SINAXAR

Sfântul Mare Mucenic Ioan s-a născut în slăvita şi marea cetate Trapezunt, de lângă Marea Neagră. El călătorea prin multe cetăţi şi făcea negoţ. Pe când călătorea cu o corabie, văzându-l diavolul rugându-se lui Dumnezeu şi postind, miluind şi mângâind pe cei ce pătimeau de boli pe corabie, şi pizmuindu-l, a ridicat asupra lui pe stăpânul corabiei, numit Reiz, un italian din Biserica latină, foarte nemilostiv şi fără de omenie. A început Sfântul Ioan, mergând pe mare, a-i arăta adevărul Ortodoxiei şi l-a lăsat ruşinat, biruindu-l în cuvânt. Apoi au ajuns la Cetatea Albă, care era atunci stăpânită de tătarii nogai. Intrând în cetate, acel rău-credincios corăbier, purtat de invidie, a adus pâră mincinoasă înaintea păgânului dregător al cetăţii, împotriva Sfântului, zicând: „Este, o, dregătorule, un bărbat care a venit aici cu mine şi vrea să se lepede de părinteasca lui predanie şi să se înstrăineze de credinţa creştinească, şi de credinţa voastră a se apropia şi părtaş predaniilor voastre vrea să fie. Pentru care, cu multe jurăminte, s-a făgăduit mie, mergând pe mare. Pentru aceasta, să faci în grabă cele de trebuinţă pentru el, ca să primeşti mare laudă, fiindcă este de rang slăvit, printre cei dintâi din cetatea Trapezunt.” Acestea auzindu-le, dregătorul a stat cu bucurie la judecată, poruncind să cheme pe Sfântul, cu cinste. Şi dacă a stat el înaintea dregătorului, acesta a zis către el: „Am auzit despre tine că vrei să te apropii de credinţa noastră. Deci huleşte şi blestemă, cu glas mare, credinţa creştinească înaintea poporului, că pentru aceasta s-a adunat aici, cu femeile şi copiii lor, ca şi alţii să înveţe. Proslăveşte pe luminatul soare şi dă cinste luceafărului ce răsare înaintea lui şi să le aduci jertfe, pentru care lucru, mare cinste şi dregătorie vei primi de la împărat”. Ioan, cel viteaz cu duhul, a răspuns dregătorului: „Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Hristos al meu, Cel ce este Ziditorul soarelui pe care tu îl cinsteşti ca pe Dumnezeu, cinstea lui Dumnezeu aducând-o făpturii. Deci lasă tu, rogu-te, dregătorule, înşelăciunea necredinţei sufletului tău şi primeşte haina dumnezeiescului Botez, care străluceşte mai mult decât soarele, şi crede în Domnul nostru Iisus Hristos. Că soarele este făcut a patra zi; cum, dar, crezi în făptură?” Aceste cuvinte auzindu-le, dregătorul s-a aprins de mânie şi a poruncit să-l întindă pe Mucenic la pământ şi să-l bată cu toiege ghimpoase, fără milă. Venind seara, a poruncit să-l lege pe Sfânt cu două lanţuri şi să-l arunce în temniţă, până dimineaţa. Iar dimineaţa, a doua zi, a şezut judecătorul acela în scaunul de judecată, poruncind să-l aducă pe Mucenic. Stând înaintea lui Sfântul, cu faţa luminată şi cu sufletul vesel, s-a minunat dregătorul de strălucirea feţei lui şi a început, cu multă măgulire, a-l ademeni pe Mucenic, dar Sfântul, rămânând neclintit, a răspuns chinuitorului: „Sunt creştin”. Atunci păgânul, ca o fiară răcnind, a poruncit îndată să-l întindă pe Mucenic la pământ şi mai cumplit să-l bată. După aceasta, a poruncit să-l lege pe Mucenic de coada unui cal neînvăţat şi sălbatic şi unul din ostaşi să încalece pe el şi pe uliţele cetăţii să alerge cât va putea calul. Şi aceasta făcându-se, a fost târât Sfântul prin toată cetatea. Iar un iudeu răucredincios, batjocorind pe Mucenic, a luat o sabie şi, ajungând pe Sfânt, îndată i-a tăiat capul. Aşa a fost despărţit capul de trup, lăsându-se să zacă în locul acela trupul Sfântului, neluat în seamă, împreună cu capul. Mucenicia Sfântului s-a petrecut în ziua de 2 iunie 1330. Nimeni din creştini nu îndrăznea a se atinge de moaştele Mucenicului. În noaptea aceea multe făclii s-au văzut luminând lângă moaştele Sfântului Mucenic, iar trei bărbaţi luminaţi cântau cântări negrăite, cădindu-l, şi un stâlp de foc se vedea deasupra trupului Sfântului. Atunci dregătorul, aflând de această minune şi temându-se mult, a poruncit creştinilor să îngroape trupul Sfântului, iar ei, luându-l, l-au îngropat într-un loc cinstit. După aceasta, acel corăbier răucredincios, cel care dăduse pe Sfânt la chinuri, a voit să-i fure trupul şi în patria lui să-l ducă, gândind să scoată câştig de pe urma moaştelor lui muceniceşti. Într-una din nopţi, venind cu ai săi şi săpând, voia să ia moaştele. Însă în aceeaşi noapte, s-a arătat în vis Mucenicul Ioan preotului acelei biserici, zicându-i: „Deşteaptă-te degrab şi aleargă la biserică, pentru că iată, vor să-mi fure trupul.” Îndată preotul a alergat la locul acela şi a aflat mormântul săpat şi trupul Sfântului gata să fie luat. Şi chemând poporul cel dreptcredincios, preotul a spus cele ce se făcuseră şi toţi au slăvit pe Dumnezeu, Cel minunat întru Sfinţii Săi. După aceasta, a pus cinstitele moaşte ale Sfântului în Sfântul Altar, aproape de Sfânta Masă, şi au rămas acolo mai mult de 80 de ani. Şi neîncetat se vedeau, ziua şi noaptea, fel de fel de arătări cereşti deasupra trupului Mucenicului. A venit aceasta la auzul binecredinciosului şi de Hristos iubitorului domnitor Alexandru cel Bun, cel ce stăpânea atunci toată Moldova până la Marea Neagră (1400-1432). Acesta fiind iubitor de Sfinţi, la sfatul mitropolitului Iosif, cel ce păstorea atunci Biserica Moldovei, îndată a trimis boieri cu destulă oaste, la Cetatea Albă. Iar ei, cu grăbire şi cu mare cinste, au adus moaştele Mucenicului. Şi primindu-le cu multă evlavie şi cinste împreună cu toţi boierii, cu mitropolitul şi cu tot clerul şi poporul, le-au aşezat în biserica Mirăuţi din Suceava, cetatea de scaun a Moldovei, în anul 1415, iar în anul 1589 moaştele au fost mutate în biserica Sfântul Gheorghe, noua catedrală mitropolitană. În anul 1686, din pricina deselor năvăliri ale tătarilor, sfintele moaşte au fost duse în Polonia, de Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei. Iar revenirea acestor sfinte moaşte de la Jolkiev, din Polonia, s-a făcut abia în anul 1783 prin grija episcopului de Rădăuţi, Dositei. Readucerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou la Suceava se sărbătoreşte în fiecare an la 24 iunie.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă sărbătorește şi pe Sf. Ier. Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Ierusalimului, care a combătut erezia iconoclastă.

Sfântul Mucenic Luchilian a fost mult timp preot păgân la templul din Nicomidia (Asia Mică). Înțelegând că învățătura păgână, în slujba căreia se afla, este greșită, a primit sfântul botez, darul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Prin învățătura sa, Luchilian a adus și pe alți păgâni pe calea credinței creștine. Pentru aceste fapte, el a fost descoperit de către păgâni și dus înaintea judecătorului și conducătorului Nicomidiei, Silvian, în timpul persecuției creștinilor poruncite de împăratul Aurelian (270-275). Pentru că a refuzat propunerile lui Silvian de a se întoarce la păgânism, Luchilian a fost supus la numeroase suplicii, după care l-au întemnițat. Aici a mai cunoscut încă patru tineri întemnițați: Ipatie, Pavel, Dionisie și Claudie, pe care i-a întărit în dreapta credință și în suportarea chinurilor. După câteva zile au fost aruncați într-un cuptor înroșit, însă Bunul Dumnezeu a revărsat peste ei mila Sa și au ieșit nevătămați din cuptor. Văzând această minune, Silvian i-a trimis în orașul Vizantia. Aici, Claudie, Ipatie, Pavel și Dionisie au primit moarte martirică prin sabie, iar Sfântul Luchilian a fost spânzurat pe cruce.

O fecioară din Nicomidia, pe nume Paula, a luat și a îngropat cu cinste trupurile lor. Aceasta rămăsese orfană de ambii părinți. Toată averea pe care o moștenise a folosit-o pentru a-i ajuta pe cei întemnițați cu hrană, haine și medicamente. După îngroparea mucenicilor, Paula s-a întors în Vizantia pentru a propovădui învățătura creștină și pentru a ajuta pe cei nevoiași, însă, fiind prinsă de păgâni și dusă la judecată, a fost chinuită, primind în cele din urmă moarte martirică.

Pomenirea Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel se face, încă din vechime, în ziua de 4 iunie a fiecărui an bisericesc. Ei sunt cuprinşi în numărul celor 36 de Mucenici care au pătimit pentru Hristos pe pământul românesc, în străvechea cetate Noviodunum (Isaccea), din Dobrogea, pe la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul celui de al IV-lea. După moartea lor de mucenici pentru Hristos, trupurile au fost aşezate cu multă evlavie de către creştini într-o criptă, numită „martirion”, din actuala localitate Niculiţel – Tulcea. Acolo se aflau şi alte moaşte de martiri, din timpul unor persecuţii mai vechi. Deasupra criptei, bunii creştini ai primelor secole au zidit apoi o biserică din piatră, încăpătoare, în care preoţii săvârşeau sfintele slujbe şi învăţau poporul. Dar biserica a fost pustiită de năvălitorii barbari, iar lăcaşul Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip, a rămas învăluit în uitare, sub pardoseala altarului acoperită de ruine, multe veacuri. Cu voia lui Dumnezeu, moaştele lor sfinte au fost descoperite în vara anului 1971, aceasta făcându-se în urma unor ploi abundente, apa scoţând la iveală cupola de piatră a criptei, tăinuită până atunci, aflată sub ruinele vechii biserici creştine. În interiorul criptei se aflau moaştele celor patru Mucenici, sub înscrisurile: „Aici şi acolo sângele Martirilor”, şi a doua: „Martirii lui Hristos: Zotticos, Atalos, Camasis, Filippos”. Tot acolo, în partea de jos a criptei, s-au descoperit, în două vase de ceramică, rămăşiţe de oseminte, amestecate cu ţărână, ale altor doi Mucenici, fără a li se cunoaşte numele. Sfintele moaşte se găsesc acum la Mănăstirea Cocoş, din judeţul Tulcea.

Sfântul Mitrofan, arhiepiscopul Constantinopolului, a fost de neam împărătesc, urmaş al împăratului roman Probus (276-282) şi dintre oamenii de frunte ai Romei, trăitor pe vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare (306-337). Deci, cunoscând Mitrofan învăţătura Sfintelor Scripturi, a părăsit casa părintească şi mergând la Bizanţ s-a alăturat Episcopului Tit, care păstorea pe atunci Biserica creştinilor din acele părţi. A fost hirotonit preot în Biserica Bizanţului şi după o vreme a urcat pe scaunul de arhipăstor al Constantinopolului. În anul 325, când a avut loc întâiul Sinod Ecumenic de la Niceea, Sfântul Mitrofan era bătrân, de aceea l-a trimis la sinod pe preotul Alexandru, care a şi fost apoi urmaşul său în scaun. A adormit în Domnul la vârsta de 117 ani.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă sărbătorește şi pe cele două surori ale Dreptului Lazăr, Maria și Marta, care l-au însoțit, fiind pururea cu dânsul. Nu se știe în ce loc au trecut la veșnicie cele două surori.

Sfântul Dorotei a fost episcop al cetăţii Tirului, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, păgânul împărat al Romei, iar pentru prigoana cea cumplită care era atunci împotriva creştinilor, el şi-a lăsat scaunul şi s-a ascuns prin locuri neştiute. După aceea, împărăţind marele Constantin şi Biserica lui Hristos luând alinare, Sfântul Dorotei s-a întors iarăşi în Tir la scaunul său şi păstorea bine turma oilor celor cuvântătoare, aducând pe mulţi de la rătăcirea închinării de idoli la Dumnezeu. El a trăit până pe vremea lui Iulian Paravatul, care, luând împărăţia, la început nu duşmănea pe faţă Biserica lui Hristos, ci în ascuns, poruncind boierilor săi celor de un gând cu el, care stăpâneau ţările, să muncească şi să ucidă pe creştini. Iar Sfântul Dorotei, văzând muncirea cea mare care se făcea credincioşilor, şi-a lăsat iarăşi scaunul Bisericii Tirului, fugind de mâinile muncitorilor; pentru că Domnul a poruncit să nu ne lăsăm în primejdii ce vin la arătare de la prigonitori, ci să fugim de ele, după cum zice: Când vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă… Deci, ieşind de la Tir, a mers în Tracia; dar nici acolo n-a scăpat de slujitorii de idoli, chemându-l Dumnezeu la cununa mucenicească. Şi a fost prins de boierii lui Iulian în cetatea Diopolin, unde, suferind multe bătăi şi răbdând felurite pătimiri, şi-a dat în munci fericitul său suflet în mâinile lui Hristos Dumnezeu, fiind foarte bătrân; căci avea de la naşterea sa o sută şi şapte ani. Şi a lăsat după sine felurite scrieri folositoare Bisericii, în limba greacă şi latină, pentru că era bine iscusit în amândouă limbile acestea, fiind bărbat desăvârşit în înţelepciunea cea duhovnicească şi în cea dinafară. El a scris vieţile proroceşti şi apostoleşti şi alte cuvinte folositoare şi tâlcuiri, iar acum, fiind el însuşi scris în cartea vieţii, se sălăşluieşte cu acei sfinţi, ale căror vieţi le-a scris.

Sfântul Cuvios Ilarion cel Nou, originar din Cappadocia, a intrat în monahism la vârsta de 20 de ani, în Mănăstirea lui Dalmat. Timp de zece ani s-a îngrijit de grădina mănăstirii în ascultare, smerenie şi linişte, fiind învrednicit de Dumnezeu cu darul facerii de minuni. După câţiva ani, când a murit egumenul, Ilarion a plecat la Mănăstirea Cataron, de unde a fost chemat şi numit egumen al Mănăstirii Dalmaţilor. A fost ucenic al Sfântului Grigorie Decapolitul și a suferit din cauza împăratului iconoclast Leon Armeanul (813-820), care l-a supus la chinuri şi l-a închis în mai multe mănăstiri. Eliberat de împăratul Mihail Travlu (820-829), a suferit din nou în timpul fiului acestuia, Teofil (829-842), fiind trimis în exil în insula Afusia. A revenit în mănăstirea sa abia după anul 843, unde a vieţuit până la plecarea sa la Domnul, la vârsta de 70 de ani.

Marele între părinți Visarion s-a născut și a crescut în Egipt. Din tinerețe a iubit pe Hristos și a răsărit în inima lui lumina darului lui Dumnezeu. Și s-a păzit curat de toată întinăciunea păcatului, nepătându-și haina cea duhovnicească, pe care a luat-o de la Sfântul Botez. Și cercetând sfintele locuri de la Ierusalim, a văzut pe Cuviosul Gherasim, care-și petrecea viața în pustiul Iordanului, și căruia îi slujea un leu. Asemenea văzând și pe mulți alți părinți care viețuiau acolo prin felurite locuri și care străluceau în fapte bune și, vorbind cu dânșii, a câștigat mult folos sufletului său. Iar după ce s-a întors la locul de unde a plecat, și-a dobândit ca părinte duhovnicesc pe Cuviosul Isidor Pelusiotul. Și împărțindu-și săracilor și mănăstirilor averea rămasă de la părinți, s-a lepădat de lume și s-a făcut monah. Și s-a asemănat lui Moise, că precum Moise a prefăcut de demult în pustie apele cele amare întru dulceață cu lemnul arătat de Dumnezeu, ca să adape pe Israel cel însetat, tot astfel și Cuviosul Visarion a îndulcit amărăciunea apei de mare, prin rugăciune și prin însemnarea sfintei cruci, ca să adape pe ucenicul lui cel slăbit de sete. Cuviosul Visarion s-a asemănat și lui Isus al lui Navi, căci precum acela biruind oarecând pe amorei, a oprit soarele în calea sa, tot așa a făcut și acesta, căci mergând el cu ucenicul la alt stareț, se apropia soarele spre apus și calea era încă depărtată; deci Sfântul Visarion s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Rogu-mă Ție, Doamne, poruncește ca să stea soarele până ce voi merge la robul tău”. Și așa s-a făcut, că n-a apus soarele până ce a sosit cuviosul la acel stareț. Cuviosul a fost asemenea și cu Sfântul Proroc Ilie, pentru că în vreme de secetă, ploaie îndestulată a pogorât din cer pe pământ, și aceasta nu s-a făcut o dată sau de două ori, ci de mai multe ori. El se asemăna încă și cu prorocul Elisei, căci precum acela a trecut apele Iordanului, despărțindu-le cu cojocul lui Ilie, tot așa și acesta, cu rugăciunile sale, a întărit firea apelor sub picioarele sale și umbla pe deasupra apelor ca pe uscat. Odată, un frate din schit a căzut într-o greșeală și preotul îi poruncea lui să iasă afară din biserică, ca unul ce nu era vrednic să fie împreună cu frații în soborul bisericesc. Iar Cuviosul Visarion, sculându-se, a ieșit și el împreună cu cel ce greșise, zicând: „Și eu am greșit!”. Într-acest fel a fost smerenia acestui sfânt părinte.

Sfântul Sfințit Mucenic Teodot († 303) a trăit la sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea. El a fost episcop al Bisericii din cetatea Ancira Galatei. În timpul persecuției împăratului Dioclețian (284-305), episcopul a fost pârât că a îngropat trupurile unor martire și a fost condamnat la moarte. Creștinii au luat trupul martirului și l-au îngropat. Aflând despre acest lucru, prefectul a ordonat soldaților să-i aresteze pe toți creștinii și să-i tortureze. Viața lui este arătată în 18 mai când au pătimit cele șapte fecioare ale căror moaște le-a îngropat. Sfântul Sfințit Mucenic Teodot este însă amintit și la 7 iunie pentru că în această zi a primit cununa muceniciei pentru Mântuitorul Iisus Hristos.

Sf. Muceniță Zenaida (Zenais) din Cezareea Palestinei s-a născut în 284, s-a învrednicit de facerea de minuni și a primit moarte martirică.

Sfinţii Mucenici Nicandru şi Marcian au fost ostaşi în armata romană de la Dunăre şi îşi îndeplineau slujirea ostăşească în cetatea Durostorum, astăzi Silistra, pe vremea împăratului Diocleţian (284-305). În anul 298, cezarul Maximian Galeriu a îndepărtat din armată pe ostaşii creştini, arestându-i şi persecutându-i până la moarte. Când a venit Maximian Galeriu în cetăţile de la Dunăre, Sfinţii ostaşi Nicandru şi Marcian au mărturisit împreună cu alţi trei ostaşi, Pasicrat, Valention, Isihie şi cu veteranul Iuliu că sunt creştini, fiind aruncaţi în închisoare din porunca împăratului. Au fost cercetaţi, îndemnaţi şi apoi siliţi să se lepede de Hristos. Dar ei, nevrând să se lepede de Mântuitorul, au fost bătuţi şi chinuiţi în felurite chipuri. Au rămas statornici în credinţa Domnului nostru Iisus Hristos, iar împăratul Maximian Galeriu, văzând că nu-i poate îndupleca să se închine zeilor, a poruncit să li se taie capetele Sfinţilor Nicandru şi Marcian în 8 iunie, primind astfel de la Hristos cununa muceniciei.

Sfântul Mare Mucenic Teodor a pătimit pentru Hristos de la păgânul împărat Lichinie, în cetatea Eracliei, unde era voievod. Vremea sfârşitului său a fost în opt zile ale lunii februarie, iar în această lună şi zi se cinsteşte aducerea cinstitelor lui moaşte din cetatea Eracliei în Evhaita, patria lui. Pentru că aşa i-a zis el lui Uar, slugii sale, care a privit la pătimirea sa şi a scris-o pe aceea: „Trupul meu să-l pui în Evhaita, în stăpânirea strămoşilor mei”. Acest sfânt și pătimirea lui cea scrisă pe larg este pusă în ziua de opt februarie. Iar noi să pomenim aici o minune care s-a făcut de icoana lui şi pentru care Sfântul Anastasie Sinaitul şi Sfântul Ioan Damaschin ne încredinţează. Acea minune a fost astfel: departe de cetatea Damascului, ca la patru mii de paşi, era un loc care se numea Carsat, unde era biserica Sfântului Mare Mucenic Teodor Stratilat. Şi când au luat saracinii locul acela în stăpânirea lor şi au început a locui acolo, mulţi dintre dânşii au intrat în biserica mucenicului şi au întinat-o cu toate necurăţiile, pentru că au băgat în ea dobitoacele lor, femeile şi copiii şi făceau acolo multe păcate trupeşti spurcate şi urâte. Şi acolo, pe un perete, era pictat chipul Sfântului Mare Mucenic Teodor, iar într-o zi oarecare, şezând mulţi saracini şi vorbind în biserica aceea, unul dintre dânşii a luat un arc şi o săgeată şi, încordând arcul, a săgetat în acel chip şi a nimerit cu săgeata în umărul drept al sfântului şi îndată a curs sânge din icoană, ca dintr-un om viu. Şi văzând saracinii această minune, s-au mirat, însă n-au ieşit din biserică, ci locuiau în ea şi îşi săvârşeau necurăţiile după obiceiul lor cel spurcat. Şi erau cei ce locuiau acolo douăzeci de saracini, fiecare având femeile şi copiii lor, şi în puţine zile toţi au pierit cu moarte amară, fiind loviţi fără de veste. Iar cei ce locuiau afară din biserică, toţi au rămas sănătoşi în acea vreme. Şi spune Cuviosul Anastasie Sinaitul despre acea icoană, că a văzut-o el însuşi şi era pe ea semnul sângelui ce cursese din rană. Această minune a fost spre înfricoşarea saracinilor necredincioşi, iar nouă credincioşilor spre învăţătură, ca să ştim că suntem datori a cinsti sfintele icoane, căci prin ele se fac minuni şi lucrează minunat darul Dumnezeului nostru.

Biserica Ortodoxă cinstește în fiecare an în data de 9 iunie pe Sfântul Chiril al Alexandriei. Născut în anul 370, în Alexandria Egiptului, provenea dintr-o familie cu bune calități educaționale, fapt ce va influența considerabil râvna sa. Sfântul Chiril a beneficiat și de ajutorul duhovnicesc-moral al unchiului său, patriarhul Teofil al Alexandriei. Alături de acesta a participat la Sinodul din anul 403, cunoscut sub numele de ,,Sinodul de la Stejar”, acolo unde Sfântul Ioan Gură de Aur a fost depus din treapta ierarhică din motive politice. După un timp, în anul 412, a devenit patriarh al Alexandriei. Lucrurile s-au precipitat în anul 428 când Nestorie, patriarhul Constantinopolului, a răspândit erezia că în Mântuitorul Iisus Hristos sunt două persoane distincte (una umană și cealaltă divină), având concluzia că Maica Domnului nu poate fi numită Născătoare de Dumnezeu (Teotokos), ci cel mult Născătoare de om. A avut loc o corespondență între cei doi ierarhi, care s-a încheiat însă fără efect. Ca umare a răspândirii ereziei nestoriene, a avut loc un sinod local la Roma, unde a fost condamnată învățătura lui Nestorie și aprobată cea a Sfântului Chiril. În anul 431 a avut loc la Efes Sinodul al III-lea Sinod Ecumenic, care, sub conducerea Sfântului Chiril, a confirmat credința ortodoxă proclamându-se termenul de Teotokos – cuvânt ce susține Preacinstirea Maicii Domnului. Prin aceast termen se arată că Cel ce S-a născut din ea este Fiul lui Dumnezeu ca om, nu un om deosebit de Fiul lui Dumnezeu. Deranjat de decizia acestui sinod și de faptul că nu a participat la lucrările lui, patriarhul Ioan al Antiohiei (429-441) a convocat un sinod local în care a fost excomunicat Patriarhul Chiril. Împăratul Teodosie al II-lea (408-450) a luat o măsură debusolantă hotărând depunerea din treaptă atât a lui Chiril, cât și a lui Nestorie. În anul 433 însă, cumpănind mai bine situația, Ioan al Antiohiei a acceptat doar condamnarea lui Nestorie. În anul 444 Sfântul Chiril s-a mutat la viața veșnică alături de Dumnezeu, pe care a încercat să Îl facă cunoscut tuturor oamenilor. Lucrările de bază ale Sfântului se regăsesc în marea lor parte în nu mai puțin de 10 volume din Patrologia Greacă. În limba română, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, prin aportul și traducerea consistentă a părintelui profesor Dumitru Stăniloae, textele Sfântului Chiril au ajuns cunoscute și la noi.

Sfinții Mucenici Alexandru și Antonina (303-305) erau originari din satul Cordam. În timpul persecuției pornite de împăratul Dioclețian, Sfânta Antonina a fost prinsă și adusă spre judecată în fața prefectului Festus. Cu toate că a fost supusă supliciilor, sfânta a refuzat să se lepede de credința dreaptă și să jertfească idolilor, drept urmare a fost trimisă la o casă de desfrâu. Sfântul Alexandru, militar în armata împăratului Dioclețian, a mers la casa de desfrâu și i-a dat Sfintei Antonina hainele sale. Astfel, îmbrăcată în haine militare a reușit să fugă din aceea casă. Pentru această faptă, Sfântul Alexandru a fost pedepsit și supus la numeroase chinuri. Auzind Sfânta Antonina de suferințele la care este supus Sfântul Alexandru, a venit la prefectul Festus și l-a înfruntat cu mult curaj. În cele din urmă, cei doi sfinți au suferit moarte martirică prin foc.

Sfântul Timotei a fost chiriarh în orașul Prusia (azi Brussa, Turcia). Pentru activitatea sa pastorală și misionară deosebită Dumnezeu l-a învrednicit, încă din viață, cu darul facerii de minuni. Urcat pe tron în anul 361, împăratul Iulian Apostatul (361 – 363) a declanșat o puternică persecuție împotriva creștinilor, supunând supliciilor pe cei care nu aduceau jertfă idolilor. În această perioadă Sfântul Timotei a apărat dreapta credință și a refuzat să se supună poruncii împăratului, fapt pentru care a fost întemnițat. La scurt timp, pentru că era vizitat de creștini pe care îi întărea în credință, a fost decapitat din porunca împăratului Iulian Apostatul, suferind astfel moarte martirică.

Sfântul Apostol Bartolomeu a fost unul din cei doisprezece apostoli. Este pomenit în Evangheliile sinoptice și în Faptele Apostolilor, iar prăznuirea lui se face la data de 11 iunie (împreună cu Sfântul Apostol Barnaba) și în 25 august (mutarea moaștelor sale). După Pogorârea Duhului Sfânt, Bartolomeu a propovăduit în Asia împreună cu Apostolul Filip, cu sora lui Filip, Mariana și cu Apostolul Ioan. În Hierapolis, împreună cu Apostolul Filip, a fost crucificat cu capul în jos pentru că a omorât un șarpe uriaș pe care oamenii îl adorau și pentru că a vindecat mulți bolnavi prin rugăciunile sale. Sfântul Bartolomeu a fost dat jos de pe cruce în timpul unui mare cutremur pentru că oamenii au crezut că Dumnezeu îi judecă, însă Sfântul Filip murise deja. A mers apoi în India, a tradus Evanghelia după Matei și a vindecat-o pe fiica regelui Armeniei, fapt pentru care a suferit moarte martirică din cauza invidiei fratelui regelui. Creștinii i-au îngropat trupul, însă datorită minunilor care se întâmplau lângă sfintele moaște, păgânii au aruncat sicriul său în mare. Sicriul a ajuns în insula Lipara unde Episcopul Agaton – care-l cunoscuse într-o vedenie în somn – l-a înmormântat într-o biserică. Ulterior, moaștele sale au fost transferate la Roma.

Sfântul Apostol Barnaba a fost unul din cei șaptezeci de ucenici și însoțitorul Sfântului Apostol Pavel în unele din călătoriile sale misionare. Este pomenit în mai multe rânduri în Faptele Apostolilor și în două din epistolele Sfântului Apostol Pavel - Galateni și II Corinteni. Barnaba s-a născut într-o familie bogată din tribul lui Levi. Cel care avea să devină mai târziu unul din cei șaptezeci de ucenici ai Domnului a studiat cu Saul (mai târziu Sfântul Apostol Pavel) sub îndrumarea lui Gamaliel. La naștere a primi numele de Iosif, dar Apostolii îl strigau Barnaba (fiul consolării) pentru că avea darul de a alina sufletele oamenilor. Sfântul Barnaba a fost, probabil, primul care a propovăduit în Roma și Milano. El a fost martirizat de către evrei în insula Cipru și a fost înmormântat de către Sfântul Marcu. Mulți bolnavi și-au găsit vindecarea la mormântul lui, al cărui loc a rămas necunoscut până la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, în anul 451, când Sfântul i-a apărut Arhiepiscopului Anthemius în vis, dezvăluindu-i locul.

Sfântul Ierarh Luca al Crimeei s-a născut în anul 1877, în orașul Kerci din Crimeea, din părinți dreptcredincioși, primind la botez numele de Valentin. De mic a primit o aleasă învățătură, apoi a studiat la Kiev, mai întâi la Academia de Arte Frumoase, apoi la Facultatea de Medicină. Atât în vremea războiului ruso-japonez (1904-1905), cât și în timpul Primului Război Mondial (1914-1917), Sfântul s-a oferit ca voluntar, îndeplinind misiunea de chirurg în mai multe spitale din Rusia. În anul 1916, și-a susținut doctoratul, apoi s-a hotărât să-și publice experiențele medicale într-o carte numită Eseu despre chirurgia infecțiilor septice, în care prezenta pentru prima dată informații de mare importanță, care aveau să aducă salvarea multor vieți omenești. În anul 1906 tânărul Valentin s-a căsătorit cu Ana, însă o boală incurabilă a pricinuit moartea timpurie a soției sale, astfel încât Sfântul a rămas singur cu cei patru copii ai lor. După venirea la putere a stăpânirii atee în Rusia, în anul 1917, medicul Valentin, stabilit la Tașkent, nu a încetat a-și manifesta public credința ortodoxă. De aceea, ierarhul locului l-a chemat să slujească Bisericii, încredințat de faptul că aceasta este misiunea și calea ce îl așteaptă; doctorul Valentin a acceptat fără nicio reținere hirotonia în preot, în anul 1921. În scurt timp, a primit și tunderea în monahism, luând numele de Luca. În anul 1923, la cererea credincioșilor, a fost hirotonit arhiepiscop de Tașkent. La scurt timp a fost însă întemnițat, urmând un lung șir de 11 ani de pribegie și suferințe în închisorile comuniste. Fiind un chirurg vestit, episcopul Luca a primit aprobarea de a opera în spitalele din închisorile prin care a fost purtat. Fiecare operație începea și se termina cu o rugăciune către Maica Domnului, iar curățarea trupului cu iod, spre dezinfectare, Sfântul o făcea în semnul crucii. În anul 1946, reabilitat chiar de prigonitorii săi, datorită faimei sale în întreaga lume, Sfântul Luca a fost numit arhiepiscop de Simferopol și Crimeea. Sfântul nu s-a temut niciodată în cuvântările sale a condamna ateismul. La bătrânețe și-a pierdut cu totul vederea. Despre aceasta însă, el spunea: „Cel ce și-a închinat viața Domnului nu poate fi niciodată orb, fiindcă Dumnezeu îi dă lumina la fel cu cea de pe Tabor”. Sfântul Luca al Crimeei a adormit în Domnul la data de 11 iunie 1961. Fiind cinstit ca un nou doctor fără de arginți și făcător de minuni, Ierarhul și medicul Luca a fost canonizat în anul 1996. Sfintele lui moaște au fost așezate în Catedrala „Sfânta Treime” din Simferopol, unde săvârșesc tămăduiri minunate. În anul 2013, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât înscrierea numelui său și în calendarul Bisericii noastre, cu zi de pomenire la 11 iunie.

Icoana Maicii Domnului numită "Axion Estin", înseamnă "Vrednică Ești", este una dintre cele mai renumite și iubite icoane din Biserica Ortodoxă. Este păstrată în Biserica Protaton din Careia, cea mai veche din Sfântul Munte Athos.

Pentru Odovania praznicului Învierii Domnului părinții Bisericii au rânduit ca, în ciclul liturgic anual, toate perioadele de sărbătoare să se desfășoare circular, începând cu ziua praznicului și încheindu-se cu Odovania. Dintre toate praznicele împărătești, Învierea Domnului este singurul a cărui Odovanie se face în săptămâna a VI-a de după sărbătoare, pentru toate celelalte fiind rânduite perioade mai scurte, de până la 8 zile. Liturghia de astăzi seamănă foarte mult cu aceea din prima zi de Paști. Pentru ultima dată în anul bisericesc în care ne aflăm, astăzi, s-a cântat „Hristos a înviat!”, la începutul Liturghiei și la finalul ei. Așadar, ziua de astăzi marchează încheierea acestui mare praznic al Învierii Domnului.

Sfântul Cuvios Onufrie cel Mare a fost un mare sihastru din Egipt şi a trăit pe la anii 350-400. După ce a stat o vreme într-o mănăstire din părţile Tebaidei, a plecat în pustie, unde a stat 60 de ani fără să vadă faţă de om. L-a găsit aici Sfântul Cuvios Pafnutie, care a călătorit în toată pustia, dorind să cunoască şi să scrie viaţa pustnicilor. Onufrie i-a spus că a găsit în pustie pacea inimii, bucuriile rupte din bucuria cerească, rugăciunea fierbinte şi că a trăit din osteneala mâinilor sale, hrănindu-se din roadele unui smochin din apropiere. Sfântul Onufrie a murit când încă era la el Pafnutie. După ce acesta l-a îngropat, îndată coliba s-a prăbuşit, smochinul s-a uscat şi apa izvorului a secat.

Astăzi pomenim şi pe Sfântul Cuvios Petru Athonitul, care, după ce a fost rob la arabi, a ajuns în Muntele Athos, unde, la îndemnul Maicii Domnului, a locuit într-o peşteră. Se hrănea cu ierburile care creşteau în jurul locaşului, iar mai târziu un înger îi aducea hrană la 40 de zile. A biruit multe ispite de la diavol, iar după ce a trecut la cele veşnice, trupul său a fost binecuvântat de Dumnezeu cu neputrezirea.

Pe când Mântuitorul se afla împreună cu Ucenicii, mai înainte de Pătimirile Sale, le-a făgăduit venirea Preasfântului Duh, zicând: Este de folos să Mă duc Eu;  că de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni (Ioan 16, 7). Şi iarăşi: Când va veni Acela, vă va învăţa pe voi tot adevărul (Ioan 16, 3). De aceea, după Învierea din morţi, arătându-Se lor timp de patruzeci de zile, nu necontenit, ci din când în când, gustând mâncare înaintea lor şi înfăţişându-le şi mai lămurit Învierea, în cea din urmă zi, făgăduindu-le multe despre cele privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu, le-a poruncit lor să nu se depărteze de Ierusalim, ci să rămână acolo, aşteptând venirea Preasfântului Duh. Deci le-a poruncit lor să rămână în Ierusalim, ca acolo să se întărească mai întâi propovăduirea Evangheliei, ca nu cumva depărtându-se în locuri străine să poată fi cu uşurinţă defăimaţi; şi pentru că trebuia să se pregătească acolo ca nişte ostaşi, cu armele Duhului, şi aşa să pornească la luptă, pentru propovăduirea Evangheliei. Iar când a sosit vremea Înălţării, împlinind cuvintele Prorocilor (cf. Zaharia 14, 4) Mântuitorul i-a dus cu Sine pe Muntele Măslinilor (numit în greceşte Eleon) şi le-a grăit lor despre propovăduirea Lui până la marginea lumii, precum şi despre viitoarea Lui Împărăţie, cea necuprinsă cu mintea, deoarece vedea că şi ei vor să-L întrebe despre cele ce trebuiau să facă. Şi de faţă fiind acolo şi Maica Sa, a trimis înaintea lor îngeri, ca să le arate înălţarea la cer. Şi, pe când ei priveau, un nor L-a ridicat din mijlocul lor, purtându-L în sus. Şi astfel, înconjurat de îngerii trimişi înaintea Lui, care se întreceau unii pe alţii să ridice porţile cerurilor şi care erau uimiţi de roşeaţa de sânge a trupului şi a veşmintelor Lui (cf. Isaia 63, 1-6), S-a înălţat şi a şezut de-a dreapta Tatălui, și îndumnezeind vrajba cea de demult, am fost împăcaţi cu Dumnezeu. Iar nişte îngeri în chip de bărbaţi, au stat înaintea Apostolilor, zicând: Bărbaţi galileeni, de ce staţi în mirare, uitându-vă spre cer? Acest Iisus Dumnezeu, pe Care Îl vedeţi cu trup, aşa va veni iarăşi, cu trup adică, dar nu ca mai înainte, în sărăcie şi tăcere, ci înconjurat de îngeri, cu slavă mare, precum Îl vedeţi acum. Atunci Apostolii, încetând de a mai privi, s-au întors de pe Muntele Măslinilor. Acest munte este foarte aproape de Ierusalim, cam la 2.400 de paşi, adică un drum de sâmbătă, întrucât Moise orânduise în Lege ca numai atâţia paşi să se facă sâmbăta; de altfel, chiar Cortul Mărturiei era departe de tabăra iudeilor, în pustie, numai cu atâţia paşi. De aceea li se îngăduia să meargă sâmbăta acolo, spre a se închina; dar o călătorie mai lungă nu le era îngăduită. Apostolii, întorcându-se în Ierusalim, s-au urcat în foişorul cel de sus, în care se adunau ei împreună cu femeile mironosiţe şi cu Maica Domnului, stăruind în post şi rugăciune, aşteptând venirea Preasfântului Duh, potrivit făgăduinţei, care avea să se împlinească în ziua Cincizecimii.

Pomenirea eroilor români la praznicul Înălţării Domnului a fost hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1920 și consfinţită ulterior prin alte două hotărâri sinodale din anii 1999 şi 2001, când această zi a fost proclamată Sărbătoare Națională Bisericească. Prin legea 379/2003 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război, cea de-a patruzecea zi de la Sfintele Paşti, sărbătoarea Înălţării Mântuitorului Iisus Hristos, a fost proclamată Ziua Eroilor, ca sărbătoare naţională a poporului român. La fiecare Sfântă Liturghie săvârșită în bisericile ortodoxe sunt pomeniţi eroii, ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori, pentru apărarea patriei şi a credinţei ortodoxe strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român. . Prin jertfa lor, eroii au contribuit la afirmarea demnităţii poporului român, exprimată în dobândirea independenței, apărarea libertăţii şi realizarea unităţii statului român. Din acest motiv, Catedrala Națională din București este dedicată memoriei tuturor eroilor români, primul ei hram fiind Înălțarea Domnului – Ziua Eroilor, iar al doilea hram este Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României.

Sfântul Proroc Elisei a fost fiul lui Șafat, un bogat proprietar de pământ din Abel-Mehola, din nordul Israelului. Chemarea profetică a lui Elisei s-a făcut din poruncă divină: Dumnezeu i-a poruncit Sfântului Ilie să-l ungă pe acesta profet în locul său. Astfel, Sfântul a mers la Elisei care se afla, împreună cu tatăl său, la câmp și a trecut pe lângă acesta, aruncându-i mantia. Atunci a lăsat Elisei boii și a alergat după Sfântul Ilie cerându-i voie să meargă să își ia rămas bun de la părinți și apoi va veni după el, lucru care s-a și întâmplat (III Regi cap. 17). Sfântul Proroc Elisei a fost martor înălțării la cer într-un car de foc a profetului Ilie. După despărțirea prin răpirea la cer a profetului Ilie, învățătorul său, Elisei a cercetat școlile prorocești din Ierihon și Betel spre a se încredința de râvna lor religioasă și a le lua în grija sa. Apoi, o perioadă a stat în muntele Carmel. Reîntorcându-se în Samaria și-a desfășurat activitatea profetică timp de 50 de ani, săvârșind multe minuni: astfel, a îndulcit apele la Ierihon (IV Regi. II, 19, 22), prin rugăciunile sale a înviat un copil (IV Regi IV, 34), de asemenea un ofițer sirian, Neeman, este vindecat de lepră de către profetul Elisei, care îi cere să se scalde de șapte ori în Iordan (IV Regi cap. V). Sfântul Proroc Elisei s-a mutat la Domnul în anul 840 î.Hr. fiind îngropat în Samaria, la Sevastopoli.

Sfântul Metodie s-a născut în insula Sicilia din părinți binecredincioși, primind o educație aleasă.

La maturitate și-a vândut averea moștenită de la părinți, o parte a împărțit-o săracilor, iar cu restul de bani a ridicat o mănăstire în insula Chios (Marea Egee), dedicându-se slujirii lui Dumnezeu.

Pentru viața sa curată, Patriarhul Nichifor l-a chemat la Constantinopol ca slujitor la Patriarhie și ajutor al său. Acesta l-a însoțit pe patriarhul Nichifor în două exiluri în timpul persecuției iconoclaste a împăratului Leon Armeanul (813-820). În anul 817 a fost trimis la Roma ca reprezentant oficial al patriarhului. În timpul domniei împăratului iconoclast Mihail Balbul (820-829), după moartea patriarhului Nichifor, a fost întemnițat timp de 9 ani pentru că a apărat cultul sfintelor icoane, fiind eli-berat în anul 830, apoi în timpul împăratului Teofil (829 – 842) a fost exilat, reîntorcându-se după moartea acestuia, în anul 842. A fost numit Patriarh al Constantinopolului în timpul împărătesei Teodora, care a pus și capăt ereziei iconoclaste. În timpul păstoririi sale ca patriarh a fost restabilit cultul sfintelor icoane și s-a stabilit sărbătoarea Ortodoxiei în prima Duminică a Postului Mare. A trecut la cele veșnice în anul 846, 14 iunie.

Sfântul Proroc Amos este unul din cei 12 profeți „mici” și a trăit în secolul al VIII-lea î.Hr. S-a născut în satul Tecoa, în pământul lui Zabulon, în apropiere de Betleem, și a prorocit timp de 50 de ani. El a fost păstor de vite în satul său, ducând o existență simplă. În afara păstoritului, Amos se mai ocupa și de culegerea sicomorelor, sicomorul fiind un arbore de dimensiuni mari care produce fructe asemenea smochinelor. Numele său înseamnă, în limba ebraică, „povară”, „sarcină”. Și-a început activitatea de proroc în timpul domniei lui Ieroboam al II-lea (793-753 î.Hr.) și a activat cu precădere în cadrul Regatului de Nord, denumit în Sfânta Scriptură Israel. În anul 922, evreii se scindaseră în două regate: cel de Nord, denumit Israel, și cel de Sud, denumit Iuda. Acest fapt survenise ca un efect al domniei abuzive instaurate de Roboam, fiul regelui Solomon. Amos era originar din Regatul de Sud, dar a fost trimis să propovăduiască în două centre idolești importante ale Regatului de Nord: Bethel și Samaria. Profetul a fost nevoit să înfrunte o rezistență aspră atât a ierarhiei politice, cât și a celei religioase, din cele două orașe. Astfel, a fost izgonit la un moment dat de Amasia, căpetenia slujitorilor idolilor. Amos propovăduia credința în Dumnezeul adevărat și critica fățiș închinarea la idoli, însă nu s-a oprit aici. A profețit inclusiv căderea Regatului de Nord sub stăpânire asiriană, lucru care a deranjat enorm. În cele din urmă, în jurul anului 787 î.Hr., Amos a fost ucis de fiul falsului preot Amasia, care l-a lovit fără milă cu un toiag în cap. Nu este întâmplătoare această respingere a profeților și chiar martirizarea lor. Știm că majoritatea au murit pentru adevăr. Fericitul Ieronim specifică acest lucru într-una dintre epistolele sale: „Ce păcat că, iată, medicul care îl tratează pe cel bolnav (…) este privit ca un dușman tocmai de către acesta din urmă! Însă așa este rânduiala lucrurilor. Adevărul are uneori un gust amar și nu este deloc pe placul răufăcătorilor. (…) Amos se vede alungat din Samaria (cf. Amos 7:12-13). De ce oare? De bună seamă, în acest caz, ca și în multe altele, pentru că el este chirurgul duhovnicesc, care taie și dă la o parte părțile afectate de păcat și îi îndeamnă pe oameni la pocăință. Sfântul Apostol Pavel întreabă: Am ajuns deci vrăjmașul vostru spunându-vă adevărul? (Gal. 4, 16)”.

Sfântul Mucenic Isihie a fost ostaș creștin și făcea parte din legiunea armatei romane de la Dunăre, staționată în orașul Durostor din provincia Moesia Inferior, în timpul împăraților Dioclețian (285-305) și Maximian Galeriu. Acest Sfânt mucenic a pătimit împreună cu alți cinci: Pasicrat, Valentin, Nicandru, Marcian și Iuliu veteranul. Sfinții Pasicrat și Valentin au primit moarte martirică la 24 aprilie, iar Sfântul Iuliu veteranul la 27 mai. În ziua pătimirii veteranului Iuliu, Sfântul Isihie, care se afla în închisoare cu el, i-a adresat o rugăminte ca să-și aducă aminte de el când va sosi în fața Domnului, căci curând va urma și el aceeași soartă. Sfântul Iuliu l-a îmbărbătat pe acest curajos ostaș al lui Hristos, amintindu-i de făgăduințele făcute de către Domnul către cei ce vor răbda până la sfârșit.

Sfântul Isihie a primit cununa muceniciei în 15 iunie.

Fericitul Augustin s-a născut în 13 noiembrie 354 în orașul Tagaste din Numidia (Africa de Nord), într-o familie modestă. Tatăl său, Patriciu, a fost păgân. Monica, mama lui, a fost creștină din naștere. Fericitul Augustin a studiat științele vremii. La 24 aprilie (în Sâmbăta cea Mare), anul 387, a primit sfântul botez. În anul următor a stat la Cartagina la prietenul său, avocatul creștin Inochentie, apoi s-a retras la țară unde a rămas trei ani la ferma unui prieten al său din Cassiciacum. După ce și-a dăruit toată averea bisericii din Targaste, a înființat la Ipone (Hippo) o mănăstire de călugări și una de călugărițe. Aceasta din urmă, pusă sub cârmuirea duhovnicească a sorei sale, cu același fel de viață monahală. „Regulile” Fericitului Augustin au avut o mare influență asupra monahismului din apus. La cererea credincioșilor, bătrânul episcop Valeriu l-a hirotonit preot în anul 391. În anul 395, a fost sfințit episcop și rânduit ca ajutor al lui Valeriu. Din anul 396, a rămas singur episcop al Iponiei, până la 28 august, când a trecut la cele veșnice. În anul 410, Alaric, regele vizigoților a jefuit Roma. Păgânii au pus această nefericită întâmplare pe seama creștinilor. Atunci Augustin a scris însemnata lucrare „De civitate Dei” (Despre cetatea lui Dumnezeu). Fericitul Augustin s-a mutat la Domnul la 28 august 430. În anul 486, Papa Fulgentiu i-a adus moaștele în Sardinia; în secolul al VII-lea, Liuprand, regele longobarzilor le-a mutat în Biserica Sfântul Petru din Pavia (Italia). La 25 octombrie 1842, Papa Grigore al XVI-lea a dăruit o parte din ele episcopiei catolice din Alger.

Fericitul Ieronim s-a născut în anul 347, în orășelul Stridon, aproape de Acvileia. La Roma, a învățat greaca și latina, arta vorbirii și filosofia. A primit botezul la vârsta de 20 de ani, din mâinile papei Liberios. La Treveri, în Galia, a descoperit viața mănăstirească. La Roma a început învățătura Scripturii și a cunoscut catacombele romane. A făcut prima călătorie în Răsărit, cercetând mănăsti-rile din Grecia, Tracia, Asia Mică, Cilicia și s-a stabilit în Antiohia. S-a retras apoi în pustia Calsis, din Siria, unde a trăit o perioadă de patru ani de nevoințe ascetice, luptând împotriva patimilor și învățând limba ebraică. Revenind în Antiohia, a primit harul preoției, apoi a făcut o călătorie la Constantinopol, atras de faima cuvântărilor Sfântului Grigorie de Nazianz, unde a stat doi ani. Papa Damasus l-a luat cu ascultarea de a revedea textul Bibliei în limba latină, numită mai târziu, Vulgata. Murind papa, fericitul Ieronim s-a retras în Palestina și s-a stabilit la Betleem, unde a întemeiat trei mănăstiri. A început o perioadă de strădanii cărturărești, care a ținut 30 de ani, alcătuind multe scrisori, îndemnând pe credincioși la o viață curată și păzirea poruncilor Domnului, învățându-i pe călugări arta copierii manuscriselor. A murit la Betleem, în anul 420.

Sfântul Neofit s-a născut în insula Creta pe la anul 1690. Crescut în dreapta credință, și-a îndreptat pașii din tinerețe spre viața monahală în care a sporit duhovnicește. Totodată a învățat tainele teologiei și științele vremii, ajungând el însuși un călugăr învățat și virtuos, pentru care a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah. A fost chemat în Țara Românească de către domnitorul Constantin Mavrocordat (în a treia domnie: 1735-1741), spre a fi dascălul copiilor săi. În ia­nuarie 1737 a fost hirotonit mitropolit titular (onorific) al Mirelor Lichiei, iar, după un an, „cu sfatul a toată cinstita boierime și a tot clerul bisericesc”, a fost ales mitropolit al Țării Românești. Deși era de alt neam și de altă limbă decât păstoriții săi, mitropolitul Neofit a lucrat neobosit pentru propășirea duhovnicească și materială a poporului român, asemănându-se înaintașului său, Sfântul Antim Ivireanul (+1716). Astfel, ierarhul Neofit a susținut introducerea deplină a limbii române în cult, prin reîn-ființarea tipografiei Mitropoliei, de la București, în care a publicat 14 cărți de slujbă, în mai multe ediții, și alte cărți de învăță­tură, cele mai multe în limba poporului. Dorind să sprijine pe creștinii ortodocși aflați sub jug otoman, mitropolitul l-a ajutat pe patriarhul Silvestru al Antiohiei în tipărirea, la București, a unei Psaltiri arabe, în anul 1747. Sfântul Neofit a înfiinţat şi înzestrat Biblioteca Mitropoliei, pentru care a construit un sediu adecvat și căreia i-a lăsat, prin testament, bogata sa colecție personală de tipărituri și manuscrise. A sprijinit renașterea isihastă, inițiată de  Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, pe care l-a chemat să-și prezinte învățătura înaintea patriarhilor Matei al Alexandriei, Silvestru al Antiohiei și Partenie al Ierusalimului, aflați atunci în București, ierarhi care au dat mărturie despre ortodoxia învățăturii propovăduite și trăite de Sfântul stareț Vasile. Pentru respectarea disciplinei canonice în rândul clericilor și monahilor, în anul 1739, Sfântul Neofit a adresat preoților, călugărilor și tuturor credincioșilor, o Scrisoare pastorală cu prilejul începerii Postului Mare, în care îi îndemna să se spovedească mai des și, cu binecuvântarea duhovnicului, să primească Sfânta Împărtășanie, arătând că, din neglijarea acestor Sfinte Taine „vin atâtea bătăi și nevoi și moarte grabnică în toată vremea în pământul acesta; iar de ar fi ascultători poruncilor și învățăturilor dumnezeiești și de ar avea frica de Domnul pururea în inimile lor, ferindu-se de tot lucrul rău, stricător de suflet, atunci toate neputințele și certările ce ne vin de la Dumnezeu s-ar ridica de deasupra noastră și am fi în liniște pururea.” În anii 1746 și 1747, plin de râvnă aposto-lică, mitropolitul Neofit a întreprins două călătorii pastorale în județele eparhiei sale și o parte din eparhia Râmnicului, în timpul cărora a cercetat bisericile și mănăstirile, a îndrumat preoții și credincioșii, a săvârșit slujbe misionare, sfințiri, hirotonii și pomeniri ale ctitorilor. Totodată, închinându-se moaștelor Sfintei Filofteia, la Curtea de Argeș,  s-a străduit să adune tradițiile care circulau, legate de ea, și să-i alcătuiască Viața. Mitropolitul a mai scris două scurte tratate, în limba greacă: Despre miruit și Despre împărtășirea cu Sfintele Taine a celor ce au fost ispitiți în vis. De asemenea, se păstrează o predică rostită în Catedrala mitropolitană, precum și frumoasele prefețe ale cărților tipărite de el. Ierarhul Neofit a susținut învățământul, fiind numit, printr-un hrisov al domnitorului Grigorie Ghica, „ispravnic al dascălilor”, deoarece Biserica  sprijinea financiar toate școlile care funcționau, în vremea sa, la București, Râmnicu Vâlcea, Buzău, Târgoviște, Craiova, Câmpulung și Slatina. Mitropolitul însuşi a înfiinţat o şcoală româ­nească la Schitul Buliga din Piteşti (județul Argeș) și o școală cu învățătură românească, grecească și slavonă la Schitul Pătroaia (județul Dâmbovița), cu învăţământ gratuit pentru copiii țăranilor. Sfântul Neofit a fost, totodată, ctitor și înnoitor de lăcașuri sfinte, contribuind la ridicarea bisericii Sfântul Elefterie – Vechi, din București, și la refacerea bisericii din Pătroaia (jud. Dâmbovița), în jurul căreia a construit un schit. S-a preocupat și de ortodocșii români din Transilvania, care erau lipsiți de prezența unui ierarh ortodox, hirotonind mai mulți preoți pentru credincioșii ardeleni, printre care se numără și Sfântul Mărturisitor Moise Măcinic, preotul din Sibiel (prăznuit în 21 octombrie). Pentru activitatea sa, Patriarhia de Constantinopol i-a conferit titlul de locțiitor al tronului Cezareei Capadociei, care, din anul 1776, va deveni un titlu permanent al mitropoliților Țării Românești. În timpul arhipăstoriei sale a înlăturat, treptat, în datarea documentelor, numărarea anilor „de la facerea lumii” și a introdus definitiv numărarea anilor de la Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos, potrivit calculului făcut de scriitorul și monahul străromân Sfântul Dionisie Exiguul. Mitropolitul Neofit Cretanul a fost principalul susținător al desființării „rumâniei” sau „șerbiei”, prin care țăranii erau dependenți de boierii pe moșia cărora locuiau. Sfântul Neofit a fost cel dintâi care a eliberat pe toți țăranii de pe moșiile Mitropoliei. Zelul său pastoral s-a arătat și prin susținerea cerințelor poporului, asuprit de domnitorul fanariot Matei Ghica (1752-1753). Potrivit cronicarilor, mitropolitul s-a pus în fruntea poporului și a mers la trimisul sultanului, căruia i s-au plâns de toate abaterile domnitorului. Mâniat de purtarea mitropolitului, Matei Ghica a poruncit, în ascuns, ca acesta să fie otrăvit, încât, la scurt timp, în data de 16 iunie 1753, mitropolitul Neofit a trecut la Domnul, ca un Ierarh Martir, după aproape 15 ani de păstorire, fiind înmormântat lângă Catedrala mitropolitană din București. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerație viața virtuoasă și activitatea neobosită a marelui Ierarh, precum și sfârșitul său martiric, a hotărât trecerea lui în rândul Sfinților și prăznuirea sa în 16 iunie, ziua trecerii sale la cele veșnice.

Sfântul Ierarh Tihon s-a născut în orașul Amatunda (Cipru), din părinți binecredincioși, primind o educație aleasă. La maturitate, Sfântul Memnon, Episcopul Amatundei, l-a hirotonit diacon, apoi după trecerea la Domnul a Sfântului Memnon, Sfântul Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului l-a numit episcop al Amatundei. Sfântul Tihon și-a închinat viața lui Dumnezeu desfășurând o impresionantă misiune printre păgâni. A convertit foarte multe persoane la creștinism și a ridicat numeroase lăcașuri de cult în locul templelor păgâne, fapt pentru care Dumnezeu l-a învrednicit cu darul facerii de minuni încă din timpul vieții pământești. Sfântul Tihon a trecut la cele veșnice în anul 424.

Sfinţii Mucenici Manuil, Savel şi Ismail au fost trei fraţi din Persia, crescuţi în frică de Dumnezeu de mama lor, care era creştină, cu toate că tatăl lor era păgân. Cei trei tineri, care erau ostaşi, au fost trimişi de Alamundar, împăratul Persiei, în Calcedon, pentru pace, la împăratul Iulian Apostatul (361-363). Au fost primiţi cu cinste, dar, aflând că sunt creştini, păgânul Iulian i-a supus la chinuri, tăindu-le capetele. Când împăratul a poruncit să le fie arse trupurile mucenicilor, s-a făcut cutremur, pământul s-a despicat şi a primit în sine trupurile. După două zile de rugăciuni ale creştinilor, pământul a dat înapoi trupurile, care răspândeau o dulce mireasmă. Mulţi păgâni care fuseseră de faţă la această minune au crezut în Domnul Hristos şi s-au botezat. Trupurile Sfinţilor Mucenici Manuil, Savel şi Ismail au fost înmormântate de creştini cu cinste şi evlavie. Aflând de uciderea trimişilor săi, împăratul persan l-a biruit pe Iulian, care a şi murit atunci. Sfântul Isavru şi cei împreună cu el erau din Atena. Şi ieşind din patria lui şi mergând la o peşteră din Apolonia, a aflat pe Inochentie, pe Felix, pe Peregrin şi pe Ermia, pe care învăţându-i să nu se dedea spre lucrurile cele lumeşti şi trecătoare, aceştia au întărit cuvântul cu fapta. Căci ferindu-se şi fugind de vorba şi adunarea rudeniilor lor, au fost pârâţi la Tripondie eparhul, care prinzându-i şi neputând să-i facă să se lepede de Hristos, a poruncit să fie daţi la chinuri. Iar Isavru, diaconul lui Hristos, şi cei împreună cu el au fost daţi în seama lui Apolonie, fiul eparhului, de către care au fost chinuiţi prin foc şi prin apă. Fiind izbăviţi din aceste chinuri în chip minunat, au întors pe mulţi la credinţa în Hristos, între care erau şi cei mai de frunte ai cetăţii: fraţii Ruf şi Rugin. Apoi, fiind osândiţi la moarte, li s-au tăiat capetele.

Sfinții Mucenici Leontie, Ipatie și Teodul au pătimit în Tripolis (Fenicia), în timpul împăratului Vespasian (69-79), din porunca proconsulului Adrian. Leontie era un ostaș creștin, grec de neam. Proconsulul a trimis în Tripolis mai mulți soldați cu tribunul Ipatie și cu Teodul ca până la sosirea sa în Tripolis să-l prindă pe Leontie și să-l poată judeca. În timp ce se aflau pe drum, Leontie le-a ieșit în cale și i-a invitat în casa sa. În cele din urmă, Leontie le-a mărturisit cine este. Prin cuvântul lui Leontie, Ipatie și Teodul au primit învățătura creștină și s-au botezat, iar la sosirea și judecata proconsulului Adrian s-au înfățișat și ei. Toți au mărturisit pe Mântuitorul Iisus Hristos și au îndurat până la sfârșit chinurile la care au fost supuși, lăudând pe Dumnezeu. Trupul mucenicului Leontie a fost aruncat în afara orașului, însă creștinii din Tripolis l-au îngropat cu cinste.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă sărbătorește pe Sfântul Cuvios Erasm.

Sfântul Apostol Iuda a fost unul din cei doisprezece Apostoli ai lui Hristos. S-a născut în Nazaretul Galileii, din Iosif teslarul – care a fost după aceea logodnicul Preacuratei Fecioare Maria. Mama sa era Salomeea, nu cea din Betleem, ci alta, care a fost fiica lui Agheu, fiul lui Varahie şi fratele lui Zaharia. Provenea din seminţia lui David şi a lui Solomon. Sfântul Apostol Iuda este unul dintre cei numiţi „fraţii Domnului”, care erau rude apropiate şi crescuseră împreună cu Iisus în aceeaşi casă. Unii erau fiii Dreptului Iosif din prima căsătorie, iar alţii erau fiii fratelui său, Cleopa, deci veri după Lege cu Mântuitorul. Tradiţia Bisericii ne spune că, după Înălţarea Domnului la cer, Sfântul Apostol Iuda a propovăduit Evanghelia, mai întâi în Iudeea, în Galileea şi în Samaria, apoi în cetăţile Arabiei, Siriei şi Mesopotamiei şi mai pe urmă în Edesa. A pătimit moarte mucenicească în Armenia. El este scriitorul Epistolei soborniceşti a lui Iuda din Noul Testament.

Sfântul Cuvios Părinte Paisie a fost originar din Egipt. Murind tatăl său, a rămas împreună cu cei şase fraţi în grija mamei lor. Acesteia i s-a arătat un înger în vis, spunându-i despre buna sporire a copilului ei: „Pe fiul tău, Paisie, l-a ales Domnul ca să slăvească şi să laude sfânt numele Lui, Cel lăudat în vecii vecilor. Acesta plăcut este lui Dumnezeu”. Şi acestea zicând, îngerul l-a luat pe Paisie de mână. Iar mama copilului a răspuns cerescului înger: „Toţi copiii mei ai lui Dumnezeu sunt, dar facă-se mila Domnului spre noi”. Şi deşteptându-se, s-a minunat de acel vis. După ce a mai crescut, Paisie a fost tuns monah de Cuviosul Pamvo şi timp de trei ani a stat cu capul plecat în jos. Şi era atât de înduhovnicit, încât adesea vorbea cu Hristos. Iar odată, pe când se ruga în chilia sa, i-a apărut Hristos, însoţit de doi îngeri, iar el, urmând pildei lui Avraam, a spălat picioarele Domnului. Şi a ajuns la cea mai înaltă culme a nevoinţei, încât, în trup muritor fiind, s-a ridicat mai presus de trup. Sfântul Cuvios Paisie, ajungând la adânci bătrâneţi, s-a mutat la Domnul.

Sfântul Metodie, încredinţându-se din tinereţe lui Dumnezeu, s-a arătat vas curat şi locaş al Sfântului Duh. De aceea, prin alegerea dumnezeiască, s-a învrednicit de cinstea arhierească şi a luat păstoria oilor cuvântătoare din cetatea Patara, care este în părţile Liciei. Acolo păştea turma sa bine şi cu iubire de Dumnezeu, luminând cu cuvinte line plinirea Bisericii. În acea vreme se sculase eresul lui Origen, care înşela pe mulţi. Acel eres, văzându-l arhiereul lui Hristos că se întăreşte, s-a ridicat împotriva lui ca un păstor ales şi cu cuvintele sale l-a ars pe acela, ca şi cu nişte foc dumnezeiesc, pierzând tot întunericul şi ceaţa cea ereticească cu preaînţeleptele sale învăţături şi cu darul cel dumnezeiesc. Cuvintele lui, cele de Dumnezeu insuflate, au strălucit în toată lumea ca nişte fulgere şi vestirea lui ca un glas de trâmbiţă de gând a ieşit în tot pământul. De aceea, nesuferind vrăjmaşul cel nevăzut îndrăzneala şi ostenelile lui cele mari pentru Biserica lui Hristos şi pentru dreapta credinţă, a înarmat asupra lui pe vrăjmaşii cei văzuţi, pe slugile sale, adică pe elinii care se închinau idolilor, îndemnându-i ca prin chinuri să ucidă pe slujitorul lui Dumnezeu. Deci, prinzând păgânii pe Metodie, arhiereul lui Hristos, i-au tăiat capul cu sabia şi sfântul s-a mutat la viaţa cea mai bună. Astfel, cel ce mai înainte slujea Mielului lui Dumnezeu, după aceea, el însuşi, ca un mieluşel junghiat, s-a adus jertfă vie lui Dumnezeu. Pentru aceea, s-a împodobit şi cu îndoite cununi, fiind apărător viteaz al dreptei credinţe. El s-a luptat împotriva eresurilor şi înaintea elinilor a mărturisit pe Hristos cu îndrăzneală, până la vărsarea sângelui şi la sfârşitul său cel mucenicesc. Şi a pătimit pentru Hristos în împărăţia lui Avrilian.

Sfântul Calist I, Patriarhul Constantinopolului, s-a nevoit la început în Muntele Athos sub îndrumarea duhovnicească a Sfântului Grigore Sinaitul (prăznuit în 8 august), a cărui viaţă a şi scris-o. În 1350 a fost ales Patriarh al Constantinopolului, rămânând în funcţie sub împăraţii Ioan Cantacuzino (1341-1355) şi Ioan Paleologul (1341-1376). În 1354 s-a retras în liniştea mănăstirii pe care a ridicat-o în cinstea Sfântului Mamas, la Tenedos, iar mai târziu a fost pus din nou în scaunul de patriarh între anii 1355-1363. Sfântul Patriarh Calist s-a stins din viaţă în anul 1363 în Serbia, unde se afla ca ambasador al Împăratului Ioan Paleologul. Este cunoscut şi ca scriitor duhovnicesc, lucrările sale apărând în Filocalia (vol. 8), împreună cu cele ale bunului său prieten Ignatie din Xanthopoulos.

Odovanie se numește sfârșitul, dezlegarea sau încheierea sărbătoririi unui praznic împărătesc. Începând de prin secolul al IV-lea, Biserica a stabilit obiceiul ca praznicele împărătești și chiar ale unor sfinți să fie sărbătorite într-un chip mai deosebit. De aceea, pentru pregătirea sufletească a credincioșilor, aceste sărbători sunt precedate de un timp de pregătire, de anticipare, numit pre-serbare sau înainte-prăznuire, iar după ziua stabilită a sărbătorii să fie și o perioadă de continuare sau prelungire a serbării, numită după-serbare sau după-prăznuire. Ziua cea dintâi a înainte-serbării este începutul sărbătoririi, iar ultima zi a după-serbării se numește, cu un termen slavon, odovania (otdania), adică sfârșitul, dezlegarea sau încheierea sărbătorii. În toată perioada pre-serbării și a după-serbării, pe lângă slujba sfinților pomeniți în zilele respective, se adaugă și cântări, rugăciuni și lecturi în legătură cu praznicul respectiv. În ziua odovaniei praznicului, slujba se săvârșește aproape la fel ca în prima zi a praznicului. Durata pre-serbării și a după-serbării praznicelor împărătești variază după importanța și poziția pe care o au în cadrul anului bisericesc (așa cum ne arată Mineiele, Triodul și Penticostarul).

Sfântul Mucenic Iulian s-a născut în cetatea Anazarb (Cilicia). Tatăl său era senatorul cetății, elin de neam și păgân. Mama sfântului mucenic era creștină și se numea Vasilisa. Aceasta și-a crescut copilul în evlavie față de cele sfinte. După moartea soțului, s-a mutat în Tars. În timpul prigoanei împotriva creștinilor a împăratului Dioclețian (284-305), Sfântul Iulian a fost denunțat ca fiind creștin și a fost chemat la guvernatorul Marcian care a încercat să-l determine să renunțe la credința sa prin supunerea la chinuri. Astfel, un an întreg a fost mutat prin temnițele cetăților Ciliciei, muncindu-l în tot felul. Guvernatorul Marcian considera că prin aceste chinuri îi va îngrozi pe ceilalți creștini. În cele din urmă Sfântul Mucenic Iulian a fost cusut într-un sac cu scorpii și aruncat în mare († 303). Trupul lui a fost adus de valuri pe uscat și a fost luat de credincioși care l-au dus mai întâi în Alexandria (Egipt) și apoi în Antiohia.

Sfântul Mucenic Afrodisie era din ţara Ciliciei. Crezând din copilărie şi închinându-se lui Hristos, a fost prins şi adus înaintea stăpânitorului Dionisie, şi mărturisind pe Hristos Dumnezeu adevărat, a fost ars pe spinare cu fiare încinse, băgat într-o căldare plină cu plumb care fierbea clocotită şi spânzurat cu capul în jos; izbăvindu-se de toate cu minune, a atras pe mulţi dintre elini spre credinţa lui Hristos. Acestora, mărturisind pe Hristos cu îndrăzneală, li s-au tăiat capetele. Tiranul, văzând cele întâmplate, a poruncit de s-a despicat o piatră mare în două şi au întins pe sfântul punând peste el acea piatră tăiată, pe care o ridicaseră 55 de ostaşi; iar sfântul îndată şi-a dat sufletul luând cununa muceniciei.

Acest ierarh ales de Dumnezeu, mitropolitul Grigorie, s-a născut în Bucureşti, în anul 1765, din părinţi cucernici şi iubitori de Dumnezeu, primind la botez numele de Gheorghe. Încă din pruncie s-a arătat iubitor de înţelepciune, învăţând cu multă râvnă şi dragoste la şcoli înalte ale vremii, unde a dobândit o cunoaştere temeinică a învăţăturilor. S-a învrednicit să ajungă ucenic al Sfântului stareţ Paisie, în vestita Lavră a Neamţului, unde a primit îngerescul chip al călugăriei sub numele de Grigorie şi unde a fost hirotonit ierodiacon. De timpuriu şi-a desăvârşit darul său de tălmăcitor al Sfinţilor Părinţi din limba greacă, spre folosul Bisericii noastre româneşti. Împlinirea dorului nestins după liniştea pustiei şi l-a aflat mergând la Sfântul Munte Athos, unde s-a zidit sufleteşte, prin cercetarea marilor nevoitori neştiuţi de lume. După întoarcerea la Mănăstirea Neamţ, a continuat truda de tălmăcire a cărţilor duhovniceşti pe care o începuse înainte de pelerinajul său la Athos. Chemat de episcopul Iosif al Argeşului, s-a aşezat la Mănăstirea Antim din Bucureşti, iar după o vreme la Mănăstirea Căldăruşani, aşezământ monahal organizat nu cu mult înainte de către Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica. Aici l-a găsit domnitorul Grigorie Dimitrie Ghica (1822-1828), la începutul anului 1823, care l-a chemat la Bucureşti şi l-a ridicat în scaunul de mitropolit al Ţării Româneşti, nemaiaflând pe cineva care să-i fie asemenea în smerenie şi înţelepciune. Ca arhipăstor nu şi-a îngăduit odihnă, ostenind neîncetat spre binele Bisericii, aşezând ierarhi vrednici în scaunele de la Argeş, Râmnic şi Buzău, zidind noi biserici, hirotonind preoţi cucernici, rânduind şi gospodărind cu bună chibzuială bunurile Mitropoliei, întemeind noi şcoli de luminare a poporului. Întreaga viaţă şi lucrare a mitropolitului Grigorie în ogorul Domnului au fost o pildă de sfinţenie şi de iubire jertfelnică pentru păstoriţii săi, de ajutorul lui bucurându-se mulţi sărmani, văduve şi copii săraci cărora le oferea hrană, adăpost şi cărţi spre învăţătură. La moartea sa nu s-au găsit în chilie bunuri sau bani, ci o mulţime de cărţi pregătite de el spre a fi oferite în dar şcolarilor. Şirul binecuvântaţilor ani de arhipăstorie avea să fie curmat de suferinţele unui surghiun de peste 4 ani şi jumătate, în care mitropolitul Grigorie a fost trimis de către ocârmuirea rusească stăpânitoare în Principatele Române. Având cugetul liniştit, a purces pe drumul pribegiei, mai întâi la Chişinău (ianuarie 1829 - septembrie 1832), apoi la Buzău (septembrie 1832 - aprilie 1833) şi, în cele din urmă, la Mănăstirea Căldăruşani (aprilie - august 1833), încredinţându-se cu totul în mâna lui Dumnezeu şi rostind, asemenea Sfântului Ioan Gură de Aur: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”. Reîntors din surghiun (22 august 1833), mitropolitul s-a bucurat că poate vedea începută reînnoirea bisericii Mitropoliei din Bucureşti, lucrările de aici încheindu-se la câţiva ani după mutarea sa la Domnul, în ziua de 22 iunie, anul mântuirii 1834. Cu doar câteva ceasuri înainte de a-şi încredinţa sufletul în mâinile Părintelui Ceresc, cerea celor din preajmă, ca o dorinţă arzătoare, continuarea fără oprire a tipăririi ,,Vieţilor Sfinţilor”, atât de folositoare pentru zidirea duhovnicească şi luminarea sufletelor credincioşilor. mPentru viaţa sa curată, pentru păstorirea sa cu vrednicie şi pentru nevoinţele sale pilduitoare, mitropolitul Grigorie Dascălul a fost trecut în rândul Sfinţilor din calendar, în anul 2005.

Sfântul Eusebiu a fost episcop în cetatea Samosatei, cea din Patriarhia Antiohiei. Era un bărbat dreptcredincios și plin de râvnă către Dumnezeu și s-a arătat statornic, viteaz și nemișcat în mărturisirea credinței, într-o vreme în care erezia lui Arie crea tulburare. Primind Sfântul Meletie scaunul patriarhiei, învăța pe popor mai întâi viața cea îmbunătățită și obiceiurile cele bune, curățind calea cea îndărătnicită din inimile lor spre credința cea dreaptă, propovăduind în biserică cuvântul lui Dumnezeu către popor, preamărind dreapta credință ce s-a întărit la întâiul Sinod a toată lumea din Niceea și mărturisind că Fiul lui Dumnezeu este de o ființă, de o fire și asemenea cu Tatăl, nezidit și Făcător a toată făptura. Astfel învățând sfântul cu mare glas poporul, arienii s-au tulburat foarte tare și l-au alungat din biserică pe Meletie, arhiereul lui Dumnezeu, după treizeci de zile de la primirea patriarhiei, și au început a-l huli pretutindeni, numindu-l eretic. Atunci Sfântul Eusebiu, episcopul Samosatelor, văzând că Biserica Antiohiei este tulburată de eretici și o răutate fără de vină ca aceea se face Sfântului Meletie, i-a fost mare jale de aceasta. Deci, sculându-se, a plecat din Antiohia, nespunând nimănui de aceasta, și s-a dus la cetatea sa. Iar arienii, aducându-și aminte că este la dânsul spre păstrare alegerea la arhierie a Sfântului Meletie - cea alcătuită cu judecată de obște și întărită de mâinile tuturor, și temându-se ca nu cumva să fie vreodată judecați la sinod, că ei singuri cu un glas l-au ales ca arhiepiscop și îndată l-au izgonit, au rugat pe împărat, care tocmai se afla în Antiohia, să trimită după Eusebiu și să le dea acea judecată încredințată lui. Deci împăratul îndată a trimis un slujitor în urma sfântului, care, ajungându-l, i-a spus porunca împărătească. Iar episcopul i-a răspuns: „Judecata cea de obște care mi s-a încredințat mie, nu o voi da, decât numai când toți cei ce mi-au încredințat-o se vor aduna împreună”. Și întorcându-se trimisul împăratului cu acest răspuns, împăratul s-a supărat foarte tare și a trimis a doua oară, scriind în cartea sa cu asprime și poruncind, că de nu va voi să-i dea scrisoarea, să-i taie mâna dreaptă. Dându-i îngrozitoarea scrisoare împărătească, Sfântul Eusebiu a citit-o și îndată și-a întins amândouă mâinile spre tăiere, zicând: „Nu numai mâna dreaptă, ci și pe stânga să o tăiați, iar eu nu voi da judecata alegerii lui Meletie, cea care mustră răutatea și fărădelegea arienilor!”. Iar împăratul, auzind acest răspuns al sfântului, s-a mirat foarte mult de neînfricoșata lui bărbăție și de statornicia lui cea tare, iar mai pe urmă îl lăuda pe el înaintea tuturor. După câțiva ani, murind răucredinciosul împărat Constanțiu și după dânsul venind Iulian Paravatul, acesta l-a întors în scaunul Antiohiei pe Sfântul Meletie, dar pe urmă iarăși l-a izgonit. Sfântul Eusebiu, tăinuindu-și vrednicia sa arhierească și îmbrăcându-se întru cea ostășească, a cutreierat Siria, Fenicia și Palestina, întărind pe creștini în sfânta credință. Și unde afla vreo biserică fără slujitori, punea preoți și diaconi și din ceilalți clerici; iar în unele locuri punea și episcopi, dintre aceia pe care-i afla că lepădaseră dogmele lui Arie și aveau înțelegere ortodoxă. Astfel de râvnă pentru Hristos, astfel de osteneală, de sârguință și grijă pentru Biserica lui Hristos avea acest mare arhiereu al lui Dumnezeu, Eusebiu. Iar după ce a pierit păgânul Iulian, a venit după dânsul Iovinian, dreptcredinciosul și de Hristos iubitorul împărat. Sfântul Meletie s-a întors iarăși la scaunul său, asemenea și Sfântul Eusebiu; iar ceilalți arhierei dreptcredincioși au început fiecare a-și lua locul lor. Iar după moartea dreptcredinciosului împărat Iovinian și după ce Valent a fost pus împărat în locul lui, ereticii iarăși s-au întors la credința lor de mai înainte, înșelând și pe împăratul la credința ariană, prin soția sa, ariana Domnica. Astfel, Biserica celor drept-cre­dincioși a fost iarăși chinuită și păstorii ei izgoniți. Sfântul Meletie a fost surghiunit iarăși în Armenia, asemenea și Sfântul Eusebiu a fost osândit la surghiunie în Tracia. Și pe când era în Istru, a venit veste că țara Traciei este foarte bătută și pustiită de goți. De aceea nu s-a mai dus departe, în Tracia, ci a rămas în Istru și a petrecut acolo până la moartea lui Valent, răucredinciosul împărat. A urmat la împărăție drept-credinciosul împărat Grațian. Acela, îndată pe toți arhiereii și pe alte sfințite fețe, care erau în izgo-niri pentru dreapta credință, i-a eliberat de la surghiunie și le-a poruncit să-și ia scaunele lor. Atunci s-au întors și Sfântul Meletie în Antiohia, Sfântul Pelaghie în Laodiceea, iar Sfântul Eusebiu în Samosata. Iar când au ales pe cel mai de pe urmă din episcopii cei puși prin mâinile lui, adică pe plăcutul lui Dumnezeu Marin, ca episcop în cetatea ce se numea Dolihin și care era plină de credința lui Arie, s-a dus el însuși cu Marin în cetatea aceea, voind ca, după ce va curăța acolo Biserica de eresuri, să așeze pe scaun pe arhiereul cel dreptcredincios. Și intrând el în cetatea aceea, o oarecare femeie ariană a aruncat de pe acoperiș cu o cărămidă asupra lui, l-a lovit în cap și l-a rănit foarte rău. Și îmbolnăvindu-se din acea rană, Sfântul Eusebiu s-a mutat către Domnul. Iar când trăgea să moară, a jurat pe toți cei care erau cu dânsul să nu facă nici un fel de răzbunare acelei femei, pentru că urma Stăpânului său, care se ruga pentru cei care L-au răstignit, zicând: Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac! Se asemăna și Sfântului Ștefan, care se ruga pentru cei care l-au ucis cu pietre. Astfel s-a sfârșit mucenicește Eusebiu, marele plăcut al lui Dumnezeu, pătimind de mâinile arienilor, pentru Fiul lui Dumnezeu Cel pururea de o ființă și de o fire cu Tatăl. Iar sfântul său trup a fost întors la Samosata, cetatea lui, și a fost îngropat cu cinste și cu multă jale și tânguire din partea poporului creștinesc.

Biserica Ortodoxă cinsteşte persoana Sfântului Duh în Duminica Cincizecimii şi a doua zi după ea, la sărbătoarea Sfintei Treimi (numită şi Lunea Sfântului Duh). Duminica a opta după Sfintele Paști este cea a Cincizecimii, a Pogorârii Sfântului Duh sau a Rusaliilor – numită în popor şi Duminica Mare. Aceasta este sărbătoarea anuală a Pogorârii Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli. Faptele Apostolilor (2, 1-4) mărturisesc despre acest eveniment foarte important din viaţa Bisericii. Sărbătoarea Rusaliilor constituie cea mai veche sărbătoare creştină, împreună cu cea a Paştilor, fiind prăznuită încă din vremea Sfinţilor Apostoli. Despre ea amintesc Sf. Apostol Pavel (1 Cor. 16, S) şi Sf. Luca (Fapte 20, 16). Ε numărată şi în Constituţiile Apostolice printre sărbătorile în care sclavii se cuvine să fie eliberaţi de muncile obişnuite. Despre ea mai amintesc Sf. Irineu , Tertulian, Origen, canonul 43 al Sinodului din Elvira (c. 300), canonul 20 al Sinodului I Ecumenic (care opreşte îngenuncherea în ziua Rusaliilor), Sf. Epifanie ş.a. Marii predicatori din secolele IV şi V au lăsat o mulţime de panegirice în cinstea acestei sărbători, iar în a doua jumătate a secolului IV, pelerina apuseană Egeria descrie modul cum era sărbătorită pe atunci la Ierusalim. Până către sfârşitul secolului IV şi începutul secolului V, Cincizecimea era o dublă sărbătoare: a înălţării Domnului şi a Pogorârii Sfântului Duh, aşa cum o descrie, de altfel, încă din prima jumătate a secolului IV, Eusebiu al Cezareii. Însă sărbătoarea aceasta a fost fixată, de pe la 400 înainte, în ziua a 40-a după Paşti, cum este sărbătorită până astăzi, Cincizecimea rămânând numai ca Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh. Pogorârea Sfântului Duh este istorisită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca în Faptele Apostolilor (Fapte 2). Sinaxarul din Lunea Rusaliilor este grăitor în acest sens: „În această zi, în Lunea Rusaliilor, prăznuim pe însuşi Preasfântul de viaţă Făcătorul şi întru tot puternicul Duh, Unul din Treime, Dumnezeu, Cel de o cinstire, de o fiinţă şi de o slavă cu Tatăl şi cu Fiul. În ziua Cincizecimii S-a pogorât Duhul Sfânt, în chip de limbi de foc, peste Sfinţii Apostoli, în foişorul unde stăteau ei, şi s-a aşezat peste fiecare dintr-înşii. Pentru cinstirea Sfântului Duh, dumnezeieştii Părinţi, care pe toate bine le-au tocmit, cu prilejul Cincizecimii au rânduit o sărbătoare deosebită, în această zi a Rusaliilor. Mântuitorul făgăduise înainte de patima Sa venirea Sfântului Duh, zicând: „De folos este ca Eu să Mă duc; că de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni” Şi iarăşi: „Voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor va trimite vouă: Duhul adevărului, Care din Tatăl purcede” Iar după patimă, înainte de înălţarea la cer, iarăşi a zis: „Iar voi să rămâneţi în Ierusalim, până când vă veţi îmbrăca cu putere de sus” Deci, făgăduindu-le pe Mângâietorul, acum L-a trimis lor pe Acesta. Pe când Ucenicii se găseau în foişor, în ziua Cincizecimii, cam pe la ceasul al treilea din zi, s-a făcut pe neaşteptate tunet din cer, în aşa fel, încât a străbătut mulţimea adunată la Ierusalim, din toată lumea; şi Duhul Sfânt S-a văzut în chip de limbi de foc, pogorând nu numai peste cei doisprezece Apostoli, ci şi peste cei şaptezeci de ucenici; şi aceştia au început să grăiască în limbi străine, fiecare din Apostoli grăind limbile tuturor neamurilor. Astfel, nu numai cel de alt neam auzea pe Apostol grăind în limba sa proprie, ci şi Apostolul înţelegea şi grăia limba fiecărui neam. Duhul nu S-a aşezat pe buzele Apostolilor, ci pe capetele lor, căci capul este ocârmuitorul şi partea cea mai aleasă a trupului şi cuprinde în el mintea, de la care şi limba îşi trage graiul. Pe de altă parte, este ca şi cum Duhul Şi-ar lăsa glasul prin limbă, aşezându-Se asupra capetelor Apostolilor şi rânduindu-i astfel învăţători ai tuturor celor de sub soare. Vuietul care a avut loc şi focul s-a întâmplat din pricină că ele au fost şi în Sinai, arătând prin aceasta, că şi atunci şi acum Duhul este Acelaşi, dând Legea şi orânduind toate. Mulţimea s-a tulburat de vuietul suflării, fiindcă socotea că vine împlinirea tuturor celor prevestite de Iisus, iudeilor, cu privire la nimicirea lor. Se spune ,,ca de foc”, ca să nu cugete cineva despre Duhul Sfânt că ar fi avut vreo însuşire trupească. Cincizecimea se numeşte aşa pentru că se prăznuieşte la 50 de zile după Paşti. În Vechiul Testament, Cincizecimea amintea de primirea Legii pe Muntele Sinai, de suferinţele evreilor în pustiu, precum şi de necazurile cele multe prin care au trecut până să ajungă în pământul făgăduinței, unde s-au îndulcit de roade, de grâu şi de vin. De aceea, la această sărbătoare se mulţumea lui Dumnezeu şi pentru secerişul nou. Unii tâlcuitori spun că Cincizecimea ar fi fost orânduită la evrei şi pentru cinstirea numărului şapte, întrucât acest număr adunat de şapte ori cu el însuşi, dă numărul de cincizeci de zile fără una. La evrei nu numai zilele se numărau aşa, ci şi anii, în care ei sărbătoreau Jubileul, adică după trecerea a de șapte ori şapte ani. În acel an jubiliar, ei lăsau pământul nesemănat şi vitele la odihnă, iar robilor dobândiţi cu bani, li se dădea libertatea să plece. În Noul Testament această zi aminteşte de venirea Duhului Sfânt peste Apostoli, Duh Care ne dă Legea duhovnicească, ne călăuzeşte spre tot adevărul şi ne învaţă cele plăcute lui Dumnezeu. Astfel, Cincizecimea ne arată ieşirea din răutatea necredinţei şi ziua întemeierii Bisericii în chip văzut. Sărbătoarea pogorârii Duhului Sfânt a fost numită în româneşte „Rusalii” de la sărbătoarea trandafirilor din lumea romană, consacrată cultului morţilor. Creştinii au preluat obiceiul roman făcând din sâmbăta dinaintea Rusaliilor una din zilele de pomenire generală a morţilor. Întrucât persoanele Sfintei treimi, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, sunt într-o legătură nemijlocită, lunea de după duminica Rusaliilor este consacrată proslăvirii Sfintei Treimi. De fapt sărbătoarea Rusaliilor are consacrate două zile. Istoria Bisericii începe la Rusalii; sărbătoarea cade totdeauna la 10 zile după înălţare sau la 50 de zile după Paşti, când a avut loc evenimentul sărbătorit şi când evreii îşi serbau şi ei Praznicul Cincizecimii. Ε totodată sărbătoarea întemeierii Bisericii Creştine, căci în aceeaşi zi, în urma cuvântării însufleţite a Sfântului Apostol Petru, s-au convertit la creştinism ca la trei mii de suflete, care au alcătuit cea dintâi comunitate creştină din Ierusalim (Fapte 2,41), nucleul Bisericii de mai târziu. Prin Pogorârea Duhului Sfânt a început o epocă nouă în istoria mântuirii neamului omenesc. Astfel, a luat fiinţă în chip văzut Biserica, adică Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, flacăra Duhului Sfânt în lume. S-a împlinit în acest mod ţelul final al întrupării, al jertfei de pe cruce şi al Învierii Domnului. Deşi fiecare Apostol a primit pe Duhul Sfânt şi cu toţii au pornit în lume vestind tainele Împărăţiei cerurilor în graiul tuturor popoarelor, deşi cei ce s-au botezat erau „bărbaţi cucernici din toate neamurile care sunt sub cer“, s-a creat atunci o unitate nouă, spirituală, un aşezământ în care toate se adună ca mădularele într-un trup, formând Biserica, Trupul cel tainic al lui Hristos. Iată dar că Rusaliile sunt ziua întemeierii Bisericii creştine ca instituţie divino-umană. Cincizecimea, adică a 50-a zi de la Învierea Domnului, este ziua voită de Tatăl, făgăduită de Fiul şi împlinită de Sfântul Duh. Este ziua deplinei revelaţii a Sfintei Treimi în lume: crearea, mântuirea şi sfinţirea. În această zi se inaugurează un nou mod de legătură între cei ce cred şi Dumnezeu, mod sau chip nevăzut de ochii noştri, dar simţit de inimă. Înainte de patima Sa cea de bunăvoie, ştiind Iisus toate cele ce aveau să se întâmple cu El şi nevoind să-i lase pe Apostoli în deznădejde, le-a făgăduit că va trimite pe Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, care-i va călăuzi. Şi va vesti cele viitoare, îi va mângâia şi Îl va preamări, căci „din al meu va lua şi vă va vesti”. El se va numi Mângâietorul, fiindcă va mângâia pe tot cel ce se lasă călăuzit de El. Iar când s-a arătat Apostolilor după slăvita Sa Înviere, Le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In. 20, 21-22), acesta este textul care fundamentează peste veacuri Taina Spovedaniei. Biserica este aşadar Hristos în toţi, uniţi prin lucrarea Sfântului Duh într-un chip viu şi indisolubil. Iisus Hristos şi toţi credincioşii sunt mădulare ale aceluiaşi Trup tainic al lui Hristos, alcătuit din mai multe mădulare. Există un singur corp şi un singur Duh. Şi această unitate a fost consfinţită de Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii. Sfântul Duh Se numeşte Mângâietor, ca Unul Care are putere să ne mângâie şi să ne aline, că pe El L-am primit în locul lui Hristos. El mijloceşte, cu graiuri nespuse, pentru noi către Dumnezeu, ocrotindu-ne ca un iubitor de oameni, ca şi Hristos, că şi Hristos este Mângâietor, pentru că zice Apostolul: ,,avem Mângâietor către Tatăl pe Iisus Hristos Cel drept” (1 Ioan 2,1). Sfântul Duh este întru toate una cu Tatăl şi cu Fiul, de aceea El este şi împreună-Ziditor (Făcător) a toate şi chiar Lucrător al învierii de obşte, şi face toate câte voieşte: sfinţeşte, împarte, înnoieşte, trimite, înţelepţeşte, unge pe proroci şi, pe scurt zicând toate le face, El fiind liber, atotputernic, bun, drept, ocârmuitor. Prin El este toată înţelepciunea, viaţa, mişcarea, împărtăşirea din sfinţenie şi din orice fel de viaţă. Într-un cuvânt, tot ce are Tatăl şi Fiul are şi El, afară de nenaştere şi naştere, întrucât El purcede din Tatăl. Duhul revărsându-Se, aşadar, lumea s-a umplut de tot felul de daruri şi, prin El, toate neamurile au fost călăuzite la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, iar Apostolii au primit puterea de a alunga toată boala şi toată neputinţa. Hristos a pregătit venirea Sfântului Duh peste Ucenicii Săi când, înainte de pătimire, le-a vorbit despre aceasta (Ioan 7, 38-39), apoi, mai vădit după înviere, când a suflat asupra lor (Ioan 20,22). Iar acum L-a trimis pe El, în chip de limbi de foc.

Credinţa în Preasfânta Treime este învăţătura principală a Bisericii Ortodoxe. Ea a fost descoperită în Sfânta Scriptură, mai ales a Noului Testament şi formulată apoi de Sfinţii Părinţi ai Bisericii la primele două Sinoade Ecumenice, în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan (381), pe care îl mărturisim în fiecare duminică şi sărbătoare la Sfânta Liturghie, la Botez şi la alte slujbe. În Simbolul credinţei, mărturisim că noi credem „întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului…, şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii…, şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit…”În formularea acestei învăţături, Sfinţii Părinţi au pornit de la cele descoperite în Sfânta Scriptură referitor la Sfânta Treime sau la Persoanele Acesteia. În Vechiul Testament găsim unele texte care mărturisesc despre cele trei Persoane ale Dumnezeirii. Înainte de a-l crea pe Adam, Dumnezeu a spus: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”(Facere 1, 26), iar înainte de alungarea primilor oameni din Rai, a spus: „Iată că Adam s-a făcut ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul” (Facere 3, 22). De asemenea, la amestecarea limbilor celor ce voiau să construiască Turnul Babel, Dumnezeu a zis: „Să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor”(Facere 11, 7). La stejarul din Mamvri, Preasfânta Treime S-a arătat, lui Avraam, sub chipul a trei Îngeri (Facere 18), iar în cântarea întreită a îngerilor din jurul Tronului dumnezeiesc, din vedenia lui Isaia se zice: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot” (Isaia 6, 3), adică se repetă „Sfânt” de trei ori. În Noul Testament cele trei Persoane ale Preasfintei Treimi se descoperă în mod vădit. La Buna Vestire, arhanghelul îi spune Sfintei Fecioare Maria: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 35). La Botezului Domnului, când Fiul lui Dumnezeu Se botează în Iordan de către Ioan, Duhul Sfânt Se pogoară în chip de porumbel, iar Tatăl mărturiseşte din cer, zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit” (Matei 3, 16-17). Sfânta Treime este mărturisită atunci când Mântuitorul Hristos îi trimite pe ucenici la propovăduire, zicându-le: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19). Învăţătura despre Sfânta Treime era propovăduită şi de către Sfinţii Apostoli. Sfântul Ioan Evanghelistul spune lămurit: „Trei sunt Care mărturisesc în cer: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi Aceştia Una sunt” (1 Ioan 5, 7), iar Sfântul Apostol Pavel, îi binecuvintează pe corinteni prin cuvintele: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13). Sfinţii Părinţi şi teologii Bisericii au explicat, în scrierile lor, învăţătura creştină ortodoxă despre Sfânta Treime: Tatăl este nenăscut, Fiul este născut din veci din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede din veci din Tatăl. În Bisericile Ortodoxe locale praznicul Preasfintei Treimi este legat, prin tradiţie, de sărbătoarea Cincizecimii (ca în Biserica Rusă) sau de Lunea Pogorârii Sfântului Duh (mai ales în Bisericile greacă şi română). Este sărbătoarea în care aducem în mod deosebit laude şi cântări duhovniceşti Persoanelor Preasfintei Treimi, pentru că toată lucrarea liturgică şi sfinţitoare a Bisericii Ortodoxe se săvârşeşte în numele şi spre slava Preasfintei Treimi. De aceea, se cuvine să mărturisim întotdeauna pe Sfânta Treime: pe Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, să o preamărim şi să I ne închinăm Ei, zicând: „Sfinte Dumnezeule, Cel ce toate le-ai făcut prin Fiul, cu împreună-lucrarea Sfântului Duh; Sfinte tare, prin Care pe Tatăl am cunoscut şi prin Care Duhul Sfânt a venit în lume; Sfinte fără de moarte, Duhule Mângâietor, Cel ce din Tatăl purcezi şi în Fiul Te odihneşti, Treime Sfântă, slavă Ţie!”.

Fiul Elisabetei și al preotului Zaharia este cunoscut ca „Înaintemergătorul Domnului”, pentru că a vestit venirea Mântuitorului. Sfântul Ioan Botezătorul este ultimul proroc al Vechiului Testament și, totodată, cel care face legătura cu Noul Testament. S-a născut în cetatea Orini, în familia preotului Zaharia; Elisabeta, mama sa, era descendentă a seminției lui Aaron. A pregătit calea și mulțimile pentru primirea lui Mesia, Iisus Hristos. Misiunea pe care a avut-o Sfântul Ioan Botezătorul a fost aceea de a vesti apropierea lui Mesia și de a boteza în râul Iordan pe cei care se pocăiau. Evanghelia după Matei arată că mesajul principal pe care îl transmitea Sfântul Ioan era: „pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor”. Spre deosebire de Sfântul Matei, ceilalți doi evangheliști sinoptici, Luca și Marcu, folosesc termenii „Împărăția lui Dumnezeu”. Momentul în care Mântuitorul Iisus a venit la Ioan spre a Se boteza a fost vârful misiunii profetului de pe malul Iordanului. El a deschis inimile și mințile evreilor spre a-L primi pe Hristos și cuvântul Acestuia. Sămânța aruncată de el va rodi, primii ucenici ai Domnului vor fi aleși dintre cei ai Sfântului Ioan. Întrucât în predicile sale l-a criticat, în mod repetat, pe regele Irod Antipa pentru faptul că s-a căsătorit cu Irodiada, fosta soție a fratelui său vitreg Filip, a fost întemnițat. La o petrecere cu mulți oaspeți, Salomeea, fiica Irodiadei, a dansat în fața tatălui său vitreg. Acesta a cedat farmecelor tinerei dansatoare și i-a promis orice. La îndemnul mamei, fata a cerut capul Sfântului Ioan Botezătorul. Fiind ucis, capul i-a fost adus Salomeei pe tavă. Trupul ar fi fost dus de susținătorii săi în orașul Samaria, conform tradiției, unde a fost îngropat. Istoricii Rufinus și Teodoret arată că mormântul său a fost profanat în timpul împăratului Iulian Apostatul, în 362, o parte dintre moaște fiind arse. Restul au fost duse în Ierusalim, apoi în Alexandria, unde, la 27 mai 395, au fost așezate în biserica ce îi poartă numele. Despre capul Sfântului, Nichifor și Simeon Metafrastul spuneau că ar fi fost îngropat separat, în fortăreața Machaerus ori chiar în palatul lui Irod din Ierusalim. Astăzi, capul Sfântului se află la Roma. Fragmente din moaște se găsesc și în mănăstiri din Biserica Coptă. Biserica a închinat Sfântului Ioan Botezătorul șase sărbători: zămislirea - 23 septembrie; nașterea - 24 iunie; soborul - 7 ianuarie; tăierea capului - 29 august; prima și a doua aflare a capului - 24 februarie; a treia aflare a capului - 25 mai.

După opinia unor istorici, 1402 este anul în care s-au adus moaștele Sf. Ioan cel Nou de la Cetatea Albă la Suceava, în Biserica Mirăuți, de către Domnitorul Alexandru cel Bun și anul acesta s-ar împlini 621 de ani de la acel eveniment. Sunt mutate și păstrate în Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” a Mănăstirii „Sf. Ioan cel Nou de la Suceava” începând din 1589, când au fost aduse de la Biserica din Mirăuţi, fosta Catedrală Mitropolitană a Moldovei. În 1686, când Regele Jan Sobieski al Poloniei a intrat cu oaste în Moldova, l-a luat cu sine și pe Sf. Ier. Dosoftei. De teama unor jafuri, mitropolitul a luat cu el moaștele Sfântului care au rămas aproape un secol la Jolkiew. Pe vremea când Suceava și Jolkiew se aflau, ambele, în Imperiul Austriei, în anul 1783 Episcopul Dosoftei Herescu de la Rădăuți i-a cerut Împăratului Iosif al II-lea moaștele. Așa s-au întors în biserica în care sunt păstrate și astăzi. În perioada Primului Război Mondial, pentru a fi mai bine ocrotite, moaștele Sfântului Ioan cel Nou au fost duse, în toamna anului 1914, în capela comunităţii ortodoxe române din Viena. Ele au fost readuse în Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Suceava în 25 iulie 1918. Datorită numeroaselor minuni săvârșite de-a lungul timpului, Sfântul Ioan cel Nou este considerat ocrotitorul Moldovei.

Sf. Ier. Niceta (Nichita) de Remesiana s-a născut în jurul anului 338, în cetatea Remesiana, din provincia Dacia Mediterranea, la sud de Dunăre (astăzi localitatea Bela Palanka din Serbia), într-o familie de daco-romani creştini. A deprins din copilărie purtarea în duhul Evangheliei şi a învăţat la înalte şcoli ale vremii, ajungând un tânăr cu o cunoaştere adâncă a multor arte şi ştiinţe. Aprins de dorul dumnezeiesc, şi-a închinat viaţa slujirii lui Dumnezeu spre mântuirea oamenilor. De aceea a fost ales şi hirotonit episcop al cetăţii sale natale, Remesiana, unde a păstorit cu vrednicie între anii 366 şi 414. Deşi Evanghelia fusese predicată la daco-romani de Sfinţii Apostoli şi de ucenicii lor, totuşi, nestatornicia vremurilor şi năvălirea popoarelor migratoare au făcut ca dreapta credinţă să aibă nevoie de noi propovăduitori plini de curaj şi de jertfelnicie. Lucrarea misionară a Ierarhului Remesianei s-a întins de la cele două Dacii, aflate la sudul Dunării, la daco-romanii din nordul ei. Predica sa era adresată însă şi altor neamuri, barbare, precum goţii, besii şi hunii. Sfântul Niceta a fost un adevărat Apostol, întărind credinţa ortodoxă, aducând pe păgâni la botez şi îndepărtând superstiţiile dintre cei de curând încreştinaţi. Pentru continuarea acestei misiuni, el hirotonea preoţi şi diaconi, zidea şi sfinţea biserici şi întemeia obşti monahale. În parohii şi mănăstiri, statornicise săvârşirea cu evlavie a dumnezeieştii Liturghii şi a sfintelor slujbe, chiar şi a privegherilor de noapte, ca pregătire duhovnicească, în ajunul duminicilor şi a marilor praznice. În lucrarea sa misionară, Sfântul se folosea de cântarea psalmilor, dar şi de imne creştine pe care le compunea el însuşi, precum imnul ,,Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm (Te Deum laudamus)”, scris într-o limbă latină înţeleasă de toţi şi de mare limpezime teologică. Dintre scrierile sale, care-i arată dreapta credinţă, râvna apostolică şi grija părintească pentru credincioşii săi, au ajuns până la noi, în parte sau în întregime, şase cateheze, adresate celor care se pregăteau pentru primirea sfântului botez, grupate sub titlul ,,Cărticele de învăţătură”, precum şi lucrările ,,Despre diferite numiri ale Domnului nostru Iisus Hristos”, ,,Către o fecioară afierosită”, ,,Despre privegherile robilor lui Dumnezeu” şi ,,Despre folosul cântării de psalmi”. Se ştie că Sfântul Niceta a întreprins cel puţin două pelerinaje la moaştele Sfântului Felix, în cetatea Nola din provincia italiană Campania, prilej cu care a legat o caldă şi duhovnicească prietenie cu Sfântul Paulin, episcopul acelei cetăţi. Acesta i-a dedicat Sfântului Niceta două poeme, în care laudă slujirea lui misionară plină de dumnezeiască râvnă. Sfântul Ierarh Niceta a adormit în Domnul puţin după anul 414, încheind o păstorire îndelungată şi bogată în roade duhovniceşti şi fiind cinstit pentru sfinţenia sa de cei care l-au cunoscut, ca şi de urmaşii lor. Chipul blând, înţelept şi smerit al ierarhului din Remesiana a rămas întipărit în inimile strămoşilor noştri daco-romani şi s-a transmis peste veacuri, fiind frumos zugrăvit şi în unele colinde. El este cinstit, în mod deosebit, de comunităţile româneşti din Serbia, ca un sfânt ocrotitor, întrucât a vieţuit în vremea de formare a poporului român și a întărit în dreapta credinţă pe strămoşii noştri.

Sfânta Fevronia îşi ducea viaţa sub canonul unei mănăstiri din cetatea Nisibi, care se afla la graniţa dintre împărăţia perşilor şi cea a romanilor. Soldații împăratului Dioclețian (284-305) erau conduși de guvernatorul Selin, ajutat de nepotul său Lisimah și urmăreau creștinii aflați la granița imperiului cu Persia. Pe cât de aprig era Selin, pe atât de bun era Lisimah față de creștini. El îi anunța înainte ca să aibă timp să se ascundă. Selin ajunsese cu urmărirea creștinilor până în orașul Nisibi din Mesopotamia de Sus, oraș care se mai numea și Antiohia Migdoniei. În apropierea ei se afla o mănăstire de maici. Deși stareța Vrienia le încuraja pe maicile care fuseseră cuprinse de teamă, multe dintre ele se hotărâseră să fugă și să se ascundă. În mănăstire au mai rămas maica stareță și alte cinci viețuitoare și Fevronia, care era în vârstă de 20 de ani. În afara mănăstirii a rămas o apro-piată a lor, Ieria, văduva unui senator, care deși era păgână, ajuta maicile din mănăstire. Soldații lui Selin au spart porțile mănăstirii vrând să le omoare. Însă datorită lui Prim, vărul lui Lisimah, ele au rămas în viață, dintre ele fiind luată doar tânăra Fevronia și dusă în fața lui Selin. Ea a fost îndemnată să renunțe la credința creștină și să jertfească zeilor pentru ca, în schimb, să fie logodită cu nepotul lui Selin, Lisimah. Însă Fevronia și-a păstrat credința în Mântuitorul nostru Iisus Hristos răbdând, cu tărie și curaj, numeroasele chinuri la care a fost supusă. În cele din urmă a primit moarte martirică, iar trupul ei a fost dus, din porunca lui Lisimah, la mănăstire. Mai târziu, Selin a fost găsit mort. Lisimah a primit sfântul botez și a intrat în rândurile călugărilor, de asemenea, văduva Ieria a primit sfântul botez, a donat averea sa mănăstirii și a intrat în obște, călugărindu-se. La moaștele Sfintei Mucenițe Fevronia au avut loc multe vindecări, însăși sfânta muceniță arătându-se în mijlocul celorlalte maici care se rugau noaptea în biserica mănăstirii.

Tot în această zi, Biserica Ortodoxă pomeneşte pe Sf. Mc. Orentie și frații săi şi pe Sf. Mc. Livia.

Sfântul Cuvios David s-a născut şi a crescut în marea cetate a Tesalonicului. Din vârstă fragedă a părăsit lumea și plăcerile ei intrând ca monah în mănăstirea Sfinţilor Mucenici Teodor şi Mercurie, care se mai numea „Cunuliaton” sau „a celor cu glugă”. Citea mereu Scripturile, postea, se ruga zi și noapte și admira viaţa Sfinților stâlpnici Simeon şi Daniil. Dorind să îi urmeze pe acești mari sfinţi ai Bisericii, s-a urcat într-un migdal unde și-a făcut „cuib” pe o creangă. A promis să nu coboare de acolo decât după trei ani, îndurând vântul, ploile, zăpezile și căldura. Din acel loc predica Evanghelia, sfătuindu-i și alinându-i pe cei care veneau la el. Pentru viața sa curată a primit darul de a izgoni diavolii și de a-i vindeca pe cei bolnavi. Chemat la Constantinopol în fața împăratului Iustinian pentru a fi numit eparh al Tesalonicului, Sfântul David a luat în palme cărbuni aprinşi şi tămâie şi a tămâiat timp de o oră fără să se rănească la mâini. Spre sfârșitul vieții a locuit într-o chilie modestă din apropierea Tesalonicului. A trecut la cele veșnice în anul 540.

Sfântul Ioan, episcopul Goţiei, a trăit în secolul al VII-lea. A fost dăruit de Dumnezeu părinților săi după trup, Leo și Photini, în urma rugăciunilor lor și astfel era sfințit și făgăduit Domnului încă din pântecele maicii sale. S-a născut la Parthenit, în Crimeea. Din anii tinereții a trăit o viață ascetică. Se știe că a întreprins un pelerinaj în Țara Sfântă timp de trei ani de zile. La întoarcere a fost rugat de goții din Doros (Mangop), Crimeea, să le fie episcop în urma depunerii ierarhului lor de către împăratul iconoclast Constantin Copronimul (741-775). A fost hirotonit în părțile Georgiei, apoi a slujit o vreme în Crimeea, până când a fost nevoit să se refugieze din cauza tătarilor în cetatea Amastrida din Pont (țărmul sudic al Mării Negre, localitatea Amasra din Turcia de azi). Acolo a trecut la Domnul la 40 de zile după moartea hanului tătar care-l alungase de lângă turmă. La moartea hanu-lui, sfântul a prorocit că în 40 de zile va pleca la Domnul, unde el și hanul se vor înfățișa la judecată. Cinstitele moaşte i-au fost duse cu o corabie la Mănăstirea Sfinţilor Apostoli de la poalele Muntelui Ayu-Dag, în Partenit, Crimeea.

Cuviosul Samson († 530) a fost rudă cu împăratul Constantin cel Mare (306-337). Animat de dorința de a fi folositor aproapelui, a învățat Sfânta Scriptură, dar și cum să trateze bolnavii, la care s-a adăugat și darul lui Dumnezeu de a vindeca pe cei aflați în suferință. Pentru aceasta s-a învrednicit a face parte din doctorii cei fără de arginți. După trecerea la cele veșnice a părinților săi, doctorul Samson a împărțit averea sa săracilor și a eliberat robii. Apoi, și-a părăsit toate rudele și cunoscuții, a părăsit Roma și s-a dus în pustie. Samson a venit la Constantinopol și, găsindu-și o casă, primea în ea pe cei săraci și străini și pentru aceasta a fost numit „primitorul de străini”. Samson primea la dânsul pe cei neputincioși, îi slujea și îi tămăduia de boli, nu numai prin procedeele medicale, ci și cu darul lui Dumnezeu. Vestea minunatelor tămăduiri făcute de Samson a ajuns și la palatul împărătesc. Împăratul Justinian (527-565) se afla în mare neputință. A căutat cei mai buni doctori, dar niciunul nu reușise să-l vindece. A visat într-o noapte un bărbat și l-a descris unuia dintre guvernatori. Acesta era prieten cu Samson și l-a adus pe acesta, deoarece corespundea descrierii. Samson a venit și l-a vindecat pe împărat și astfel a devenit schevofilax, adică păzitor al sfintelor vase ale bisericii mari din Constantinopol. Moaștele lui au fost mutate în Biserica Sfântul Mochie, unde au făcut multe minuni.

Sfânta Ioana a fost soția lui Huza (sec. I), chivernisitorul palatului lui Irod. Este amintită de sfinții evangheliști în rândul femeilor mironosițe (Luca VIII, 3). A fost de față la ospățul pe care Regele Irod l-a dat de ziua lui de naștere și a fost martoră la decapitarea Sfântului Ioan Botezătorul. A aflat de la soțul său locul unde a fost îngropat capul, a cumpărat un vas de lut, l-a pus în vas și l-a dus la Ierusalim unde l-a îngropat pe Muntele Măslinilor. Când unicul ei fiu s-a îmbolnăvit grav și niciun doctor nu l-a putut salva, Ioana lui Huza a aflat despre Iisus Nazarineanul, cel despre care vorbise Sfântul Ioan Botezătorul. Și-a convins soțul, pe Huza, să Îl cheme pe Mântuitorul în ajutor. Domnul nu a mers la copil, ci doar i-a răspuns: „Du-te, fiul tău trăiește.” (Ioan 4: 50). La presiunea lui Irod, Huza a alungat-o de acasă și ea a ajuns să trăiască modest. L-a căutat pe Iisus și L-a urmat împreună cu celelalte femei mironosițe care Îi slujeau Domnului. I-a rămas alături lui Hristos până la sfârșit, numărându-se printre femeile care au mers la mormânt în dimineața Învierii. Este pomenită de Evanghelistul Luca de două ori, în capitolul 8 al Evangheliei.

În data de 28 iunie se face pomenirea mutării moaștelor Sfinților Chir și Ioan de la Canopus (actualul Abukir, Egipt) la Manutin. La un veac de la martiriul lor, Sfântul Chiril, Patriarhul Alexandriei (412 – 444), s-a rugat lui Dumnezeu să alunge demonii din templul idolesc de la Manutin, o cetate situată în apropiere de Canopus și în care se afla un templu păgân. Un înger al Domnului i-a spus sfântului patriarh că demonii nu vor putea fi îndepărtați decât prin ducerea moaștelor Sfinților Chir și Ioan la Manutin. Aceasta a și făcut Sf. Chiril al Alexandriei, ridicând la Manutin o biserică în cinstea sfinților mucenici. Din acel moment, duhurile necurate au fost gonite din cetate, iar biserica unde au fost mutate moaștele sfinților a devenit izvor de tămăduiri. Sf. Chir s-a născut la Alexandria, în Egipt, în secolul al III-lea d.Hr. A studiat și a ajuns un medic foarte bun. Era renumit, pentru că își trata pacienții fără plată sau alte recompense materiale. El îi vindeca în numele lui Iisus Hristos, rostind rugăciuni și citând din Sfânta Scriptură. După ce îi trata, ca și Mântuitorul, își sfătuia pacienții să nu mai păcătuiască. După ce s-a declanșat marea persecuție împotriva creștinilor ordonată de împăratul Dioclețian, Chir a ajuns în Arabia, unde s-a călugărit. El a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Sf. Ioan era soldat în oraşul Edesa, din Asia Mică. Auzind de minunile pe care le făcea Sf. Chir, a mers în Arabia să-l cunoască și a devenit discipolul lui atât în credință, cât și în știința medicinei, devenind și el „doctor fără de arginți”. Când au aflat că o femeie, pe nume Atanasia, a fost închisă din cauza credinței ei creștine împreună cu cele trei fiice ale sale, Teodota, Teoctista și Eudoxia, Sfinții Chir și Ioan le-au încurajat să rămână statornice în credința în ciuda torturilor. Pentru această faptă au fost însă privaţi de libertate, chinuiţi şi, în cele din urmă, decapitaţi împreună cu Atanasia și fiicele ei, în ziua de 31 ianuarie. Credincioșii au luat trupurile sfinților Chir și Ioan și le-au îngropat creștinește într-un loc despre care se spune în Proloage că a fost aflat doar cu puțin timp înainte ca Sfântul Chiril, Patriarhul Alexandriei, să decidă mutarea lor la Manutin.

Sfântul Petru era pescar din Betsaida, la Marea Galileei, şi se chema Simon înainte de a se întâlni cu Domnul. Era frate cu Sfântul Apostol Andrei, „cel întâi chemat” la slujirea credinţei. Cel mai vârstnic dintre cei doisprezece ucenici, vorbea deseori în numele Apostolilor, rugând pe Învăţătorul să le tâlcuiască înţelesul tainelor credinţei. O fire înfocată, cinstită şi plină de rodire pentru Hristos, gata oricând la uitarea de sine. Cu toată dragostea pentru Iisus Hristos, nu şi-a putut învinge slăbiciunea, lepădându-se de trei ori de Domnul său, tocmai când Acesta era batjocorit şi purtat de la Ana la Caiafa. Dar, cu multe lacrimi şi cu mult zbucium a ispăşit întreita lepădare de Domnul, iar, la cea de- a treia arătare a Domnului înviat, Petru redobândeşte vrednicia de Apostol, mărturisind de trei ori dragostea lui către Mântuitorul Hristos. După Înălţarea la cer a Domnului şi după Pogorârea Duhului Sfânt, a început strădania, cea fără odihnă, pentru răspândirea credinţei şi, ca şi ceilalţi Apostoli, Sfântul Petru nu s-a ferit de nicio osteneală pentru a împlini porunca Mântuitorului, aceea de a vesti adevărul mântuirii. A străbătut drumuri lungi şi grele, propovăduind Evanghelia în Iudeea, în Antiohia şi în Pont, în Galatia, în Capadocia şi în Bitinia, ajungând până la Roma. Deşi mai vârstnic, s-a supus întru totul hotărârilor luate la Sinodul Apostolilor, din anul 50. Peste tot a întemeiat biserici, a învăţat, a mângâiat, a întărit credinţa şi nădejdea primilor creştini. Când n-a putut ajunge la fraţi, a luat pana şi a scris cele două epistole din Noul Testament, comori de învăţătură mai preţioase decât aurul şi pietrele scumpe. Marele pescar şi-a încheiat strădania şi viaţa la Roma, cetatea cezarilor. În anul 67, ziua de 29 iunie, Sfântul Apostol Petru a îndurat moarte de mucenic, în vremea prigoanei dezlănţuite împotriva creştinilor de crudul împărat Nero (54-68). Pe colina Vaticanului verhovnicul Apostolilor a fost răstignit cu capul în jos, pecetluind cu sângele său credinţa şi dragostea lui faţă de Mântuitorul Hristos.

Sfântul Pavel a fost bărbat învăţat, fariseu şi rabin în religia evreilor, ucenic al lui Gamaliel şi cunoscător al întregii învăţături din vremea sa. Se numea Saul înainte de a veni la credinţă şi era de origine din Tarsul Ciliciei. Împuternicit de sinedriul din Ierusalim, Pavel a prigonit cumplit pe cei ce mărturiseau credinţa în Hristos şi propovăduiau Învierea Lui. Pe când călătorea spre cetatea Damascului pentru a prinde pe creştinii de acolo, Saul a văzut pe Domnul Care i S-a arătat în chip minunat, şi a crezut în El, lepădând rătăcirea în care trăise până atunci. Din clipa aceea, Saul s-a dovedit un neînfricat propovăduitor al credinţei creştine şi, sub noul nume de Pavel, a fost unul dintre cei mai mari Apostoli ai lui Hristos. El a dus Evanghelia, adică vestea cea bună a Domnului, printre popoarele păgâne, binevestind în multe locuri din Răsărit, trecând prin Grecia, la Atena, la Corint, în Asia Mică şi în Macedonia şi ajungând până la Roma. În lungile şi ostenitoarele lui călătorii a îndurat nenumărate primejdii, a suferit bătăi, a fost întemniţat, a îndurat foamea şi setea. Nicio suferinţă nu i-a micşorat râvna de propovăduire a credinţei, nicio primejdie nu l-a înspăimântat. Prin toate cetăţile pe unde a trecut, a întemeiat biserici de care s-a îngrijit tot timpul, sfătuindu-le şi îndrumându-le prin Epistolele pe care le trimitea către fraţi, epistole din care ni s-au păstrat paisprezece, ca un adevărat tezaur al vieţii în Hristos, ca o adevărată ştiinţă a mântuirii. Sfântul Apostol Pavel a fost numit „Apostolul Neamurilor”, deoarece a vestit cel mai mult pe Hristos printre popoarele păgâne din acele timpuri, iar sfârşitul său a fost cu moarte de mucenic, tăindu-i-se capul cu sabia, murind în aceeaşi zi cu Sfântul Petru şi sub acelaşi împărat Nero, la marginea Romei, pe drumul ce duce de la Roma spre mare. Aceşti doi mari Apostoli nu-şi iau lauda de la oameni, ci de la Însuşi Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, căci pe Sfântul Apostol Petru l-a fericit pentru mărturisirea lui, numindu-l „piatră”, şi pe adevărul mărturisirii lui a zidit Biserica Sa; iar pe Sfântul Apostol Pavel l-a numit „vas ales”, care avea să poarte numele Domnului înaintea tiranilor şi a împăraţilor.

Comemorarea liturgică a Praznicului Cincizecimii se încheie astăzi. La fel ca și celelalte sărbători mari și Praznicul Pogorârii Sfântului Duh are o perioadă de după-prăznuire, numită odovanie. Odovanie se numește sfârșitul, dezlegarea sau încheierea sărbătoririi unui praznic împărătesc. Începând de prin secolul al IV-lea, Biserica a stabilit obiceiul ca praznicele împărătești și chiar ale unor sfinți să fie sărbătorite într-un chip mai deosebit. De aceea, pentru pregătirea sufletească a credincioșilor, aceste sărbători sunt precedate de un timp de pregătire, de anticipare, numit pre-serbare sau înainte-prăznuire, iar după ziua stabilită a sărbătorii să fie și o perioadă de continuare sau prelungire a serbării, numită după-serbare sau după-prăznuire. Ziua cea dintâi a înainte-serbării este începutul sărbătoririi, iar ultima zi a după-serbării se numește, cu un termen slavon, odovania (otdania), adică sfârșitul, dezlegarea sau încheierea sărbătorii. În toată perioada pre-serbării și a după-serbării, pe lângă slujba sfinților pomeniți în zilele respective, se adaugă și cântări, rugăciuni și lecturi în legătură cu praznicul respectiv. În ziua odovaniei praznicului, slujba se săvârșește aproape la fel ca în prima zi a praznicului. Durata pre-serbării și a după-serbării praznicelor împărătești variază după importanța și poziția pe care o au în cadrul anului bisericesc, așa cum ne arată Mineiele, Triodul și Penticostarul.

În această zi, Duminica întâi după Rusalii, prăznuim praznicul Tuturor Sfinților, celor de pretutindeni, din toată lumea, din Asia, Libia și Europa, de la Miazănoapte și de la Miazăzi. Dumnezeieștii noștri Părinți au așezat să prăznuim, după Pogorârea Sfântului Duh, sărbătoarea de azi, ca și cum ar fi voit să arate că venirea Preasfântului Duh a lucrat prin Apostoli niște lucruri atât de mari, încât a sfințit și a înțelepțit pe cei de un aluat cu noi și, așezându-i din nou în locul cetei aceleia îngerești căzute, i-a adus, prin Iisus Hristos, la Dumnezeu: pe unii, adică, prin mucenicie și sânge, iar pe alții prin trăire și viață virtuoasă, Duhul Sfânt săvârșind, astfel, fapte mai presus de fire. Sfântul Duh S-a pogorât în chipul focului, ca unul ce are, în firea Lui, înclinarea de la ceea ce este mai sus spre ceea ce este mai jos; iar țărâna, cu firea ei înclinată spre cele de jos, adică frământătura noastră, este ridicată la cele cerești. Cu puțin mai înainte, trupul luat și îndumnezeit de Dumnezeu-Cuvântul a fost înălțat și a șezut de-a dreapta slavei părintești; iar acum, după făgăduință, îi atrage la Sine pe toți cei ce vor, așa cum ne arată lucrarea mântuitoare a Dumnezeu-Cuvântului și rostul cel mai din urmă al venirii Sale în trup, printre noi, și al iconomiei. Într-acest fel deci, așa prăznuim sărbătoarea Tuturor Sfinților. În al doilea rând, prăznuind această sărbătoare, noi cinstim și pe mulți alții, care, deși au bine-plăcut lui Dumnezeu prin virtutea lor cea desăvârșită, totuși, din cine știe ce pricină, ori poate din pricina unor împrejurări lumești, au rămas neștiuți de nimeni, cu toate că au multă slavă înaintea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, sunt mulți care au viețuit după voia lui Hristos, și în India, în Egipt, în Arabia, în Mesopotamia, în Frigia, în părțile de sus ale Mării Negre, cum și în tot Apusul, până chiar și în insulele britanilor și, pe scurt grăind, în Răsărit și în Apus, a căror cinstire nu era ușor de făcut, după cum se cuvine și după obiceiul Bisericii, din pricina mulțimii lor. Deci, pentru ca să primim și ajutorul acelora, al tuturor care au bine-plăcut lui Dumnezeu, în orice parte a pământului, iar, pe de altă parte, și pentru Sfinții care se vor adăuga mai târziu, dumnezeieștii Părinți au așezat să prăznuim praznicul Tuturor Sfinților, care cuprinde în sine pe toți cei dintâi și pe toți cei de mai târziu, pe cei cunoscuți și pe cei necunoscuți, pe care Duhul Sfânt, sălășluindu-Se întru ei, i-a sfințit. În al treilea rând, prăznuirile Sfinților, ce se fac în fiecare zi în parte, trebuiau adunate într-o singură zi spre a se arăta că ei au luptat pentru un singur Hristos și că toți s-au găsit pe aceeași cale a virtuții, și astfel s-au încununat după vrednicie, ca niște slujitori ai unui singur Dumnezeu. Ei au alcătuit Biserica, împlinind lumea cea de sus și încurajându-ne și pe noi a ne sârgui să ducem cu toată râvna aceeași luptă, care este deosebită și de mai multe feluri, potrivit cu puterea fiecăruia. Să se mai știe că acum prăznuim toate câte Duhul Sfânt, cu dăruiri de bine, a sfințit: sufletele cele prea înalte și sfințite, adică cele nouă cete, pe strămoși și patriarhi, pe prooroci și pe sfinții apostoli, pe mucenici și ierarhi, pe sfinții mărturisitori și pe cuvioșii mucenici, pe cuvioși, pe drepți și pe toată ceata sfintelor femei și pe toți ceilalți Sfinți necunoscuți, împreună cu care să fie și cei ce se vor adăuga în viitor. Dar, mai presus de toți și între toți și cu toți Sfinții, pe Sfânta Sfinților, pe Preasfânta și cea fără de asemănare mai mărită decât cetele îngerești, pe Doamna și Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria.

Cei 12 Sfinţi Apostoli sunt: Petru, Andrei, Iacob şi Ioan (fiii lui Zevedeu), Filip, Bartolomeu, Toma, Matei, Iacob al lui Alfeu, Iuda Tadeul, Simon Zilotul şi Matia. Petru, fiul lui Iona si fratele Apostolului Andrei, s-a născut în Betsaida Galileei. Numele său de  iudeu era Simon, însă Mântuitorul îl va numi Chifa (piatră). După pescuirea minunată de pe lacul Ghenizaret, este chemat să devină pescar de oameni. Andrei s-a născut în Betsaida Galileii, localitate situată pe ţărmul Lacului Ghenizaret, în nordul Ţării Sfinte. Din Sfânta Scriptură aflăm că este fratele lui Simon Petru. Sfântul Apostol Andrei este numit cel dintâi chemat. Iacob a fost fiul lui Zevedeu şi fratele Sfântului Evanghelist Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu. Împreună cu fratele său, lăsându-şi corabia, pe tatăl său şi mreaja sa, a mers după Iisus la chemarea Lui cea dumnezeiască. Ioan a fost fiul lui Zevedeu şi al Salomeii. Acesta a fost chemat de Hristos  de la mrejile pescăreşti la propovăduirea Evangheliei. La primirea sa, Ioan a fost numit de Hristos Domnul fiu al tunetului, căci ca tunetul avea să se audă în toată lumea şi tot pământul să-l umple. Filip este cel de-al treilea Apostol chemat la misiune de către Mântuitorul Iisus Hristos. Bartolomeu era de neam din Galaad. El a propovăduit Evanghelia mai întâi în Siria şi în Asia de sus, India, apoi în Armenia cea Mare şi în Alvan, cetatea Armeniei. Toma, care se numeşte Geamăn, era din Paneada, cetatea Galileii. Când Domnul nostru Iisus Hristos era pe pământ cu oamenii şi umbla prin cetăţi şi sate învăţând popoarele şi tămăduind toate suferinţele, Toma, auzind propovăduirea Lui şi văzându-I minunile, s-a apropiat de El cu osârdie şi umbla după El, nesăturându-se de cuvintele cele dulci şi de vederea preasfintei Sale feţe. Şi astfel s-a învrednicit a fi rânduit în ceata celor 12 Apostoli cu care a urmat Domnului până la mântuitoarele Lui patimi. Înainte de a ajunge Apostol, Matei a fost vameș si se numea Levi. Era originar din Capernaum, fiul lui Alfeu. Potrivit Tradiției este autorul primei Evanghelii. Iacob al lui Alfeu a fost fratele lui Matei, iar tatăl lor se numea Alfeu. Iuda Tadeul a fost fratele Sf. Iacov cel Tânăr, rudă cu Domnul Iisus Hristos. A fost unul dintre cei 12 Apostoli. A predicat Evanghelia în Iudeea, Samaria, Idumeea, Siria, Mesopotamia și Libia. Simon Zilotul  este numit şi Natanael. Acesta și-a lăsat casa, părinții și mireasa pentru Mirele cel ceresc. A propovăduit în Mauritania, Africa si Britania, unde si-a dat si sufletul, fiind răstignit și îngropat. Matia s-a numărat în rândul Sfinţilor Apostoli în locul lui Iuda vânzătorul și a propovăduit pe Hristos în Etiopia cea mai din afară.

Sfântul Ghelasie din veacul al XIV-lea, s-a nevoit la Mănăstirea Râmeţ, din Transilvania, ca monah cu viaţă îmbunătăţită, pe nume Ghelasie. Credincioşii din partea locului l-au cinstit pe acesta ca Sfânt, din neam în neam, până în zilele noastre, iar vieţuitorii sfintei mănăstiri îi cinstesc cu mare evlavie sfintele moaşte, ştiind că acestea dăruiesc minunate vindecări de boli şi suferinţe. În tradiţia locului se spune despre Cuviosul Ghelasie că avea doisprezece ucenici cu care se ruga şi postea împreună, săvârşind sfintele slujbe cu mare osârdie şi frică de Dumnezeu. Acest cuvios sihastru era și un mare părinte duhovnicesc al sihaştrilor din împrejurimi, precum şi al sătenilor din Ţara Moţilor.

Odată, urcând Sfântul Ierarh Ghelasie într-o poiană cu asinul său la adunat fân, şi-a cunoscut dinainte sfârşitul. Rugându-se mult, şi-a chemat ucenicii și le-a poruncit să trăiască în desăvârşită dragoste, să iubească Biserica şi să fugă de beţie, de desfrâu şi de tot păcatul. Apoi, binecuvântându-i pe toţi, şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos. În tradiţia mănăstirii se spune că, în ceasul când cobora asinul de pe munte cu trupul Sfântului Ghelasie, au început clopotele de prin sate să sune singure. A fost plâns de ucenici și îngropat lângă zidul bisericii, şi mulţi bolnavi se vindecau la mormântul lui. Ceea ce s-a transmis prin tradiţia locului de generaţii întregi s-a adeverit în zilele noastre când, în anul 1978, s-a descoperit în biserica Mănăstirii Râmeţ o inscripţie de mare însemnătate pentru Biserica şi neamul românesc, şi care pomeneşte numele „Arhiepiscopului Ghelasie”, pe cel al zugravului „Mihul de la Crişul Alb”, precum şi anul 1376. Acest Arhiepiscop al Transilvaniei, primul atestat cu numele, este îmbunătăţitul Ghelasie pe care poporul, în evlavia sa, îl cinsteşte ca Sfânt. A fost canonizat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1992, având zi de pomenire 30 iunie, iar moaştele sale se află acum în biserica nouă a Mănăstirii Râmeţ, unde sunt cinstite cu evlavie de monahiile din obşte şi de credincioşi.