anul 1363 și s-a săvârșit prin sabie.

Sfântul Calinic s-a născut la Bucureşti, în ziua de 7 octombrie 1787, din părinţi români, temători de Dumnezeu, şi a primit la Sfântul Botez numele de Constantin. Când avea vârsta de 20 de ani (1807), tânărul Constantin, din îndemn lăuntric, şi-a îndreptat paşii către mănăstirea Cernica, unde a fost primit cu dragoste părintească de către stareţul Timotei, care era ucenic al Sfântului Cuvios Gheorghe de la Cernica şi care l-a învăţat Rugăciunea lui Iisus şi ascultarea. După un an de osteneli şi de ascultare duhovnicească, a fost tuns în călugărie, schimbându-i-se numele în Calinic (1808). Apoi, peste o lună, s-a învrednicit să fie hirotonit ierodiacon. Sfântul Calinic a vieţuit în mănăstirea Cernica 43 de ani, nevoindu-se zi şi noapte, în post şi în rugăciune, în muncă şi smerenie, în răbdare şi în dragoste. Drept aceea, după cinci ani de slujire în treapta diaconiei, a primit şi sfinţitorul har al preoţiei (1813), iar după alţi cinci ani, a fost ales de sobor, în anul 1818, stareţ al chinoviei de la Cernica, pe care a cârmuit-o, cu multă iscusinţă, timp de 32 de ani (1818-1850), săvârşind multe fapte vrednice de laudă. A ctitorit biserica Sf. Gheorghe, stăreţia şi bolniţa din Mănăstirea Cernica, biserica Sf. Treime şi biserica cimitirului din Mănăstirea Pasărea, biserica Adormirea Maicii Domnului din Câmpina unde a înfiinţat o şcoală, precum şi câteva biserici în parohii de sat. În anul 1850, Preacuviosul Calinic a fost ales (14 septembrie) şi sfinţit episcop al Râmnicului Vâlcei (26 octombrie), unde a săvârşit fapte mari şi a împlinit multe din lipsurile acestei eparhii. Cu nespusă râvnă şi osteneală, a zidit din temelie biserica Episcopiei, împodobind-o cu pictură şi odoare scumpe şi a dat viaţă nouă tiparniţei bisericeşti, scoţând la lumină multe cărţi de slujbă şi de zidire sufletească. Dorul de viaţă pustnicească l-a îndemnat să zidească o biserică la Schitul Frăsinei, cu toate chiliile dimprejur, pentru adăpostirea părinţilor dornici să ducă o viaţă sihăstrească, după pravila călugărilor din Muntele Athos, statornicită aici de acest fericit ctitor. Sfântul Calinic a păstorit în scaunul de la Râmnic vreme de peste 16 ani (1850-1866), după care, simţindu-se slăbit de bătrâneţe şi fiind bolnav, a venit iarăşi la mănăstirea Cernica, unde a mai trăit aproape un an, mutându-se la Domnul, în ziua de 11 aprilie 1868, în Sâmbăta cea Mare. A fost îngropat, după dorinţa sa, în tinda bisericii Sfântul Gheorghe, pe care a ctitorit-o. Cât timp a vieţuit pe pământ, Sfântul Calinic a dus o viaţă duhovnicească plăcută lui Dumnezeu. Călugăr fiind, s-a supus, întru toate, rânduielilor vieţii monahale, trăind în sărăcie şi în aspră înfrânare. Cei ce l-au cunoscut spun că avea trup firav şi era senin la faţă. Umbla mereu cu capul plecat, vorbind domol şi liniştit, iar la fire era nespus de bun, milostiv şi darnic cu toţi. Acest fel de viaţă a făcut din el un vas ales al Domnului, fiind împodobit şi cu darul facerii de minuni, precum se arată în Viaţa sa, tămăduind bolnavi, cunoscând gândurile ascunse ale oamenilor, sfârşitul lor şi chiar pe al său. A fost mângâiere pentru săraci şi văduve, iar tot ce a agonisit a împărţit, cu milostivire, în faceri de bine. Şi astăzi, mult ajutor şi mare folos sufletesc dobândesc cei ce cu credinţă aleargă la acest vas ales al Domnului, cinstind moaştele sale care se află aşezate în biserica Sf. Gheorghe a Mănăstirii Cernica.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă îl cinsteşte pe Sfântul Sfințit Mucenic Antipa care a trăit pe vremea împăratului Domițian.

Sfântul Sava s-a născut în anul 334, fiul unor creştini evlavioşi din părţile Buzăului, în vremea când această parte a ţării era stăpânită de goţi. Crescând duhovniceşte sub povaţa preoţilor Sansalas şi Gutticas, tânărul Sava şi-a sporit evlavia, râvna pentru rugăciune, blândeţea, smerenia, iubirea de adevăr şi statornicia în credinţa ortodoxă. Când goţii păgâni au început prigonirea creştinilor, regele Atanaric a poruncit ca un idol să fie purtat într-un car prin cetăţi şi sate şi să i se aducă jertfe. Sfântul Sava îndemna pe creştini să nu jertfească idolilor şi să nu mănânce din cărnurile jertfite, deoarece aceasta însemna tăgăduirea credinţei în Hristos. Înainte de Paştele anului 372, Sfântul Sava a vrut să meargă în alt sat pentru sfintele slujbe, dar un înger al Domnului i s-a arătat şi i-a spus să se întoarcă în satul său, pregătindu-l pentru mucenicie. La puţină vreme după aceasta, Sfântul, mărturisind că este creştin, a fost prins de goţii păgâni şi supus la chinuri pentru a se lepăda de credinţa în Hristos. Mai întâi l-au bătut cu nuiele şi cu bice, dar, fiind ocrotit de harul lui Dumnezeu, Sfântul Sava le-a arătat că bătăile pe care le îndurase nu lăsaseră niciun semn pe trupul lui. Atunci, mâniindu-se chinuitorii, au luat o osie de căruţă şi punându-i-o pe umeri i-au întins mâinile până la capetele ei. Apoi i-au legat şi de picioare altă osie şi astfel, întins pe cele două osii, l-au aruncat şi l-au lăsat să zacă pe spate, chinuindu-se o noapte întreagă. Apoi i-au dat să mănânce mâncare jertfită idolilor. Sfântul însă s-a împotrivit, numindu-l pe conducătorul păgânilor Atharid, nelegiuit şi blestemat. În faţa morţii care îl pândea din clipă în clipă, Sfântul Sava nu şi-a împuţinat credinţa, nu şi-a ostoit râvna statorniciei, pe calea cea strâmtă şi cu chinuri, şi nu şi-a împuţinat răbdarea. Întărit de Cel pe Care Îl mărturisea cu atâta jertfelnicie, a îndurat toate suferinţele şi nici n-a strigat, nici n-a gemut de durere şi nici nu s-a văzut vreo urmă de rană pe trupul lui. Atharid, auzind că Sfântul Sava a înfruntat cu seninătate toate chinurile la care a fost supus şi că a rămas statornic în dreapta şi adevărata sa credinţă, a poruncit să-l înece în râul Museos, care astăzi este numit Buzău. Iar când au ajuns la malul râului, cei care-l ţineau s-au sfătuit între ei: „Hai să-l eliberăm pe acest nevinovat, căci de unde va şti aceasta Atharid?” Dar fericitul Sava a zis către ei: „De ce vorbiţi deşertăciuni şi nu împliniţi ceea ce vi s-a poruncit? Eu văd ceea ce voi nu puteţi vedea. Iată, de faţă stau în slavă îngerii care au venit să mă primească!” Atunci l-au coborât în apă pe cel ce mulţumea şi-L preaslăvea pe Dumnezeu şi, punându-i un lemn peste gât, l-au împins spre adânc. După ce l-au înecat, l-au scos din apă, l-au lăsat neîngropat şi au plecat. Nu s-a atins de el nicio fiară sălbatică, ci trupul lui a fost ridicat de fraţi şi îngropat. Era ziua de 12 aprilie a anului 372. În urma schimbului de scrisori dintre Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Bretanion, episcopul Tomisului, cu îngăduinţa Bisericii din Goţia, guvernatorul Dobrogei, Iunius Soranus, a trimis bărbaţi vrednici de încredere să ridice moaştele Mucenicului Sava şi să le ducă în Capadocia, de unde proveneau strămoşii Sfântului, luaţi robi de către goţi.

În Parion (Paria), cetatea cea veche a Misiei celei mici, a fost pus episcop Cuviosul Părintele nostru Vasile, pe vremea împărăției lui Leon Isaurul. Pentru că nu se unea cu ereticii, nici nu se învoia cu ei și nici nu voia să iscălească pentru lepădarea sfintelor icoane, fiind prigonit și chinuit de dânșii, și-a petrecut viața ca Sfântul Apostol Pavel, în necazuri, în primejdii și în strâmtorări, mutându-se din loc în loc, dar păzind neschimbate părinteștile dogme, iubind dreapta credință, iar adunările celor răucredincioși urându-le. Și plăcând lui Dumnezeu în toate, a adormit cu pace întru Domnul.

După învierea lui Lazăr din morţi (Ioan 11), mulţi dintre cei care au văzut minunea au crezut în Hristos. Dar, în sinagoga iudeilor s-a hotărât uciderea lui Hristos şi a lui Lazăr. Iudeii s-au gândit să-i omoare în preajma sărbătorii Paştilor. Şi, cu toate că Iisus avea destul timp să fugă, totuşi a venit cu şase zile înainte de Paşti în Betania, unde era Lazăr cel înviat. Acolo s-a făcut ospăţ şi a mâncat împreună cu El şi Lazăr. Iar sora lui, Maria, a turnat mir pe picioarele lui Hristos. A doua zi, Iisus a trimis pe ucenicii Săi să-I aducă asina şi mânzul ei. Şi, într-adevăr, El, Care are cerul ca tron, S-a urcat pe mânzul asinei şi a intrat în Ierusalim. Copiii evreilor aşterneau înaintea Lui veşminte şi ramuri de finic; unii le aruncau pe cale, iar alţii le purtau în mâini şi strigau, mergând înaintea Lui: ,,Osana Fiului lui David! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Matei 21, 9; Ioan 12, 13). Acest lucru s-a întâmplat pentru că Preasfântul Duh le-a mişcat inimile lor spre lauda şi slava lui Hristos. Prin stâlpări, adică prin ramuri fragede, s-a arătat mai dinainte biruinţa lui Hristos împotriva morţii, fiindcă era obiceiul atunci ca învingătorii în lupte sau în războaie să fie cinstiţi şi însoţiţi în procesiuni triumfale cu ramuri verzi de copaci. Mânzul de asină ne închipuie pe noi, poporul care provine dintre păgâni. Hristos, şezând pe mânzul asinei şi odihnindu-Se pe el, este proclamat biruitor asupra patimilor dobitoceşti şi Împărat al întregului pământ. Despre această sărbătoare grăia Prorocul Zaharia: ,,Bucură-te, fiica Sionului, iată Împăratul tău vine blând, şezând pe asină şi pe mânz, fiul celei de sub jug” (Zaharia 9, 9). Iar David, în Psalmi, spune despre copii: ,,Din gura copiilor şi a sugarilor Ţi-ai pregătit laudă” (Psalm 8, 3). Când a intrat Iisus în Ierusalim, spune Sfânta Scriptură, ,,s-a cutremurat tot Ierusalimul”, deoarece mulţimea, auzind de învierea lui Lazăr din Betania, dorea să-L vadă pe Iisus, însă era aţâţată de arhiereii răzbunători care aveau de gând să-L omoare. El însă ascunzându-Se, S-a făcut nevăzut de la faţa lor, iar când S-a arătat din nou, le grăia în pilde. Intrarea triumfală a Mântuitorului în Ierusalim pregătea biruinţa Sa asupra morţii şi deschiderea drumului de mântuire către Ierusalimul ceresc, pentru toţi cei ce aveau să creadă în El. De aceea noi, creştinii, Îl întâmpinăm pe Domnul cu ramuri verzi în această zi, ca la o înainte-prăznuire a Învierii Sale din morţi.

În Sfânta şi Marea Luni se face pomenire de fericitul Iosif cel preafrumos şi de smochinul neroditor care s-a uscat prin blestemul Domnului. Iosif, fiul Patriarhului Iacob din Vechiul Testament, este lăudat în cântările Deniei ca fiind o preînchipuire sau o prefigurare profetică a Domnului nostru Iisus Hristos. Iosif a fost fiul patriarhului Iacob şi al Rahelei. Din pricina unor visuri, legate de viitorul său măreţ, era invidiat de fraţii lui mai mari care l-au ascuns într-o groapă, spunându-i patriarhului Iacob că a fost mâncat de fiare sălbatice. Mai târziu, Iosif a fost vândut ismailiţilor cu treizeci de arginţi, iar aceştia la rândul lor l-au vândut lui Putifar, mai-marele eunucilor faraonului Egiptului. Ajuns în casa lui Putifar, el a respins ispita de a cădea în desfrânare cu stăpâna sa. Vrând să se răzbune, aceasta l-a acuzat pe Iosif în faţa lui Putifar spunând că el ar fi fost cel ce a încercat să o ademenească. Ca urmare, Iosif a fost pedepsit, pe nedrept, cu temniţă grea şi lanţuri. Apoi, în urma tălmăcirii unor visuri, a fost scos din închisoare, înfăţişat faraonului şi a fost pus domn (administrator) peste tot Egiptul. Cu prilejul împărţirii grâului, a fost recunoscut de fraţii lui evrei. Dar Iosif nu i-a pedepsit, deşi putea să o facă, ci i-a iertat. Asemănarea dintre suferinţele lui Iosif şi cele ale lui Iisus este foarte mare, dacă vedem duhovniceşte că stăpânirea lui Iosif peste Egipt era o preînchipuire a biruinţei lui Iisus asupra păcatelor lumii, iar grâul oferit celor flămânzi o preînchipuire a Sfintei Euharistii.

Despre smochinul neroditor, Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu spun că s-a uscat, pentru că Iisus, pe când venea din Betania spre Ierusalim, a zis: De acum înainte, rod din tine nimeni în veac să nu mănânce - ne spune Sfântul Evanghelist Marcu (11, 14), iar Sfântul Evanghelist Matei redă puţin diferit cuvintele Mântuitorului: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată (Matei 21, 19). S-a spus că Hristos Domnul a făcut această minune asupra smochinului ca să ne cheme la umilinţă şi pocăinţă, la părăsirea păcatelor, simbolizate de frunzele frumoase, dar neroditoare, şi la cultivarea virtuţilor, întrucât fiecare suflet lipsit de roadă duhovnicească este un smochin neroditor. Începând cu Denia de duminică seara, după cei şase Psalmi ai Utreniei, se cântă până în Sfânta şi Marea Joi troparul: Iată Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este iarăşi cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreunezi, ca să nu te dai morţii şi afară de împărăţie să te încui; ci te deşteaptă grăind: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti, Dumnezeule; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. O altă cântare deosebit de frumoasă care ne cheamă la priveghere în primele trei zile ale Săptămânii Sfintelor Patimi, până în Joia cea Mare, este Luminânda sau Svetilna Deniilor:

Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte. Hristos-Mirele Bisericii vine tainic în sufletele celor ce priveghează în rugăciune, ascultă cuvintele Evangheliei Sale şi se nevoiesc duhovniceşte căutând lumina cea neînserată a Împărăţiei Cerurilor.

Sfântul Pahomie s-a născut în anul 1674, în satul Gledin din ţinutul Bistriţei-Năsăud. Fiind crescut de părinţi în frica lui Dumnezeu, a ajuns să fie cu adevărat iubitor de Hristos şi, din pricina prigonirii credinţei ortodoxe în Ardeal, a părăsit casa părintească şi a ajuns în Moldova, la Mănăstirea Neamţ, unde a primit îngerescul chip al monahismului, fiind împodobit mai apoi şi cu harul preoţiei. După trecerea la Domnul a stareţului Ioan, obştea monahilor l-a pus stareţ pe Cuviosul Pahomie. Având un dor mare de viaţă pustnicească, Sfântul a lăsat egumenia după doar doi ani şi s-a dus să-l cunoască pe marele povăţuitor duhovnicesc, Sfântul Dimitrie al Rostovului († 1709). După ce a stat în Rusia doi ani, Sfântul Pahomie a revenit la Neamţ, dar nu a mai primit să fie stareţ, ci s-a retras împreună cu patru ucenici de-ai săi într-un loc pustnicesc în pădurile dimprejur, întemeind un schit. Însă nici acolo nu a putut să se bucure prea mult de liniştea pe care o iubea atât de mult, pentru că după alţi doi ani a fost ales episcop al Romanului (1707-1714). După şapte ani s-a retras din scaunul episcopal şi a revenit la sihăstria sa, unde a ridicat o biserică, alegându-i ca hram Acoperământul Maicii Domnului, de unde aşezarea monahală a primit numele Schitul Pocrov. Sfântul Pahomie a fost unul dintre cei mai seamă clerici cărturari din acel timp, fiind un monah cu smerită cugetare şi cu dragoste fierbinte pentru Hristos şi care a strălucit în Biserică prin sfinţenia vieţii lui. A iubit viaţa pustnicească, dar a unit prin dreapta socotinţă, rugăciunea cu munca trupului şi a minţii, în tradiţia sănătoasă a străvechiului monahism românesc isihast. Sfântul Pahomie s-a mutat la Domnul în ziua de 14 aprilie în anul 1724, pe când se afla la Lavra Pecerska din Kiev. La scurt timp, egumenul Lazăr de la Pocrov l-a adus la Schitul ctitorit de el, îngropându-l în pronaos. Sfântul Ierarh Pahomie a fost trecut în rândul Sfinţilor prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 14-15 noiembrie 2006. Prin vrerea lui Dumnezeu, la 9 septembrie 2013, au fost aflate moaştele Sfântului, în pronaos, răspândind din belşug bună mireasmă.

Cel întru sfinți părintele nostru Martin Mărturisitorul a fost papă al Bisericii Romei la mijlocul secolului al VII-lea (649-653) și unul din apărătorii credinței ortodoxe împotriva ereziei monotelite. Sfântul Martin l-a cunoscut și l-a susținut pe sfântul Maxim Mărturisitorul și a suferit, ca și acesta, persecuții, torturi și exil, de unde și supranumele de Mărturisitor. Sfântul a fost trimis în surghiun la Herson unde, fiind chinuit cu foamea, cu strâmtorarea și cu tot felul de lipsuri, după doi ani s-a dus către Domnul. Iar sfântul lui trup a fost îngropat afară din cetatea Hersonului, în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numea a Vlahernei.

În Alexandria, Sfânta fecioară Muceniță Tomaida, deși a avut bărbat, însă la rânduiala mucenicilor se socotește fără de nici o îndoială, nu atât pentru aceea că era foarte tânără și demult și-a adus fecioria în însoțire cu curățenia, cât pentru aceasta, că pentru curățenie a pătimit și vrednică s-a arătat a fi numărată înaintea Domnului împreună cu cetele fecioarelor celor curate.

Evanghelia care se citește la Denia acestei zile (Matei 22. 15-46 și 23, 1-39) arată cât întuneric este în cei ce nu primesc în suflet Cuvântul lui Dumnezeu și urăsc pe Iisus. Se mai vede cum Iisus mustră pe cărturarii și fariseii care au devenit călăuze oarbe, datorită împietririi sufletului lor în răutate și în fățărnicie. Pentru a alunga un astfel de întuneric din suflet, Evanghelia care se citește la Liturghia Darurilor înainte sfințite cuprinde cuvintele lui Iisus privind sfârșitul lumii, Pilda celor zece fecioare, Pilda talanților și Judecata de Apoi. Slujbele din Sfânta și Marea Marți se referă la toate acestea, însă se face pomenire mai ales de Pilda celor zece fecioare, un îndemn la priveghere, la trezvie, care e o vedere duhovnicească a lucrurilor dincolo de fața lor fizică. Privegherea este o vedere prin și dincolo de ceea ce se vede cu ochii fizici, este o vedere duhovnicească a sensurilor ultime ale existenței. Evanghelia aceasta, prin pilda celor zece fecioare, ne dăruiește o învățătură foarte profundă și semnificativă pentru viața creștină și pentru unitatea Bisericii. Două lucruri ne rețin atenția în mod deosebit: primul este candela, iar al doilea uleiul. Cinci fecioare au avut doar candelă fără ulei, iar cinci fecioare au avut candelă cu ulei. Primele sunt cele ce aveau credință, dar fără fapte bune, celelalte cinci aveau deodată atât credință, cât și fapte bune. Ce semnificație are uleiul din candelă? Candela este fecioria, iar untdelemnul este milostenia. Aceste două tipuri de fecioare, unele cu candelă fără ulei și celelalte cu candelă și ulei, semnifică două atitudini religioase. Candela cu ulei reprezintă evlavia însoțită de milostenie. Candela fără ulei reprezintă evlavia fără milostenie, spune Sfântul Ioan Gură de Aur și Sinaxarul din Triod. Există o mulțime de oameni foarte evlavioși, dar foarte zgârciți, adică nemilostivi. Aceștia sunt candele fără ulei, fără untdelem. Candela fără ulei poate simboliza multa știință teoretică, dar puține fapte bune. Candela fără ulei poate fi realizarea de sine, individualistă, narcisistă și egoistă, în totală nesupunere față de nevoile celor din comunitate. Candela fără ulei mai poate însemna și doctrina clară, dar fără iubire frățească. Adevărul teoretic, dar fără iubire frățească devine candelă fără ulei. Adevărul intelectual, fără iubire smerită, poate deveni ideologie de putere, după cum iubirea, fără lumina dreptei credințe poate deveni rătăcire. De aceea, Evanghelia ne îndeamnă să avem deodată atât candela dreptei credințe, cât și undelemnul curăției și al faptelor bune. În cele din urmă, uleiul curat din candelă nu reprezintă simpla noastră iubire posesivă și trufașă, ci el este iubire din iubirea lui Hristos, dar al Duhului Sfânt, adesea simbolizat prin untdelemnul sfințit. Iar untdelemnul pentru candelă sau iubirea smerită și milostivă se dobândește prin rugăciune și post, prin priveghere și luptă cu păcatul, prin împărtășirea cu Sfintele Taine.

Mironosițele sunt femei credincioase care L-au admirat și L-au prețuit pe Mântuitorul Iisus Hristos, iar unele dintre ele au văzut răstignirea Lui și au plâns pentru suferințele Lui. De aceea, cu multă duioșie și mult respect, dis-de-dimineață, în ziua cea dintâi a săptămânii, care urma după sâmbătă, au mers la mormântul Mântuitorului Iisus Hristos ca să împlinească ceea ce au început să facă Iosif din Arimateea și Nicodim, care au uns cu aloe și cu smirnă trupul Mântuitorului înainte de înmormântare. Acum însă ele aduc miruri de mare preț pentru a cinsti după obicei pe Iisus Domnul Cel îngropat și, în același timp, pentru a împiedica descompunerea sau stricăciunea trupului Său.

Spre surprinderea acestor femei curajoase, Cel ce trebuia uns cu miruri de mare preț a înviat din morți, iar stricăciunea n-a cuprins trupul Său. De ce? Fiindcă Învierea lui Hristos nu este revenire la viața biologică marcată de compunere și descompunere, ci Învierea Lui este trecere la viața cerească, la viața veșnică, la viața fără de moarte și fără de stricăciune. Un Înger al lui Dumnezeu a coborât din cer și a răsturnat piatra de la ușa mormântului, a prăvălit-o nu ca să învieze Hristos, pentru că El înviase deja, nestricând pecețile mormântului, după cum S-a născut din Fecioara Maria fără să strice fecioria ei și după cum a intrat prin ușile încuiate acolo unde se aflau ucenicii în seara Învierii Sale. Evanghelia după Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că femeile mironosițe au intrat în mormântul în care a fost Iisus îngropat și acolo au întâlnit un înger îmbrăcat în veșmânt alb ca un tânăr și acesta le-a spus: "Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde l-au pus. Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea …" (Mc. 16, 6-7).

Ele au ieșit din mormântul Domnului cu spaimă și cu teamă multă, spune Evanghelia după Marcu, și nu au spus nimănui nimic. Iar Evanghelia după Sfântul Evanghelist Matei ne spune că pe când mergeau ele de la mormânt spre casă, Iisus Cel înviat din morți le-a întâmpinat și le-a zis: "Bucurați-vă, nu vă temeți!" (Matei 28, 9). Iar ele s-au închinat Lui până la pământ și au cuprins picioarele Lui.

Atât prin atitudinea lor de evlavie, respect, prețuire și dragoste pentru Hristos, cât și prin faptul că au crezut fără îndoială, fără a mai pune vreo întrebare îngerului privind modul Învierii lui Hristos, femeile mironosițe au devenit învățătoare ale Bisericii, ele au devenit apostoli către Apostoli. Adică ele au fost trimise de înger către cei ce vor fi trimiși de Hristos să vestească în toată lumea Învierea Lui și învierea cea de obște. Îngerul le-a binevestit lor, iar ele au binevestit ucenicilor Mântuitorului Iisus Hristos taina mare, adevărul și bucuria Învierii lui Hristos. Femeile mironosițe sunt cele dintâi ființe umane care mărturisesc Învierea Mântuitorului, iar modul în care Hristos Domnul le răsplătește evlavia și credința lor este minunat. El le dăruiește bucurie din bucuria Învierii Sale. Vedem aici taina Bisericii. Femeile mironosițe au devenit icoana Bisericii plină de evlavie față de Hristos și plină de credință că Hristos Cel Înviat din morți este prezent în mijlocul ei. După ce au auzit Evanghelia Învierii binevestită de către înger și au crezut ceea ce îngerul le-a spus, femeile mironosițe s-au împărtășit cu bucurie de însăși prezența lui Hristos Cel răstignit și înviat, Care le-a întâmpinat pe cale.

De aceea, se cuvine ca în această zi a "Duminicii Femeilor Mironosițe", să ne aducem aminte cu recunoștință de toate femeile care, din timpul Sfinților Apostoli și până astăzi, au arătat credință, prețuire și evlavie pentru Hristos și pentru Biserica Sa. Cunoaștem numele unor femei mironosițe din Noul Testament, și anume: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov și a lui Iosif sau Iosie, Maria lui Cleopa, Ioana, soția lui Huza, un ispravnic al regelui Irod, Salomeea, Suzana, care au ajutat pe Mântuitorul și pe Sfinții Apostoli în lucrarea lor sfântă de propovăduire a Evangheliei. Ele au ajutat cu bani sau cu munca necesară pentru pregătirea meselor și a hainelor, adesea, în călătoriile pe care Mântuitorul și ucenicii Săi le-au facut în Țara Sfântă. Referitor la curajul, dragostea și jertfelnicia femeilor mironosițe, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: Ai văzut curajul femeilor? Ai văzut dragostea lor? Ai văzut măreția sufletului lor și în fața banilor și în fața morții? Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să învățăm de la femeile mironosițe curajul de a-L căuta pe Hristos în rugăciune, credința puternică în Învierea Lui și bucuria de a ne întâlni cu El în fiecare duminică și sărbătoare în Biserica Sa, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire. Amin!

Sfântul Aristarh, amintit în Faptele Apostolilor (19:29) a fost episcop în Apamia Siriei.

Sfântul Pud, amintit în Epistola a II-a către Timotei (4:21) a fost senator în Roma. Casa lui a fost folosită ca lăcaș bisericesc.

Sfântul Trofim, amintit în Faptele Apostolilor (20:4) a fost ucis cu sabia împreună cu Pud și Aristarh în anul 65 sau 67 în timpul persecuției împăratului Nero.

Sfântul Mucenic Crescent s-a născut și a trăit în orașul Mira Lichiei. La toate întrebările guvernatorului provinciei și la toate îndemnurile de a jertfi zeilor răspundea: „Sunt creștin!” În urma chinurilor la care a fost supus a primit moarte martirică.

În Sfânta și Marea Miercuri dumnezeieștii Părinți au hotărât să se facă pomenire de femeia cea păcătoasă, care a uns cu mir pe Domnul, pentru că lucrul acesta s-a întâmplat puțin înainte de mântuitoarea patimă. Evanghelia care se citește la Denia de Marți seara (Ioan 12, 17-50) arată întețirea sau intensificarea conflictului dintre mai-marii cărturarilor și fariseilor, pe de o parte, și Iisus pe de altă parte. În această Evanghelie, Iisus prevestește: acum este judecata acestei lumi, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine (Ioan 12, 31 - 32). Apoi, în Evanghelie, se precizează: Iar aceasta zicea arătând cu ce moarte avea să moară (Ioan 12, 33). În continuare, Iisus îndeamnă la urmarea lui Hristos - Lumina și la priveghere: Umblați cât aveți Lumina, ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu știe unde merge. Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii (Ioan 12, 35 - 36). Evanghelia care se citește în timpul Liturghiei Darurilor înainte sfințite (Matei 26, 6-16) vorbește despre femeia păcătoasă care, la cina din casa lui Simon Leprosul, a turnat mir de mare preț pe capul lui Iisus pe când ședea la masă. Cântările liturgice ale acestei zile combină ceea ce se spune despre femeia aceasta în Evanghelia după Matei cu ceea ce se spune în Evanghelia după Luca (7,36-50), pentru a pune în contrast dărnicia și smerenia acestei femei cu lăcomia și viclenia lui Iuda, vânzătorul lui Iisus. În altă parte, concluzia contrastelor devine cerere a darului pocăinței: când păcătoasa aducea mirul, atunci s-a înțeles ucenicul cu cei fără de lege. Aceea se bucura turnând mirul de mult preț, iar el se grăbea să vândă pe cel fără de preț. Se vede că aceste prime trei zile al Săptămânii Sfintelor Patimi sunt încă zile de pocăință, ca și cele din Postul de patruzeci de zile, întrucât ele cuprind Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Doamne și Stăpânul vieții mele. În Sfânta și Marea Miercuri, în timpul Liturghiei Darurilor înainte sfințite, după ce preotul a ridicat darurile de pe Sfânta Masă, mai rostește pentru ultima dată rugăciunea de pocăință a Sfântului Efrem Sirul. Aceasta este ultima Liturghie a darurilor înainte sfințite întrucât în Sfânta și Marea Joi Hristos cheamă la Cina cea de Taină pe cei care s-au curățit de păcate prin post și pocăință. Numai prin post și pocăință ne putem apropia de Cina cea de Taină, ea fiind anticipare a jertfei lui Hristos, întrucât Paștele nostru Hristos S-a jertfit pentru noi.

În anul 304 trei surori din Tesalonic, Grecia, anume: Agapia, Hionia și Irina au fost întemnițate pentru că s-au găsit la ele mai multe cărți de rugăciuni și epistole. Mai erau învinuite că împreună cu alte trei creștine, Casia, Filipa și Eutihia și un bărbat anume Agaton, nu au vrut nici să jertfească, nici să mănânce din carnea adusă la templu. Cele trei surori au fost supuse judecății, însă ele au răspuns și au mărturisit pe Hristos cu mult curaj în fața judecătorului Dulcețiu. Pentru aceasta Agapia și Hionia au fost arse de vii în următoarea zi, iar sora lor mai mică, Irina, a fost adusă din nou în fața judecătorului. Însă nici Irina nu a renunțat la credința creștină, deși primise felurite amenințări. În consecință ea a primit cununa muceniciei, asemenea surorilor sale, fiind arsă de vie.

În Sinaxarul Deniei de Joi care se săvârşeşte miercuri seara, se arată că în Sfânta şi Marea Joi sunt prăznuite patru lucruri: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de Taină, adică predarea înfricoşătoarelor Taine, rugăciunea cea mai presus de fire şi vânzarea (trădarea) Domnului. Domnul Hristos a serbat cu ucenicii Săi Paştele vechi iudaic, care-L prefigura pe El, taina jertfei Lui, iar apoi a instituit Paştele cel nou, adică identificarea pâinii şi vinului binecuvântate cu Trupul şi Sângele Său. Iubirea lui Hristos care se dăruieşte în Cina cea de Taină este iubirea Sa mântuitoare mai tare decât păcatul şi moartea, cum va arăta pe Cruce când iartă pe cei ce-L răstignesc, iar după înviere îl iartă pe Petru care, din frică, s-a lepădat de Iisus. Prin Cina cea de Taină, Hristos redescoperă că darurile creaţiei, reprezentate prin pâine şi vin, sunt daruri ale iubirii Sale pentru oameni, iar când El le sfinţeşte prin prezenţa Sa iubitoare, ne dăruieşte însăşi iubirea Sa dătătoare de viaţă veşnică: Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia, în ziua cea de apoi. Căci trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură (Ioan 6, 54-55). În Cina cea de Taină, Hristos Cel întru toate ascultător de Dumnezeu dăruieşte oamenilor Paradisul cu Pomul vieţii (cum scrie Sfântul Isaac Sirul), pe care Adam l-a pierdut prin neascultare de Dumnezeu şi nepostire, pentru că a socotit că darurile sunt mai de preţ decât Dăruitorul. Prin Taina Sfintei Euharistii, Hristos Domnul ne arată că adevărata viaţă este o existenţă euharistică, de comuniune cu Dumnezeu şi de recunoştinţă faţă de El - Izvorul şi Dătătorul vieţii veşnice. Sfânta Evanghelie după Ioan spune, vorbind despre Cina cea de Taină, că înainte de sărbătoarea Paştilor, ştiind lisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi, cei din lume, până la sfârşit i-a iubit (Ioan 13, 1). La iubirea Lui extremă a răspuns Iuda cu trădare extremă, pentru că acest ucenic a iubit mai mult banii decât pe Stăpânul său. Cântările Deniei din Sfânta şi Marea Joi arată cât de mare şi înspăimântător este păcatul lui Iuda, care, îmbolnăvindu-se cu iubirea de arginţi, s-a întunecat şi a vândut pentru treizeci de arginţi pe Hristos Domnul. Iubirea smerită şi jertfelnică a lui Hristos se arată în jertfa Sa euharistică care apoi se manifestă şi ca iubire smerită şi slujitoare în spălarea picioarelor ucenicilor Săi: Dacă Eu, Domnul şi învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori să spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat pildă, că precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi (Ioan 13,14-15). După ce a săvârşit Cina cea de Taină, inaugurând Paştele Nou, Noul Legământ, prin însăşi iubirea Sa jertfelnică, adeverită ca iubire slujitoare, curăţitoare, sfinţitoare şi mântuitoare, Hristos Domnul dă o poruncă nouă ucenicilor şi anume, fiecare să iubească pe semenii săi, nu doar ca pe sine însuşi, ci aşa cum Hristos îi iubeşte. Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii ( Ioan 13, 34-35). Cele douăsprezece Evanghelii din Sfânta și Marea Joi – o singură dată pe an întâlnim aceste douăsprezece lecturi biblice într-o singură slujbă, pentru că Biserica cea iubitoare de Hristos a voit să nu se piardă nimic din ceea ce Sfintele Evanghelii au scris despre Pătimirile şi despre Moartea Mântuitorului. Biserica a fost sensibilă la ceea ce a prevăzut Scriptura privind moartea Mântuitorului, deoarece multe aspecte ale pătimirii Mântuitorului sunt deja prezise, proorocite cu sute de ani înainte. De pildă, expresia din Psalmi împărțit-au hainele Mele loruşi şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi (Ps. 21, 20) este o profeţie a Sfintei Scripturi cu peste 800 de ani înainte de Hristos. O altă profeţie se referă la Ţarina Olarului: Şi au socotit preţul lui treizeci de arginţi cu care au cumpărat Ţarina Olarului (Matei 27, 9-10; cf. Zaharia 11,13). Iar Evanghelia ne spune că, întrucât ţarina aceasta a fost cumpărată prin vânzare de sânge nevinovat, aceasta se numeşte până astăzi Ţarina Sângelui, deci s-a schimbat denumirea dinŢarina Olarului în Ţarina Sângelui. O altă profeţie zice: Vor privi la Cel străpuns ( Zaharia 12,10). Străpungerea coastei Mântuitorului a fost profeţită şi ea cu mult timp înainte, prin inspiraţia Duhului Sfânt. Al doilea aspect deosebit de semnificativ pentru viaţa noastră spirituală şi pentru credinţa noastră este modul cum s-a comportat natura înconjurătoare. Din acest punct de vedere, slujba din seara aceasta spune că toată făptura s-a cutremurat văzând pe Făcătorul ei suferind: Soarele s-a întunecat şi pământul s-a cutremurat, toate au pătimit împreună cu Tine, Hristoase. Dimensiunea aceasta cosmică a suferinţei Mântuitorului este subliniată numai în cântările ortodoxe. Al treilea aspect, este modul în care diferite persoane s-au comportat în faţa suferinţelor şi în faţa morţii Mântuitorului Iisus Hristos. Mai întâi comandantul lor suprem în Ţara Sfântă, care avea şi putere judecătorească, procuratorul Ponţiu Pilat, constată nevinovăţia Mântuitorului, dar, sub presiunea mai-marilor cărturarilor şi fariseilor şi sub presiunea mulţimii, cedează şi le face voia pentru a nu-şi pierde dregătoria. Mai-marii cărturarilor şi fariseilor întruniţi în Sinedriu îl judecă pe Mântuitorul Iisus Hristos, sunt împotriva Lui, dar cineva, totuşi, chiar şi în această categorie, simte taina prezenţei lui Dumnezeu în Iisus Hristos: Iosif din Arimateea, care a cerut trupul lui Iisus de la Pilat pentru a-L îngropa. De asemenea, Nicodim, om înţelept şi drept, a crezut în Iisus. Ceea ce mai reţinem în mod deosebit este că şi din mulţimea celor simpli, unii spuneau: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!, însă un simplu om din popor, Simon din Cirene, L-a ajutat pe Iisus să-şi ducă Crucea. Persoanele care ne reţin în mod deosebit atenţia, pentru că e vorba de Taina Bisericii însăşi, sunt Maica Domnului şi ucenicul iubit al Domnului, Sfântul Ioan Evanghelistul. Spune Maicii Sale: Femeie, iată fiul tău, arătându-l pe ucenicul iubit, iar lui îi spune: Iată mama ta. Iar Evanghelia adaugă: şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine (Ioan 19,27). Maica Domnului stând la picioarele Crucii, în dreapta Crucii, aşa cum o vedem în icoane, reprezintă însăşi Taina Bisericii, figura ecclesiae, cum spuneau Părinţii Latini. Ea suferă, dar nu mai are nici o teamă, nici o frică, ea nu spune nici un cuvânt, când Dumnezeu Cuvântul trece prin moarte. Ea doar priveşte şi trăieşte taina morţii Fiului ei într-o durere negrăită. În iconografia ortodoxă se poate vedea şi locul unde a fost străpunsă coasta lui Hristos. Coasta a fost prefigurată odinioară când, din coasta lui Adam, a fost făcută Eva. După cum Eva a fost făcută din coasta lui Adam, la fel Biserica se naşte din coasta lui Iisus, Noul Adam. Evanghelia după Ioan ne spune: Şi unul din soldaţi cu suliţa a străpuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă (Ioan 19, 34) - simbolul Euharistiei şi al Botezului. Iar în locul unde a curs apă şi sânge, în partea aceea dreaptă, era Maica Domnului, pentru că ea de la început a purtat în sine taina Bisericii, adică taina umanităţii care-L poartă pe Hristos în ea înainte de naşterea Lui, iar apoi îl arată pe Hristos lumii. Ucenicul iubit reprezintă clerul cel mai fidel al lui Hristos, acei slujitori ai lui Hristos care niciodată nu-şi pierd credinţa şi curajul. În acest sens, în colţul drept al Sfintei Mese din altar unde se află chipul Sfântului Evanghelist Ioan, acolo este hirotonit episcopul, preotul şi diaconul, acolo cel ce este hirotonit pune capul pe colţul Sfintei Mese. În Evanghelia după Ioan, se arată că aceeaşi dăruire de Sine a Mântuitorului Iisus Hristos, prezentă când El moare pentru păcatele lumii pe Cruce, se manifestă şi în taina învierii Sale: Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu îmi pun viaţa Mea, ca iarăşi să o iau. Nimeni nu o ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi o dau. Putere am Eu ca să o dau şi putere am iarăşi să o iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu (Ioan 10,17-18). Iisus preferă să îndure ura altora decât să cadă El însuşi din starea de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Aici vedem deja puterea iubirii jertfelnice şi iertătoare, care anticipează învierea. Am spus că nu numai în moarte se vede această putere a iubirii jertfelnice, care leagă Crucea de înviere, ci şi după învierea Mântuitorului. Mântuitorul a înviat din morţi trecând la o viaţă care nu mai este viața biologică obişnuită, ci viaţă fără de moarte ( Romani 6, 9). Învierea Mântuitorului Iisus Hristos nu este reanimarea unui cadavru, nu este nici învierea lui Lazăr, pentru că Lazăr cel înviat a murit din nou mai târziu, spune Tradiţia. Învierea lui Lazăr este revenirea la viaţa aceasta pământească, marcată de procesul de compunere şi descompunere. Învierea lui Hristos, însă, înseamnă ridicarea omului întreg, suflet şi trup, la viaţa veşnică a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Crescând numărul creştinilor în Persia şi având biserici, episcopi, preoţi şi diaconii lor, s-au pornit spre mânie şi iuţime vrăjitorii cei ce-şi trăgeau seminţia lor din vrăjitorii cei mai de demult, care erau învăţători, povăţuitori şi apărători ai păgâneştii şi mincinoasei credinţe persane. S-au pornit împreună cu ei spre zavistie şi evreii, care sunt vrăjmaşii cei de-a pururea ai creştinilor, căci unindu-se cu vrăjitorii, au îndemnat pe Savorie, împăratul Persiei, să ridice prigonire asupra creştinilor. Dar mai întâi au clevetit pe Sfântul Simeon, care era episcopul cetăţilor ce se numeau Salic şi Ctesifon, cum că acel episcop al creştinilor ar fi fost vrăjmaş al împărăţiei persane şi prieten al împăratului grecesc, şi că îl înştiinţează de toate cele ce se lucrează în Persia. Deci, Savorie mai întâi a pus dajdie mare şi grea asupra creştinilor şi au rânduit bărbaţi vameşi sălbatici peste dăjdiile acelea, obosind cu mari greutăţi pe credincioşi. După aceea, au început fără sfială a ucide pe preoţii şi slujitorii Bisericii, a jefui averile Bisericii şi chiar a dărâma bisericile şi a le face una cu pământul. Iar pe Sfântul Simeon, ca pe un vrăjmaş al împărăţiei persane şi al mincinoasei credinţe păgâne, a poruncit să-l prindă şi să-l aducă la el. Şi fiind Sfântul Simeon adus înaintea împăratului, împreună cu doi preoţi, Avdelae şi Anania, prins şi legat cu lanţuri de fier, nu numai că nu s-a înfricoşat de mânia aceluia, dar nici nu i s-a închinat lui. Deci, îl îndemna împăratul să se închine soarelui şi-i făgăduia pentru aceea multe daruri şi cinste; iar de nu se va închina soarelui, apoi se lăuda că va pierde toată creştinătatea din împărăţia lui. Însă după ce a văzut pe sfântul viteaz, neplecat nici de îmbunări, nici de îngroziri, a poruncit să-l arunce în temniţă. După aceasta Simeon a fost chemat a doua oară la împărat şi a vorbit mult înaintea împăratului și cu mare îndrăzneală despre credinţa creştină; dar a se închina soarelui şi împăratului nu voia. Deci, împăratul mâniindu-se, a poruncit ca pe toţi creştinii cei ce erau în temniţă şi în lanţuri să-i scoată la moarte, în ziua mântuitoarelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Numărul celor scoşi era o sută, între care erau mulţi preoţi, diaconi şi alţi clerici, osândiţi fiind de împărat, ca toţi să fie ucişi cu sabia înaintea ochilor lui Simeon. La sfârşit şi Sfântul Simeon, păstorul turmei celei cuvântătoare, trimiţându-şi turma sa înaintea lui Hristos, Începătorul păstorilor, şi-a plecat capul său sub sabie şi a trecut la Domnul. Iar istoricii Sozomon şi Nichifor povestesc în cărţile lor că au fost ucişi în acea vreme mulţime de creştini în ziua Patimilor lui Hristos şi la praznicul Paştilor.

Sinaxarul zilei ne arată că în Sfânta şi Marea Vineri se face pomenirea Sfintelor şi Mântuitoarelor şi înfricoșătoarelor Patimi ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos: scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa şi, înainte de toate, crucea şi moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, care a fost răstignit împreună cu El. Toate cântările din Vinerea Patimilor arată răutăţile lumii căzute în păcat: trădarea lui Iuda, frica prea mare a ucenicilor şi lepădarea lui Petru, răutatea şi viclenia mai-marilor cărturarilor şi fariseilor, laşitatea şi nedreptatea lui Ponţiu Pilat, violenţa soldaţilor, rătăcirea şi nerecunoştinţa mulţimilor, obrăznicia tâlharului nepocăit şi nepăsarea sau indiferenţa multora cărora lisus le-a făcut mult bine. Aceasta este lumea păcatului care ucide, lumea patimilor egoiste şi a morţii. Pe de altă parte, slujbele din Sfânta şi Marea Vineri inspirate din Sfintele Evanghelii, pe care imnografii le tâlcuiesc în stare de rugăciune şi doxologie, arată îndelung-răbdarea şi bunătatea Domnului Iisus Hristos faţă de toţi oamenii, adică iubirea Sa mai tare decât suferinţele chinurilor şi decât durerile morţii pricinuite de oameni. Patimile sau Pătimirile Domnului sunt numite sfinte, mântuitoare şi înfricoşătoare. Ele sunt sfinte, pentru că Cel ce suferă este nevinovat, este „Sfântul lui Israel”, Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Cel despre Care îngerul Gavriil i-a spus fecioarei Maria: „Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1, 35); Sunt mântuitoare, deoarece îndurând aceste Pătimiri sau ispite ale durerii, Hristos ca Om, nu Se desparte de Dumnezeu-Tatăl; El rămâne împlinitor al voinţei lui Dumnezeu, „ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2, 8). Atunci, la miezul zilei, în mijlocul Raiului şi în ziua a şasea, când a fost făcut omul, Adam şi-a întins mâinile neascultării spre pomul oprit şi s-a despărţit de Dumnezeu. Acum, Iisus, Adam Cel Nou, Şi-a întins mâinile pe lemnul Crucii, în miezul zilei şi în „mijlocul pământului”, în ziua a şasea (vineri), pentru a arăta ascultare faţă de Dumnezeu până la moarte, vindecând pe om de neascultare şi mântuindu-l de despărţirea lui de Dumnezeu-lzvorul vieţii. Patimile sau Pătimirile sunt înfricoşătoare, pentru că Cel ce pătimeşte în trup nu este numai om, ci este Dumnezeu- Omul. Cel atotputernic şi smerit, Cel fără de păcate, de bunăvoie ia asupra Sa urmarea păcatelor lumii căzute. Pentru că Cel ce pătimeşte pe Cruce este Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, se fac minuni în cer şi pe pământ: soarele se întunecă, în semn de doliu, iar pământul se cutremură, în semn de înfricoşătoare uimire. O cântare arată o legătură duhovnicească între cutremurul întregii făpturi şi mărturisirea tâlharului în timpul Sfintelor Patimi pe Cruce ale Mântuitorului Hristos: „Când Te-ai răstignit, Hristoase, toată făptura văzându-Te s-a cutremurat, temeliile pământului s-au clătinat de frica puterii Tale, luminătorii s-au ascuns, şi catapeteasma Templului s-a rupt; munţii s-au cutremurat şi pietrele s-au despicat, şi tâlharul cel credincios grăieşte cu noi, Mântuitorule: Pomeneşte-ne întru împărăţia Ta”.

Sfânta Cruce din Altar, din faţa Sfintei Mese, este scoasă din procesiune şi aşezată în mijlocul bisericii pentru închinare. Înţelesurile duhovniceşti ale Sfintei Cruci sunt multe şi adânci, dar aici trebuie amintită legătura dintre Cina cea de Taină din Sfânta şi Marea Joi şi Taina Crucii din Sfânta şi Marea Vineri. Sfântul Ioan Evanghelistul spune că după moartea pe Cruce a Domnului Hristos, ca să vadă dacă Iisus mai trăieşte sau nu, „unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă” (Ioan 19, 34). Această mărturie a ucenicului iubit, care se afla lângă Crucea lui Iisus în acel moment, a fost integrată de Biserica Ortodoxă în Rânduiala Proscomidiei, ca pregătire a Sfintei Euharistii, iar în vechile icoane ortodoxe ale Răstignirii Domnului, sângele care curge din coasta străpunsă a lui Hristos este luat de un înger într-un vas în formă de potir, arătându-se astfel legătura între jertfa lui Hristos Cel răstignit şi mort pe Cruce şi jertfa euharistică din Biserică. Maica Domnului, icoană a Bisericii, stă lângă Crucea lui Iisus, în dreapta Sa, chiar aproape de coasta străpunsă din care iese sânge şi apă, semne şi lumini sfinte ale tainei Bisericii, în care se săvârşeşte Botezul ca participare la moartea şi învierea lui Hristos şi ca poartă spre Sfânta Euharistie, spre împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. În Sfânta şi Marea Vineri se posteşte total, încât nici chiar Sfânta Liturghie nu se săvârşeşte. Iar motivaţia este aceasta: „Aşa am luat din sfintele porunci ale Sfinţilor Apostoli, să nu mâncăm în Vinerea Mare; că şi cuvântul Domnului către farisei zice: «Dacă se va lua mirele de la dânşii, atunci vor posti în acele zile» (cf. Matei 9,14-15; Marcu 2,19-20; Luca 5, 34-35). Să rugăm pe Hristos-Domnul să ne dăruiască puterea aceasta duhovnicească a iubirii îndelung-răbdătoare, a dragostei duhovniceşti curate nu numai când ne merge bine, ci şi când trecem prin încercări şi prin necazuri, pentru a simţi bucuria iubirii lui Hristos Cel Răstignit şi înviat pentru noi, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire.

Sfântul Cuvios Ioan şi-a dorit din tinereţe să urmeze calea pustiei. Într-o zi el şi-a părăsit părinţii şi a plecat la Sfântul Grigorie Decapolitul, care l-a şi călugărit. În timpul luptei împăratului Leon Armeanul (813-820) împotriva sfintelor icoane, a plecat în Bizanţ, alături de un alt ucenic, şi anume Iosif, făcătorul de cântări; şi mergeau prin cetăţi îndemnând poporul să cinstească în continuare sfintele icoane. Sfântul Grigorie a voit să înştiinţeze şi pe creştinii din Roma despre cele ce se întâmpla în partea de Răsărit şi l-a trimis pe Iosif, dar pe drum a fost prins şi închis într-o temniţă în insula Creta. Între timp, Sfântul Grigorie a trecut la Domnul şi a fost îngropat de Sfântul Cuvios Ioan. La scurt timp a trecut la cele veşnice şi Ioan, veghetor fiindu-i Iosif, care se eliberase din temniţa din Creta. Iosif a zidit o biserică aproape de Bizanţ în cinstea Sfântului Nicolae şi a adus aici moaştele celor doi sfinţi.

În Sfânta și Marea Sâmbătă prăznuim îngroparea dumnezeiască și trupească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos și pogorârea la iad, prin care neamul nostru fiind chemat din stricăciune, a fost mutat spre viață veșnică. Prezentând semnificațiile acestei zile din Săptămâna Patimilor, sinaxarul rezumă conținutul Prohodului Domnului și al cântărilor rânduite pentru Vecernia aceleiași zile, săvârșită sâmbătă dimineața împreună cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Cele patruzeci de zile ale Postului Mare întrec pe celelalte zile, iar mai mare decât acestea este săptămâna cea mare. Mai mare decât săptămâna mare este această Sfântă și Mare Sâmbătă. Se numește săptămâna mare nu pentru că zilele ei ar fi mai mari sau ar avea mai multe ceasuri, ci pentru că în ea s-au săvârșit și mai cu seamă azi, minunile mari și mai presus de fire și faptele neobișnuite ale Mântuitorului nostru. După cum la întâia facere a lumii, Dumnezeu, săvârșind toate lucrurile, și în urmă în ziua a șasea a creat pe om, făptura cea mai de seamă, iar în ziua a șaptea S-a odihnit de toate lucrurile Lui și a sfințit ziua, numind-o Sâmbătă, care se tâlcuiește odihnă, tot așa și la facerea lumii celei spirituale, săvârșind toate în chipul cel mai bun, în ziua a șasea a creat din nou omul și înnoindu-l iarăși prin Crucea cea de viață purtătoare S-a odihnit încă o dată cu o odihnă desăvârșită, de toate lucrurile Lui, dormind un somn dătător de viață și mântuitor. Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul Lui curat și dumnezeiesc Se pogoară și în iad. Sufletul a fost despărțit prin moarte de trup și l-a dat în mâinile Tatălui. La fel i-a dat și propriul Său sânge, fără să-I fie cerut, iar sângele Lui a fost preț de răscumpărare pentru noi. Sufletul Domnului n-a fost ținut în iad ca sufletele celorlalți sfinți. Cum putea, oare, să fie ținut odată ce n-avea asupra Lui, ca ceilalți drepți, nimic din blestemul strămoșesc? Dar nici dușmanul nostru, diavolul, n-a luat sângele prin care am fost răscumpărați, cu toate că noi eram în stăpânirea lui. Cum putea, oare, să ia sângele lui din altă parte decât de la Dumnezeu? Dar, oare, tâlharul de diavol putea să-l ia chiar pe Dumnezeu? Domnul nostru Iisus Hristos a locuit trupește în mormânt și cu Dumnezeirea, care era strâns unită cu trupul. A fost împreună cu tâlharul în rai, a fost și în iad, după cum s-a spus, împreună cu sufletul Lui îndumnezeit.

Într-un chip mai presus de fire ca Dumnezeu necuprins era cu Tatăl, împărățind împreună cu Duhul. Era pretutindeni. Dumnezeirea n-a suferit nimic în mormânt, după cum n-a suferit nimic pe Cruce. Trupul Domnului a suferit și stricăciune, adică despărțirea sufletului de trup, dar nicidecum stricăciune în înțelesul unei putreziri a trupului și o nimicire desăvârșită a mădularelor. Iosif, coborând de pe Cruce sfântul trup al Domnului, l-a înmormântat într-un mormânt nou, punând o piatră foarte mare la intrarea mormântului. Într-adevăr, iudeii s-au dus Vineri la Pilat și i-au spus: „Ne-am adus aminte că înșelătorul Acela a spus pe când trăia, că după trei zile Se va scula. Ni se pare că este bine ca prin puterea ta să poruncești să se întărească mormântul cu ostași”. Dacă este un înșelător, pentru ce, iudeilor, I-ați ascultat cu râvnă cuvintele Lui pe când trăia? Dar când a spus Hristos: Mă voi scula? Poate că iudeii au scos asta din pilda cu Iona. Negreșit ei sunt fără de judecată când cer să fie întărit mormântul ca să nu se fure cumva trupul. O, cât sunt de lipsiți de judecată! Nu știau că ceea ce făceau în sprijinul lor o făceau împotriva lor! Pilat le-a îngăduit, iar ei, împreună cu o ceată de ostași, au întărit mormântul și l-au și pecetluit. Și s-a făcut asta pentru a nu se pune la îndoială Învierea Domnului, o dată ce era străină și paza și pecetea. Dar deodată iadul se cutremură când simte puterea Domnului, dând după puțină vreme afară, din pricina înghițirii nedrepte a lui Hristos, piatra cea tare și din capul unghiului. Cu pogorârea Ta nespusă, Hristoase Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi, Amin!

Aproape de Ierusalim se afla o mănăstire care se numea Lavra Veche sau Peştera Veche. La început a fost doar o peşteră de tâlhari, dar a devenit mănăstire prin grija Sfântului Hariton, care, prins fiind de tâlhari, a scăpat din mâinile lor şi a dat de comoara lor. Cu aceasta el a construit o biserică în peşteră şi una deasupra peşterii. Cuviosul Ioan pe care îl pomenim astăzi este cunoscut sub numele de Ioan „de la Peştera Veche”, pentru că a fost unul din urmaşii lui Hariton, ce a slujit în ea. A trăit din tinereţe aici, iar pentru viaţa lui îmbunătăţită s-a învrednicit a fi hirotonit preot.

Tot în această zi se face pomenirea Sf. Sfințit Mucenic Pafnutie. Unele surse spun că ar fi fost un episcop egiptean exilat la minele din Palestina în timpul persecuției lui Dioclețian (284-305), împreună cu mulți alți egipteni. Alții spun că ar fi fost mucenicit prin foc, fiare sălbatice și în final i s-ar fi tăiat capul.

În Sfânta și Marea Duminică a Paștilor prăznuim Învierea cea dătătoare de viață a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Stihuri:

Hristos pogorând la luptă cu iadul, singur.

După ce a luat pradă multă de biruință, S-a ridicat.

Numim sărbătoarea de azi Paști, după cuvântul care în vechiul grai evreiesc însemnează trecere; fiindcă aceasta este ziua în care Dumnezeu a adus, la început, lumea dintru neființă întru ființă. În această zi smulgând Dumnezeu pe poporul israelitean din mâna Faraonului, l-a trecut prin Marea Roșie și tot în această zi, S-a pogorât din ceruri și S-a sălășluit în pântecele Fecioarei. Iar acum, smulgând tot neamul omenesc din legăturile iadului, S-a suit Ia cer și l-a adus iarăși la vechea vrednicie a nemuririi. Dar pogorându-Se la iad Domnul, nu a înviat pe toți câți erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El; și sufletele sfinților din veac, ținute cu sila de iad, le-a slobozit și a dăruit tuturor putința să se urce la ceruri. Drept aceasta, bucurându-ne peste fire, prăznuim, cu strălucire, Învierea, închipuind bucuria cu care s-a îmbogățit firea noastră prin îndurarea milostivirilor lui Dumnezeu. De asemenea, dându-ne unul altuia obișnuita sărutare de Înviere, prăznuim și risipirea vrajbei, arătând prin aceasta unirea noastră cu Dumnezeu și cu îngerii Săi. Iar Învierea Domnului, așa s-a petrecut: la miezul nopții, pe când străjerii păzeau mormântul, pământul s-a cutremurat și un înger s-a pogorât și a răsturnat piatra de pe mormânt. Ostașii văzând aceasta, s-au înspăimântat și au fugit; numai după aceea s-a petrecut venirea femeilor la mormânt, sâmbătă după miezul nopții, aproape de revărsatul zorilor. Învierea a cunoscut-o întâi Maica lui Dumnezeu, care, după cum grăiește Evanghelia de la Matei, ședea la mormânt împreună cu Maria Magdalena.

Dar spre a nu se arunca îndoială asupra Învierii, din pricina dragostei de mamă pentru Fiul său, de aceea zic Evangheliștii că Domnul S-a arătat mai întâi Măriei Magdalena. Ea a văzut și pe îngerul ce sta pe piatră, și plecându-se, a văzut și pe cei dinăuntrul mormântului, care au vestit Învierea Domnului și au grăit: „A înviat, nu este aici, iată locul unde L-au pus pe Dânsul”. Deci, auzind ea acestea, a alergat degrab la ucenicii cei mai înflăcărați, la Petru și la Ioan, și le-a vestit lor Învierea. Iar întorcându-se ea cu cealaltă Marie la mormânt, le-au întâmpinat pe ele Hristos, zicându-le: „Bucurați-vă!” Drept era, ca seminția femeiască să audă ea, mai întâi, bucuria, ca una ce a auzit mai întâi: „întru dureri să nască fii”. Ele fiind biruite de dragoste, s-au apropiat și s-au atins de preacuratele Lui picioare, voind să-L cunoască mai cu dinadinsul. Apostolii au venit Ia groapă și Petru numai plecându-se în mormânt, s-a întors înapoi, iar Ioan a intrat înăuntru, a privit mai cu de-amănuntul și a pipăit giulgiul și mahrama capului (Luca 24, 12; Ioan 20, 3-8). Magdalena, spre a se încredința mai cu dinadinsul despre cele ce văzuse, a venit iarăși împreună cu celelalte femei la mormânt, cam pe la revărsatul zorilor și au stat afară și plângeau. Dar uitându-se ea în mormânt văzu doi îngeri strălucind de lumină, care, certând-o oarecum, i-a grăit: „Femeie de ce plângi? Pe cine cauți? Pe Iisus Nazarineanul cauți? Pe Cel răstignit? S-a sculat, nu este aici”. Și îndată s-au ridicat cuprinși de teamă, văzând pe Domnul. Iar aceea întorcându-se a văzut pe Hristos stând și părându-i-se că El este grădinarul (că mormântul era în grădină) I-a zis: „Doamne, dacă tu l-ai luat pe El, spune unde L-ai pus; și eu îl voi lua pe Dânsul,, și căutând ea din nou către îngeri, Mântuitorul a grăit Magdalenei: „Marie!” iar ea înțelegând dulcele și cunoscutul glas al lui Hristos, voia să se atingă de El. Dar El a zis: „Nu te atinge de Mine, că încă nu M-am suit la Tatăl Meu; precum socotești, ție ți se pare că Eu sunt încă om; ci mergi la frații Mei și spune-le, cele ce ai văzut și auzit”; și Magdalena a făcut așa. Luminându-se de ziuă, ea a venit iarăși la mormânt cu celelalte; iar cele ce erau cu Ioan și cu Salomeea au venit la răsăritul soarelui și, pe scurt grăind, femeile au venit la mormânt adesea și între ele era și Născătoarea de Dumnezeu. Că ea este aceea pe care Evanghelia o numește Maria lui Iosie; Iosie era fiul lui Iosif. Nu se știe însă ceasul când a înviat Hristos. Unii zic că la cântarea cea dintâi a cocoșilor; alții când s-a întâmplat cutremurul, iar alții într-altă dată. Deci așa petrecându-se faptele, iată că unii din cei ce păzeau mormântul au venit și au spus arhiereilor cele întâmplate; iar aceștia mituindu-i cu bani, i-a înduplecat să spună că ucenicii lui Hristos au venit în timpul nopții și L-au furat. în seara acelei zile însă ucenicii fiind adunați laolaltă de frica iudeilor, și ușile fiind încuiate, a intrat Iisus la dânșii, că era cu trup nestricăcios, și ca de obicei le-a vestit lor: „Pace vouă!” Ei, văzându-L, s-au bucurat peste măsură de mult și au primit prin suflare, mai desăvârșită lucrarea Preasfântului Duh. În ce privește însă, învierea Domnului în a treia zi de la înmormântare, așa să știi: Joi seara și Vineri ziua, fac o zi (așa socoteau evreii întinderea unei zile); apoi Vineri noaptea și Sâmbăta întreagă, fac altă zi – iată deci a doua zi. Altă zi o face noaptea de Sâmbătă și o parte din ziua de Duminică (fiindcă după o parte a începutului se înțelege întregul), deci altă întindere de zi. Iată dar și ziua a treia. Sau alt fel: Hristos S-a răstignit Vineri la ceasul al treilea; de la ceasul al șaselea și până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric, aceea înțelegeți-o o noapte; deci iată o întindere de o zi de la ceasul al treilea până la al nouălea. Apoi, după întuneric iată ziua și noaptea de Vineri; deci a doua întindere de zi. În sfârșit, ziua Sâmbetei și noaptea ei fac, iată, a treia întindere de zi. Că deși Mântuitorul a făgăduit să ne facă bine în trei zile, totuși binefacerea a plinit-o El într-un răstimp mai scurt.

A Cărui slavă și putere este în vecii vecilor. Amin!

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a născut în Capadocia din părinţi creştini şi a trăit pe vremea împăratului Diocleţian (284-305). Rămas fără tată din copilărie, sfântul şi mama lui s-au mutat din Capadocia în Palestina, pentru că aveau rude acolo şi multe averi. Ajuns la vârsta maturităţii şi fiind frumos la chip şi viteaz în luptă, prin osteneală, pricepere şi destoinicie, tânărul Gheorghe a îmbrăţişat viaţa de soldat, dobândind în scurt timp cele mai mari cinstiri, până şi demnitatea de conducător de oaste în garda împăratului. În anul 303, Diocleţian a stârnit prigoană împotriva creştinilor şi, cunoscând decretul de prigonire, Sfântul Gheorghe s-a înfăţişat îndată, de bunăvoie, înaintea împăratului mărturisind deschis că este creştin şi că doreşte să slujească în oaste numai ca ucenic al lui Hristos. Atunci, Diocleţian a poruncit ca sfântul să fie întemniţat şi supus la chinuri groaznice. Şi a fost Sfântul Gheorghe trecut prin toate vămile muceniciei, fiind împuns cu suliţa, bătut la tălpi, iar pieptul fiindu-i zdrobit cu lespezi mari de piatră. Apoi, a fost chinuit la roată, a fost băgat într-o groapă cu var, i s-a dat să bea băutură otrăvitoare şi a fost bătut cu vine de bou. În vremea ţinerii lui în temniţă, Sfântul Gheorghe, atingându-se de un mort, l-a înviat. După multe şi cumplite suferinţe, Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul, din porunca împăratului, într-o zi de 23 aprilie. În satele şi oraşele României, foarte multe biserici sunt ridicate în cinstea Sfântului Gheorghe. Mulţi oameni, bărbaţi şi femei, îi poartă numele, iar al treilea braţ al Dunării se cheamă «Braţul Sfântul Gheorghe».

Tot astăzi, facem pomenirea Sfântului Mucenic Valerie.

Sfântul Ierarh Iorest s-a născut în Transilvania, din părinţi ortodocşi, primind la botez numele de Ilie. A învăţat carte la Mănăstirea Putna, unde a deprins şi meşteşugul scrierii frumoase şi al zugrăvirii icoanelor şi unde şi-a agonisit un bun început de viaţă călugărească ortodoxă. În vremea cât a stat la Putna, a fost cunoscut şi de voievodul Vasile Lupu, care, vorbind despre fericitul Iorest, îl numeşte „întru toate credincios şi preacinstit Părinte”. Cu voia lui Dumnezeu şi cu sprijinul Domnitorului Vasile Lupu şi al Sfântului mitropolit Varlaam al Moldovei, Sfântul Ilie Iorest vine în Alba-Iulia, unde este ales mitropolit al Transilvaniei. În această slujire a întâmpinat greutăţi chiar de la început. I se cerea de către calvini să tipărească şi să folosească în biserici Catehismul calvinesc şi alte cărţi, străine de învăţătura ortodoxă. Noul mitropolit s-a dovedit un bun păstor, păstrând învăţătura celor şapte Sinoade Ecumenice, fiind pildă de tărie în credinţa ortodoxă şi dovedind credincioşilor că sunt mai de folos lanţurile pentru Hristos decât laudele viclene. A tipărit Evanghelia cu învăţătură, carte ortodoxă începută de înaintaşul său, mitropolitul Ghenadie, întărindu-i pe cei slabi în credinţă şi cercetând toate bisericile din Ardeal. Nemulţumită de el, stăpânirea străină calvină a încercat să-l câştige de partea ei şi, neizbutind, a plăsmuit învinuiri mincinoase şi Sfântul ierarh a fost aruncat în temniţă, la Alba Iulia, după numai trei ani de păstorie (1640-1643). Adus în lanţuri în curtea mitropoliei din Alba-Iulia, mitropolitul a fost dezbrăcat de haine şi bătut cu nuiele, răbdându-le pe toate „nu pentru că era vinovat, ci pentru credinţa creştină răsăriteană”, cum spun cronicile. După nouă luni de chinuri îndurate, fericitul Iorest a fost eliberat în schimbul unui preţ de 1.000 de taleri, pe care neavându-i, „s-au dat chezăşie pentru el 24 de credincioşi”. Pentru dezlegarea de chezăşie, Sfântul a plecat după ajutoare la Putna, la domnitorul Vasile Lupu, la mitropolitul Varlaam, apoi la ţarul Rusiei şi astfel şi-a răscumpărat libertatea. Reîntors în ţară, la scurtă vreme s-a săvârşit cu pace, lăsându-ne pilda unui ierarh credincios şi luptător pentru Ortodoxia curată a poporului său.

Sfântul Simion Ştefan, din botez Simion, după călugărie Ştefan, ieromonah în mănăstirea de la Alba Iulia, a ajuns pe scaunul vlădicesc în anul 1643, după Sfântul Ilie Iorest, în vremuri grele pentru Biserica dreptslăvitoare şi pentru credincioşii transilvăneni, aflaţi sub cârmuitori străini de neam şi de credinţă. Asemenea înaintaşilor săi, Sfântul Ierarh Simion Ștefan n-a fost cruţat nici el de necazuri, suferite din pricina principelui Gheorghe Rakoţi şi a superintendentului Gheleji, mai-marele calvinilor.

Şi anume, luându-i dreptul părintesc de a-şi cerceta fiii duhovniceşti şi punându-i pe aceştia cu forţa sub ascultarea sa, superintendentul calvin s-a făcut stăpân peste Biserica românească în care voia să rânduiască şi să judece după bunul plac. Apoi, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, principele şi superintendentul calvin au pus pe umerii sfântului ierarh grele şi hulitoare îndatoriri: să lepede învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, să-i înveţe pe tineri Catehismul calvinesc, să nu mărturisească adevărul privind prefacerea Darurilor în Trupul şi Sângelui Domnului Hristos, la dumnezeiasca Liturghie. Iar, ca nişte urâtori ai icoanelor, aceștia l-au îndemnat să scoată icoanele şi Crucea din biserici. Însă, de Dumnezeu luminatul ierarh nu i-a urmat, ci a apărat credinţa ortodoxă cu mult curaj și iscusință. Astfel, făcându-se următor cuvintelor lui Hristos: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii” (Matei 10, 16), înţelepţit fiind de Dumnezeu şi dăruit cu dreaptă judecată, ierarhul şi-a păzit nevătămat sufletul său şi al turmei lui cuvântătoare, deşi calvinii n-au încetat nicio clipă să-l ademenească spre rătăcirea lor. Dar Sfântul s-a făcut apărător nu numai al credinţei, ci şi al neamului său, şi anume, văzându-i pe români mult asupriți în ţara lor şi înţelegând că altă cale de a-i ridica şi păzi nu are decât prin lumina cărţii, le-a dăruit Cuvântul Domnului, Noul Testament, pentru întâia oară tălmăcit pe limba lor şi tipărit în cetatea Alba Iuliei la anul 1648. Prin aceasta, ca odinioară marii dascăli ai Bisericii, el a dăruit credincioşilor hrană duhovnicească, tâlcuindu-le tainele cele dumnezeieşti în Predosloviile la Noul Testament. În acest chip, luptând, pentru Biserica lui Hristos, împotriva rătăcirilor, dăruind cuvânt hrănitor de suflet păstoriţilor săi şi urmaşilor - legea Nouă a lui Iisus Hristos Domnul nostru, în grai românesc - şi învăţându-i să privegheze la unitatea neamului, sfântul ierarh şi-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului, în anul 1656.

Sfântul Ierarh Sava Brancovici s-a născut din părinţi dreptcredincioşi, în Ineul Transilvaniei, la începutul veacului al XVII-lea. A fost botezat cu numele Simeon. Fratele său mai mic, Gheorghe, a avut o înaltă dregătorie în Transilvania. Tatăl său a fost căpitan de oaste în armata lui Mihai Viteazul. În tinereţea sa, Sfântul a vieţuit o vreme în Ţara Românească, la Mănăstirea Comana, unde trăia unchiul său şi unde s-a deprins întru cele duhovniceşti. A fost ales preot şi protopop al Ineului, fiind hirotonit, la Târgovişte, de către mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti. Murindu-i soţia, iar mama lui călugărindu-se, viaţa lui şi-a schimbat cursul. Ca unul ce-şi dovedise însuşirile şi vrednicia în tot timpul cât a fost protopop, în anul 1656, după trecerea la cele veşnice a Sfântului Simion Ştefan, soborul preoţilor şi al mirenilor l-a ales mitropolit de Alba Iulia. După ce a fost hirotonit arhiereu la Târgovişte, de către acelaşi mitropolit Ştefan, s-a întors acasă încărcat cu daruri din Ţara Românească şi a fost înscăunat, cu bucurie, în ziua Înălţării Domnului, de tot soborul preoţilor din Ardeal, unde a păstorit, cu înţelepciune, timp de 24 de ani. În ciuda greutăţilor, Sfântul s-a străduit să ridice şi să întărească Biserica strămoşilor săi, folosind limba română la slujbe şi în propovăduirea Evangheliei şi sprijinindu-se pe soboarele de clerici pentru îndrumarea slujirii preoţeşti. Râvna lui pentru păstrarea credinţei ortodoxe i-a adus duşmănia şi prigoana conducătorilor calvini ai Ardealului. În urma unor învinuiri nedrepte, a fost judecat şi scos din scaun în anul 1680. Bătrân şi bolnav, a fost închis în temniţele din Alba-Iulia şi Iernut, fiind bătut în fiecare vineri. După asemenea chinuri şi grele pătimiri, s-a mutat la Domnul, în aprilie 1683. Pentru vredniciile sale, Biserica Ortodoxă Română l-a înscris în calendar alături de alţi doi sfinţi mitropoliţi ardeleni, care au păstorit la Alba Iulia.

Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul s-a născut într-un sat din părțile Năsăudului, dintr-o familie de oameni luminați și curați la suflet, puternic înrădăcinați în credința ortodoxă. Învățătura și-a dobândit-o de la preoții satelor, dar și de la călugării din mănăstirile și schiturile maramureșene, de care s-a simțit atras încă din copilărie. După slujirea sa ca preot, a fost ales episcop, în 1690, în vremuri de grele încercări pentru românii din ținuturile Maramureșului. Hirotonit arhiereu în Moldova, pentru ținutul Maramureșului, de marele mitropolit Dosoftei, el a primit, odată cu darul arhieriei și îndemnul de a veghea cu stăruință la păstrarea și apărarea dreptei credințe în Maramureșul acelor vremuri, mult încercat de uneltirile celor potrivnici Ortodoxiei și unde vlădicii români nu puteau să rămână în scaun decât doi-trei ani, după care erau nevoiți să pornească pe drumul pribegiei. A avut la început reședința la Mănăstirea Sfântul Mihail din Peri, apoi când aceasta a încetat să mai existe, s-a mutat lângă cetatea Hust, iar spre sfârșitul păstoririi a stat pe rând la mănăstirile Giulești și Budești din Maramureș. Din documentele vremii aflăm că acest vlădică a fost un neobosit păstor sufletesc și cu mare grijă pentru turma sa, și totodată, un dârz apărător al dreptei credințe. Necruțând ostenelile, el a vizitat parohiile, a ținut soboare și a apărat interesele Bisericii românești cu rară pricepere pentru acele vremi cu arma puternică a cuvântului și a scrisului, ca un cărturar învățat și dibaci mânuitor al condeiului împotriva vrăjmașilor credinței sale strămoșești. Chemat la Viena, în 1701, unde i s-a făcut propunerea de părăsire a credinței ortodoxe, el a respins categoric această încercare de trădare a Ortodoxiei, ceea ce a îndârjit mult pe cei ce urmăreau prin orice mijloace dezbinarea religioasă și de neam a românilor transilvăneni. Căutând să se răzbune, aceștia s-au năpustit asupra lui cu calomnii și învinuiri de tot felul, pentru a-l compromite înaintea turmei sale. Ca urmare a unor asemenea învinuiri, episcopul Iosif a fost chemat la Sibiu pentru a fi tras la răspundere în fața guvernului Transilvaniei. El s-a prezentat fără teamă la judecată și s-a apărat cu demnitate și curaj, drept pentru care a fost trimis în temniță, de unde a fost scos la insistențele clerului și credincioșilor Maramureșului. În martie 1705 însă, episcopul Iosif a fost aruncat din nou în temniță, fără judecată, de data aceasta în cetatea Hust. Frații români din Maramureș au protestat cu hotărâre împotriva acestei samavolnicii și au cerut stăruitor eliberarea arhipăsțorului lor. A fost pus în libertate la sfârșitul anului 1705, dar nu i s-a îngăduit să mai rămână în fruntea turmei sale. A revenit totuși în scaunul de episcop al Maramureșului în anul 1711, dar la scurtă vreme, în urma suferințelor îndurate, a trecut la cele veșnice cu conștiința curată că a mărturisit și a slujit cu credincioșie Legea strămoșească, până la sfârșitul zilelor sale.

Pasicrat şi Valentin, mucenicii lui Hristos, erau din Rodostol, cetatea Misiei, ostaşi creştini pe lângă ighemonul acelui loc, numit Avsolan. Şi văzând pe oameni cuprinşi de înşelăciunea idolească şi închinându-se diavolilor, după porunca stăpânitorilor, ei pe faţă şi cu îndrăzneală au mărturisit că sunt creştini şi pe Unul adevăratul Dumnezeu preamărindu-L, au blestemat pe idolii cei fără de suflet. Şi pe când slujitorii călăului duceau pe sfinţi la moarte afară din cetate, maica lui Pasicrat mergea după dânşii şi-i sfătuia, ca o maică pe fiul său, să se apropie de moarte fără frică; şi aşa le-au tăiat capetele sfinţilor. Şi era Sfântul Pasicrat de douăzeci şi doi de ani, iar Valentin de treizeci. Iar maica cu bucurie şi veselie luându-le trupurile, le-a îngropat cu cinste, slăvind pe Hristos Dumnezeu.

Cuvioasa Elisabeta a fost dăruită de Dumnezeu părinţilor ei, creştini evlavioşi de neam ales din Heracleea Traciei, prin mijlocirea minunată a Sfintei Muceniţe Glicheria. Rămânând orfană la vârsta de 12 ani, şi-a împărţit averea săracilor, a eliberat slugile şi a intrat în obştea mănăstirii Sfântul Gheorghe - Dealul Mic, din Constantinopol, unde era egumenă sora tatălui său. Acolo, Sfânta s-a nevoit aspru, devenind, nu după mult timp, un vas al alegerii dumnezeieşti. Ochii sufletului ei erau necontenit aţintiţi asupra frumuseţilor dumnezeieşti, pentru care, urmând smereniei vameşului, trei ani nu şi-a ridicat privirea de la pământ. Îmbrăcămintea ei era numai o haină de păr aspru, suferind frigul nopţii şi arşita zilei. Avea ca hrană, cel mai adesea, doar Sfânta Împărtăşanie, iar uneori se hrănea, dar nu cu pâine, ci numai cu verdeţuri şi legume, pentru că untdelemn şi vin n-a gustat niciodată. De multe ori stăruia în postire câte patruzeci de zile, ca Marele Moise, negustând nimic. Când stareţa mănăstirii s-a apropiat de sfârşitul vieţii sale pământeşti, a numit-o pe Cuvioasa Elisabeta în locul său, aceasta fiind binecuvântată în noua slujire de către însuşi Sfântul Patriarh Ghenadie (458-471). Domnul i-a înmulţit atunci darurile, astfel încât Sfânta săvârşea multe minuni: vindeca boli incurabile, izgonea demoni şi prorocea cele viitoare. Astfel, ea l-a înştiinţat pe împăratul Leon I (457-474) despre înfricoşătorul incendiu care urma să izbucnească în Constantinopol în anul 465, fapt pe care l-a prorocit şi Sfântul Daniil Stâlpnicul. Pentru rugăciunile celor doi Sfinţi, oraşul împărătesc a fost păzit de nimicirea deplină. De aceea, în semn de recunoştinţă, împăratul a dăruit mănăstirii Cuvioasei Elisabeta un loc lângă cetate. Către sfârşitul îndelungatei ei vieţi pământeşti, Cuvioasa Elisabeta s-a întors la locul naşterii sale pentru a se închina moaştelor Sfintei Glicheria. Atunci i-a apărut Sfânta, amintindu-i de ocrotirea şi grija pe care a avut-o pentru ea încă din anii copilăriei, chemând-o în patria cerească la următorul praznic al Sfântului Gheorghe. Întorcându-se în mănăstirea sa la Constantinopol, Sfânta şi-a povăţuit pentru ultima data surorile şi, cu o zi înainte de ziua prorocită, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, având faţa strălucitoare precum soarele. Apoi şi-a întins mâinile către cer, dându-şi sufletul în mâinile Domnului, în timp ce rostea cuvintele Dreptului Simeon: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta …”. Era o zi de 24 aprilie a anului 540. Sfintele ei moaşte au fost aflate nestricate şi timp de mulţi ani au fost un izvor neîncetat de tămăduiri. Astăzi, o parte din moaştele Sfintei se găsesc în Grecia, la Mănăstirile Sfânta Ana - Lamia şi Dau - Pendeli.

În vinerea din Săptămâna Luminată, crestinii ortodocși sărbătoresc Izvorul Tămăduirii. Această sărbătoare ne aduce aminte de una dintre minunile Maicii Domnului, petrecută cu un orb. Înainte de a fi împărat, Leon cel mare a găsit într-o pădure un orb, care i-a cerut apă. La îndemnul Maicii Domnului, Leon i-a dat orbului să bea apă dintr-un izvor, iar orbul s-a vindecat de orbirea sa. Pentru a mulțumi Maicii Domnului, când a ajuns împărat, Leon cel Mare a ridicat în apropierea izvorului o biserică unde s-au săvârșit apoi multe minuni. Această Biserică, situată în vechiul cartier Vlaherne, se mai vede și astăzi în Istanbul. Sărbătoarea Izvorul Tămăduirii s-a generalizat în Biserica Ortodoxă în secolele V - VI. În toate bisericile și mănăstirile ortodoxe, după oficierea Sfintei Liturghii, se săvârșește slujba de sfințire a apei, după o rânduială adecvată Săptămânii Luminate.

Icoana Maicii Domnului - Siriaca, pictată pe lemn de santal, datează din secolul al XVI-lea și a fost adusă la Mănăstirea Ghighiu în 1958 de PS Vasile Samaha de Sergiopolis din Patriarhia Antiohiei şi a Întregului Orient. De-a lungul timpului, numeroși credincioși care s-au rugat Maicii Domnului aducând cinstire icoanei de la Mănăstirea Ghighiu au mărturisit că au primit ajutor grabnic, vindecări și întărire în credință. Însuși actul oferirii icoanei Mănăstirii Ghighiu a constituit o minune, episcopul Vasile Samaha fiind îndemnat de Maica Domnului, în urma unor descoperiri cerești, să o aducă la această mănăstire. Datând din secolul al XVI-lea, icoana Maicii Domnului Siriaca fusese păstrată anterior, un timp îndelungat, în satul Bhamdoun din Liban, unde împodobea biserica având hramul Sfântul Gheorghe. Înscrierea cinstirii icoanei Maicii Domnului Siriaca în calendarul Bisericii Ortodoxe Române a fost hotărâtă de Sfântul Sinod în şedinţa din 15 februarie 2018.

Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu a fost fiu al Mariei din Ierusalim. El i-a însoțit pe Sfântul Apostol Pavel și pe Barnaba, vărul său, în prima călătorie misionară, iar după ce a mers cu Barnaba în Cipru, l-a însoțit din nou pe Sfântul Apostol Pavel la Roma. Acolo s-a întâlnit cu Sfântul Apostol Petru și după predica lui va scrie Evanghelia care îi poartă numele. După tradiție, Sfântul Marcu a înființat Biserica din Alexandria, unde a fost numit episcop. Se crede că a murit martir în timpul sărbătorilor de Paști, fiind scos din catacomba în care săvârșea Sfânta Liturghie, legat cu funii și târât prin oraș.

Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, iscusitul dascăl al rugăciunii, a reușit să îmbine, în sihăstriile din ținutul Buzăului și Vrancei, asprimea ascetică a vieții călugărești din Sinai și Athos cu experiența mistică a monahismului slav și cu tradiția isihastă de sihăstrie din sutele de schituri și mănăstiri românești. A făcut din obștea sa o adevărată școală duhovnicească de trăire isihastă. Denumirea „de la Poiana Mărului” se datorează schitului înființat, prin 1730-1733, împreună cu alți 12 ucenici în Poiana Mărului, în Munții Buzăului. Sfântul Cuvios Vasile s-a născut în anul 1692 în localitatea Poltava din Ucraina. A petrecut mai mulți ani din tinerețea sa în aspre nevoințe în sihăstriile din Rusia, apoi în Munții Moșenski, în apropierea Kievului. Vine în Țara Românească, foarte probabil pe vremea lui Constantin Brâncoveanu și a Mitropolitului Antim Ivireanu, când viața bisericească și culturală a Țării Românești era în apogeu și se stabileste la Mănăstirea Dălhăuti. Timp de 20 de ani, cât a fost stareț la Dălhăuți, Cuviosul Vasile a strâns în jurul său o obște de peste 40 de călugări sihaștri. Cuviosul Vasile și-a dat sufletul în mâinile Domnului în anul 1767, lăsând în urmă numeroși ucenici. Datorită vieții sfinte, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa din 4-5 martie 2003, a hotărât ca starețul de la Poiana Mărului să fie trecut în ceata Cuvioșilor Părinți purtători de Dumnezeu și să fie cinstit la data de 25 aprilie, zi în care a trecut la Domnul.

Sfinții Mucenici din Dobrogea Chiril, Chindeu și Tasie au suferit moarte martirică în vremea împăratului Dioclețian, în cetatea Axiopolis de lângă Cernavodă, respectiv Durostorum. Din cei care au pătimit aici, Chiril, Chindeu şi Tasie, ale căror nume sunt pomenite într-o inscripţie descoperită în anul 1947, sunt cei mai cunoscuţi. Sfântul Chiril era cinstit în Axiopolis, având cinci zile de sărbătoare. Era fie un martir local, fie că numai suferise aici pentru Hristos, probabil într-o zi de 26 aprilie. Se crede că pe mormântul lui s-ar fi ridicat o biserică, ale cărei ruine se mai văd şi azi. La fel stau lucrurile şi în cazul lui Chindeu, un sfânt local, probabil un daco-roman. Din volumul Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi Daco-romani şi Români, în privinţa lui Tasie, mulţi istorici socotesc că este una şi aceeaşi persoană cu ostaşul martir Dasius, despre care „actul său martiric” arată că ar fi pătimit în cetatea Durostorum, în ziua de 20 noiembrie 304. Aceşti istorici cred că el ar fi suferit martiriul la Axiopolis, iar mai târziu i-au fost aşezate moaştele, pentru o vreme, în Durostorum. Din actul său martiric aflăm că era soldat în armata romană, tocmai în vremea persecuţiilor lui Diocleţian. Era pe atunci foarte răspândită sărbătoarea „saturnaliilor”, în cinstea zeului grec Cronos, numit de romani Saturn, zeul timpului. Cu acest prilej, se obişnuia să se aleagă un soldat, prin tragere la sorţi, ca „rege al saturnaliilor”, care era îmbrăcat „într-o haină împărătească, după asemănarea lui Cronos însuşi”, având dreptul ca, timp de 30 de zile, să-şi permită orice fapte „nelegiuite şi ruşinoase”, precum şi felurite „plăceri diavoleşti”. După încheierea acestor zile, în ziua propriu-zisă a sărbătorii, se sfârşea însă şi viaţa lui, căci el urma să fie adus jertfă lui Cronos şi ucis cu săbiile. S-a întâmplat ca să fie ales, prin tragere la sorţi, în vederea sărbătoririi lui Cronos, tocmai soldatul creştin Dasius. „Aprins de râvnă sfântă”, după cum mărturiseşte actul său martiric, şi-a dat seama că după acele zile de petreceri deşarte şi trecătoare, „va fi aruncat în focul cel veşnic”. Drept aceea, în ziua rânduită pentru începutul sărbătorii, Dasius le-a spus celorlalţi soldaţi că este creştin şi că preferă să fie adus el însuşi ca jertfă lui Hristos. Închis de îndată, a doua zi a fost adus în faţa comandantului său militar Bassus, spre a fi judecat. Văzând că toate încercările de a-l abate de pe drumul său rămân zadarnice, legatul Bassus l-a supus la multe chinuri şi, în cele din urmă, a poruncit să i se taie capul. Săvârşirea lui din viaţă s-a petrecut în ziua de 20 noiembrie, anul 304. Moaştele fericitului mucenic al lui Hristos au fost duse la Durostorum, iar în anul 579 la Ancona, în Italia, unde se păstrează până azi, în biserica Sfântul Cyriacus; pe sarcofagul său se găseşte inscripţia grecească: Aici zace Sfântul martir Dasios, adus din Dorostol (Durostorum).

Sfântul Vasilevs a fost episcop al Amasiei, pe vremea lui Liciniu, care, fiind cumnatul marelui Constantin după sora sa Constantina, a fost trimis de dânsul împotriva lui Maximin, ce se ridicase şi luase oarecare părţi ale răsăritului de le ţinea ca un tiran. Liciniu a adus jertfă idolilor la Nicomidia, şi a poruncit să-i aducă înainte din Amasia pe sfântul Vasilevs, cu o fecioară anume Glafira, care fusese slujnică Constantinei, femeia lui Liciniu; şi temându-se Glafira că Liciniu o îndrăgise, a îndrăznit de a spus stăpânei sale şi aceea a trimis-o în Anatolia dându-i avere. Şi umblând Glafira din loc în loc, nimerise la Amasia, unde dăduse banii ce avea la dânsa episcopului, ca să zidească biserică. Auzind acestea Liciniu a poruncit să-i prindă pe amândoi şi să-i ducă înaintea lui; dar Glafira a murit înainte de a veni, însă fericitul Vasile a venit la Nicomidia către împăratul, care a dat poruncă să i se taie capul. A fost suit într-o corabie capul şi trupul sfântului; apoi au fost aruncate capul într-o parte iar trupul în alta, iarăşi s-au unit şi s-au alipit după fireasca potrivire, şi s-a aflat întreg sfântul, în golful de la Sinope al mării. Aflându-l nişte pescari l-au tras cu mreje la uscat, precum arătase îngerul lui Epildifor, care primise pe sfântul la Nicomidia; acesta mergând cu Teotim şi Partenie diaconii, ce veniseră cu sfântul în Amasia, l-au scos din mreajă, şi cinstindu-l cu miruri şi cu cântări, l-au trimis la Amasia.

Sfânta Glafira era slujnica soţiei împăratului Licinius, Constanţia. Acesta s-a rănit de frumuseţea sa şi căuta apropierea ei. Fecioara a cerut ajutorul împărătesei, ca să scape de împăratul curtezan. Îmbrăcînd-o în haine bărbăteşti şi dându-i bani de călătorie, împărăteasa a trimis-o la Pontus împreună cu un alt slujitor credincios. Împăratului i-au spus că Glafira a înnebunit şi că este pe moarte. Pe drum spre Armenia, Sf. Glafira s-a oprit la Amasea, unde a fost găzduită de episcopul locului, Sf. Vasile. La vremea aceea sfântul construia o biserică în oraş. Sf. Glafira a donat toţi banii de la Constanţia pentru construcţia bisericii şi i-a scris împărătesei să-i mai trimită alţii ca să poată termina construcţia. Împărăteasa i-a îndeplinit rugămintea dar scrisoarea a căzut în mâinile lui Licinius, care înfuriat, i-a ordonat guvernatorului oraşului să-i trimită pe ierarh şi pe fecioară la el. Însă Sf. Glafira a murit înainte să ajungă edictul în Amasea iar Sf. Vasile a fost dus la împărat. Doi diaconi, Partenie şi Teotim l-au urmărit pe Sf. Vasile şi s-au stabilit într-un loc aproape de închisoarea unde era acesta ţinut. Evlaviosul creştin Elpidefor l-a mituit pe gardian şi în fiecare noapte mergea cu Partenie şi Teotim să-l viziteze pe sfânt. Cu o seară înainte de proces, el a început să cânte Psalmi rostind „şi dacă m-aş sălăşlui la marginea mării şi acolo …mâna ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta” (Psalmi 138/139:9-10). Acelea erau cuvinte profetice. De trei ori sfântul a căzut în lacrimi şi diaconii se temeau că nu va putea îndura chinurile dar el i-a liniştit. La proces, sfântul a refuzat cu tărie să se lepede de credinţă şi să devină preot păgân, aşa încât a fost condamnat la moarte. Apoi sfântul i-a spus călăului: „Prietene, du la îndeplinire ce ţi s-a spus” şi liniştit şi-a plecat capul ca să-l taie sabia. Elpidefor a vrut să cumpere cu bani de la soldaţi rămăşiţele pământeşti ale sfântului, dar soldaţilor le-a fost frică de împărat şi au aruncat trupul şi capul sfântului în mare. După acestea un înger al lui Dumnezeu i-a apărut lui Elpidefor în vis de trei ori spunîndu-i: „Episcopul Vasile este la Sinope şi te aşteaptă.” Auzind mesajul, Elpidefor şi diaconii au mers pe mare până la Sinope, unde au angajat nişte pescari care să-i ajute cu plasele de pescuit. Când au aruncat năvoadele acolo unde au spus cei doi diaconi, nu au găsit nimic. Atunci Elpidefor le-a spus să arunce plasele în numele Domnului Dumnezeului său, pe Care el Îl proslăvea şi abia atunci năvoadele au scos la suprafaţă moaştele Sf. Vasile care avea capul alipit de corp şi numai urma loviturii de sabie se mai vedea pe gât. Sfintele moaşte ale Sf. Vasile au fost duse la Amasea şi îngropate în biserica construită de el însuşi.

Sfântul Sfințit Mucenic Simeon, ruda Domnului - a fost văr de al II-lea după mamă cu Mântuitorul Iisus Hristos. Potrivit Istoricului Eusebiu, acesta a fost al doilea Episcop al Ierusalimului. După uciderea Sfântului Apostol Iacov în anul 62, Sfinții Apostoli l-au ales episcop al Ierusalimului. Episcopul Simeon a păstorit într-o vreme de grele încercări pentru creștinii din Palestina, din pricina deselor răscoale ale iudeilor împotriva stăpânirii romane și datorită dorinței împăratului Nero (54-68) de a distruge Ierusalimul, acesta fiind cucerit în anul 70 și dărâmat de Titus, fiul lui Vespasian. La venirea armatei romane, condusă de Vespasian, Episcopul Simeon a plecat împreună cu mai mulți creștini din Ierusalim în orașul Pella din Decapolis (Grecia), întorcându-se mai apoi în Ierusalimul rămas în ruină. Sfântul episcop a suferit multe chinuri în timpul vieții sale fiind suspus supliciilor în timpul persecuțiilor lui Vespasian (66 - 79), Titus (79 - 81), Dominițian (81 - 96), scăpând însă cu viață.

Însă, în timpul domniei lui Traian, a suferit moarte martirică fiind răstignit în anul 107, la 120 de ani de viață și 54 de ani de păstorire ca episcop.