SINAXAR

Sfântul Atanasie cel Mare s-a născut în Alexandria în anul 295 şi a trecut la cele veşnice pe 2 mai 373. A fost înmormântat în biserica de la Bucole, de la periferia Alexandriei, zidită peste mormântul Sfântului Evanghelist Marcu, primul episcop al oraşului şi întemeietorul bisericii din Egipt.

Locul înmormântării Sfântului Atanasie a fost ţinut secret de creştinii alexandrini, de teama arienilor. De aceea, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte astăzi aducerea moaştelor sfântului din Biserica din Bucole din Alexandria, la Constantinopol, lucru care a fost făcut după mulţi ani de la trecerea la cele veşnice a Sfântului Atanasie.

Sfântul Atanasie Patelarie s-a născut către sfârşitul veacului al XVI-lea, în oraşul Rethymno din insula Creta, primind la botez numele de Alexie. El a purtat crucea a nenumărate încercări, mărturisind dreapta credinţă într-o perioadă de mari tulburări pentru creştinătatea răsăriteană.

După moartea tatălui său s-a călugărit, la metocul sinaitic din Iraclion, primind numele de Atanasie. Dorind însă o viaţă duhovnicească mai înaltă, după ce a vieţuit o vreme într-o mănăstire din Tesalonic, unde a fost hirotonit ierodiacon, a plecat în Sfântul Munte Athos, la Mănăstirea Esfigmenu, apoi la Xiropotamu. După un pelerinaj în Ţara Sfântă şi la Muntele Sinai, Atanasie Patelarie a venit pe la anul 1626 în Ţara Românească, ca dascăl. Aici a tradus Psaltirea în limba greacă populară. Marele patriarh al Constantinopolului, Chiril Lucaris († 1638), l-a chemat pe Atanasie la Constantinopol să sprijine credinţa ortodoxă atacată de necreştini şi de eretici.

În anul 1631 este ales mitropolit al Tesalonicului.

În anul 1634, când Patriarhul Chiril Lucaris este trimis în exil, la Constantinopol este aşezat, pentru puţină vreme, Mitropolitul Atanasie al Tesalonicului.

În cele din urmă, otomanii l-au silit să părăsească tronul patriarhal.

Nevoit să strângă milostenie pentru a plăti datoriile mitropoliei, a plecat spre Moldova, unde a găsit sprijin la curtea evlaviosului domnitor Vasile Lupu (1634-1653), care l-a trimis la Mănăstirea Sfântul Ierarh Nicolae din Galaţi.

Întorcându-se însă la Constantinopol, este reales patriarh, în vara anului 1652. N-a păstorit însă decât puţină vreme, după care a fost nevoit să renunţe, din pricina potrivniciei turcilor otomani, şi s-a întors la Galaţi.

Ajungând în Rusia, fiind bătrân şi bolnav, a primit însemnate daruri de la ţar şi de la patriarhul Nicon (1652-1666). La întoarcere a rămas în cetatea Lubnî (din Ucraina), unde s-a aşezat la Mănăstirea Schimbarea la Faţă din Mgarsk.

Cunoscându-şi mai dinainte vremea sfârşitului, Sfântul Atanasie a alcătuit un testament prin care a împărţit darurile primite de la ţar mai multor mănăstiri şi biserici din Moldova, din Sfântul Munte Athos şi din Muntele Sinai.

A adormit în Domnul la 5 aprilie 1654, a treia zi de Paşti, în genunchi, cu Sfânta Evanghelie în mâini, rostind cu glas stins: „Doamne, primeşte sufletul meu!”.

A fost îmbrăcat în veşminte arhiereşti şi aşezat în jilţ, ţinând în mână cârja. Apoi a fost pus într-un mormânt săpat în lăuntrul bisericii Mănăstirii din Mgarsk.

Prin rânduială dumnezeiască, trupul ostenit de nenumărate nevoinţe al cinstitului Ierarh a rămas neschimbat. Lucrul acesta s-a aflat după opt ani de la mutarea sa la lăcaşurile cele veşnice, atunci când mitropolitul Paisie Ligaridis al Gazei, venind la Mănăstirea din Lubnî, a avut o vedenie.

Sfântul Atanasie i s-a arătat şi i-a cerut să fie scos din mormânt. Când acesta a fost deschis, trupul Sfântului Atanasie era întreg şi neputrezit, răspândind bună mireasmă.

Sfintele moaşte au fost aşezate cu mare cinste în partea dreaptă a bisericii, în ziua de 1 februarie 1662, iar pomenirea între Sfinţi a Ierarhului Atanasie Patelarie s-a hotărât a fi la 2 mai, odată cu cea a ocrotitorului său, Sfântul Atanasie al Alexandriei. Cinstitele moaşte au rămas neatinse de focul care a cuprins de două ori biserica, dar nu şi pe vieţuitorii mănăstirii, pe care i-a păzit Sfântul.

La începutul veacului al XX-lea, sfintele sale moaşte au fost duse la Harkov, iar din anul 1943 au fost puse spre închinare în catedrala Buna Vestire din acel oraş.

În toamna anului 2004, când se împlineau 350 de ani de la mutarea sa la ceruri, a fost adus, de la Harkov la Galaţi, un fragment din moaştele Sfântului Atanasie Patelarie.

Sfânta Matrona s-a născut în anul 1881, în satul Sebino din ţinutul rusesc Tula. Părinţii ei, Dimitrie şi Natalia, ţărani foarte evlavioşi şi cinstiţi, au dus o viaţă foarte modestă alături de cei patru copii ai lor, Matrona fiind cea mai mică. Deşi s-a născut fără vedere, mama sa a iubit-o nespus de mult. Locuind în apropierea bisericii satului, mergea la toate slujbele, stând neclintită şi învăţând cu timpul toate cântările.

Pe când avea 6-7 ani, s-au arătat darurile duhovniceşti primite de la Dumnezeu, prin care putea vedea limpede gândurile şi păcatele oamenilor. Datorită purtării de grijă a boierului satului, Sfânta Matrona a făcut pelerinaje la Kiev, Moscova şi Sankt Petersburg. Acolo, intrând în Catedrala unde slujea Sfântul Ioan de Kronstadt, acesta a poruncit ca poporul să se dea la o parte şi să îi facă loc tinerei Matrona, pe atunci de numai 14 ani, numind-o „al optulea stâlp al Rusiei”, cuvinte prin care o arăta ca una dintre puţinii rugători pentru patria care avea să fie cuprinsă de persecuţia ateistă bolşevică. Pe când avea 17 ani, Sfânta Matrona nu a mai putut merge. Din acea clipă a stat tot restul vieţii mai mult întinsă pe pat, dăruindu-se cu mai multă osârdie rugăciunii, postirii şi mângâierii celor ce veneau la ea. Curând, au sosit vremuri grele şi tulburi peste Rusia: revoluţia, confiscarea pământurilor şi foametea. În anul 1925, pe când avea 40 de ani, Sfânta a venit în Moscova, locuind pe rând în diferite case ale creştinilor, dar fără a se înregistra oficial, întrucât era căutată pentru a fi arestată. Sfânta a primit oamenii credincioşi care o căutau pentru sfat şi mângâiere sufletească, până la sfârşitul vieţii, cu totul dezinteresată de vreun avantaj material. În ultimele zile de suferinţă a fost spovedită de duhovnic şi a primit cu smerenie Sfintele Taine.

La 2 mai 1952, s-a mutat în lăcaşurile cele de sus, iar la 8 martie 1998, au fost descoperite moaştele sale nestricate, răspândind bună mireasmă, care au fost aşezate în mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului din Moscova.

La 2 mai 1999, fericita Matrona a fost trecută în rândul sfinţilor de Biserica Rusiei, cinstirea sa răspândindu-se apoi în lumea întreagă, datorită mulţimii de minuni săvârşite credincioşilor.

Sfântul Irodion s-a născut în Bucureşti, în anul 1821, şi a primit la botez numele de Ioan.

La numai 20 de ani, tânărul cu viaţă de ascet îşi găseşte adevărata menire închinoviindu-se ca frate în lavra Cernicăi. După ce a trecut prin aproape toate ascultările, datorită aleselor sale calităţi, tânărul Ioan a fost tuns în monahism în data de 3 decembrie 1846.

La numai câteva zile după călugărie, pe data de 22 decembrie 1846, cuviosul a fost hirotonit preot şi duhovnic pentru întreaga obşte a mănăstirii. Experienţa uceniciei lângă Sfântul Calinic îi conferea un mare echilibru în luarea deciziilor, iar virtuţile pe care le avea îl făcuseră unul dintre cei mai căutaţi duhovnici.

Odată cu învestirea Sfântului Calinic ca Episcop de Râmnic, în anul 1850, Cuviosul Irodion a trebuit să părăsească Cernica pentru a se stabili la Mănăstirea Lainici, devenind duhovnicul sfântului.

Deşi avea o experienţă duhovnicească vastă, cuviosul părinte s-a supus întru totul rânduielii pe care a întâlnit-o aici. Cu acordul unanim al obştii, la data de 15 iunie 1854, cuviosul părinte a fost instalat de Sfântul Calinic în egumenia Mănăstirii Lainici.

Între 1854 şi 1900, Sfântul Irodion a cerut de cinci ori să fie eliberat din ascultarea de stareţ al mănăstirii şi tot de atâtea ori a revenit la solicitarea şi nevoile obştii. Strânsese în jurul lui o obşte generoasă, mai mare decât cele de la Cozia sau Tismana.

Sfântul Irodion ajunsese să fie căutat de mulţi credincioşi, făcând minuni încă din timpul vieţii: alunga duhurile rele, de multe ori le spunea oamenilor păcatele lor şi ale înaintaşilor lor. Pe 3 mai 1900, Sfântul Irodion a trecut la Domnul.

Sfintele sale moaşte au fost descoperite cu post şi rugăciune, după 109 ani de la trecerea sa la cele veșnice, sub purtarea de grijă a Mitropolitului Olteniei.

În ziua de 1 mai 2011 a avut loc la Mănăstirea Lainici slujba de canonizare a Sfântului Irodion, în prezenţa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și a membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Acest sfânt Timotei, aflându-se în chipul clericilor, în Egipt, fiind anagnost, învăța poporul din satul Penapeon sfintele cuvinte. După aceea, luându-și femeie pe Mavra, și nelocuind cu dânsa nici douăzeci de zile, a fost pârât și dus la Arian, guvernatorul Tebaidei.

Acesta i-a poruncit să-și aducă cărțile pe care le citea creștinilor, el însă n-a voit să facă aceasta, ci încă a zis guvernatorului că el își ține cărțile în loc de copii, și cu acestea se întărește și de îngeri este păzit, când îi cheamă într-ajutor prin puterea dumnezeieștilor cuvinte ce erau scrise în cărți; și că nimeni nu-și va da de bunăvoie copiii săi spre moarte.

Pentru aceasta i-au băgat prin urechi piroane de fier arse din care i s-au vătămat și scurs luminile ochilor. După aceea i-au legat gleznele la o roată și i-au pus o zăbală în gură și l-au spânzurat cu capul în jos, legându-i o piatră de grumaji. Dar neslăbindu-se el cu aceste chinuri, a gândit guvernatorul să amăgească pe femeia lui, Mavra, zicându-i să se împodobească și să slujească idolilor. Iar ea nu a ascultat de dânsul, ci mai vârtos ascultând ce a învățat-o sfântul Timotei, soțul ei, a mărturisit înaintea guvernatorului că este creștină.

Atunci i-au smuls părul capului și i-au tăiat degetele și au băgat-o în apă clocotită, în care nefiind opărită sfânta, a crezut guvernatorul că apa nu este clocotită și a poruncit să i se toarne apă în mână. Atunci sfânta a luat cu mâna ei apă din căldare și turnându-i în mână s-a jupuit pielea de pe mâna guvernatorului.

Pentru aceasta au fost răstigniți amândoi și stând nouă zile răstigniți, se învățau unul pe altul să rabde chinurile, și se sfătuiau să nu slăbească, și așa și-au dat sufletele în mâinile lui Dumnezeu.

În vremea când se aflau sfinții pe cruce, diavolul venind în vedenie la sfânta muceniță Mavra, i-a dat un pahar de miere cu lapte și o îndemna să-l bea, iar ea cu rugăciunea sa l-a alungat; și iarăși a văzut cum a dus-o la o apă curgătoare și o îndemna să bea, dar ea îi zise:

„Nu voi bea dintr-acestea, ci din paharul vieții și al nemuririi ce mi-a pregătit Hristos.”

Și așa a fost diavolul biruit și s-a depărtat de la dânsa. Și venind îngerul lui Dumnezeu, a văzut sfânta că a dus-o la cer, și luând-o de mână îi arătă un scaun și o haină luminoasă peste dânsa și o cunună, și-i zise: „Acestea ți s-au gătit ție”.

După aceea a dus-o într-un loc mai înalt, și iarăși îi arătă alt scaun și haină înfrumusețată și cunună, și-i zise: „Acestea s-au gătit spre moștenire bărbatului tău. Iar osebirea locului însemnează că bărbatul tău a fost pricinuitor al mântuirii tale”.

A zecea persecuţie declanşată de împăratul Diocleţian a fost una dintre cele mai sângeroase. Creştinii îşi părăseau casele şi toate proprietăţile care le mai aveau şi îşi căutau scăparea prin munţi şi prin păduri. Furia persecuţiei se abătuse şi asupra oraşului Tars din Cilicia, care a dăruit lumii creştine pe Sfântul Apostol Pavel, pe întâiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, precum şi pe alţi mucenici şi muceniţe. Printre creştinii care fugeau în munte se afla şi Episcopul Klinon care din dorinţa de a nu lăsa singuri pe creştinii refugiaţi, a luat această hotărâre de a fugi în munţi.

În oraş rămăseseră doar creştinii „tăinuiţi”, adică cei care nu-şi mărturisiseră pe faţă credinţa şi nu primiseră încă sfântul botez. Între aceştia se afla şi Sfânta Muceniţă Pelaghia.

Făcea parte din clasa înaltă a societăţii din Tars şi era orfană de tată. Mama ei administra toate averile rămase şi păstra legăturile cu familiile păgânilor din înalta societate, unii dintre ei având funcţii importante la curtea împărătească din Nicomidia.

Nu se cunosc împrejurările în care Pelaghia a învăţat credinţa în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Se poate să fi învăţat de la Episcopul Klinon sau de la cei doi robi din casa sa, Longhin şi Iulian, care erau creştini în taină. Când a aflat că Episcopul Klinon a fugit în munţi, Pelaghia s-a întristat, deoarece aştepta de mult timp să primească sfântul botez.

Între timp, fiul împăratului Diocleţian a aflat despre frumuseţea Pelaghiei şi a trimis slujitori împărăteşti pentru a o cere de soţie. Nedorind să se căsătorească, Pelaghia a recunoscut în faţa mamei sale şi a slujitorilor imperiali că este creştină, faptă care a atras dispreţul lor. În urma descoperirii acestui adevăr, Pelaghia a reuşit să obţină de la mama ei învoirea de a se duce să îşi viziteze doica. Pe drum i-a ieşit în cale Episcopul Klinon şi coborând i-a mărturisit credinţa în Iisus Hristos şi dorinţa de a primi sfântul botez. Nefiind nici un izvor în apropiere, episcopul s-a rugat lui Dumnezeu pentru a oferi Pelaghiei Botezul Domnului nostru Iisus Hristos şi în timp ce se ruga, din pământ a ţâşnit apă şi botezând-o s-au despărţit.

După ce şi-a vizitat doica, Pelaghia a fost dusă la judecată în faţa împăratului Diocleţian, chiar de mama ei. Chinurile la care a fost supusă Pelaghia nu au făcut-o să renunţe la credinţa creştină, primind în cele din urmă cununa muceniciei. În timpul împăratului Constantin cel Mare (306-337), când creştinii au dobândit libertatea religioasă în urma edictului de la Milan, s-a zidit pe mormântul Sfintei Muceniţe Pelaghia o biserică frumoasă.

Sfânta Monica s-a născut în orașul african Tagaste, în anul 322, din părinți creștini. Nu știm foarte multe despre tinerețea ei, pentru că cele mai multe informații ne sunt oferite de fiul ei, Fericitul Augustin, în capitolul al nouălea al Confesiunilor sale.

Astfel, știm că s-a căsătorit cu Patritius, care era păgân și era angajat al statului roman. Împreună au avut trei copii: pe Augustin, pe Navigius și pe Perpetua, dar Patritius nu a îngăduit, ca prunci, să fie botezați. Ajuns la vârsta tinereții, Augustin trăia cu o tânără în Cartagina, având și un copil. Sfânta Monica se ruga cu credință și cu lacrimi atât pentru fiul ei, cât și pentru soț, ca să primească botezul înainte de moarte. Văzându-i rugăciunile și lacrimile vărsate pentru fiul lor, Augustin, soțul s-a convertit. Augustin a continuat, însă, să ducă o viață departe de Hristos.

Pe când se afla în Cartagina, Augustin a fost captat de învățătura ereticilor maniheiști.

Mai târziu, pe când Augustin se afla la Mediolanum (Milano), l-a cunoscut pe Sfântul Ambrozie și a fost cucerit de cuvântul lui. Sfântul Ambrozie, ajungând să o cunoască pe Sfânta Monica, avea o mare prețuire pentru ea. După ce s-a botezat, Augustin și mama sa Monica s-au hotărât să se reîntoarcă în Africa. Pe drum, în orașul Ostia de lângă Roma, Sfânta Monica a adormit întru Domnul, la vârsta de 56 de ani. A fost înmormântată la Ostia, iar în veacul al șaselea osemintele ei au fost mutate în cripta unei biserici și în sec. al XV-lea au fost duse la Roma.

În Apus, Sfânta Monica este considerată protectoarea soțiilor și mamelor ale căror soți și fii au apucat-o pe calea pierzării.

Sfânta Monica nu este menționată în Sinaxarul Bisericii din Constantinopol (redactat la jumătatea sec. al X-lea). În Apus, cultul ei s-a răspândit destul de târziu, începând cu sec. al XIII-lea. Nu se știe exact când a pătruns cultul în Biserica Ortodoxă, dat fiind faptul că cele mai amănunțite și veridice informații despre Sfânta Monica le oferă chiar Fericitul Augustin, fiul ei, în lucrarea sa Confessiones.

Sfânta Mare Muceniță Irina a fost singura fiică a lui Liciniu, rege în cetatea Maghedon.

S-a născut păgână, iar numele ei a fost la început Penelope. Când a împlinit șase ani, tatăl ei a zidit pentru ea, dincolo de cetate, un turn cu multe camere. A fost închisă în acest turn, împreună cu 13 fecioare, o învățătoare cu numele Caria și cu Apelian, un bătrân înțelept.

Într-o noapte, i-a apărut în vis îngerul lui Dumnezeu care i-a spus: Penelope, de-acum nu te vei mai numi asa, ci Irina („pace”), și vei fi multora scăpare și adăpostire și prin tine se vor mântui multe suflete, iar numele tău va fi mare în toată lumea.

Sfânta Irina a aflat despre Hristos de la Apelian și a primit botezul de la Sfântul Timotei, ucenicul Sfântului Apostol Pavel. Trecerea sa la creștinism l-a înfuriat pe tatăl ei, motiv pentru care a dorit să o supună la diferite torturi. Prin darul primit de la Dumnezeu, Sfânta Irina îl va converti în chip minunat pe tatăl ei la creștinism.

A fost supusă la multe chinuri în vremea a patru împărați. Regele Sedechia a îngropat-o până la gât într-o groapă umplută cu șerpi și scorpioni, dar îngerul Domnului a păzit-o pe sfânta fecioară.

Apoi regele a încercat să o taie în două cu fierăstrăul, dar acesta s-a frânt de trupul ei ca și când ar fi fost de marmură. Același rege a legat-o de o roată de moară și a dat drumul șuvoiului, nădăjduind că așa fecioara se va îneca. Dar apa nu a curs, ci a stat pe loc, iar fecioara a rămas vie și nevătamată. Regele Sapor, fiul regelui Sedechia, i-a pus în picioare încălțăminte de fier, i-a încărcat în spate un sac de nisip, a înhămat-o la o căruță și a pus să fie mânată ca un animal cale lungă, dincolo de cetate. Dar îngerul Domnului a cutremurat pământul, iar acesta s-a deschis și i-a înghițit pe chinuitori. Supraviețuind tuturor torturilor, mulți păgâni au alergat la Hristos crezând și botezându-se. Sfânta Irina a intrat în cetatea lui Callinicus pentru predicarea Evangheliei.

Regele de atunci al cetății, Numerian, a aruncat-o consecutiv în trei tauri din metal încins, dar nu a murit. Când Irina a sosit în cetatea Mesembria, a fost omorâtă de regele Sapur, dar Dumnezeu a înviat-o. Regele și mulți din popor văzând aceasta, au crezut în Hristos și s-au botezat.

În cele din urmă, Sfânta Muceniță Irina s-a întins într-un sicriu și i-a poruncit lui Apelian să-l închidă. După patru zile, când au deschis sicriul, au văzut că trupul Irinei nu mai era în el. Așa a proslăvit-o Dumnezeu în veci pe Sfânta Mare Muceniță Irina.

Sfântul Cuvios Mucenic Efrem cel Nou s-a născut la 14 septembrie 1384, în ziua praznicului Înălțării Sfintei Cruci, în cetatea Trikala din Grecia, primind la botez numele de Constantin. Rămânând orfan de tată, a rămas în grija mamei sale, dimpreună cu cei șapte frați ai săi.

În vremea aceea, otomanii cuceriseră regiunea și luau copii și tineri până în 20 de ani, înrolându-i în oastea ienicerilor și silindu-i să renunțe la credința lor și să îmbrățișeze credința mahomedană.

De aceea, la vârsta de 14 ani, cu binecuvântarea mamei sale, a intrat viețuitor la Mănăstirea Buna Vestire, zidită pe locul numit Muntele Neprihăniților, de lângă localitatea Néa Makri.

La tunderea în monahism, tânărul a primit numele Efrem. În această mănăstire s-a nevoit a urma lui Hristos, mai bine de 27 de ani, prin viețuire curată, blândețe și smerenie și a primit marele dar al preoției. În anul 1416 otomanii au ocupat regiunea Atica, unde se afla mănăstirea în care viețuia Sfântul. În anul 1424, atacând mănăstirea, otomanii au tăiat capetele tuturor călugărilor, Sfântul Efrem cel Nou scăpând nevătămat, deoarece se afla într-o peşteră în care obişnuia să se nevoiască.

În anul următor, păgânii au atacat din nou mănăstirea, prinzându-l și pe Sfântul Efrem. În ziua de 14 septembrie 1425, când Sfântul împlinea 41 de ani, a fost luat rob. Vreme de opt luni și jumătate a fost supus la chinuri groaznice chiar în curtea mănăstirii sale, pentru a se lepăda de credință.

Păgânii, văzând că Sfântul Efrem rabdă cu bărbăție chinurile, l-au țintuit cu piroane de un dud, l-au spânzurat cu capul în jos, i-au străpuns trupul cu piroane de fier și, în cele din urmă, i-au înfipt în pântece un lemn aprins.

Sfântul Efrem s-a mutat la Domnul în ziua de 5 mai, în vârstă fiind de 42 de ani. Bătaia și tortura zilnică nu l-au făcut să renunțe la Hristos și să devină musulman. După moartea sa, mănăstirea a rămas pustie vreme de 500 de ani și uitarea s-a așternut peste mucenicia Sfântului.

În anul 1945, mănăstirea a fost redeschisă prin venirea monahiei Macaria, care și-a ridicat o chilie între ruine și a reparat biserica. Atunci Sfântul Efrem a început să se arate în vedenie și aievea, atât monahiei Macaria, cât și altor credincioși, descoperindu-le viața sa, chipul pătimirii și locul unde se află moaștele sale. În urma acestor arătări, la 3 ianuarie 1950, au fost descoperite cinstitele sale moaște îmbrăcate în haina monahală care rămăsese nestricată. De atunci, în lumea întreagă, s-au făcut nenumărate minuni prin mijlocirea sa, Sfântul Efrem cel Nou fiind cunoscut drept grabnic ajutător și vindecător de boli.

Trecerea în rândul Sfinților s-a făcut la data de 2 martie 2011, de către Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, în urma cererii Bisericii Ortodoxe a Greciei, rânduindu-i-se ca dată de prăznuire ziua de 5 mai. Fragmente din moaștele Sfântului Cuvios Mucenic Efrem cel Nou se află la mănăstirea Radu-Vodă din București și la Reședința Patriarhală.

Sfântul și Dreptul Iov era originar din orașul Idumeea, la sud de Israel, spre Peninsula Arabică. Era din neamul lui Isav, nepotul lui Avraam. Tatăl său se numea Zaret, iar mama Vosora. A trăit cu aproximativ 1925 de ani înainte de Domnul nostru Iisus Hristos.

El a fost unealta de biruință asupra diavolului. Dumnezeu i-a îngăduit diavolului să-l supună pe Iov la felurite ispite. A fost prădat de hoți de toate averile sale, precum și de slujitori, iar copiii săi au murit sub dărâmăturile casei distruse de furtună.

Iov și-a sfâșiat haina și și-a tuns părul în semn de doliu. Satana aștepta ca Iov să cârtească împotriva lui Dumnezeu, dar s-a înșelat pentru că Iov a căzut la pământ pentru a se închina lui Dumnezeu. Sfântul a binecuvântat pe Dumnezeu și în cele mai grele încercări în care ajunsese. Credința lui nu era fățarnică. Diavolul a adus asupra sa lepră, încât el a trebuit să plece din mijlocul oamenilor și să trăiască în afara orașului.

Dreptul Iov a suferit totul cu răbdare îngerească, fără să deznădăjduiască, biruind astfel ispitele diavolului. Dumnezeu, pentru răbdarea și iubirea alesului Său, i-a întors îndoit tot ce avusese înainte (Iov 42, 10). Astfel, Iov a mai trăit încă 140 de ani, văzându-și urmașii până la al patrulea neam, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate (Iov 42, 16-17).

Sf. Mc. Varvar s-a săvârșit prin sabie în Tracia, alături de ostașii Vah, Calimah și Dionisie (+ 362).

Pe când urâtorul de Dumnezeu, împăratul Iulian Paravatul (Apostatul), avea război cu un popor ce se numea franci, a trimis împotriva lor pe voievodul Vach în a cărui armată era un ostaş viteaz cu numele Varvar, creştin, însă în ascuns. Gătindu-se armatele din amândouă părţile la război, francii aveau un luptător tare, asemenea cu Goliat, care, ieşind înaintea armatei grecilor, chema la luptă deosebită pe cineva să se lupte cu el şi ocăra pe greci. Vach voievodul, ştiind vitejia fericitului Varvar, l-a chemat la sine şi l-a întrebat: „Oare vei putea să ieşi la luptă împotriva acelui mândru luptător, care se laudă în puterea sa?” Varvar, nădăjduind spre ajutorul Domnului său Iisus Hristos în care credea, nu s-a lepădat, ci a ieşit întru întâmpinarea lui întrarmându-se cu semnul Sfintei Cruci. Îmbrăţişându-se cu vrăjmaşul, l-a biruit şi l-a ucis cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru că i-a ajutat un înger al Domnului, care era pus lângă fericitul Varvar. Deci, s-au ruşinat francii şi s-au temut, iar grecii, căpătând îndrăzneală, au pornit asupra lor şi i-au biruit.

Pentru o vitejie ca aceea, fericitul Varvar avea mare cinste între ostaşii greci, fiind lăudat de împărat, care l-a şi cinstit cu dregătoria de comit. După acea slăvită biruinţă asupra vrăjmaşilor, voievodul Vach, aflându-se cu oastea sa în Tracia, a voit să aducă jertfă idolilor, dându-le mulţumire pentru acea biruinţă, pe care o socotea că i s-a dăruit, nu de la Hristos Dumnezeu, ci de la zeii săi cei deşerţi, chemând şi pe comitul Varvar la acele spurcate jertfe ca pe cel dintâi biruitor.

Sfântul Varvar a mărturisit că este creştin şi s-a lepădat de idoli. Voievodul a înştiinţat de acestea pe împărat, care, aducând la sine pe ostaşul lui Hristos, îl silea să jerfească idolilor.

Nesupunându-se, a poruncit împăratul ca să-l pună la munci şi să-i taie pântecele cu sabia, până ce i se vor vărsa măruntaiele pe pământ. Rugându-se sfântul, i s-a arătat îngerul, care, adunându-i cele dinlăuntru, le-a băgat iarăşi la locul lor în pântece, şi astfel a tămăduit pe mucenic, încât nu era nici o urmă de rană pe trup, izbăvindu-l de munci.

Văzând voievodul Vach o minune ca aceea, a crezut în Hristos împreună cu doi ostaşi, Calimah şi Dionisie, şi L-au mărturisit, iar pe spurcaţii zei i-au ocărât. Pentru aceea, din porunca împăratului Iulian, le-au tăiat capetele noilor mărturisitori ai numelui lui Hristos, Vach, Calimah şi Dionisie, şi s-au numărat cu ceata sfinţilor mucenici la cer.

Iar pe Sfântul Mucenic Varvar a poruncit păgânul împărat să-l pună la felurite cazne greu de închipuit, din care însă acesta ieșea viu și pe mulți îi aducea la credință.

În sfârşit, muncitorul a poruncit să taie capul mucenicului care și-a sfârșit nevoinţa sa cea pătimătoare pentru Hristos, iar trupul lui cel cinstit, luându-l episcopul Filichie, l-a pus în cetatea Mutonia din Pelopones.

Mântuitorul Hristos vindecă un paralizat țintuit la pat vreme de 38 de ani, iar mai marii iudeilor, deloc impresionați de minune, fac ceea ce știau ei mai bine − o criză îngrozitoare de formalism bolnav și răutăcios. Un biet slăbănog redevine în sfârșit și el om, iar aceia nu ratează ocazia de a se umple din nou de ridicol – vezi, Doamne, era… sărbătoare! Nimic mai josnic împotriva evidenței binelui decât viciul de procedură.

E adevărat că legea prevedea să nu faci niciun lucru în ziua (sâmbetei): nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta … (cf. Ieș. 20:10), însă de la acestea și până la scandalul din evanghelia de astăzi nu poate fi vorba decât de ipocrizie, formalism bolnav, răutate și invidie – toate deghizate în pretinsă dragoste de Lege. Iudeii făcuseră din respectarea sâmbetei o obsesie bolnavă, o maladie degenerată și stupidă care i-a aruncat în ariditate sufletească, fapt ce L-a determinat pe Domnul să-i atenționeze că sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă! (Mc. 2:27).

În aceeași logică, se întâmplă să cădem și noi pradă formalismului, bigotismului, misticismului bolnav sau bolnăvicios, semidoctismului și superstițiilor ridicole, care ne fac cu mult mai condamnabili decât pe iudeii de altădată, pentru că aruncăm în derizoriu învățătura cea nouă și sfântă a Domnului.

Când vom învăța, oare, să-L acceptăm pe Dumnezeu, în loc să-L tot suspectăm în fel și chip?

Să-L slujim, adică, în mod autentic, în loc să-L transformăm, cu prefăcută râvnă, în… obiect de studiu?

Când vom reuși să-L credem pe Cuvântul Lui (Iisus Hristos), în loc să-L tot formalizăm, potrivit nepriceperii noastre?

Când vom înțelege că trebuie Să-L iubim, pur și simplu, în loc să-L tot umanizăm (după chipul nostru) și să-L cenzurăm potrivit crezului nostru?…

La începutul păstoririi Sfântului Chiril, Patriarhul Ierusalimului (348-386), și anume în ziua Pogorârii Sfântului Duh, pe 7 mai 351, pe la ceasul al treilea din zi (adică ora 9 dimineața), s-a arătat pe cer Sfânta Cruce, de la Golgota până departe deasupra Muntelui Măslinilor.

Era mai strălucitoare decât razele soarelui și se asemăna curcubeului. Patriarhul Chiril a înștiințat de această minune pe împăratul Constanţius (333-350) spunându-i că mulți dintre cei care au văzut această minune au mers în biserică și au lăudat pe Domnul nostru Iisus Hristos, a cărui putere a săvârșit această minune.

Mulți iudei și păgâni au crezut în Domnul Iisus Hristos și s-au botezat.

Sfântul Mucenic Acachie a pătimit în timpul persecuției împăratului Maximian (285-305), când nu numai creștinii din sate și orașe erau urmăriți și uciși pentru credința în Hristos Domnul, ci și ostașii din armata romană erau spionați și supuși supliciilor, chiar dacă își dovediseră pe câmpul de luptă curajul și supunerea față de stat.

Acachie era originar din Nicomidia (Asia Mică), centurion (sutaș) în armată. Făcea parte din cohorta Martisia a tribunului Firm care își verifica soldații asupra credinței. Sfântul i-a mărturisit că este creștin. Încercările tribunului de a-l face să renunțe la credința creștină au fost zadarnice și de aceea l-a trimis la conducătorul Vivian.

Acesta a încercat și el să îl convingă în felurite moduri pe Acachie să renunțe la creștinism, însă prin răspunsurile pline de înțelepciune, Acachie a refuzat orice fel de amăgire pentru a jertfi zeilor și de aceea a fost supus multor chinuri.

În cele din urmă, a fost trimis la guvernatorul Flachin al Traciei, împreună cu alți creștini, pentru a fi judecați. Pentru că nu a putut să îl convingă să apostazieze de la credința creștină, a poruncit să fie trecut prin sabie în afara orașului Bizanț.

Sfântul Codrat era originar tot din Nicomidia și a pătimit în timpul împăraților Deciu (249-251) și Valerian (252-260). Mărturisind pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos în fața antipatului Nicomidiei, l-au supus la multe chinuri. A fost trimis în Apolonida și pe urmă în Ermupole, unde a primit moarte martirică.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul a fost fiul pescarului Zevedei şi al soţiei lui, Salomi. Pescuind odată la Marea Tiberiadei, a venit Iisus şi, stând pe ţărm, i-a chemat pe cei doi fii ai lui Zevedei, Ioan şi Iacob, să devină pescari de oameni.

Cei doi fraţi l-au lăsat pe tatăl lor şi l-au urmat pe Iisus. Sfântul Ioan a fost, mai întâi, ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Mântuitorul l-a chemat la apostolat împreună cu fratele său Iacob, când se aflau pe ţărmul Ghenisaretului, fiind alături de Petru şi Andrei cei dintâi chemaţi la apostolie.

Sfântul Ioan Evanghelistul a fost cel mai tânăr dintre cei doisprezece Apostoli și unul dintre Apostolii cei mai apropiaţi ai Domnului Iisus; în Evanghelia sa se numeşte ucenicul pe care îl iubea Iisus (Ioan 21, 20). Sfântul a participat la Sinodul Apostolic din Ierusalim. Apoi a mers la Efes (Asia), propovăduind credinţa lui Iisus timp de 26 de ani. Tertulian şi Fericitul Ieronim menţionează că, din porunca împăratului Domiţian (81-96), Apostolul dragostei a fost exilat în insula Patmos, unde a vieţuit 15 ani. Aici, a scris Evanghelia sa, cele trei Epistole şi cartea Apocalipsei.

În timpul împăratului Nerva (96-98), Sfântul Ioan s-a întors la Efes, unde a murit în al treilea an al domniei lui Traian (98-117).

Sfântul Cuvios Arsenie s-a născut la Roma în anul 354, într-o familie nobilă, având părinţi dreptcredincioşi. Crescând, a studiat retorica şi filosofia, limba greacă şi limba latină. De tânăr a părăsit dorinţa de a ajunge dregător al Imperiului şi a intrat în slujirea lui Dumnezeu, fiind hirotonit diacon al Bisericii din Roma, unde ducea o viaţă virtuoasă.

Întâmplându-se ca marele Împărat Teodosie (379-395), care conducea Imperiul Roman de Răsărit, să caute, cu multă stăruinţă, un om duhovnicesc, bun vorbitor şi cunoscător al ştiinţelor vremii, care să dea bună creştere fiilor săi şi să-i deprindă la învăţătură şi, mai ales, la învăţătura cea despre Dumnezeu, a aflat despre diaconul Arsenie şi a scris Împăratului Graţian în Apus şi papei Inochentie, rugându-i să-l trimită la Constantinopol.

Arsenie, cu greu fiind înduplecat, plecând de la Roma şi sosind la Constantinopol, a venit la curtea Împăratului Teodosie. Iar Împăratul, văzându-l om cinstit la fire şi împodobit cu bunătate şi gând smerit, s-a bucurat mult, şi-l cinstea ca pe un părinte şi i se smerea ca unui dascăl.

Dar el urând slava lumii şi iubind pe Dumnezeu socotea măririle oamenilor ca pe o pleavă şi dorind viaţa monahală se ruga lui Dumnezeu să-i îndeplinească rugăciunea. Deci, într-una din zile, a auzit un glas dumnezeiesc care zicea: Arsenie, fugi de oameni şi te mântuieşte!

Nemaizăbovind şi schimbându-şi hainele, ca să nu fie cunoscut, s-a dus în Alexandria Egiptului şi, de acolo, în Pustia Schitului, unde a fost dat ucenic Avvei Ioan Colov, care, învăţându-l smerenia, l-a călugărit. Rugându-se Arsenie lui Dumnezeu, iarăşi s-a făcut glas din cer spre el: Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te, că acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii. Deci, ajungând el un călugăr foarte îmbunătăţit duhovniceşte, a venit la el cândva Teofil, Patriarhul Alexandriei, care, împreună cu alţii, l-au întrebat: Spune-ne nouă, Părinte, un cuvânt de folos. Şi el a zis: Dacă îl voi spune, îl veţi păzi?Iar ei i-au zis: Da, cu adevărat. Şi el a zis: Oriunde veţi auzi de Arsenie, să nu vă apropiaţi de acel loc. Şi, când urma el să se despartă de trup, l-au întrebat ucenicii lui, unde şi cum se cade să-l îngroape. Iar el a zis: Puneţi o funie la picioarele mele şi ridicaţi-mă în munte. Şi iarăşi le-a zis: Vedeţi, fiii mei, în câtă frică mă aflu, vrând a ieşi din trup? Şi ei au zis: Vedem. Iar el a zis: De când m-am făcut monah, frica aceasta n-a lipsit niciodată de la mine.

Cuviosul Arsenie cel Mare, după 55 de ani de nevoinţă în pustie, a trecut la Domnul în anul 449, în vârstă de 95 de ani, fiind pomenit de Biserica Ortodoxă.

Proorocul Isaia s-a născut în Ierusalim, pe la anul 811 înainte de Hristos. Era originar din neamul regilor iudei. Tatăl său era frate cu regele Amasiei, cel care a domnit între anii 838-809. Isaia a primit o creștere aleasă, a învățat legea Domnului, iar la timpul potrivit s-a căsătorit cu una din tinerele slujitoare la templu, tinere care, pentru curățenia și sfințenia vieții ce duceau, purtau numele de prorocițe. Căsătoria lui a fost binecuvântată cu mai mulți copii. Activitatea profetică a lui Isaia s-a desfășurat în vremea regilor Asaria sau Ozia (809-757), Iotam (757-741), Ahaz (741-725), Hischia sau Ezechia (725-697) și Manase (697-642), în vremuri de grele încercări pentru poporul iudeu, atât din pricina dușmanilor din afară, cât și din aceea a abaterii lui de la urmarea legii și a cinstirii lui Dumnezeu. Pedepsele vestite de el nu puteau fi nici pe placul regilor, nici pe acela al poporului. Pentru aceasta a avut multe de pătimit. În cele din urmă și-a pecetluit prorocia cu mucenicia, la vârsta de 126 de ani, fiind tăiat cu un fierăstrău de lemn din porunca regelui Manase.

Sfântul cu cap de câine, Hristofor, a trăit pe vremea împăratului Deciu, în jurul anilor 250, sau anul 308, având ca prigonitor pe cezarul Maximin Daia. Se amintește faptul că acesta făcea parte dintr-un trib al chinocefalilor și convertit la Hristos, ajunge să fie omorât, devenind astfel martir.

Un manuscris hagiografic cu viața sfântului cu cap de câine aparține episcopului Teofil Indianul, în limba greacă, de pe la jumătatea sec. IV. Potrivit acestuia, Sfântul Mucenic Hristofor era un soldat originar din nordul Africii. Tânărul soldat avea un chip nemaivăzut, fața lui semăna cu cea a unui câine, iar cuvintele îi erau stâlcite. Cu toate că acesta înfiora pe tot omul care îl vedea, nu avea un comportament fioros. Prins de către armata romană, ajunge prizonier în temnițele unde erau și creștini. Intrând în contact cu iubitorii de Hristos din Antiohia se convertește la creștinism.

În cele din urmă, alături de mulți alți creștini, tânărul Hristofor va fi omorât pentru nelepădarea de dreapta credință.

Sfântul Nicolae a trăit la sfârșitul secolului III și începutul secolului al IV-lea. Datorită vieții sfinte a fost ales episcop al Mirelor Lichiei. Din cauză că a propovăduit credința în Domnul Iisus Hristos a fost prins de conducătorii cetății, a fost bătut și aruncat în temniță, împreună cu alți creștini. Imediat ce Sfântul Constantin cel Mare a ajuns împăratul romanilor, au fost eliberați toți din închisoare, inclusiv Sfântul Nicolae care a mers în Mira. În timpul vieții pământești a săvârșit numeroase minuni. De asemenea, a participat la lucrările Sinodului I Ecumenic de la Niceea din anul 325. La 9 mai 1087, pentru a nu cădea în mâinile musulmanilor, moaștele Sfântului Nicolae au fost mutate din Mira la Bari, în sudul Italiei.

La 40 de zile de la Sfintele Paşti prăznuim Înălţarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos, iar la 10 zile de la Înălţare prăznuim Pogorârea Duhului Sfânt.

În perioada de 50 de zile de la Paşti la Rusalii prăznuim sărbătoarea Înjumătăţirii Cincizecimii „ca pe una care le uneşte şi le leagă pe amândouă”.

Sinaxarul ne spune că Domnul Iisus Hristos, „sosind Sărbătoarea Corturilor, s-a suit în Ierusalim şi se ferea să fie văzut de oameni. Dar la înjumătăţirea acestui praznic, mergând în templu, îi învăţa pe oameni şi toţi cei ce se aflau acolo se minunau de învăţătura Lui …” Prin ceea ce învăţa, Mântuitorul a dovedit poporului că este Mesia; iar noi, acum, la jumătatea drumului dintre Paşti şi Rusalii, „lăudăm pe Mesia Hristos şi punem înaintea tuturor cinstirea fiecăruia dintre cele două mari praznice”.

Sfântul Apostol Simon era de neam din Cana Galileei, cunoscut Domnului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei Maicii Sale, deoarece Cana nu este departe de Nazaret.

Când Simon a avut nunta cea legiuită, a fost chemat şi Iisus cu ucenicii acolo, unde, neajungându-le vinul, Domnul a prefăcut apa în vin. Mirele, văzând o minune ca aceea, îndată a crezut că Domnul este adevăratul Dumnezeu şi, lăsându-şi nunta şi casa, i-a urmat Lui cu osârdie, pentru care s-a numit „Zilotul”, adică râvnitor.

Deci s-a aprins cu atât de mare dragoste dumnezeiască către Hristos, încât şi mireasa sa și pe toate cele lumeşti le-a trecut cu vederea, pentru dragostea lui Dumnezeu, şi şi-a făcut sufletul său mireasă Mirelui Celui fără de moarte, numărându-se în ceata ucenicilor lui Hristos, şi a fost unul din cei doisprezece Apostoli.

Iar după ce a primit cu ceilalţi Sfinţi Apostoli pe Preasfântul Duh, Cel ce S-a pogorât în chip de limbi de foc, a trecut în Mauritania şi în Africa, propovăduind pe Hristos şi răbdând pentru El cu râvnă înfocată. După aceea, fiind în Britania şi luminând pe mulţi prin cuvântul Evangheliei, a fost răstignit de cei necredincioşi şi s-a sfârşit prin pătimirea cea de un chip cu a lui Hristos.

Sfântul Sfințit Mucenic Mochie a trăit în secolul al III-lea și a fost preot în Amfipol. Părinții lui erau de neam bun și bogați. Sfântul propovăduia pe Domnul Hristos și îi învăța pe toți să nu se închine idolilor. Pentru că a răsturnat un jertfelnic al unui zeu păgân, mărturisind cu mult curaj pe Mântuitorul Iisus Hristos, Mochie a fost ucis în Bizanț, în jurul anului 295. Înainte de a muri, i-a mulțumit lui Dumnezeu. Ultimele lui cuvinte au fost: Doamne, primește sufletul meu în pace.

Mai târziu, Sfântul Împărat Constantin cel Mare a construit o biserică în cinstea Sfântului Martir Mochie, în care au fost așezate sfintele sale moaște.

Constantin (mai târziu Chiril) și Mihail (mai târziu Metodie) s-au născut la începutul secolului al IX-lea în Tesalonic, într-o familie senatorială, undeva în anul 826, respectiv 827.

Tatăl lor, Leon, era drungarios, adică guvernator, iar mama lor se crede că a fost de origine slavă.

Constantin și Mihail și-au pierdut tatăl la o vârstă fragedă și au fost crescuți sub protecția unchiului lor, Teoctist, care era un demnitar de rang înalt al guvernului bizantin.

În anul 843, l-a chemat pe Constantin la Constantinopol pentru a-și continua studiile la universitatea de acolo, unde a fost hirotonit diacon. Constantin era un bun cunoscător al teologiei și se putea exprima cu ușurință în arabă și ebraică.

Prima sa misiune pe lângă Califul Abbasid Al-Mutawakkil a fost să discute principiile Sfintei Treimi cu teologii arabi și astfel să îmbunătățească relațiile diplomatice ale imperiului cu Califatul Abbasid.

De asemenea, Teoctist a aranjat ca Mihail să primească o poziție în administrația slavă a imperiului, însă, în curând, el s-a retras la mănăstirea din Muntele Olimp unde a fost tuns cu numele de Metodie. Clerul german folosea latina ca limbă liturgică și după ce au lucrat câțiva ani, cei doi frați au fost chemați de Papa Nicolae I să vină în fața Bisericii din Roma și să-și apere activitatea care o desfășurau în jurisdicția Romei. Cu toate acestea, înainte de sosirea lor la Roma, Nicolae a murit în 869 și a fost succedat de Adrian al II-lea. După ce Adrian a fost convins de ortodoxia celor doi frați, el a aprobat folosirea limbii slavone în cultul bisericii și le-a cerut să-și continue activitatea.

El l-a hirotonit atunci pe Metodie ca episcop. Constantin a îmbrăcat rasa monahală într-o biserică greacă din Roma și a primit numele de Chiril, murind la scurt timp după aceasta.

Adrian al II-lea a reînființat vechea eparhie de Panonia, ca prima eparhie slavă de Moravia și Panonia, independentă de germani, la solicitarea prinților slavi Rastislav, Sviatopluk și Kocel.

Aici, Metodie a fost numit arhiepiscop al noii eparhii. Cu toate acestea, la reîntoarcerea în Moravia în 870, regele german Ludovic și episcopii germani l-au convocat pe Metodie la un sinod în Ratisbona unde l-au demis și întemnițat.

După ce germanii au fost înfrânți militar în Moravia, Papa Ioan al VII-lea l-a eliberat trei ani mai târziu și l-a reinstalat ca Arhiepiscop de Moravia. În curând, ortodoxia sa a fost din nou pusă sub semnul întrebării de germani, în special din cauza folosirii slavonei.

Încă o dată, Ioan al VII-lea a aprobat folosirea slavonei la Sfânta Liturghie, dar cu amendamentul că întâi se citea Evanghelia în latină și apoi în slavă. De asemenea, acuzatorul lui Metodie, Wiching, a fost numit episcop vicar al lui Metodie și din această poziție a continuat să i se opună.

Cu sănătatea șubrezită în urma îndelungatei lupte cu oponenții săi, Metodie a murit în 6 aprilie 885, după ce a recomandat ca succesor pe ucenicul său, slavul din Moravia, Gorazd.

Sfinţii Metodie şi Chiril sunt cei care au conceput alfabetul slavon, numit şi chirilic (după numele Sfântului Chiril). Acest alfabet a fost utilizat în România până în anul 1860, când a avut loc adoptarea oficială a alfabetului latin în scris.

Sfântul Mucenic Ioan Valahul s-a născut în Ţara Românească, din părinţi de bun neam şi binecredincioşi, pe la anul 1644, adică în vremea stăpânirii binecredinciosului domn Matei Basarab (1632-1654). În timpul domniei lui Mihnea al III-lea (1658-1659), sultanul Mahomed al IV-lea (1648-1687) a trimis oaste mare de turci şi de tătari, care au făcut prăpăd şi pustiire mare, arzând, prădând şi omorând, iar la ieşirea din ţară au luat cu ei şi o mare mulţime de robi dintre români, trecându-i peste Dunăre. Între cei robiţi atunci s-a aflat şi un tânăr, cu numele de Ioan, care nu avea decât 15 ani. Era voinic şi chipeş și frumuseţea lui feciorelnică atrăgea privirile tuturor, încât, pe drumul către Istanbul, un oştean turc mai bogat l-a cumpărat cu gând spurcat, vrând să-l silească spre păcate. Dar tânărul s-a împotrivit cu scârbire şi, împingându-l, agareanul a căzut şi a murit. Ioan a fost legat din nou şi dus la Istanbul, unde l-au predat femeii turcului ucis; aceasta l-a dus în faţa vizirului, ca să-l judece, şi acolo tânărul a mărturisit cu îndrăzneală adevărul. Vizirul l-a predat atunci femeii văduve, pentru ca ea să facă ce va voi.

Stăpâna nu i-a luat tânărului capul, ci, văzându-l voinic şi bun de muncă, l-a pus la început printre slugile sale; apoi, văzându-l preafrumos la înfăţişare, s-a aprins de spurcată poftă pentru el, ca oarecând femeia lui Putifar din Egipt pentru Iosif cel preafrumos şi înţelept. A încercat să-l ademenească prin tot felul de făgăduinţe, spunându-i că îl va lua de soţ dacă el s-ar lepăda de credinţa creştină şi s-ar face mahomedan. Dar Ioan s-a împotrivit cu tărie uneltirilor acestei noi Dalile şi a rămas nestrămutat în credinţa părinţilor lui şi în curăţia trupească.

Văzând că nimic nu izbuteşte, s-a mâniat şi l-a dat mai-marelui cetăţii, ca să-l pedepsească pentru uciderea soţului ei. Acesta l-a aruncat în temniţă, supunându-l la multe chinuri; femeia venea zilnic la temniţă, încercând necurmat să-l înduplece pe Ioan să-i facă voia, nădăjduind că ceea ce nu izbutiseră făgăduinţele ei, vor face ameninţările şi chinurile. Dar viteazul tânăr nu s-a lăsat biruit nici de durerea chinurilor, pe care le-a îndurat cu bărbăţie şi cu ajutor de la Dumnezeu, rămânând până la sfârşit ca un diamant tare, neclintit în credinţa creştină.

Văzând, aşadar, femeia şi prigonitorii că în zadar se ostenesc, au cerut vizirului să-l dea pe tânăr la moarte. Şi, scoţându-l din temniţă, călăii l-au dus spre o margine a Istanbulului, la locul numit pe atunci Parmak-Kapî (adică Poarta Stâlpului), lângă piaţa marelui bazar al neguţătorilor; aici i-au pus gâtul în ştreang şi l-au înălţat în spânzurătoare, omorându-l, în ziua de 12 mai, într-o vineri, înainte de Înălţarea Domnului, din anul mântuirii 1662.

Aşa a trecut către veşnicele lăcaşuri tânărul mucenic român Ioan, în primăvara vieţii sale, când avea numai 18 ani. Iar istoria scurtei, dar pilduitoarei sale vieţi a aşternut-o în scris marele învăţat grec Ioan Cariofil, din Istanbul, care a trăit pe vremea Sfântului, fiind martor al pătimirilor lui.

Sfântul Epifanie, Episcopul Constantiei (310-403), s-a născut în satul Besanduk din apropierea orașului Elefteropolis din Iudeea (Palestina). Născut într-o familie săracă a rămas orfan de tată la vârsta de 10 ani. A intrat ucenic la un iudeu bogat pe nume Trifon, care, după moartea sa și a familiei sale, i-a lăsat sfântului toată averea. Cunoscând un călugăr pe nume Luchian, a fost impresionat de o faptă de milostenie săvârșită de acesta, fapt pentru care s-a botezat, și-a vândut averea, a dăruit surorii sale o parte, și-a cumpărat cărți de câțiva arginți și restul averii a împărțit-o săracilor. A intrat apoi în monahism la Mănăstirea Sfântul Ilarion cel Mare la vârsta de 16 ani.

În anul 337 a întemeiat o mănăstire aproape de satul său natal, mănăstire pe care a păstorit-o 30 de ani. În anul 368 a fost ales episcop al orașului Constantia, capitala Ciprului (vechea Salamina).

A păstorit în timpul luptelor cu arienii, sprijiniți de Împăratul Valens. Sfântul Epifanie s-a mutat la cele veșnice în anul 403, la 36 de ani de episcopat.

Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului, s-a născut într-o familie înstărită și nobilă.

A fost ales Episcop al Cizicului (Asia Mică), fiind un ierarh care s-a opus ereziei monoteliților și a iconoclasmului, în timpul împăratului Leon Isaurul (717-741). A păstorit până în anul 733, fiind obligat să părăsească scaunul episcopal pentru că a apărat ortodoxia împotriva iconoclaștilor.

A trecut la cele veșnice în data de 12 mai 1740.

Sfânta Muceniță Glicheria (+ 141) s-a născut la Roma, într-o familie bogată. Tatăl ei era prefect și senator în cadrul Imperiului Roman. Întreaga familie s-a mutat în Tracia, în orașul Traianopolis, unde, nu după mult timp, ambii părinți ai sfintei mucenițe au trecut la cele veșnice. În timpul sărbătorii păgâne „Lampadoforia” închinată zeiței Dia, toți locuitorii cetății trebuiau să aducă jertfă de mulțumire, însă Sfânta muceniță a refuzat acest lucru, mărturisind în fața guvernatorului Sabin că este creștină. A fost bătută cu pietre, întemnițată, apoi a doua zi a fost îndemnată din nou să aducă jertfă zeiței, însă a refuzat din nou, fapt pentru care a fost închisă fără hrană și apă câteva zile, însă prin minune dumnezeiască nu a pățit nimic.

A fost dusă în Heracleea, fiind supusă iarăși unor chinuri groaznice și, în cele din urmă, a trecut la cele veșnice.

Cuviosul Serghie Mărturisitorul (sec. IX) a suferit moarte de mărturisitor în timpul împăratului Teofil (829-842) pentru că a apărat cinstirea sfintelor icoane.

Evanghelia Duminicii a 5-a după Paști conține trei mari învățături sau adevăruri: în primul rând, Mântuitorul Iisus Hristos este izvorul harului, numit în Evanghelia de astăzi apa cea vie;

în al doilea rând, Hristos Domnul prezice că va veni timpul în care adevărații închinători ai Tatălui din ceruri se vor închina în duh și în adevăr, nu în muntele Garizim și nici în Ierusalim;

în al treilea rând, Evanghelia ne arată că femeia samarineancă reprezintă popoarele păgâne care se vor converti la creștinism și care, împreună cu iudeii creștini care L-au primit pe Hristos, vor forma Biserica lui Hristos.

Această femeie este numită de Sfântul Ioan Gură de Aur misionară, ca una care a adus nu unul sau doi ucenici la Hristos, ci populația unei întregi cetăți. Sfântul Ioan Gură de Aur o laudă pentru această lucrare a ei, pentru că dintr-o femeie păcătoasă, cu o viață confuză, ea se transformă. Harul lui Hristos este iubirea sfântă, netrecătoare și neînșelătoare. Femeia aceasta, cu afecțiune confuză, căuta o iubire autentică, dar fără harul lui Dumnezeu omul nu poate avea o iubire statornică și o iubire curată și neînșelătoare. De aceea, se vede că această femeie a simțit harul lucrării apei celei vii, adică harul pe care Hristos Domnul l-a dăruit spre vindecarea vieții ei, dar și spre lucrarea pe care ea o va săvârși.

Prin aceasta vedem cum harul lui Dumnezeu poate schimba viața omului, pe care îl convertește, îl schimbă, îl face mărturisitor al lui Hristos. Femeia aceasta este numită de Fericitul Augustin ca reprezentantă a popoarelor păgâne care vor veni la Hristos și, împreună cu iudeii care vor crede în El, vor forma Biserica lui Hristos compusă din iudei și din neamuri, din alte etnii care vor crede în Hristos. Aici vedem că Evanghelia lui Hristos nu se adresează doar evreilor, ci tuturor popoarelor. Potrivit tradiției Bisericii noastre, după Înălțarea la cer a Domnului și după Pogorârea Duhului Sfânt, femeia samarineancă a fost botezată de Sfinții Apostoli și a primit numele de Fotini, fiind pomenită în data de 26 februarie.

Împăratul Deciu (249-251) a vrut ca din primul an al domniei lui să-și organizeze întreaga armată. În acest sens a trimis în insula Kios din Marea Egee pe tribunul Numerian cu porunca de a încorpora pe toți tinerii înscriși în armată. Între ei a fost și Sfântul Mucenic Isidor. El trăia în rugăciune, post și înfrânare. După un timp a venit poruncă de la împăratul Deciu că orice creștin s-ar afla în rândurile soldaților trebuie să jertfească idolilor. Isidor a fost pârât că este creștin și a fost chemat la judecată în fața lui Numerian. Fiind îndemnat să jertfească, Isidor a refuzat să facă acest lucru și de aceea a fost supus supliciilor, primind în cele din urmă moarte martirică. Trupul mucenicului Isidor a fost luat pe ascuns de prietenul său Antonie și îngropat la marginea orașului. Credincioasa Mironia, o creștină bogată din Efes, l-a mutat într-un loc deosebit.

După încetarea persecuției lui Deciu, aceasta a construit o biserică chiar peste moaștele mucenicului, în amintirea și în numele lui.

Sfântul Mucenic Terapont, episcopul Ciprului (sec. VIII), a fost episcop în insula Cipru (Marea Mediterană). Moaștele sale izvorâtoare de mir au fost aduse în Constantinopol în timpul împăratului Nichifor (802-811), când arabii atacau insula.

Datorită numeroaselor minuni care se săvârșeau lângă racla cu cinstitele sale moaște, s-a construit o biserică în numele Sfântului Mucenic Terapont.

Născut în Tebaida de Jos, Egipt, a fost un militar păgân care a renunţat la tot pentru a se dedica liniştii pustiei. Sfântul Cuvios Pahomie este unul dintre cei mai mari sfinţi pe care ni i-a oferit pustia Egiptului. Deoarece au fost mulţi ucenici care l-au urmat în pustiu, a devenit părintele vieţii cenobitice, de obşte. Acesta a ctitorit şapte mănăstiri, având peste trei mii de ucenici.

Sfântul Pahomie cel Mare a plecat în pace la Domnul în anul 347.

Viitorul Mitropolit al Moldovei s-a născut în 20 ianuarie 1719 într-o familie dreptcredincioasă din Bucovina. Crescând în duhul adevăratei evlavii, la numai 12 ani, a intrat în viaţa monahală. Formarea sa duhovnicească este legată de obştea Mănăstirii Putna și a Sihăstriei Putnei, dar şi de Mitropolitul Antonie al Moldovei (1730-1740), al cărui ucenic a fost.

Văzând părinții putneni pe acest tânăr cu înţelepciune de bătrân şi viaţă aleasă, l-au rânduit a fi hirotonit preot la numai 17 ani, apoi a fost ales egumen al Mănăstirii Putna la vârsta de 25 de ani. În anul 1745 a fost ales episcop de Rădăuţi, unde a tipărit un Liturghier slavo-român și a înfiinţat o şcoală pentru învăţarea limbilor slavonă, greacă și română.

După doar cinci ani, vrednicia şi râvna sa au fost hotărâtoare pentru mutarea sa în scaunul de mitropolit al Moldovei, la Iaşi. Între 1750 şi 1760 a desfăşurat o intensă activitate pastorală şi socială, promovând tiparul românesc şi veghind la traducerea de cărţi folositoare de suflet. Reuşind să deschidă o tipografie, în 10 ani a tipărit 15 cărţi de slujbă şi învăţătură în limba română, care s-au folosit în bisericile şi mănăstirile din toate ținuturile locuite de români.

Grija pentru românii din Transilvania, amenințați să-și lepede credința strămoșească, și-a manifestat-o atât prin tipărirea de cărți spre apărarea dreptei credințe, cât și prin hirotonirea de preoți și trimiterea de antimise în parohiile lipsite de păstori sufletești, în Maramureș și în ținutul Clujului. Sfântul Iacob s-a îndurerat pentru neştiinţa de carte a păstoriţilor săi, deoarece, după cum spunea, „din creşterea copiilor, ca dintr-o rădăcină bună sau rea, toată viaţa curge”.

A înfiinţat şcoli și a tipărit cărţi de învăţătură și de slujbă, dând la lumină primul Abecedar românesc (Bucvar) și înfiinţând, pentru copiii satului Putna, prima şcoală elementară rurală din Moldova. A dispus traducerea Vieţilor sfinţilor, care sunt adevărate manuale în care orice om, de orice vârstă, fire şi stare, îşi poate afla un model de viaţă, reușind traducerea primelor 6 din cele 12 volume. Pe lângă purtarea de grijă faţă de Mănăstirea Putna şi aşezămintele ei, Mitropolitul Iacob a ajutat şi alte mănăstiri şi biserici, cum ar fi Mănăstirea Doljeşti, biserica Sfântul Dumitru din Suceava, Catedrala episcopală din Suceava şi Catedrala mitropolitană din Iaşi, Mănăstirea şi spitalul Sfântul Spiridon din Iaşi și altele. În vremea domniilor fanariote a intervenit, împreună cu ceilalţi ierarhi ai ţării, pentru eliminarea unor forme de asuprire (desființarea veciniei în 1749) și a unor biruri împovărătoare (desființarea vădrăritului în 1756), în primul rând a văcăritului (în 1757), legând cu blestem pe domnii ţării să nu revină asupra acestora.

Ca un făcător de pace și ocrotitor al poporului, Mitropolitul Iacob a cerut, în anul 1758, hanului tătarilor să înceteze prădarea Moldovei, iar în anul următor a potolit o răscoală a poporului, impunând domnitorului să îndeplinească unele cerințe, pentru pacificarea țării. A mustrat adesea pe unii conducători din acei ani, din pricina cărora, în cele din urmă, a fost silit să-și lase scaunul mitropolitan în anul 1760, nevrând să îngăduie impunerea din nou a dărilor împovărătoare.

Petrecând ultima parte a vieţii la mănăstirea sa de metanie, Mitropolitul Iacob a continuat actele de ctitorire începute în perioada cât a fost mitropolit în scaun, devenind astfel al doilea mare ctitor al Putnei, întărind-o duhovnicește şi material. Astfel, ea a devenit unul dintre stâlpii Ortodoxiei românești în vremurile grele ce aveau să vină odată cu răpirea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, în anul 1775. Retragerea la mănăstire i-a fost prilej Sfântului Iacob de adâncire în rugăciunea curăţitoare şi luminătoare de suflet. El a spus acest cuvânt despre rugăciune: „Dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletele noastre şi risipind dintru dânsul negura ce-l vatămă pe el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea ştiut este că cel ce vorbeşte cu Dumnezeu este mai sus de moarte şi de stricăciune”.

Simțindu-și sfârșitul aproape, după Paștile anului 1778 a mers la Sihăstria Putnei şi a primit tunderea în marea schimă prin mâna duhovnicului său, Sfântul Cuvios Natan, luând numele de Eftimie. După patru zile, pe 15 mai 1778, a trecut cu pace la Hristos Domnul.

A fost înmormântat în pridvorul mănăstirii sale de la Putna, ca nou ctitor al ei.

Cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6 - 7 iunie 2016, trecerea mitropolitului Iacob Putneanul în rândul Sfinților, cu zi de prăznuire la 15 mai, ziua trecerii sale la cele veșnice.

Sfântul Cuvios Teodor cel Sfinţit a fost ucenicul Sfântului Cuvios Pahomie cel Mare. Născut în Tebaida de Sus, din părinţi creştini, la vârsta de 14 ani, cu binecuvântarea mamei sale, a plecat la mănăstire. Auzind de Sfântul Pahomie, a mers la mănăstirea din Tabena Egiptului şi a devenit ucenic al acestuia. La vârsta de 25 de ani, dascălul său l-a ales pe fericitul Teodor însoţitor în cercetarea mănăstirilor puse sub povăţuirea sa.

Datorită vieţii sale duhovnicești, la 30 de ani a fost hirotonit, de unde şi numele de Teodor cel Sfinţit, adică preotul. După moartea Sfântului Pahomie, Sfântul Teodor a ales să păstorească în cele şapte mănăstiri, readucând pacea şi dragostea frăţească.

Sfântul Cuvios Teodor a plecat în pace la Domnul în anul 367.

Sfântul Cuvios Sila s-a născut în anul 1697 în ținutul Botoșanilor, din părinți ortodocși, Ion și Ioana. A intrat ca frate începător la Schitul Orășeni (com. Cristești, jud. Botoșani), fiind foarte tânăr, de unde, în anul 1714 la vârsta de 17 ani, a venit la Sihăstria Putnei, unde a fost primit și apoi călugărit de starețul Teodosie. După trecerea acestuia la cele veșnice, starețul Dosoftei, noul părinte duhovnicesc al schitului, a rânduit să fie hirotonit diacon și preot, iar la scurt timp să fie tuns în schima mare. Ca ucenic și ajutor al starețului Dosoftei, ieroschimonahul Sila a purtat grijă timp de peste 30 de ani de toate cele necesare obștii, ostenindu-se, în același timp, la slujbele bisericii și la împlinirea pravilei de chilie. În toamna anului 1753, trecând la Domnul starețul Dosoftei, Cuviosul Sila a fost numit stareț de către mitropolitul Moldovei, Sfântul Iacob Putneanul. Ca părinte duhovnicesc al obștii, a înnoit viața duhovnicească a Sihăstriei Putnei, iar ca bun chivernisitor, cu binecuvântarea mitropolitului Iacob, a zidit o biserică nouă de piatră cu hramul Buna-Vestire, pe care a împodobit-o cu toate cele trebuitoare, precum și o nouă trapeză și chilii. Ajuns vestit duhovnic și povățuitor de suflete, Cuviosul Sila a fost prețuit atât de credincioșii simpli, cât și de domnitorii Moldovei Constantin Cehan Racoviță și Grigorie Calimachi, precum și de înalți dregători, egumeni și arhierei, pe toți povățuindu-i cu înțelepciune pe calea mântuirii. Sub îndrumarea sfântului stareț, monahii din Schit se îndeletniceau cu caligrafierea manuscriselor ce cuprindeau sfinte slujbe și importante scrieri ale Sfinților Părinți. Dintre ucenicii săi, cel mai cunoscut este episcopul Rădăuților Dosoftei Herescu. Ultimii ani de viață Cuviosul Sila și i-a petrecut în multe lipsuri și încercări, ca urmare a răpirii Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, în anul 1774, și a îngrădirilor puse de noua stăpânire. Schitul nu avea cele necesare hranei monahilor și era nevoit să se împrumute de bani și alimente. Cunoscându-și apropiatul sfârșit pământesc, Sfântul Sila a pus povățuitor Sihăstriei Putnei pe Cuviosul Natan, apoi și-a cerut iertare de la toți. În 23 aprilie 1783, după ce se nevoise aproape 70 de ani la Sihăstria Putnei, Cuviosul ieroschimonah Sila și-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului, pe Care L-a iubit și slujit întreaga sa viață.

Sfântul Cuvios Paisie s-a născut în anul 1701 și a intrat de tânăr în viața monahală. Pentru vrednicia sa a fost hirotonit diacon, apoi preot, și a ajuns egumen la Mănăstirea Sfântul Ilie, de unde a trecut la Mănăstirea Râșca. După o vreme a venit la Schitul Sihăstria Putnei, viețuind întru adâncă smerenie. Deși nu a fost stareț al Sihăstriei, el era un rugător înfocat, sprijinind în credința ortodoxă pe toți, mai ales în vremea stăpânirii străine. De asemenea, el primise de la Dumnezeu darul înainte-vederii, care, adăugându-se celorlalte virtuți, l-a făcut să fie cinstit de către toți ca un mare părinte duhovnicesc.

Împreună cu stareții Sila și Natan a fost martor al greutăților din anii de stăpânire austriacă, dar s-a dovedit un nevoitor plin de râvnă.

A trecut cu pace la cele veșnice în data de 16 decembrie 1784.

Sfântul Cuvios Natan s-a născut în anul 1717, fiind originar din Pașcani. A fost mai întâi viețuitor și eclesiarh la Mănăstirea Putna, unde a fost hirotonit diacon, apoi preot.

Dornic de mai multă rugăciune și liniște, s-a retras la Sihăstria Putnei, unde a primit schima cea mare cu numele de Natan. Cuviosul Natan a fost cunoscut ca un duhovnic foarte iscusit, fiindu-i părinte duhovnicesc și marelui mitropolit Iacob Putneanul.

Totodată, viețuitorii din sihăstrie, împreună-nevoitori cu el, dar și credincioșii închinători îl cinsteau ca pe un adevărat părinte și păstrător al bunelor rânduieli ortodoxe. El se îndeletnicea și cu caligrafierea de manuscrise și cu alcătuirea pomelnicelor ctitoricești.

În anul 1781 a fost rânduit stareț de către Cuviosul Sila, care se pregătea pentru trecerea la cele veșnice. Deși înaintat în vârstă, ieroschimonahul Natan a continuat cu multă râvnă și jertfelnicie lucrarea duhovnicească a înaintașului său, călăuzind obștea încredințată lui spre păstorire timp de trei ani și jumătate, deși lipsurile și greutățile erau tot mai mari din pricina ocupației habsburgice. La capătul unei vieți închinate lui Dumnezeu, în neagonisire și curăție, după ce a purtat cu multă răbdare și necontenită rugăciune povara grea a bolilor, Cuviosul ieroschimonah Natan s-a mutat la Domnul, a doua zi după sărbătoarea Nașterii Mântuitorului Hristos, pe 26 decembrie 1784.

La începutul Postului Mare din anul 1990, un monah putnean retras pe locul fostului Schit a văzut o lumină cerească deasupra pronaosului vechii biserici ruinate, lumină care a înconjurat biserica, apoi s-a făcut nevăzută. La puțin timp după aceasta, pe 24 aprilie 1990, când s-a început refacerea Schitului, în pronaosul vechii biserici s-au descoperit mormintele celor trei Cuvioși: Sila, Paisie și Natan, în care se aflau osemintele lor, galbene ca ceara și răspândind bună-mireasmă. În anii ce au urmat s-au săvârșit numeroase și minunate vindecări la racla cu moaștele Cuvioșilor.

De aceea, cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna și a 20 de ani de la resfințirea vechii biserici de la Sihăstria Putnei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6 - 7 iunie 2016, trecerea în rândul Sfinților a Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei, cu zi de prăznuire la 16 mai.

Sf. Ap. Andronic a fost unul din cei șaptezeci de apostoli și era rudă cu Sfântul Apostol Pavel.

El L-a propovăduit pe Mântuitorul Iisus Hristos și a luptat împotriva închinării la idoli. Despre el menționează Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani: Îmbrățișați pe Andronic și pe Iunia, cei de neam cu mine și împreună închiși cu mine, care sunt vestiți între apostoli și care înaintea mea au fost în Hristos (Romani 16, 7).

Prin eforturile misionare ale Sfinților Andronic și Iunia, mulți păgâni s-au convertit la creștinism și au fost construite multe biserici. În secolul al V-lea, în timpul împăraților Arcadius și Honorius, au fost descoperite moaștele Sfinților Andronic și Iunia într-o periferie a Constantinopolului, în Evghenia, în partea de răsărit. Mai târziu, pe acest loc a fost zidită o biserică impunătoare.

Sfinții ieromonahi Nectarie și Teofan erau frați, originari din familia nobiliară Apsaradon, care a jucat un rol important in viața orașului Ioanina. Cei doi cuvioși au avut parte de o educație aleasă în mănăstirea Filantropinon în timpul egumenului Macarie. Din tinerețe au îmbrățișat viața monahală îndreptățind astfel supranumele Ioaninei de „orașul călugărilor”. Au primit schima monahală în 1495, fiind tunși de un oarecare stareț pe nume Sava. Sfinții au ucenicit pe lângă stareț timp de 10 ani, în schitul Sf. Ioan Botezătorul din insula lacului Ioaninei, până la adormirea sa din anul 1505.

După moartea părintelui duhovnicesc, au plecat în Sfântul Munte Athos, unde au fost primiți de fostul patriarh al Constantinopolului, Sfântul Nifon al II-lea, care trăia în mănăstirea Dionisiu la anul 1502. După ce, prin învățăturile sale, i-a întrarmat cu cele de ajutor în războiul duhovnicesc, el i-a îndemnat să se întoarcă la chilia lor de mai înainte și să-și continue acolo luptele lor duhovnicești.

S-au dus în locurile cele mai retrase din insulă, unde au aflat loc potrivit pentru asceză și liniștire, lângă o sihăstrie pustie, pe jumătate ruinată, cu hramul Sfântului Pantelimon.

Sfinții Nectarie și Teofan au luat de la arhiereul Ioaninei binecuvântare pentru refacerea sfântului locaș și au purces la reconstrucția bisericii și a chiliilor. Acest lucru s-a dovedit, în practică, o luptă istovitoare și trudnică. În cele din urmă, în anul 1507, au ridicat cu cheltuiala lor, biserica Sfântului Ioan Botezătorul și, odată cu ea, au finalizat în scurt timp și zidirea chiliilor și a celorlalte clădiri necesare. După refacerea mănăstirii Sfântului Ioan Botezătorul în insulă, au ridicat pentru surorile și părinții lor, sihăstria Sfântului Nicolae în Lepenό. Aceasta a funcționat ca metoc al mănăstirii Varlaam de la Meteore. Încercările n-au încetat să apară și aici. Văzând că se întețește toată această ispită, și-au adus aminte de sfatul sfântului Nifon, care prorocește le spusese: „când ispitele vă vor împresura de pretutindeni, nu vă împotriviți lor, ci retrageți-vă în mănăstire și vă liniștiți”. După 4 ani de ședere în părțile Ioanninei, au plecat definitiv din noua lor mănăstire în jurul anului 1510 și s-au strămutat pe stâncile Meteorelor, căutând acolo un nou loc pentru desăvârșire și asceză. Li s-a dat de către părinții mănăstirii Marea Meteoră, schitul Sfântului Ioan Botezătorul, unde au rămas timp de 7 ani. Însă îngustimea stâncii pe care era situată sihăstria lor, cât și clima nesănătoasă de acolo din pricina vânturilor puternice, nu le-a dat putința să stea mai mult. Din mulțimea de stânci de la Meteore, au ales una mai cu lărgime și cu vânturi mai prielnice, fiind potrivită pentru viața isihastă și care se numea Varlaam. Această denumire provenea de la primul eremit ce viețuise în acel vârf necălcat de picior de om. Deci, pe stânca Varlaamului, care era cu desăvârșire pustie și nelocuită de mulți ani, cei doi cuvioși au început să viețuiască cu binecuvântarea mitropolitului Larisei, Visarion, și a egumenului de atunci al Marii Meteore, în anul 1518. Îndată după urcarea lor pe stâncă, au început lucrările de zidire, întrucât nu se mai păstra nimic din vechea sihăstrie. Și-au început lucrul la zidirea bisericii cu multă trudă și mari osteneli trupești, având și sprijinul ucenicilor lor, Benedict și Pahomie monahii, ce au fost de la început cu ei și, cu harul lui Dumnezeu, au înaintat cu lucrările. Pentru mai bine de 30 de ani, au ținut neștirbită rânduiala slujbelor, rugăciunilor și a privegherilor de toată noaptea din ajunul Duminicilor, precum și a praznicelor Împărătești și de pomenirea sfinților mari, în timp ce, în celelalte zile de peste săptămână, jumătate din noapte o dedicau proslăvirii lui Dumnezeu. Hrana lor zilnică era sărăcăcioasă și cu desăvârșire pustnicească. În anul 1542 au pus temelia bisericii Tuturor Sfinților, iar pe 17 mai 1544 aceasta a fost terminată.

Între timp, cuviosul Teofan era deja bolnav la pat de 10 luni și, slăbit de îndelungata-i boală, se afla în pragul morții. În timp ce toți părinții și frații se tânguiau și plângeau în jurul său, cântând înlăcrimați Paraclisul, s-a petrecut o minune. Deodată, o stea străvezie și strălucitoare a stat deasupra chiliei cuviosului, învăluind-o într-o lumină cerească. Odată cu apusul soarelui, sufletului cuviosului Teofan s-a mutat la veșnicele sălașuri. În aceeași clipă, steaua suprafirească s-a stins, semn al slavei nemăsurate ce-i fusese gătită în ceruri. În Săptămâna Luminată, pe 7 aprilie 1550, s-a odihnit întru Domnul și cuviosul Nectarie. Mormântul și moaștele lor constituie până astăzi izvor de puteri și minuni pentru viețuitorii mănăstirii și evlavioșii închinători.

În timpul persecuţiei împotriva creştinilor de către împăratul păgân Deciu (249-251), un tânăr cu numele Petru a fost prins în Lampsac, o cetate aflată în Helespont.

Petru a fost adus la dregătorul Optimus şi silit să jertfească zeiţei Afrodita. Dar nu a vrut să se supună și a mărturisit că nu se poate închina unei zeiţe desfrânate, pentru că este creştin.

Drept urmare, Petru a fost supus la chinuri, primind cununa muceniciei prin tăierea capului.

Sfântul Dionisie, probabil din Mesopotamia, era un creştin care a fost închis pentru credinţa în Hristos, alături de ostaşii Pavel şi Andrei şi de o creştină, fecioară de 16 ani, cu numele Cristina.

Această Cristina a reuşit să aducă la Hristos pe cei doi tineri care încercau să o necinstească.

Din acestă cauză Dionisie, Andrei şi Pavel au fost ucişi cu pietre, iar Sfintei Cristina i s-a tăiat capul.

Sfântul Paulin, care era din Atena, propovăduia Evanghelia lui Hristos alături de Sfinţii Iraclie şi Venedim. Cei trei au fost prinşi şi daţi dregătorului Atenei, care, după ce i-a supus la chinuri, a poruncit să li se taie capetele.

Scaunul Sfântului Episcop Patrichie a fost cetatea Prusei din Țara Bitiniei. Acolo a propovăduit credința în Hristos, certând rătăcirea elinească și întorcând pe mulți de la închinarea idolilor la Hristos Dumnezeu. De aceea a fost prins de păgâni împreună cu trei preoți – Acachie, Menandru și Polien – au fost aduși spre cercetare la Iulie, ighemonul Bitiniei.

Patrichie episcopul a stat de față înaintea eparhului Iulie care, căutând să-l facă să se închine la idoli, îi spunea că izvorârea apelor celor calde se face prin purtarea de grijă a zeilor și sunt vărsate pentru binele oamenilor. Sfântul mucenic i-a răspuns că într-adevăr, pentru binele oamenilor izvorăsc apele termale, însă prin puterea Domnului nostru Iisus, Care a rânduit două locuri: unul plin de bunătăți, în care se odihnesc drepții, iar celălalt plin de întuneric și de foc, unde vor fi osândiți păcătoșii după învierea cea din morți. Și căuta sfântul să explice eparhului felul și rostul acestei rânduieli dumnezeiești, însă acesta a poruncit să fie aruncat în mijlocul apelor fierbinți, dar sfântul nici un rău nu a pățit. Atunci i-a fost tăiat capul cu sabia.

Împreună cu el au fost decapitați și cei trei preoți ai lui: Acachie, Menandru și Polien.

Sfântul Mucenic Talaleu a trăit în secolul al treilea și era originar din localitatea Libanon Dasos, Fenicia (Libanul de astăzi). Părinții săi, Varuhie și Romilia, erau creștini, iar tatăl său, episcopul acelei localități. Studiase medicina și devenise un doctor iscusit și căutat de mulți pentru vindecare, pentru că Dumnezeu îl învrednicise cu darul facerii de minuni. Vindeca bolile prin rugăciune fără să aștepte răsplată în schimb; cerea un singur lucru celor vindecați, și anume să creadă în Mântuitorul Iisus Hristos cu toată tăria inimii lor. După un timp, Talaleu a ajuns în orașul Edesa din Siria la începutul domniei împăratului Numerian (283-284), când acest oraș era condus de dregătorul Tiberian, un păgân aspru care dorea să înlăture numele lui Iisus Hristos din sufletele credincioșilor. Sfântul Talaleu a fost prins și bătut. Dobândind libertatea, s-a dus în Cilicia. Acolo a fost prins din nou și supus chinurilor din porunca conducătorului Teodor, însă Sfântul Talaleu nu a renunțat la credința creștină, răbdând chinurile cu mult curaj. Fiind întrebat cu puterea cui săvârșește acele vindecări, Talaleu a răspuns că numai cu puterea Mântuitorului Iisus Hristos și a semnului Sfintei Cruci a vindecat pe cei bolnavi și acest lucru îl pot dovedi chiar cei vindecați. În urma acestei mărturisiri, sfântul a fost supus mai multor suplicii, apoi urcat într-o barcă fără vâsle și lăsat în largul Mării Egee, în voia valurilor. Întorcându-se sănătos la țărm, îmbrăcat în haină albă, Teodor a poruncit soldaților să îl prindă din nou și să-l arunce la lei. Însă nici de data aceasta măsurile de pedeapsă ale lui Teodor nu au avut succes. Simțindu-se rușinat în fața mulțimii de faptul că pedepsele sale nu reușeau să îl schimbe pe Sfântul Talaleu, Teodor a poruncit în cele din urmă ca sfântul să fie trecut prin sabie, primind în felul acesta moarte mucenicească.

Tot în data de 20 mai, Biserica Ortodoxă sărbătorește pe Sfântul Cuvios Talasie Libianul, Izvorâtorul de mir, care s-a săvârşit cu pace în anul 648.

Sfânta Lidia din Filipi este cunoscută drept prima creștină din Europa. În Faptele Sfinților Apostoli se precizează că, după ce Pavel predică mai multor femei adunate la un râu din apropierea cetății Filipi, Lidia, o femeie vânzătoare de porfiră din cetatea Tiatirelor a crezut în Hristos și a mărturisit că vrea să devină creștină. Din Scriptură aflăm că „Acesteia Dumnezeu i-a deschis inima ca să ia aminte la cele grăite de Pavel” (Fapte 16:14). Primește botezul de la Sfântul Apostol Pavel, iar în casa ei se formează prima comunitate creștină europeană. Acestora Pavel le va scrie o epistolă în care le vorbește despre chenoză sau smerita Întrupare a Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Sfânta Lidia era din Tiatira, Asia Mică (orășelul Al-Hissar din Turcia de astăzi). Se crede că era evreică, pentru că ieșise împreună cu alte femei în ziua sâmbetei în afară cetății, într-un loc dedicat rugăciunii. Faptul că femeile mergeau în afara orașului, pe malul râului Zygaktis, pentru a-și spăla ritualic mâinile într-o apă curgătoare, deducem că în Filipi nu era o sinagogă, fiind probabil puțini evrei acolo. Biserica Ortodoxă o cinstește pe Sfânta Lidia ca fiind „întocmai cu Apostolii”. În apropierea localității antice Filipi se află Biserica „Sfânta Lidia”, un loc liniștit și retras de pe malul râului Gangitis; acolo, un altar de piatră ridicat în cinstea Sfintei Lidia, amintește de locul în care a fost botezată prima creștină din Europa.

Fericitul şi pururea pomenitul Constantin (306-337) a fost fiul lui Constanțiu Hlor (305-306) şi al cinstitei Elena. Era pe vremea când crudul împărat Diocleţian (284-305) îşi luase părtaşi la cârmuirea întinsei împărăţii a romanilor, aşa încât partea de răsărit a împărăţiei, cu capitala la Nicomidia, era cârmuită chiar de el, având ca ajutor pe ginerele său, Galeriu.

Partea de apus, cu capitala la Roma, avea ca împărat pe Maximian, însoţit de fiul său, Maxenţiu, iar ca ajutor pe Constanţiu Hlor, tatăl Sfântului Constantin. Acesta stăpânea peste întinsele ţinuturi ale Galiei, Spaniei şi Britaniei. Dar, pe când în celelalte părţi ale împărăţiei creştinii îndurau cele mai crunte prigoniri, în ţinuturile sale, Constanţiu nu numai că a oprit orice prigoană împotriva lor, ci, socotindu-i cei mai cinstiţi dintre cetăţeni, îi folosea ca sfetnici împărăteşti.

Constantin a luat stăpânirea împărăţiei după moartea tatălui său, cu învoirea întregii oştiri, pentru că era iubit de toţi. Maxenţiu, fiul nelegitim al lui Maximian, auzind de acest fapt, a pornit război împotriva lui Constantin. Episcopul Eusebiu de Cezareea istoriseşte că, plecând în întâmpinarea duşmanului său, împăratul Constantin se ruga, cerând ajutor de la Dumnezeu înainte de a începe lupta, ştiind că oastea lui este mai slabă decât cea a lui Maxenţiu.

Ca răspuns la rugăciunea lui, Constantin a văzut ziua, în amiaza mare, strălucind pe cer, o cruce luminoasă, pe care scria cu slove alcătuite din stele: Prin acest semn vei învinge; iar în noaptea ce a urmat, tot el a văzut în vis pe Însuşi Domnul Iisus Hristos, apropiindu-Se de el şi îndemnându-l să-şi facă steag ostăşesc cu semnul Sfintei Cruci pe el. Având chipul cinstitei Cruci şi monograma lui Hristos (literele greceşti H şi R) pe steaguri şi pe scuturi, a mers la Roma şi a biruit pe nelegiuitul Maxenţiu, care, căzând în râul Tibru, s-a înecat, la podul Milvius în anul 312. Astfel, Constantin a eliberat pe cetăţenii Romei de tirania lui Maxenţiu.

Încredinţat că în biruinţa lui a fost ajutat de Dumnezeul creştinilor, fericitul Constantin a dat în anul 313, ca împărat al Romei, o hotărâre prin care a oprit prigonirea creştinilor şi a dat libertate credinţei creştine în întregul Imperiu Roman.

Acest act, de mare însemnătate, se numeşte Edictul de la Milan.

Mai târziu, fericitul Constantin şi-a mutat capitala împărăţiei de la Roma la Bizanţ. Aici, a zidit din nou această cetate, ca o roadă a credinţei sale în Hristos, şi a împodobit-o cu tot felul de biserici, ca pe o adevărată nouă Romă creştină, numită apoi Constantinopol, după numele său.

Sfântul împărat Constantin a arătat multă râvnă şi pentru unitatea credinţei creştine, aceasta văzându-se pe vremea ereziei lui Arie. Pentru că era tulburare mare în Biserică, împăratul Constantin a hotărât ţinerea Sinodului de la Niceea, în anul 325, la care el însuşi a luat parte. Aici, episcopii din toată lumea creştină au condamnat rătăcirea lui Arie şi au mărturisit dreapta credinţă, alcătuind prima parte din Crezul pe care îl rostim şi noi la fiecare Sfântă Liturghie.

Sfântul Constantin a dat şi legi inspirate din credinţa creştină, prin care apăra demnitatea persoanei umane şi a familiei. A fost ajutat şi de evlavia şi râvna mamei sale Elena, care, mergând la Ierusalim pentru descoperirea locurilor sfinte din Evanghelii, a aflat locul Golgotei, al Sfântului Mormânt şi lemnul cinstitei Cruci şi a zidit cu împărătească dărnicie biserica Sfântului Mormânt, biserica din Betleem, pe cea din Nazaret şi alte sfinte locaşuri.

Îndemnat de fericitul Teofil, episcopul Goţiei, care păstorea la nordul Dunării (Dacia) şi participase la Sinodul întâi de la Niceea, Sfântul Constantin a sprijinit creştinarea strămoşilor noştri, cerând goţilor cotropitori să nu împiedice răspândirea creştinismului. Totodată împăratul Constantin a recâştigat unele teritorii din sudul Munteniei, construind un pod la Sucidava (azi oraşul Corabia) şi ridicând acolo o cruce de piatră, ca semn al biruinţei credinţei celei noi asupra păgânismului.

Pentru toate aceste fapte de folos credinţei creştine, săvârşite de marele Constantin şi maica sa Elena, s-au învrednicit a fi numiţi „Sfinţi împăraţi întocmai cu Apostolii”.

Sfântul împărat Constantin a adormit în Domnul, la anul 337, cu zece ani după adormirea maicii sale, Sfânta Elena.

Era în luna octombrie, al treilea şi ultimul an al vieţii Sale publice. Domnul urcase la Ierusalim pentru sărbătoarea corturilor şi învăţa în templu (v. Ioan 7,14). Fariseii s-au înfuriat şi L-au înfruntat (v. Ioan 7, 8). Iisus, pentru a soluţiona „criza”, a plecat din templu (v. Ioan 8, 59). Ucenicii L-au urmat. Şi, în timp ce trecea, Iisus a văzut un orb din naştere (v. Ioan 9, 1).

Ucenicii, privindu-l pe acest orb ciudat şi având în minte preceptele iudaice, conform cărora copiii plătesc păcatele părinţilor, şi că fătul poate păcătui din pântecele maicii sale, L-au întrebat pe Hristos: Învăţătorule, cine a păcătuit: el sau părinţii lui, de s-a născut orb (Ioan 9, 2).

Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca întru el să se arate lucrurile lui Dumnezeu (Ioan 9,3).

Apoi a continuat cu vindecarea orbului, nu doar cu cuvântul, cum făcuse până atunci (v. Luca 18,41), ci cu fapta. Ce preţ are saliva? Nici unul! Însă aceasta e valabil doar pentru saliva noastră, nu şi pentru saliva lui Hristos, care era ca o agheasmă şi izvor al vieţii. Şi ţărâna are acelaşi preţ – de aceea şi călcăm pe ea. Însă atunci când Hristos ia această ţărână în mâinile Sale, devine agheasmă şi izvor al vieţii. Exemplu, Adam, înainte de a deveni om, era ţărână.

Dumnezeu a luat ţărâna, a suflat peste ea şi omul a devenit viu, cu raţiune şi cu simţire. Ţărână şi salivă erau „materialele” pe care Hristos le-a folosit ca să zidească ochii orbului din naştere (v. şi Marcu 7, 33). Aceasta ne aminteşte de zidirea omului (v. Facerea 2, 7). De acelaşi lucru şi-au amintit şi iudeii, mai ales fariseii. Astfel au primit mesajul că Hristos este chiar Ziditorul omului, deci Hristos este Dumnezeu, deoarece Dumnezeu l-a făcut pe om. Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci pentru ca întru el să se arate lucrurile lui Dumnezeu, a zis Hristos ucenicilor Săi (Ioan 9, 3).

Orbul s-a dus, s-a spălat la scăldătoarea Siloam şi a văzut lumina (v. Ioan 9, 7), şi a devenit un om nou. Ne aminteşte iarăşi de Adam: de cum şi-a deschis ochii, a văzut zidirea minunată a lui Dumnezeu; închipuiţi-vă ce uimire şi ce minunare l-au cuprins! Exact aceeaşi experienţă a avut-o şi orbul din naştere: de cum şi-a deschis ochii, a văzut pentru prima dată oameni, animale, păsări, copaci, stele, soare, cer şi celelalte. Şi cât trebuie să se fi minunat! Imaginaţi-vă ce uimire simte omul atunci când i se deschid ochii duhovniceşti şi vede lumea duhovnicească, neasemuit mai înaltă decât această lume simţită!

Sfântul Mucenic Vasilisc, originar din satul Humialon, din Eparhia Amasiei, a trăit în timpul împăratului Maximian (286-305) şi a fost nepotul Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron.

Vasilisc a fost închis împreună cu Eutropie şi Cleonic, ostaşi şi prieteni cu Sfântul Teodor Tiron.

Aceştia doi au pătimit moarte martirică pentru Hristos, însă Vasilisc a rămas în temniţă, după care a fost eliberat. Pentru că a început să predice Evanghelia lui Hristos, păgânii l-au prins din nou, la porunca guvernatorului Agripa. Când era dus spre Comane, în satul Dacnon, ostaşii au poposit la o femeie, Traiani. Pe Sfântul Vasilisc, aceştia l-au legat de un paltin uscat care, în chip minunat a înfrunzit. Ajunşi în Comane, Sfântul a fost dus înaintea guvernatorului, dar a refuzat să aducă jertfă idolilor. Pentru că s-a rugat, Dumnezeu a trimis foc din cer şi a ars templul şi statuia idolului Apolon. Plin de mânie, guvernatorul Agripa a poruncit să-i fie tăiat capul Sfântului Mucenic Vasilisc.

Tot în această zi, Biserica face pomenirea Sf. Mc. Marcel.

În 22 mai, Biserica face pomenirea Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al II-lea Ecumenic, întrunit la Constantinopol în anul 381. Au fost 150 de episcopi în capitala imperiului, la chemarea împăratului Teodosie cel Mare (379-395), pentru a restabili ordinea şi liniştea în Biserică. Tulburarea era provocată de o învăţătură anti-trinitară (macedonianismul) care nega dumnezeirea, egalitatea şi deofiinţimea Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul. Prin strădania acestor Sfinţi Părinţi Biserica a consolidat victoria Ortodoxiei, obţinută încă din anul 325, la Sinodul I Ecumenic de la Niceea.

Sfântul Mihail Mărturisitorul, Episcopul Sinadei, a trăit în timpul împăratului Leon Armeanul (813-820) și a patriarhului Tarasie al Constantinopolului.

Acesta l-a călugărit și l-a trimis, împreună cu un alt tânăr monah Teofilact, într-o mănăstire aproape de locul unde apele Mării Negre se unesc cu Marea Marmara, unde cei doi monahi s-au ostenit în rugăciune și ascultare. După un timp patriarhul i-a învrednicit cu cinstea arhieriei. Pe Teofilact l-a așezat mitropolit în Nicomidia (capitala Bitiniei), iar pe Mihail episcop în Sinada (oraș din Frigia).

După ce patriarhul Tarasie a murit, i-a urmat Nichifor. În timpul acestuia, împăratul Leon Armeanul a pornit din nou lupta împotriva sfintelor icoane. Episcopul Mihail a mărturisit plin de curaj înaintea împăratului învățăturile dreptei credințe. Pentru acest lucru a fost exilat împreună cu mitropolitul Teofilact al Nicomidiei și cu patriarhul Nichifor al Constantinopolului.

Mutat din loc în loc cu exilul, în cele din urmă a trecut cu pace la Domnul.

Sfânta Maria lui Cleopa a fost verișoara Maicii Domnului nostru Iisus Hristos, fiind legate printr-o prietenie sfântă. Maria lui Cleopa l-a urmat pe Mântuitorul Iisus Hristos cu credință și nu l-a părăsit nici în ceasul pătimirilor și răstignirii. Sfintele mironosițe, din care făcea parte și Maria lui Cleopa, au ajutat lui Iosif din Arimateea și lui Nicodim să coboare trupul Domnului de pe Cruce și să-l așeze în mormânt. Dragostea Mariei lui Cleopa față de Mântuitorul Iisus Hristos reiese și din faptul că în ziua îngropării o aflăm din nou la mormânt împreună cu Maria Magdalena (Matei 27, 61), iar în dimineața Sfintei Învieri s-a grăbit, împreună cu celelalte femei mironosițe, să ungă cu miresme trupul Domnului.

Pentru Odovania praznicului Învierii Domnului părinții Bisericii au rânduit ca, în ciclul liturgic anual, toate perioadele de sărbătoare să se desfășoare circular, începând cu ziua praznicului și încheindu-se cu Odovania. Dintre toate praznicele împărătești, Învierea Domnului este singurul a cărui Odovanie se face în săptămâna a VI-a de după sărbătoare, pentru toate celelalte fiind rânduite perioade mai scurte, de până la 8 zile. Liturghia de astăzi seamănă foarte mult cu aceea din prima zi de Paști. Pentru ultima dată în anul bisericesc în care ne aflăm, astăzi, s-a cântat „Hristos a înviat!”, la începutul Liturghiei și la finalul ei.

Așadar, ziua de astăzi marchează încheierea acestui mare praznic al Învierii Domnului.

Sfântul Cuvios Simeon s-a născut în Antiohia Siriei în anul 521. Încă de la şase ani, după ce tatăl său, Ioan, a murit în timpul unui cutremur, cu binecuvântarea mamei sale, Sfânta Marta (pomenită la 4 iulie), a mers în Seleucia, pustnicind în muntele Pilasa. Descoperind pe vârful muntelui o mănăstire al cărei egumen era stâlpnic, cu numele Ioan, a deprins de la el pravila vieţii de stâlpnic.

Şi, nădăjduind tânărul Simeon să urmeze părintelui său, se trudea în priveghere necontenită, în rugăciune stăruitoare şi în post neîntrerupt. Şi se arăta atât de blând încât şi fiarele cele sălbatice veneau la el, fără teamă, şi îl urmau, ca nişte mieluşei. Acolo a început a se deprinde cu viaţa călugărească cea grea şi cu răbdarea. Deseori, avea dumnezeieşti arătări, care-l îndemnau să facă faptele cele bune şi de cele rele să fugă. Pentru aceasta, Dumnezeu l-a învrednicit cu puterea tămăduirii bolilor. Fiindu-i tulburată liniştea, de vreme ce mult popor venea la el, a primit poruncă să meargă la Muntele Minunat, într-un loc înalt şi stâncos, unde a zidit o mănăstire cu ajutorul celor tămăduiţi, şi acolo vieţuia în linişte. Fiind sfinţit preot, în fiecare duminică, după Sfânta Liturghie, primea de la înger pâine cerească, din care gustând de trei ori, nu mai avea nevoie de nicio altă hrană pământească. La Muntele Minunat a continuat să ducă o viaţă aspră, urcându-se în vârful unui stâlp. Şi stătea în picioare, sau rezemat de îngrăditura ce şi-o făcuse în jurul său, sub cerul liber, şi iarna, şi vara. Şi a trăit în această luptă şi răbdare, peste firea omenească, vreme de 66 de ani, neputând să doarmă, ci doar aţipind puţin şi rugându-se fără odihnă. Pentru viaţa lui plină de sfinţenie, a fost cinstit de toţi creştinii ortodocşi. A trecut la cele veşnice, în vârstă de 71 de ani, în 24 mai 592. Sfântul Cuvios Simeon a alcătuit mai multe scrieri: scrisori şi cuvinte duhovniceşti, tropare şi rugăciuni, din care o parte s-au păstrat până astăzi. Mănăstirea sa, aflată nu departe de Antiohia (astăzi în Turcia), locuită mai ales de călugări georgieni, şi-a continuat existenţa, în ciuda deselor năvăliri ale păgânilor, până în veacul al XIII-lea.

Moaştele sale au fost aduse mai târziu în Imperiul bizantin, iar cinstitul său cap a ajuns în Moldova, fiind aşezat în Mănăstirea Neamţ de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare (1457-1504).

Pe când Mântuitorul se afla împreună cu Ucenicii, mai înainte de Pătimirile Sale, le-a făgăduit venirea Preasfântului Duh, zicând: Este de folos să Mă duc Eu;  că de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni (Ioan 16, 7). Şi iarăşi: Când va veni Acela, vă va învăţa pe voi tot adevărul (Ioan 16, 3). De aceea, după Învierea din morţi, arătându-Se lor timp de patruzeci de zile, nu necontenit, ci din când în când, gustând mâncare înaintea lor şi înfăţişându-le şi mai lămurit Învierea, în cea din urmă zi, făgăduindu-le multe despre cele privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu, le-a poruncit lor să nu se depărteze de Ierusalim, ci să rămână acolo, aşteptând venirea Preasfântului Duh. Deci le-a poruncit lor să rămână în Ierusalim, ca acolo să se întărească mai întâi propovăduirea Evangheliei, ca nu cumva depărtându-se în locuri străine să poată fi cu uşurinţă defăimaţi; şi pentru că trebuia să se pregătească acolo ca nişte ostaşi, cu armele Duhului, şi aşa să pornească la luptă, pentru propovăduirea Evangheliei. Iar când a sosit vremea Înălţării, împlinind cuvintele Prorocilor (cf. Zaharia 14, 4) Mântuitorul i-a dus cu Sine pe Muntele Măslinilor (numit în greceşte Eleon) şi le-a grăit lor despre propovăduirea Lui până la marginea lumii, precum şi despre viitoarea Lui Împărăţie, cea necuprinsă cu mintea, deoarece vedea că şi ei vor să-L întrebe despre cele ce trebuiau să facă. Şi de faţă fiind acolo şi Maica Sa, a trimis înaintea lor îngeri, ca să le arate înălţarea la cer. Şi, pe când ei priveau, un nor L-a ridicat din mijlocul lor, purtându-L în sus.

Şi astfel, înconjurat de îngerii trimişi înaintea Lui, care se întreceau unii pe alţii să ridice porţile cerurilor şi care erau uimiţi de roşeaţa de sânge a trupului şi a veşmintelor Lui (cf. Isaia 63, 1-6), S-a înălţat şi a şezut de-a dreapta Tatălui, și îndumnezeind vrajba cea de demult, am fost împăcaţi cu Dumnezeu. Iar nişte îngeri în chip de bărbaţi, au stat înaintea Apostolilor, zicând: Bărbaţi galileeni, de ce staţi în mirare, uitându-vă spre cer? Acest Iisus Dumnezeu, pe Care Îl vedeţi cu trup, aşa va veni iarăşi, cu trup adică, dar nu ca mai înainte, în sărăcie şi tăcere, ci înconjurat de îngeri, cu slavă mare, precum Îl vedeţi acum.

Atunci Apostolii, încetând de a mai privi, s-au întors de pe Muntele Măslinilor. Acest munte este foarte aproape de Ierusalim, cam la 2.400 de paşi, adică un drum de sâmbătă, întrucât Moise orânduise în Lege ca numai atâţia paşi să se facă sâmbăta; de altfel, chiar Cortul Mărturiei era departe de tabăra iudeilor, în pustie, numai cu atâţia paşi. De aceea li se îngăduia să meargă sâmbăta acolo, spre a se închina; dar o călătorie mai lungă nu le era îngăduită.

Apostolii, întorcându-se în Ierusalim, s-au urcat în foişorul cel de sus, în care se adunau ei împreună cu femeile mironosiţe şi cu Maica Domnului, stăruind în post şi rugăciune, aşteptând venirea Preasfântului Duh, potrivit făgăduinţei, care avea să se împlinească în ziua Cincizecimii.

Pomenirea eroilor români la praznicul Înălţării Domnului a fost hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1920 și consfinţită ulterior prin alte două hotărâri sinodale din anii 1999 şi 2001, când această zi a fost proclamată Sărbătoare Națională Bisericească.

Prin legea 379/2003 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război, cea de-a patruzecea zi de la Sfintele Paşti, sărbătoarea Înălţării Mântuitorului Iisus Hristos, a fost proclamată Ziua Eroilor, ca sărbătoare naţională a poporului român. La fiecare Sfântă Liturghie săvârșită în bisericile ortodoxe sunt pomeniţi eroii, ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori, pentru apărarea patriei şi a credinţei ortodoxe strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român.

Prin jertfa lor, eroii au contribuit la afirmarea demnităţii poporului român, exprimată în dobândirea independenței, apărarea libertăţii şi realizarea unităţii statului român.

Din acest motiv, Catedrala Națională din București este dedicată memoriei tuturor eroilor români, primul ei hram fiind Înălțarea Domnului – Ziua Eroilor, iar al doilea hram este Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României.

Sfântul Apostol Carp († 66) era originar din Troa și a fost unul din cei șaptezeci de apostoli, ucenic și slujitor al Sfântului Apostol Pavel. Acesta a scris despre el în epistola a II-a către Timotei (4:13). Marele apostol lăsase la el o manta, câteva cărți și niște pergamente pentru care îl roagă pe Timotei să i le aducă la Roma. Sfântul Apostol Carp a fost pus de Sfântul Pavel episcop în Veria (Turcia). Mulți elini și iudei din Veria au primit botezul prin propovăduirea și mâinile lui. În anul 66, cei rămași în păgânism și în legea mozaică s-au ridicat împotriva lui și l-au ucis. A fost îngropat în aceeași cetate. Carp a propovăduit și în insula Creta (Marea Mediterană). Acolo a primit în locuința sa pe Sfântul Dionisie Areopagitul. Acesta se încreștinase în urma cuvântării Sfântului Apostol Pavel, ținută în areopagul din Atena (Fapte XVII, 34).

Tot astăzi, Biserica face pomenirea Sfântului Apostol Alfeu, din cei șaptezeci de Apostoli și a Sfinților Mucenici Averchie și Elena.

Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul a trăit în secolele III-IV, fiind contemporan cu Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin. A primit mucenicia în vremea Marii Persecuții din vremea împăraților Dioclețian și Maximian, în anul 304, când a fost adus la judecată înaintea prefectului locului, pe nume Maxim. Prefectul Maxim a fost înștiințat că un soldat veteran, Iuliu, nu vroia să jertfească zeilor păgâni. Dregătorul a căutat mai întâi să-l convingă pe veteran să jertfească zeilor, promițându-i o leafă substanțială. Veteranul Iuliu a refuzat categoric să se lepede de credința sa în Hristos pentru bani. Sfântul i-a declarat dregătorului că era gata mai degrabă să moară pentru Hristos decât să asculte de legile păgâne care cereau aducerea de jertfe unor zei falși. Văzând curajul lui și credința lui neclintită, dregătorul a poruncit să i se taie capul.

Sfântul Iuliu Veteranul a primit astfel cununa muceniciei în 27 mai 304.

Sfântul Sfinţit Mucenic Eladie curăţindu-se pe sine de toată înşelăciunea şi făcându-se vas ales Sfântului Duh, a fost uns prin alegere dumnezeiască arhiereu şi i s-a încredinţat ocârmuirea Bisericii lui Hristos. Ca un bun păstor alunga pe oamenii cu chip de lup de la turma sa, şi ca un vrednic şi priceput chivernisitor, o chivernisea, păzind-o necălcată şi neviclenită de tot răul. Iar de vreme ce tiranii îl aduseră înaintea lor legat, atunci mai vârtos a strălucit şi a luminat cugetele credincioşilor.

Căci mergând cu osârdie la chinuri şi propovăduind pe faţă dreapta credinţă, a fost dat la multe munci, şi foarte rău fiind strujit la trup, i s-a arătat Hristos Dumnezeul nostru că-i vindecă toată chinuirea rănilor. Deci, umplându-se tiranii de mânie, au pus pe sfântul la mai grele chinuri şi muncindu-l şi mai cumplit, şi-a dat sufletul la Dumnezeu.

Sfântul Terapont a fost arhiereu al Sfintei Biserici a Sardelor. Prin învățătura sa, el a întors pe mulți păgâni la Hristos de la rătăcirea închinării de idoli, luminându-i cu Sfântul Botez. Apoi, fiind prins de Iulian stăpânitorul, l-a ferecat în obezi, l-a închis în temniță și l-a muncit multă vreme cu foamea și cu setea; apoi, scoțându-l, l-a chinuit cu multe munci. După acestea l-a adus legat în Sinaon, cetatea Frigiei, în Ankira, cetatea Galatiei și pretutindeni l-a muncit în multe feluri.

Apoi, ducându-l la un râu ce se numea Astalin, l-a întors gol cu fața la pământ și, legând patru pari înfipți în pământ, l-a bătut atât de mult, încât i-a căzut pielea de pe trup și de pe oase, iar pământul s-a adăpat cu sângele lui. Parii de care era legat, au înverzit, au scos ramuri și frunze și au crescut copaci mari; cu frunzele lor se tămăduiau toate neputințele și toate bolile omenești.

După aceasta, l-a adus în stăpânirea Traciei, la o cetate din Lidia, aproape de râul Ermia, care adapă Lidia, în episcopia Sataliei, cea din Mitropolia Sardiei. Acolo, după multe feluri de munci, a fost înjunghiat pentru Hristos și astfel a luat cununa cea nestricăcioasă.

Sfântul Ioan Rusul s-a născut pe la anul 1690, într-un sat din Rusia, fiind crescut în dreapta credinţă de către părinţii săi. La vârsta potrivită a fost luat în oaste şi a participat ca soldat la războiul pe care ţarul Petru cel Mare (1682-1725) l-a întreprins împotriva turcilor, în anul 1711.

Luat prizonier de tătari în luptele pentru dezrobirea Azovului, Sfântul Ioan a fost vândut unui ofiţer turc care era agă în Procopion, Asia Mică, aproape de Cezareea Capadociei. Întorcându-se în ţinutul său, aga l-a luat cu sine şi pe Ioan. Acesta, fiind împodobit cu înţelepciunea pe care o dăruieşte Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, răbda cu smerenie robia cu toate batjocurile din partea otomanilor, care-l numeau „ghiaur”, adică „necredincios”. El spunea stăpânului său: „Dacă mă laşi liber în credinţa mea, îţi voi împlini cu sârguinţă poruncile; dacă mă sileşti să-mi schimb credinţa, mai degrabă îţi predau capul decât credinţa. Creştin m-am născut şi creştin voi muri”.

Rânduit să îngrijească de vite, fericitul Ioan îşi întindea într-un colţ al staulului trupul obosit, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit a se face următor al smereniei lui Hristos, Cel ce a primit a se naşte într-o iesle săracă, lângă Betleem. Dumnezeu, văzând credinţa robului Său şi mărturisirea sa, a înmuiat inima împietrită a stăpânului său şi, cu timpul, acesta a început să-l îndrăgească, ajutând la aceasta şi smerenia şi blândeţea care-l împodobeau pe Ioan.

După puţini ani însă, pe care i-a trăit în post şi rugăciune, apropiindu-se sfârşitul vieţii sale pământeşti, fericitul s-a îmbolnăvit şi a cerut să fie culcat pe paie în staulul pe care îl sfinţise prin rugăciunile şi nevoinţele sale îndurate pentru numele şi dragostea lui Hristos. Cunoscând mai dinainte ceasul ieşirii din trup, a trimis să fie chemat preotul pentru a se împărtăşi cu preacuratul Trup şi cu scumpul Sânge al Mântuitorului. Preotul, temându-se, i-a adus Sfintele Taine ascunse într-un măr pe care îl scobise, şi astfel fericitul Ioan s-a putut împărtăşi, apoi îndată şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, la 27 mai, în anul 1730. Cu învoirea turcilor, preoţii şi creştinii din Procopion au luat trupul Sfântului, pregătindu-l de înmormântare. La îngroparea sa au venit nu numai creştinii ci şi mulţi musulmani şi armeni: cel până mai ieri rob a fost îngropat ca un stăpân.

Bătrânul preot care în fiecare sâmbătă îi asculta suferinţa şi torturile şi care îl împărtăşea cu Sfintele Taine, a văzut în vis pe Sfântul Ioan în noiembrie 1733. Acesta i-a spus că trupul său a rămas, cu harul lui Dumnezeu, neputrezit, aşa precum îl îngropaseră; şi i-a cerut să-l scoată din pământ şi să-l aibă ca binecuvântare veşnică de la Dumnezeu. După şovăielile preotului, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, o lumină cerească a strălucit deasupra mormântului, asemeni unui stâlp de foc. Creştinii au deschis mormântul şi – o, minune! – trupul Sfântului se găsea neputrezit şi înmiresmat ca şi astăzi. Cu mare bucurie sufletească şi evlavie l-au ridicat, au luat în braţele lor acest dar dumnezeiesc – sfintele moaşte, şi l-au dus în biserica Sfântului Gheorghe unde obişnuia să privegheze fericitul Ioan. În anul 1922, când Asia Mică a intrat sub stăpânirea Turciei, grecii din această regiune au fost nevoiţi să plece, luând cu ei sfintele moaşte, odoarele bisericii şi puţine lucruri personale. După multe peregrinări, moaştele Sfântului Ioan au ajuns pe insula Evia, în oraşul numit Noul Procopion. Aici s-a ridicat o nouă biserică, sfinţită în anul 1951 şi care adăposteşte astăzi racla cu sfintele moaşte ce izvorăsc, tuturor celor ce aleargă cu credinţă la ajutorul Sfântului, nesecat râu de tămăduiri şi alinări ale suferinţelor trupeşti şi sufleteşti.

Biserica Ortodoxă îi cinstește astăzi, în a VII-a duminică după Sfintele Paști, pe cei 318 Sfinți Părinți care au participat la primul Sinod Ecumenic. Acesta s-a desfășurat în anul 325, în orașul Niceea, şi a fost convocat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare.

Sinodul I Ecumenic, prima adunare a episcopilor din întreaga Biserică, a rămas în istorie ca un model privind adoptarea deciziilor majore care privesc dreapta credință și unitatea Bisericii.

La acest Sinod au fost combătute ereziile vremii, printre care și învățătură greșită a lui Arie care se raporta cu o înțelegere pur omenească la Taina Întrupării Mântuitorului, știrbindu-I Acestuia calitatea dumnezeirii Sale. De asemenea, la acest Sinod au fost formulate primele articole ale Simbolului de Credință. Printre cei prezenți s-au numărat Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, Sfântul Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei, Sfântul Atanasie, dar și ierarhi de pe teritoriul de astăzi al țării noastre. Astfel, toți Părinții adunându-se și fiind chemat și împăratul, el a luat loc nu pe tron împărătesc, ci pe un scaun mai prejos de vrednicia lui. Și grăind ei despre cele ale lui Arie, l-au supus anatemei atât pe el, cât și pe toți cei ce gândeau la fel cu el. Iar Cuvântul lui Dumnezeu a fost mărturisit de Sfinții Părinți ca fiind de aceeași ființă și de aceeași cinstire și împreună fără de început cu Tatăl. Aceștia au alcătuit și Simbolul Credinței, ducându-l până la articolul: „Cred și întru Duhul Sfânt…”; căci partea următoare va fi plinită de Sinodul al doilea ecumenic. Un rol important în cadrul Sinodului de la Niceea l-a avut Sfântul Spiridon. Fără a se folosi de un limbaj sofisticat, a demonstrat celor prezenți cum Dumnezeu este unul în ființă, dar întreit în persoane. A luat o cărămidă în mâna stângă și le-a spus că deși este un singur obiect, ea este alcătuită din trei elemente: pământ, apă și foc. Apoi cu mâna dreaptă a făcut semnul crucii. După aceasta, strângând cărămida, în partea de sus a cărămizii s-a aprins foc, apa a început să curgă din partea de jos, iar lutul a rămas în mâinile lui. Această minune l-a convins pe un filozof, adept al învățăturii lui Arie, să devină ortodox. Un rol crucial în formularea învățăturii de credință l-a avut Sfântul Atanasie care nu ocupa o poziție ierarhică importantă atunci când a participat la Sinodul I Ecumenic. Era un simplu diacon în vârstă de aproximativ 30 de ani care își însoțea episcopul, în persoana Sfântului Alexandru al Alexandriei. Lui i se datorează în cea mai mare măsură includerea termenului ‘consubstanțial’, sau ‘de o ființă’, în cadrul mărturisirii finale de credință a Sinodului. Tot acel întâi Sinod a întărit pe lângă acestea și sărbătorirea Paștilor, arătând cum și când trebuie să-l săvârșim și că nu trebuie să-l sărbătorim odată cu iudeii, cum era obiceiul mai-nainte. Ei au întocmit și douăzeci de canoane pentru întărirea Bisericii.

Iar Marele și întocmai cu Apostolii Împărat Constantin a întărit la sfârșit Sfântul Simbol al Credinței cu semnătura lui, făcută cu cerneală roșie.

Sf. Ier. Eutihie a fost lucrător împreună cu Sfinții Apostoli și a suferit mucenicie pentru Hristos în cetatea Melitinei, în secolul I.

Cuviosul părinte Nichita iubea din tinereţe pe Hristos. S-a lepădat de lume şi de toate cele din ea şi, plăcând lui Dumnezeu prin viaţa îmbunătăţită, a ajuns în scaunul arhieresc al Calcedonului.

A păstorit creștinii din Calcedon între anii 726 și 775, dovedindu-se un bun păstor și plin de osârdie în sporirea dreptei credințe. Din agoniseala muncii sale a miluit pe cei săraci, a hrănit pe cei flămânzi, a îmbrăcat pe cei goi și a primit pe cei străini. S-a arătat apărător văduvelor, tată orfanilor și celor nenorociți mângâietor, atât prin cuvânt, cât și prin faptă. A fost un aprig apărător al credinței statornicite de Sfinții Părinți, mărturisind pretutindeni că icoanele sunt vrednice de cinstire, fiind trimis chiar și în exil.

După multe suferințe și chinuri, Sfântul Ierarh Nichita Mărturisitorul s-a retras într-o mănăstire din Palestina, unde s-a mutat în pace la Domnul.