SINAXAR

Credinţa în Preasfânta Treime este învăţătura principală a Bisericii Ortodoxe. Ea a fost descoperită în Sfânta Scriptură, mai ales a Noului Testament şi formulată apoi de Sfinţii Părinţi ai Bisericii la primele două Sinoade Ecumenice, în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan (381), pe care îl mărturisim în fiecare duminică şi sărbătoare la Sfânta Liturghie, la Botez şi la alte slujbe. În Simbolul credinţei, mărturisim că noi credem „întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului…, şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii…, şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit…”În formularea acestei învăţături, Sfinţii Părinţi au pornit de la cele descoperite în Sfânta Scriptură referitor la Sfânta Treime sau la Persoanele Acesteia. În Vechiul Testament găsim unele texte care mărturisesc despre cele trei Persoane ale Dumnezeirii. Înainte de a-l crea pe Adam, Dumnezeu a spus: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”(Facere 1, 26), iar înainte de alungarea primilor oameni din Rai, a spus: „Iată că Adam s-a făcut ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul” (Facere 3, 22). De asemenea, la amestecarea limbilor celor ce voiau să construiască Turnul Babel, Dumnezeu a zis: „Să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor”(Facere 11, 7). La stejarul din Mamvri, Preasfânta Treime S-a arătat, lui Avraam, sub chipul a trei Îngeri (Facere 18), iar în cântarea întreită a îngerilor din jurul Tronului dumnezeiesc, din vedenia lui Isaia se zice: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot” (Isaia 6, 3), adică se repetă „Sfânt” de trei ori. În Noul Testament cele trei Persoane ale Preasfintei Treimi se descoperă în mod vădit. La Buna Vestire, arhanghelul îi spune Sfintei Fecioare Maria: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 35). La Botezului Domnului, când Fiul lui Dumnezeu Se botează în Iordan de către Ioan, Duhul Sfânt Se pogoară în chip de porumbel, iar Tatăl mărturiseşte din cer, zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit” (Matei 3, 16-17). Sfânta Treime este mărturisită atunci când Mântuitorul Hristos îi trimite pe ucenici la propovăduire, zicându-le: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19). Învăţătura despre Sfânta Treime era propovăduită şi de către Sfinţii Apostoli. Sfântul Ioan Evanghelistul spune lămurit: „Trei sunt Care mărturisesc în cer: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi Aceştia Una sunt” (1 Ioan 5, 7), iar Sfântul Apostol Pavel, îi binecuvintează pe corinteni prin cuvintele: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13). Sfinţii Părinţi şi teologii Bisericii au explicat, în scrierile lor, învăţătura creştină ortodoxă despre Sfânta Treime: Tatăl este nenăscut, Fiul este născut din veci din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede din veci din Tatăl. În Bisericile Ortodoxe locale praznicul Preasfintei Treimi este legat, prin tradiţie, de sărbătoarea Cincizecimii (ca în Biserica Rusă) sau de Lunea Pogorârii Sfântului Duh (mai ales în Bisericile greacă şi română). Este sărbătoarea în care aducem în mod deosebit laude şi cântări duhovniceşti Persoanelor Preasfintei Treimi, pentru că toată lucrarea liturgică şi sfinţitoare a Bisericii Ortodoxe se săvârşeşte în numele şi spre slava Preasfintei Treimi. De aceea, se cuvine să mărturisim întotdeauna pe Sfânta Treime: pe Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, să o preamărim şi să I ne închinăm Ei, zicând: „Sfinte Dumnezeule, Cel ce toate le-ai făcut prin Fiul, cu împreună-lucrarea Sfântului Duh; Sfinte tare, prin Care pe Tatăl am cunoscut şi prin Care Duhul Sfânt a venit în lume; Sfinte fără de moarte, Duhule Mângâietor, Cel ce din Tatăl purcezi şi în Fiul Te odihneşti, Treime Sfântă, slavă Ţie!”.

Sfântul Cuvios Ilarion cel Nou, originar din Cappadocia, a intrat în monahism la vârsta de 20 de ani, în Mănăstirea lui Dalmat. Timp de zece ani s-a îngrijit de grădina mănăstirii în ascultare, smerenie şi linişte, fiind învrednicit de Dumnezeu cu darul facerii de minuni. După câţiva ani, când a murit egumenul, Ilarion a plecat la Mănăstirea Cataron, de unde a fost chemat şi numit egumen al Mănăstirii Dalmaţilor. A fost ucenic al Sfântului Grigorie Decapolitul și a suferit din cauza împăratului iconoclast Leon Armeanul (813-820), care l-a supus la chinuri şi l-a închis în mai multe mănăstiri. Eliberat de împăratul Mihail Travlu (820-829), a suferit din nou în timpul fiului acestuia, Teofil (829-842), fiind trimis în exil în insula Afusia. A revenit în mănăstirea sa abia după anul 843, unde a vieţuit până la plecarea sa la Domnul, la vârsta de 70 de ani.

Marele între părinți Visarion s-a născut și a crescut în Egipt. Din tinerețe a iubit pe Hristos și a răsărit în inima lui lumina darului lui Dumnezeu. Și s-a păzit curat de toată întinăciunea păcatului, nepătându-și haina cea duhovnicească, pe care a luat-o de la Sfântul Botez. Și cercetând sfintele locuri de la Ierusalim, a văzut pe Cuviosul Gherasim, care-și petrecea viața în pustiul Iordanului, și căruia îi slujea un leu. Asemenea văzând și pe mulți alți părinți care viețuiau acolo prin felurite locuri și care străluceau în fapte bune și, vorbind cu dânșii, a câștigat mult folos sufletului său. Iar după ce s-a întors la locul de unde a plecat, și-a dobândit ca părinte duhovnicesc pe Cuviosul Isidor Pelusiotul. Și împărțindu-și săracilor și mănăstirilor averea rămasă de la părinți, s-a lepădat de lume și s-a făcut monah. Și s-a asemănat lui Moise, că precum Moise a prefăcut de demult în pustie apele cele amare întru dulceață cu lemnul arătat de Dumnezeu, ca să adape pe Israel cel însetat, tot astfel și Cuviosul Visarion a îndulcit amărăciunea apei de mare, prin rugăciune și prin însemnarea sfintei cruci, ca să adape pe ucenicul lui cel slăbit de sete. Cuviosul Visarion s-a asemănat și lui Isus al lui Navi, căci precum acela biruind oarecând pe amorei, a oprit soarele în calea sa, tot așa a făcut și acesta, căci mergând el cu ucenicul la alt stareț, se apropia soarele spre apus și calea era încă depărtată; deci Sfântul Visarion s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Rogu-mă Ție, Doamne, poruncește ca să stea soarele până ce voi merge la robul tău”. Și așa s-a făcut, că n-a apus soarele până ce a sosit cuviosul la acel stareț. Cuviosul a fost asemenea și cu Sfântul Proroc Ilie, pentru că în vreme de secetă, ploaie îndestulată a pogorât din cer pe pământ, și aceasta nu s-a făcut o dată sau de două ori, ci de mai multe ori. El se asemăna încă și cu prorocul Elisei, căci precum acela a trecut apele Iordanului, despărțindu-le cu cojocul lui Ilie, tot așa și acesta, cu rugăciunile sale, a întărit firea apelor sub picioarele sale și umbla pe deasupra apelor ca pe uscat. Odată, un frate din schit a căzut într-o greșeală și preotul îi poruncea lui să iasă afară din biserică, ca unul ce nu era vrednic să fie împreună cu frații în soborul bisericesc. Iar Cuviosul Visarion, sculându-se, a ieșit și el împreună cu cel ce greșise, zicând: „Și eu am greșit!”. Într-acest fel a fost smerenia acestui sfânt părinte.

Sfântul Sfințit Mucenic Teodot († 303) a trăit la sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea. El a fost episcop al Bisericii din cetatea Ancira Galatei. În timpul persecuției împăratului Dioclețian (284-305), episcopul a fost pârât că a îngropat trupurile unor martire și a fost condamnat la moarte. Creștinii au luat trupul martirului și l-au îngropat. Aflând despre acest lucru, prefectul a ordonat soldaților să-i aresteze pe toți creștinii și să-i tortureze. Viața lui este arătată în 18 mai când au pătimit cele șapte fecioare ale căror moaște le-a îngropat. Sfântul Sfințit Mucenic Teodot este însă amintit și la 7 iunie pentru că în această zi a primit cununa muceniciei pentru Mântuitorul Iisus Hristos.

Sf. Muceniță Zenaida (Zenais) din Cezareea Palestinei s-a născut în 284, s-a învrednicit de facerea de minuni și a primit moarte martirică.

Sfinţii Mucenici Nicandru şi Marcian au fost ostaşi în armata romană de la Dunăre şi îşi îndeplineau slujirea ostăşească în cetatea Durostorum, astăzi Silistra, pe vremea împăratului Diocleţian (284-305). În anul 298, cezarul Maximian Galeriu a îndepărtat din armată pe ostaşii creştini, arestându-i şi persecutându-i până la moarte. Când a venit Maximian Galeriu în cetăţile de la Dunăre, Sfinţii ostaşi Nicandru şi Marcian au mărturisit împreună cu alţi trei ostaşi, Pasicrat, Valention, Isihie şi cu veteranul Iuliu că sunt creştini, fiind aruncaţi în închisoare din porunca împăratului. Au fost cercetaţi, îndemnaţi şi apoi siliţi să se lepede de Hristos. Dar ei, nevrând să se lepede de Mântuitorul, au fost bătuţi şi chinuiţi în felurite chipuri. Au rămas statornici în credinţa Domnului nostru Iisus Hristos, iar împăratul Maximian Galeriu, văzând că nu-i poate îndupleca să se închine zeilor, a poruncit să li se taie capetele Sfinţilor Nicandru şi Marcian în 8 iunie, primind astfel de la Hristos cununa muceniciei.

Sfântul Mare Mucenic Teodor a pătimit pentru Hristos de la păgânul împărat Lichinie, în cetatea Eracliei, unde era voievod. Vremea sfârşitului său a fost în opt zile ale lunii februarie, iar în această lună şi zi se cinsteşte aducerea cinstitelor lui moaşte din cetatea Eracliei în Evhaita, patria lui. Pentru că aşa i-a zis el lui Uar, slugii sale, care a privit la pătimirea sa şi a scris-o pe aceea: „Trupul meu să-l pui în Evhaita, în stăpânirea strămoşilor mei”. Acest sfânt și pătimirea lui cea scrisă pe larg este pusă în ziua de opt februarie. Iar noi să pomenim aici o minune care s-a făcut de icoana lui şi pentru care Sfântul Anastasie Sinaitul şi Sfântul Ioan Damaschin ne încredinţează. Acea minune a fost astfel: departe de cetatea Damascului, ca la patru mii de paşi, era un loc care se numea Carsat, unde era biserica Sfântului Mare Mucenic Teodor Stratilat. Şi când au luat saracinii locul acela în stăpânirea lor şi au început a locui acolo, mulţi dintre dânşii au intrat în biserica mucenicului şi au întinat-o cu toate necurăţiile, pentru că au băgat în ea dobitoacele lor, femeile şi copiii şi făceau acolo multe păcate trupeşti spurcate şi urâte. Şi acolo, pe un perete, era pictat chipul Sfântului Mare Mucenic Teodor, iar într-o zi oarecare, şezând mulţi saracini şi vorbind în biserica aceea, unul dintre dânşii a luat un arc şi o săgeată şi, încordând arcul, a săgetat în acel chip şi a nimerit cu săgeata în umărul drept al sfântului şi îndată a curs sânge din icoană, ca dintr-un om viu. Şi văzând saracinii această minune, s-au mirat, însă n-au ieşit din biserică, ci locuiau în ea şi îşi săvârşeau necurăţiile după obiceiul lor cel spurcat. Şi erau cei ce locuiau acolo douăzeci de saracini, fiecare având femeile şi copiii lor, şi în puţine zile toţi au pierit cu moarte amară, fiind loviţi fără de veste. Iar cei ce locuiau afară din biserică, toţi au rămas sănătoşi în acea vreme. Şi spune Cuviosul Anastasie Sinaitul despre acea icoană, că a văzut-o el însuşi şi era pe ea semnul sângelui ce cursese din rană. Această minune a fost spre înfricoşarea saracinilor necredincioşi, iar nouă credincioşilor spre învăţătură, ca să ştim că suntem datori a cinsti sfintele icoane, căci prin ele se fac minuni şi lucrează minunat darul Dumnezeului nostru.

Biserica Ortodoxă cinstește în fiecare an în data de 9 iunie pe Sfântul Chiril al Alexandriei. Născut în anul 370, în Alexandria Egiptului, provenea dintr-o familie cu bune calități educaționale, fapt ce va influența considerabil râvna sa. Sfântul Chiril a beneficiat și de ajutorul duhovnicesc-moral al unchiului său, patriarhul Teofil al Alexandriei. Alături de acesta a participat la Sinodul din anul 403, cunoscut sub numele de ,,Sinodul de la Stejar”, acolo unde Sfântul Ioan Gură de Aur a fost depus din treapta ierarhică din motive politice. După un timp, în anul 412, a devenit patriarh al Alexandriei. Lucrurile s-au precipitat în anul 428 când Nestorie, patriarhul Constantinopolului, a răspândit erezia că în Mântuitorul Iisus Hristos sunt două persoane distincte (una umană și cealaltă divină), având concluzia că Maica Domnului nu poate fi numită Născătoare de Dumnezeu (Teotokos), ci cel mult Născătoare de om. A avut loc o corespondență între cei doi ierarhi, care s-a încheiat însă fără efect. Ca umare a răspândirii ereziei nestoriene, a avut loc un sinod local la Roma, unde a fost condamnată învățătura lui Nestorie și aprobată cea a Sfântului Chiril. În anul 431 a avut loc la Efes Sinodul al III-lea Sinod Ecumenic, care, sub conducerea Sfântului Chiril, a confirmat credința ortodoxă proclamându-se termenul de Teotokos – cuvânt ce susține Preacinstirea Maicii Domnului. Prin aceast termen se arată că Cel ce S-a născut din ea este Fiul lui Dumnezeu ca om, nu un om deosebit de Fiul lui Dumnezeu. Deranjat de decizia acestui sinod și de faptul că nu a participat la lucrările lui, patriarhul Ioan al Antiohiei (429-441) a convocat un sinod local în care a fost excomunicat Patriarhul Chiril. Împăratul Teodosie al II-lea (408-450) a luat o măsură debusolantă hotărând depunerea din treaptă atât a lui Chiril, cât și a lui Nestorie. În anul 433 însă, cumpănind mai bine situația, Ioan al Antiohiei a acceptat doar condamnarea lui Nestorie. În anul 444 Sfântul Chiril s-a mutat la viața veșnică alături de Dumnezeu, pe care a încercat să Îl facă cunoscut tuturor oamenilor. Lucrările de bază ale Sfântului se regăsesc în marea lor parte în nu mai puțin de 10 volume din Patrologia Greacă. În limba română, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, prin aportul și traducerea consistentă a părintelui profesor Dumitru Stăniloae, textele Sfântului Chiril au ajuns cunoscute și la noi.

Comemorarea liturgică a Praznicului Cincizecimii se încheie astăzi. La fel ca și celelalte sărbători mari și Praznicul Pogorârii Sfântului Duh are o perioadă de după-prăznuire, numită odovanie. Odovanie se numește sfârșitul, dezlegarea sau încheierea sărbătoririi unui praznic împărătesc. Începând de prin secolul al IV-lea, Biserica a stabilit obiceiul ca praznicele împărătești și chiar ale unor sfinți să fie sărbătorite într-un chip mai deosebit. De aceea, pentru pregătirea sufletească a credincioșilor, aceste sărbători sunt precedate de un timp de pregătire, de anticipare, numit pre-serbare sau înainte-prăznuire, iar după ziua stabilită a sărbătorii să fie și o perioadă de continuare sau prelungire a serbării, numită după-serbare sau după-prăznuire. Ziua cea dintâi a înainte-serbării este începutul sărbătoririi, iar ultima zi a după-serbării se numește, cu un termen slavon, odovania (otdania), adică sfârșitul, dezlegarea sau încheierea sărbătorii. În toată perioada pre-serbării și a după-serbării, pe lângă slujba sfinților pomeniți în zilele respective, se adaugă și cântări, rugăciuni și lecturi în legătură cu praznicul respectiv. În ziua odovaniei praznicului, slujba se săvârșește aproape la fel ca în prima zi a praznicului. Durata pre-serbării și a după-serbării praznicelor împărătești variază după importanța și poziția pe care o au în cadrul anului bisericesc, așa cum ne arată Mineiele, Triodul și Penticostarul.

Sfinții Mucenici Alexandru și Antonina (303-305) erau originari din satul Cordam. În timpul persecuției pornite de împăratul Dioclețian, Sfânta Antonina a fost prinsă și adusă spre judecată în fața prefectului Festus. Cu toate că a fost supusă supliciilor, sfânta a refuzat să se lepede de credința dreaptă și să jertfească idolilor, drept urmare a fost trimisă la o casă de desfrâu. Sfântul Alexandru, militar în armata împăratului Dioclețian, a mers la casa de desfrâu și i-a dat Sfintei Antonina hainele sale. Astfel, îmbrăcată în haine militare a reușit să fugă din aceea casă. Pentru această faptă, Sfântul Alexandru a fost pedepsit și supus la numeroase chinuri. Auzind Sfânta Antonina de suferințele la care este supus Sfântul Alexandru, a venit la prefectul Festus și l-a înfruntat cu mult curaj. În cele din urmă, cei doi sfinți au suferit moarte martirică prin foc.

Sfântul Timotei a fost chiriarh în orașul Prusia (azi Brussa, Turcia). Pentru activitatea sa pastorală și misionară deosebită Dumnezeu l-a învrednicit, încă din viață, cu darul facerii de minuni. Urcat pe tron în anul 361, împăratul Iulian Apostatul (361 – 363) a declanșat o puternică persecuție împotriva creștinilor, supunând supliciilor pe cei care nu aduceau jertfă idolilor. În această perioadă Sfântul Timotei a apărat dreapta credință și a refuzat să se supună poruncii împăratului, fapt pentru care a fost întemnițat. La scurt timp, pentru că era vizitat de creștini pe care îi întărea în credință, a fost decapitat din porunca împăratului Iulian Apostatul, suferind astfel moarte martirică.

În această zi, Duminica întâi după Rusalii, prăznuim praznicul Tuturor Sfinților, celor de pretutindeni, din toată lumea, din Asia, Libia și Europa, de la Miazănoapte și de la Miazăzi. Dumnezeieștii noștri Părinți au așezat să prăznuim, după Pogorârea Sfântului Duh, sărbătoarea de azi, ca și cum ar fi voit să arate că venirea Preasfântului Duh a lucrat prin Apostoli niște lucruri atât de mari, încât a sfințit și a înțelepțit pe cei de un aluat cu noi și, așezându-i din nou în locul cetei aceleia îngerești căzute, i-a adus, prin Iisus Hristos, la Dumnezeu: pe unii, adică, prin mucenicie și sânge, iar pe alții prin trăire și viață virtuoasă, Duhul Sfânt săvârșind, astfel, fapte mai presus de fire. Sfântul Duh S-a pogorât în chipul focului, ca unul ce are, în firea Lui, înclinarea de la ceea ce este mai sus spre ceea ce este mai jos; iar țărâna, cu firea ei înclinată spre cele de jos, adică frământătura noastră, este ridicată la cele cerești. Cu puțin mai înainte, trupul luat și îndumnezeit de Dumnezeu-Cuvântul a fost înălțat și a șezut de-a dreapta slavei părintești; iar acum, după făgăduință, îi atrage la Sine pe toți cei ce vor, așa cum ne arată lucrarea mântuitoare a Dumnezeu-Cuvântului și rostul cel mai din urmă al venirii Sale în trup, printre noi, și al iconomiei. Într-acest fel deci, așa prăznuim sărbătoarea Tuturor Sfinților. În al doilea rând, prăznuind această sărbătoare, noi cinstim și pe mulți alții, care, deși au bine-plăcut lui Dumnezeu prin virtutea lor cea desăvârșită, totuși, din cine știe ce pricină, ori poate din pricina unor împrejurări lumești, au rămas neștiuți de nimeni, cu toate că au multă slavă înaintea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, sunt mulți care au viețuit după voia lui Hristos, și în India, în Egipt, în Arabia, în Mesopotamia, în Frigia, în părțile de sus ale Mării Negre, cum și în tot Apusul, până chiar și în insulele britanilor și, pe scurt grăind, în Răsărit și în Apus, a căror cinstire nu era ușor de făcut, după cum se cuvine și după obiceiul Bisericii, din pricina mulțimii lor. Deci, pentru ca să primim și ajutorul acelora, al tuturor care au bine-plăcut lui Dumnezeu, în orice parte a pământului, iar, pe de altă parte, și pentru Sfinții care se vor adăuga mai târziu, dumnezeieștii Părinți au așezat să prăznuim praznicul Tuturor Sfinților, care cuprinde în sine pe toți cei dintâi și pe toți cei de mai târziu, pe cei cunoscuți și pe cei necunoscuți, pe care Duhul Sfânt, sălășluindu-Se întru ei, i-a sfințit. În al treilea rând, prăznuirile Sfinților, ce se fac în fiecare zi în parte, trebuiau adunate într-o singură zi spre a se arăta că ei au luptat pentru un singur Hristos și că toți s-au găsit pe aceeași cale a virtuții, și astfel s-au încununat după vrednicie, ca niște slujitori ai unui singur Dumnezeu. Ei au alcătuit Biserica, împlinind lumea cea de sus și încurajându-ne și pe noi a ne sârgui să ducem cu toată râvna aceeași luptă, care este deosebită și de mai multe feluri, potrivit cu puterea fiecăruia. Să se mai știe că acum prăznuim toate câte Duhul Sfânt, cu dăruiri de bine, a sfințit: sufletele cele prea înalte și sfințite, adică cele nouă cete, pe strămoși și patriarhi, pe prooroci și pe sfinții apostoli, pe mucenici și ierarhi, pe sfinții mărturisitori și pe cuvioșii mucenici, pe cuvioși, pe drepți și pe toată ceata sfintelor femei și pe toți ceilalți Sfinți necunoscuți, împreună cu care să fie și cei ce se vor adăuga în viitor.

Dar, mai presus de toți și între toți și cu toți Sfinții, pe Sfânta Sfinților, pe Preasfânta și cea fără de asemănare mai mărită decât cetele îngerești, pe Doamna și Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria.

Sfântul Apostol Bartolomeu a fost unul din cei doisprezece apostoli. Este pomenit în Evangheliile sinoptice și în Faptele Apostolilor, iar prăznuirea lui se face la data de 11 iunie (împreună cu Sfântul Apostol Barnaba) și în 25 august (mutarea moaștelor sale). După Pogorârea Duhului Sfânt, Bartolomeu a propovăduit în Asia împreună cu Apostolul Filip, cu sora lui Filip, Mariana și cu Apostolul Ioan. În Hierapolis, împreună cu Apostolul Filip, a fost crucificat cu capul în jos pentru că a omorât un șarpe uriaș pe care oamenii îl adorau și pentru că a vindecat mulți bolnavi prin rugăciunile sale. Sfântul Bartolomeu a fost dat jos de pe cruce în timpul unui mare cutremur pentru că oamenii au crezut că Dumnezeu îi judecă, însă Sfântul Filip murise deja. A mers apoi în India, a tradus Evanghelia după Matei și a vindecat-o pe fiica regelui Armeniei, fapt pentru care a suferit moarte martirică din cauza invidiei fratelui regelui. Creștinii i-au îngropat trupul, însă datorită minunilor care se întâmplau lângă sfintele moaște, păgânii au aruncat sicriul său în mare. Sicriul a ajuns în insula Lipara unde Episcopul Agaton – care-l cunoscuse într-o vedenie în somn – l-a înmormântat într-o biserică. Ulterior, moaștele sale au fost transferate la Roma.

Sfântul Apostol Barnaba a fost unul din cei șaptezeci de ucenici și însoțitorul Sfântului Apostol Pavel în unele din călătoriile sale misionare. Este pomenit în mai multe rânduri în Faptele Apostolilor și în două din epistolele Sfântului Apostol Pavel - Galateni și II Corinteni. Barnaba s-a născut într-o familie bogată din tribul lui Levi. Cel care avea să devină mai târziu unul din cei șaptezeci de ucenici ai Domnului a studiat cu Saul (mai târziu Sfântul Apostol Pavel) sub îndrumarea lui Gamaliel. La naștere a primi numele de Iosif, dar Apostolii îl strigau Barnaba (fiul consolării) pentru că avea darul de a alina sufletele oamenilor. Sfântul Barnaba a fost, probabil, primul care a propovăduit în Roma și Milano. El a fost martirizat de către evrei în insula Cipru și a fost înmormântat de către Sfântul Marcu. Mulți bolnavi și-au găsit vindecarea la mormântul lui, al cărui loc a rămas necunoscut până la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, în anul 451, când Sfântul i-a apărut Arhiepiscopului Anthemius în vis, dezvăluindu-i locul.

Sf. Ier. Luca al Crimeei s-a născut în anul 1877, în orașul Kerci din Crimeea, din părinți dreptcredincioși, primind la botez numele de Valentin. De mic a primit o aleasă învățătură, apoi a studiat la Kiev, mai întâi la Academia de Arte Frumoase, apoi la Facultatea de Medicină. Atât în vremea războiului ruso-japonez (1904-1905), cât și în timpul Primului Război Mondial (1914-1917), Sfântul s-a oferit ca voluntar, îndeplinind misiunea de chirurg în mai multe spitale din Rusia. În anul 1916, și-a susținut doctoratul, apoi s-a hotărât să-și publice experiențele medicale într-o carte numită Eseu despre chirurgia infecțiilor septice, în care prezenta pentru prima dată informații de mare importanță, care aveau să aducă salvarea multor vieți omenești. În anul 1906 tânărul Valentin s-a căsătorit cu Ana, însă o boală incurabilă a pricinuit moartea timpurie a soției sale, astfel încât Sfântul a rămas singur cu cei patru copii ai lor. După venirea la putere a stăpânirii atee în Rusia, în anul 1917, medicul Valentin, stabilit la Tașkent, nu a încetat a-și manifesta public credința ortodoxă. De aceea, ierarhul locului l-a chemat să slujească Bisericii, încredințat de faptul că aceasta este misiunea și calea ce îl așteaptă; doctorul Valentin a acceptat fără nicio reținere hirotonia în preot, în anul 1921. În scurt timp, a primit și tunderea în monahism, luând numele de Luca. În anul 1923, la cererea credincioșilor, a fost hirotonit arhiepiscop de Tașkent. La scurt timp a fost însă întemnițat, urmând un lung șir de 11 ani de pribegie și suferințe în închisorile comuniste. Fiind un chirurg vestit, episcopul Luca a primit aprobarea de a opera în spitalele din închisorile prin care a fost purtat. Fiecare operație începea și se termina cu o rugăciune către Maica Domnului, iar curățarea trupului cu iod, spre dezinfectare, Sfântul o făcea în semnul crucii. În anul 1946, reabilitat chiar de prigonitorii săi, datorită faimei sale în întreaga lume, Sfântul Luca a fost numit arhiepiscop de Simferopol și Crimeea. Sfântul nu s-a temut niciodată în cuvântările sale a condamna ateismul. La bătrânețe și-a pierdut cu totul vederea. Despre aceasta însă, el spunea: „Cel ce și-a închinat viața Domnului nu poate fi niciodată orb, fiindcă Dumnezeu îi dă lumina la fel cu cea de pe Tabor”. Sfântul Luca al Crimeei a adormit în Domnul la data de 11 iunie 1961. Fiind cinstit ca un nou doctor fără de arginți și făcător de minuni, Ierarhul și medicul Luca a fost canonizat în anul 1996. Sfintele lui moaște au fost așezate în Catedrala „Sfânta Treime” din Simferopol, unde săvârșesc tămăduiri minunate. În anul 2013, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât înscrierea numelui său și în calendarul Bisericii noastre, cu zi de pomenire la 11 iunie.

Sfântul Cuvios Onufrie cel Mare a fost un mare sihastru din Egipt şi a trăit pe la anii 350-400. După ce a stat o vreme într-o mănăstire din părţile Tebaidei, a plecat în pustie, unde a stat 60 de ani fără să vadă faţă de om. L-a găsit aici Sfântul Cuvios Pafnutie, care a călătorit în toată pustia, dorind să cunoască şi să scrie viaţa pustnicilor. Onufrie i-a spus că a găsit în pustie pacea inimii, bucuriile rupte din bucuria cerească, rugăciunea fierbinte şi că a trăit din osteneala mâinilor sale, hrănindu-se din roadele unui smochin din apropiere. Sfântul Onufrie a murit când încă era la el Pafnutie.

După ce acesta l-a îngropat, îndată coliba s-a prăbuşit, smochinul s-a uscat şi apa izvorului a secat.

Astăzi pomenim şi pe Sfântul Cuvios Petru Athonitul, care, după ce a fost rob la arabi, a ajuns în Muntele Athos, unde, la îndemnul Maicii Domnului, a locuit într-o peşteră. Se hrănea cu ierburile care creşteau în jurul locaşului, iar mai târziu un înger îi aducea hrană la 40 de zile. A biruit multe ispite de la diavol, iar după ce a trecut la cele veşnice, trupul său a fost binecuvântat de Dumnezeu cu neputrezirea.

Sfânta Muceniță Achilina s-a născut într-o familie creștină în orașul Biblos, Fenicia (în prezent, Jubail) așezat pe coasta de est a Mării Mediterane. A primit botezul creștin de la episcopul orașului, pe nume Evtalie. La un an de la naștere tatăl, Evtolmie, a trecut la cele veșnice, fiind crescută în dreapta credință doar de mama ei. În timpul persecuției pornite de către Împăratul Dioclețian, în anul 303, Sfânta Achilina refuză să aducă jertfă idolilor și propovăduiește dreapta credință, fapt pentru care a fost prinsă și adusă înaintea prefectului Volusian spre a fi judecată. Fiind statornică în credință și refuzând să se lepede de Hristos, sfânta a fost supusă supliciilor și în cele din urmă a suferit moarte martirică prin decapitare.

Preacuviosul Trifilie, în tinerețe, a studiat dreptul și profesând pentru o perioadă avocatura, în orașul Berit din Fenicia, și-a câștigat un renume în aceea perioadă. A fost ucenic al Sfântului Spiridon al Trimitundei. După ce a fost ales episcop al Levcosiei a participat la Sinodul de la Sardica în anul 347, unde a susținut dreapta credință, luând apărarea Sfântului Atanasie cel Mare. Sfântul Trifilie a trecut la cele veșnice în anul 370.

Sfântul Proroc Elisei a fost fiul lui Șafat, un bogat proprietar de pământ din Abel-Mehola, din nordul Israelului. Chemarea profetică a lui Elisei s-a făcut din poruncă divină: Dumnezeu i-a poruncit Sfântului Ilie să-l ungă pe acesta profet în locul său. Astfel, Sfântul a mers la Elisei care se afla, împreună cu tatăl său, la câmp și a trecut pe lângă acesta, aruncându-i mantia. Atunci a lăsat Elisei boii și a alergat după Sfântul Ilie cerându-i voie să meargă să își ia rămas bun de la părinți și apoi va veni după el, lucru care s-a și întâmplat (III Regi cap. 17). Sfântul Proroc Elisei a fost martor înălțării la cer într-un car de foc a profetului Ilie. După despărțirea prin răpirea la cer a profetului Ilie, învățătorul său, Elisei a cercetat școlile prorocești din Ierihon și Betel spre a se încredința de râvna lor religioasă și a le lua în grija sa. Apoi, o perioadă a stat în muntele Carmel. Reîntorcându-se în Samaria și-a desfășurat activitatea profetică timp de 50 de ani, săvârșind multe minuni: astfel, a îndulcit apele la Ierihon (IV Regi. II, 19, 22), prin rugăciunile sale a înviat un copil (IV Regi IV, 34), de asemenea un ofițer sirian, Neeman, este vindecat de lepră de către profetul Elisei, care îi cere să se scalde de șapte ori în Iordan (IV Regi cap. V). Sfântul Proroc Elisei s-a mutat la Domnul în anul 840 î.Hr. fiind îngropat în Samaria, la Sevastopoli.

Sfântul Metodie s-a născut în insula Sicilia din părinți binecredincioși, primind o educație aleasă.

La maturitate și-a vândut averea moștenită de la părinți, o parte a împărțit-o săracilor, iar cu restul de bani a ridicat o mănăstire în insula Chios (Marea Egee), dedicându-se slujirii lui Dumnezeu.

Pentru viața sa curată, Patriarhul Nichifor l-a chemat la Constantinopol ca slujitor la Patriarhie și ajutor al său. Acesta l-a însoțit pe patriarhul Nichifor în două exiluri în timpul persecuției iconoclaste a împăratului Leon Armeanul (813-820). În anul 817 a fost trimis la Roma ca reprezentant oficial al patriarhului. În timpul domniei împăratului iconoclast Mihail Balbul (820-829), după moartea patriarhului Nichifor, a fost întemnițat timp de 9 ani pentru că a apărat cultul sfintelor icoane, fiind eli-berat în anul 830, apoi în timpul împăratului Teofil (829 – 842) a fost exilat, reîntorcându-se după moartea acestuia, în anul 842. A fost numit Patriarh al Constantinopolului în timpul împărătesei Teodora, care a pus și capăt ereziei iconoclaste. În timpul păstoririi sale ca patriarh a fost restabilit cultul sfintelor icoane și s-a stabilit sărbătoarea Ortodoxiei în prima Duminică a Postului Mare.

A trecut la cele veșnice în anul 846, 14 iunie.

Sfântul Proroc Amos este unul din cei 12 profeți „mici” și a trăit în secolul al VIII-lea î.Hr.

S-a născut în satul Tecoa, în pământul lui Zabulon, în apropiere de Betleem, și a prorocit timp de 50 de ani. El a fost păstor de vite în satul său, ducând o existență simplă. În afara păstoritului, Amos se mai ocupa și de culegerea sicomorelor, sicomorul fiind un arbore de dimensiuni mari care produce fructe asemenea smochinelor. Numele său înseamnă, în limba ebraică, „povară”, „sarcină”.

Și-a început activitatea de proroc în timpul domniei lui Ieroboam al II-lea (793-753 î.Hr.) și a activat cu precădere în cadrul Regatului de Nord, denumit în Sfânta Scriptură Israel. În anul 922, evreii se scindaseră în două regate: cel de Nord, denumit Israel, și cel de Sud, denumit Iuda. Acest fapt survenise ca un efect al domniei abuzive instaurate de Roboam, fiul regelui Solomon. Amos era originar din Regatul de Sud, dar a fost trimis să propovăduiască în două centre idolești importante ale Regatului de Nord: Bethel și Samaria. Profetul a fost nevoit să înfrunte o rezistență aspră atât a ierarhiei politice, cât și a celei religioase, din cele două orașe. Astfel, a fost izgonit la un moment dat de Amasia, căpetenia slujitorilor idolilor. Amos propovăduia credința în Dumnezeul adevărat și critica fățiș închinarea la idoli, însă nu s-a oprit aici. A profețit inclusiv căderea Regatului de Nord sub stăpânire asiriană, lucru care a deranjat enorm. În cele din urmă, în jurul anului 787 î.Hr., Amos a fost ucis de fiul falsului preot Amasia, care l-a lovit fără milă cu un toiag în cap. Nu este întâmplătoare această respingere a profeților și chiar martirizarea lor. Știm că majoritatea au murit pentru adevăr.

Fericitul Ieronim specifică acest lucru într-una dintre epistolele sale: „Ce păcat că, iată, medicul care îl tratează pe cel bolnav (…) este privit ca un dușman tocmai de către acesta din urmă! Însă așa este rânduiala lucrurilor. Adevărul are uneori un gust amar și nu este deloc pe placul răufăcătorilor. (…) Amos se vede alungat din Samaria (cf. Amos 7:12-13). De ce oare? De bună seamă, în acest caz, ca și în multe altele, pentru că el este chirurgul duhovnicesc, care taie și dă la o parte părțile afectate de păcat și îi îndeamnă pe oameni la pocăință. Sfântul Apostol Pavel întreabă: Am ajuns deci vrăjmașul vostru spunându-vă adevărul? (Gal. 4, 16)”.

Sfântul Mucenic Isihie a fost ostaș creștin și făcea parte din legiunea armatei romane de la Dunăre, staționată în orașul Durostor din provincia Moesia Inferior, în timpul împăraților Dioclețian (285-305) și Maximian Galeriu. Acest Sfânt mucenic a pătimit împreună cu alți cinci: Pasicrat, Valentin, Nicandru, Marcian și Iuliu veteranul. Sfinții Pasicrat și Valentin au primit moarte martirică la 24 aprilie, iar Sfântul Iuliu veteranul la 27 mai. În ziua pătimirii veteranului Iuliu, Sfântul Isihie, care se afla în închisoare cu el, i-a adresat o rugăminte ca să-și aducă aminte de el când va sosi în fața Domnului, căci curând va urma și el aceeași soartă. Sfântul Iuliu l-a îmbărbătat pe acest curajos ostaș al lui Hristos, amintindu-i de făgăduințele făcute de către Domnul către cei ce vor răbda până la sfârșit.

Sfântul Isihie a primit cununa muceniciei în 15 iunie.

Fericitul Augustin s-a născut în 13 noiembrie 354 în orașul Tagaste din Numidia (Africa de Nord), într-o familie modestă. Tatăl său, Patriciu, a fost păgân. Monica, mama lui, a fost creștină din naștere.

Fericitul Augustin a studiat științele vremii. La 24 aprilie (în Sâmbăta cea Mare), anul 387, a primit sfântul botez. În anul următor a stat la Cartagina la prietenul său, avocatul creștin Inochentie, apoi s-a retras la țară unde a rămas trei ani la ferma unui prieten al său din Cassiciacum. După ce și-a dăruit toată averea bisericii din Targaste, a înființat la Ipone (Hippo) o mănăstire de călugări și una de călugărițe. Aceasta din urmă, pusă sub cârmuirea duhovnicească a sorei sale, cu același fel de viață monahală. „Regulile” Fericitului Augustin au avut o mare influență asupra monahismului din apus. La cererea credincioșilor, bătrânul episcop Valeriu l-a hirotonit preot în anul 391. În anul 395, a fost sfințit episcop și rânduit ca ajutor al lui Valeriu. Din anul 396, a rămas singur episcop al Iponiei, până la 28 august, când a trecut la cele veșnice. În anul 410, Alaric, regele vizigoților a jefuit Roma. Păgânii au pus această nefericită întâmplare pe seama creștinilor. Atunci Augustin a scris însemnata lucrare „De civitate Dei” (Despre cetatea lui Dumnezeu). Fericitul Augustin s-a mutat la Domnul la 28 august 430. În anul 486, Papa Fulgentiu i-a adus moaștele în Sardinia; în secolul al VII-lea, Liuprand, regele longobarzilor le-a mutat în Biserica Sfântul Petru din Pavia (Italia). La 25 octombrie 1842, Papa Grigore al XVI-lea a dăruit o parte din ele episcopiei catolice din Alger.

Fericitul Ieronim s-a născut în anul 347, în orășelul Stridon, aproape de Acvileia. La Roma, a învățat greaca și latina, arta vorbirii și filosofia. A primit botezul la vârsta de 20 de ani, din mâinile papei Liberios. La Treveri, în Galia, a descoperit viața mănăstirească. La Roma a început învățătura Scripturii și a cunoscut catacombele romane. A făcut prima călătorie în Răsărit, cercetând mănăsti-rile din Grecia, Tracia, Asia Mică, Cilicia și s-a stabilit în Antiohia. S-a retras apoi în pustia Calsis, din Siria, unde a trăit o perioadă de patru ani de nevoințe ascetice, luptând împotriva patimilor și învățând limba ebraică. Revenind în Antiohia, a primit harul preoției, apoi a făcut o călătorie la Constantinopol, atras de faima cuvântărilor Sfântului Grigorie de Nazianz, unde a stat doi ani. Papa Damasus l-a luat cu ascultarea de a revedea textul Bibliei în limba latină, numită mai târziu, Vulgata. Murind papa, fericitul Ieronim s-a retras în Palestina și s-a stabilit la Betleem, unde a întemeiat trei mănăstiri. A început o perioadă de strădanii cărturărești, care a ținut 30 de ani, alcătuind multe scrisori, îndemnând pe credincioși la o viață curată și păzirea poruncilor Domnului, învățându-i pe călugări arta copierii manuscriselor. A murit la Betleem, în anul 420.

Sfântul Ierarh Tihon s-a născut în orașul Amatunda (Cipru), din părinți binecredincioși, primind o educație aleasă. La maturitate, Sfântul Memnon, Episcopul Amatundei, l-a hirotonit diacon, apoi după trecerea la Domnul a Sfântului Memnon, Sfântul Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului l-a numit episcop al Amatundei. Sfântul Tihon și-a închinat viața lui Dumnezeu desfășurând o impresionantă misiune printre păgâni. A convertit foarte multe persoane la creștinism și a ridicat numeroase lăcașuri de cult în locul templelor păgâne, fapt pentru care Dumnezeu l-a învrednicit cu darul facerii de minuni încă din timpul vieții pământești. Sfântul Tihon a trecut la cele veșnice în anul 424.

Sfinţii Mucenici Manuil, Savel şi Ismail au fost trei fraţi din Persia, crescuţi în frică de Dumnezeu de mama lor, care era creştină, cu toate că tatăl lor era păgân. Cei trei tineri, care erau ostaşi, au fost trimişi de Alamundar, împăratul Persiei, în Calcedon, pentru pace, la împăratul Iulian Apostatul (361-363). Au fost primiţi cu cinste, dar, aflând că sunt creştini, păgânul Iulian i-a supus la chinuri, tăindu-le capetele. Când împăratul a poruncit să le fie arse trupurile mucenicilor, s-a făcut cutremur, pământul s-a despicat şi a primit în sine trupurile. După două zile de rugăciuni ale creştinilor, pământul a dat înapoi trupurile, care răspândeau o dulce mireasmă. Mulţi păgâni care fuseseră de faţă la această minune au crezut în Domnul Hristos şi s-au botezat. Trupurile Sfinţilor Mucenici Manuil, Savel şi Ismail au fost înmormântate de creştini cu cinste şi evlavie. Aflând de uciderea trimişilor săi, împăratul persan l-a biruit pe Iulian, care a şi murit atunci.

Sfântul Isavru şi cei împreună cu el erau din Atena. Şi ieşind din patria lui şi mergând la o peşteră din Apolonia, a aflat pe Inochentie, pe Felix, pe Peregrin şi pe Ermia, pe care învăţându-i să nu se dedea spre lucrurile cele lumeşti şi trecătoare, aceştia au întărit cuvântul cu fapta. Căci ferindu-se şi fugind de vorba şi adunarea rudeniilor lor, au fost pârâţi la Tripondie eparhul, care prinzându-i şi neputând să-i facă să se lepede de Hristos, a poruncit să fie daţi la chinuri. Iar Isavru, diaconul lui Hristos, şi cei împreună cu el au fost daţi în seama lui Apolonie, fiul eparhului, de către care au fost chinuiţi prin foc şi prin apă. Fiind izbăviţi din aceste chinuri în chip minunat, au întors pe mulţi la credinţa în Hristos, între care erau şi cei mai de frunte ai cetăţii: fraţii Ruf şi Rugin.

Apoi, fiind osândiţi la moarte, li s-au tăiat capetele.

Biserica Ortodoxă Română a rânduit, prin hotărârea Sfântului Sinod din anul 1992, ca în a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt să fie cinstiţi toţi sfinţii români. „Pe cei cunoscuţi şi pe cei necunoscuţi, pe cei care au fost canonizaţi şi trecuţi în calendar şi pe cei care nu sunt trecuţi în calendar şi care au pătimit în închisorile comuniste luptând pentru păstrarea credinţei ortodoxe”.

Cel mai tânăr, Sfânta Filofteia, 7 decembrie – 12 ani. De origine vlahă, Sfânta Filofteia a suferit moarte martirică. A fost ucisă de tatăl ei pentru că împărţea mâncarea săracilor. Moaştele Sfintei Filofteia se află la Curtea de Argeş, fiind aduse în vremea domniei lui Radu (Negru) Vodă.

Cel mai vârstnic, Sfântul Atanasie Todoran, 12 noiembrie – 104 ani. A fost martirizat la vârsta de 104 ani de către generalul Bukov, trimis de Curtea de la Viena. La 12 noiembrie 1763, binecredinciosul mucenic Atanasie a fost frânt cu roata de sus în jos, iar capul i-a fost legat de o roată, ,,pentru că i-a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statutul militar grăniceresc…”.

Primul sfânt canonizat de Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, 11 aprilie – 1950. S-a născut și a crescut în București, a avut 3 frați, a înființat la Râmnic o tipografie „Kallinik Rîmnik” pe care a donat-o ulterior Consiliului Municipal al orașului Râmnicu Vâlcea, a ctitorit Schitul Frăsinei, unde a rânduit regula de viețuire atonită, a ridicat în total 7 biserici și 3 paraclise, a cerut clerului să scrie și să vorbească doar în limba română, a fost un iubitor al literaturii, a scris versuri, o cronică, istoria Mănăstirii Cernica și îndreptare duhovnicești. Pentru că nu a adunat pe parcursul vieții averi, testamentul Sfântului Calinic a cuprins doar cărți.

Cel mai recent sfânt canonizat, Sfântul Ierarh Dionisie, 17 septembrie – 2018. Ultimul român care a făcut pasul din istorie în sinaxare este Sfântul Dionisie, Episcopul Cetăţii Albe – Ismail. Sfântul Sinod a hotărât canonizarea lui în Anul Centenarului Marii Uniri. Episcopul Dionisie reprezintă una dintre cele mai marcante personalități eclesiastice basarabene din prima jumătate a secolului trecut, fiind unul dintre luptătorii pentru realizarea statului național unitar român. La numai 15 ani, în data de 28 noiembrie 1883, a intrat în obştea Mănăstirii Suruceni, în 1908 a fost ales starețul mănăstirii, 80% dintre membrii Sfatului Țării din Basarabia îl aveau ca povățuitor și duhovnic, în 1918 a fost hirotonit episcop, trecând la cele veșnice în 1943.

Sfântul Sinod a decis pregătirea procesului de canonizare a 12 preoți și călugări pentru anul 2025, când Biserica Ortodoxă Română împlinește 140 de ani de autocefalie și 100 de ani de la obținerea statutului de patriarhie. Printre numele anunțate se regăsesc Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie și Arhimandritul Gherasim Iscu.

Sfinţi români poligloţi, Sfinții Neagoe Basarab și Andrei Șaguna, 26 septembrie și 30 noiembrie – șase limbi străine. Sfântul Neagoe Basarab, domnitorul Țării Românești în perioada 1512 – 1521, cunoștea româna (limba maternă), slavona, greaca, latina, turca, germana, maghiara. Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei, știa româna (limba maternă), maghiara, germana, greaca, slavona, sârba și franceza. Părintele Gherasim Iscu, propus spre canonizare în anul 2025, ştia şapte limbi străine.

Primii martiri atestaţi pe teritoriul României, Sfinții Epictet și Astion, 8 iulie. Au suferit moarte martirică în timpul persecuţiei împăratului Diocleţian (244-311), la 8 iulie 290. Sunt cei mai vechi martiri dobrogeni atestaţi de izvoarele hagiografice. Actul martiric închinat lor ni s-a păstrat doar într-o copie târzie din sec. al XV-lea, aflată în Biserica Mântuitorului din Utrecht. A fost publicat în anul 1615 de învăţatul iezuit Herbert Rosweyde (†1629).

Sfântul trecut la cele veşnice cel mai recent, Sf. Ioan Iacob de la Neamț, 5 august – 1960.

Om de rugăciune, dar şi poet, Sfântul Ioan Iacob este un reprezentant important al Ortodoxiei, atât la nivel naţional cât şi internaţional. A trăit 47 de ani, intens, cu un dor nestins după Dumnezeu, dintre care 27 i-a petrecut în monahism. A trecut la cele veșnice în anul 1960. Ocrotitor al bibliotecarilor, primul sfânt român din calendarul Bisericii Ierusalimului, sfânt poet, stareţ al Schitului românesc de la Iordan.

Sfinți reprezentați iconografic în straie populare: Sf. Oprea Nicolae 21 octombrie, Sf. Gheorghe Pelerinul 17 august, Sf. Sava Gotul 17 aprilie, Sf. Mc. Filofteia 7 decembrie, Sf. Martiri Năsăudeni 12 noiembrie, Sf. Ioan Valahul 12 mai.

Sfinții Mucenici Leontie, Ipatie și Teodul au pătimit în Tripolis (Fenicia), în timpul împăratului Vespasian (69-79), din porunca proconsulului Adrian. Leontie era un ostaș creștin, grec de neam. Proconsulul a trimis în Tripolis mai mulți soldați cu tribunul Ipatie și cu Teodul ca până la sosirea sa în Tripolis să-l prindă pe Leontie și să-l poată judeca. În timp ce se aflau pe drum, Leontie le-a ieșit în cale și i-a invitat în casa sa. În cele din urmă, Leontie le-a mărturisit cine este. Prin cuvântul lui Leontie, Ipatie și Teodul au primit învățătura creștină și s-au botezat, iar la sosirea și judecata proconsulului Adrian s-au înfățișat și ei. Toți au mărturisit pe Mântuitorul Iisus Hristos și au îndurat până la sfârșit chinurile la care au fost supuși, lăudând pe Dumnezeu. Trupul mucenicului Leontie a fost aruncat în afara orașului, însă creștinii din Tripolis l-au îngropat cu cinste.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă sărbătorește pe Sfântul Cuvios Erasm.

Sfântul Apostol Iuda a fost unul din cei doisprezece Apostoli ai lui Hristos. S-a născut în Nazaretul Galileii, din Iosif teslarul – care a fost după aceea logodnicul Preacuratei Fecioare Maria. Mama sa era Salomeea, nu cea din Betleem, ci alta, care a fost fiica lui Agheu, fiul lui Varahie şi fratele lui Zaharia. Provenea din seminţia lui David şi a lui Solomon. Sfântul Apostol Iuda este unul dintre cei numiţi „fraţii Domnului”, care erau rude apropiate şi crescuseră împreună cu Iisus în aceeaşi casă. Unii erau fiii Dreptului Iosif din prima căsătorie, iar alţii erau fiii fratelui său, Cleopa, deci veri după Lege cu Mântuitorul. Tradiţia Bisericii ne spune că, după Înălţarea Domnului la cer, Sfântul Apostol Iuda a propovăduit Evanghelia, mai întâi în Iudeea, în Galileea şi în Samaria, apoi în cetăţile Arabiei, Siriei şi Mesopotamiei şi mai pe urmă în Edesa. A pătimit moarte mucenicească în Armenia. El este scriitorul Epistolei soborniceşti a lui Iuda din Noul Testament.

Sfântul Cuvios Părinte Paisie a fost originar din Egipt. Murind tatăl său, a rămas împreună cu cei şase fraţi în grija mamei lor. Acesteia i s-a arătat un înger în vis, spunându-i despre buna sporire a copilului ei: „Pe fiul tău, Paisie, l-a ales Domnul ca să slăvească şi să laude sfânt numele Lui, Cel lăudat în vecii vecilor. Acesta plăcut este lui Dumnezeu”. Şi acestea zicând, îngerul l-a luat pe Paisie de mână. Iar mama copilului a răspuns cerescului înger: „Toţi copiii mei ai lui Dumnezeu sunt, dar facă-se mila Domnului spre noi”. Şi deşteptându-se, s-a minunat de acel vis. După ce a mai crescut, Paisie a fost tuns monah de Cuviosul Pamvo şi timp de trei ani a stat cu capul plecat în jos. Şi era atât de înduhovnicit, încât adesea vorbea cu Hristos. Iar odată, pe când se ruga în chilia sa, i-a apărut Hristos, însoţit de doi îngeri, iar el, urmând pildei lui Avraam, a spălat picioarele Domnului. Şi a ajuns la cea mai înaltă culme a nevoinţei, încât, în trup muritor fiind, s-a ridicat mai presus de trup. Sfântul Cuvios Paisie, ajungând la adânci bătrâneţi, s-a mutat la Domnul.

Sfântul Metodie, încredinţându-se din tinereţe lui Dumnezeu, s-a arătat vas curat şi locaş al Sfântului Duh. De aceea, prin alegerea dumnezeiască, s-a învrednicit de cinstea arhierească şi a luat păstoria oilor cuvântătoare din cetatea Patara, care este în părţile Liciei. Acolo păştea turma sa bine şi cu iubire de Dumnezeu, luminând cu cuvinte line plinirea Bisericii. În acea vreme se sculase eresul lui Origen, care înşela pe mulţi. Acel eres, văzându-l arhiereul lui Hristos că se întăreşte, s-a ridicat împotriva lui ca un păstor ales şi cu cuvintele sale l-a ars pe acela, ca şi cu nişte foc dumnezeiesc, pierzând tot întunericul şi ceaţa cea ereticească cu preaînţeleptele sale învăţături şi cu darul cel dumnezeiesc. Cuvintele lui, cele de Dumnezeu insuflate, au strălucit în toată lumea ca nişte fulgere şi vestirea lui ca un glas de trâmbiţă de gând a ieşit în tot pământul. De aceea, nesuferind vrăjmaşul cel nevăzut îndrăzneala şi ostenelile lui cele mari pentru Biserica lui Hristos şi pentru dreapta credinţă, a înarmat asupra lui pe vrăjmaşii cei văzuţi, pe slugile sale, adică pe elinii care se închinau idolilor, îndemnându-i ca prin chinuri să ucidă pe slujitorul lui Dumnezeu. Deci, prinzând păgânii pe Metodie, arhiereul lui Hristos, i-au tăiat capul cu sabia şi sfântul s-a mutat la viaţa cea mai bună. Astfel, cel ce mai înainte slujea Mielului lui Dumnezeu, după aceea, el însuşi, ca un mieluşel junghiat, s-a adus jertfă vie lui Dumnezeu. Pentru aceea, s-a împodobit şi cu îndoite cununi, fiind apărător viteaz al dreptei credinţe. El s-a luptat împotriva eresurilor şi înaintea elinilor a mărturisit pe Hristos cu îndrăzneală, până la vărsarea sângelui şi la sfârşitul său cel mucenicesc. Şi a pătimit pentru Hristos în împărăţia lui Avrilian.

Sfântul Calist I, Patriarhul Constantinopolului, s-a nevoit la început în Muntele Athos sub îndrumarea duhovnicească a Sfântului Grigore Sinaitul (prăznuit în 8 august), a cărui viaţă a şi scris-o. În 1350 a fost ales Patriarh al Constantinopolului, rămânând în funcţie sub împăraţii Ioan Cantacuzino (1341-1355) şi Ioan Paleologul (1341-1376). În 1354 s-a retras în liniştea mănăstirii pe care a ridicat-o în cinstea Sfântului Mamas, la Tenedos, iar mai târziu a fost pus din nou în scaunul de patriarh între anii 1355-1363. Sfântul Patriarh Calist s-a stins din viaţă în anul 1363 în Serbia, unde se afla ca ambasador al Împăratului Ioan Paleologul. Este cunoscut şi ca scriitor duhovnicesc, lucrările sale apărând în Filocalia (vol. 8), împreună cu cele ale bunului său prieten Ignatie din Xanthopoulos.

Sfântul Mucenic Iulian s-a născut în cetatea Anazarb (Cilicia). Tatăl său era senatorul cetății, elin de neam și păgân. Mama sfântului mucenic era creștină și se numea Vasilisa. Aceasta și-a crescut copilul în evlavie față de cele sfinte. După moartea soțului, s-a mutat în Tars. În timpul prigoanei împotriva creștinilor a împăratului Dioclețian (284-305), Sfântul Iulian a fost denunțat ca fiind creștin și a fost chemat la guvernatorul Marcian care a încercat să-l determine să renunțe la credința sa prin supunerea la chinuri. Astfel, un an întreg a fost mutat prin temnițele cetăților Ciliciei, muncindu-l în tot felul. Guvernatorul Marcian considera că prin aceste chinuri îi va îngrozi pe ceilalți creștini. În cele din urmă Sfântul Mucenic Iulian a fost cusut într-un sac cu scorpii și aruncat în mare († 303).

Trupul lui a fost adus de valuri pe uscat și a fost luat de credincioși care l-au dus mai întâi în Alexandria (Egipt) și apoi în Antiohia.

Sfântul Mucenic Afrodisie era din ţara Ciliciei. Crezând din copilărie şi închinându-se lui Hristos, a fost prins şi adus înaintea stăpânitorului Dionisie, şi mărturisind pe Hristos Dumnezeu adevărat, a fost ars pe spinare cu fiare încinse, băgat într-o căldare plină cu plumb care fierbea clocotită şi spânzurat cu capul în jos; izbăvindu-se de toate cu minune, a atras pe mulţi dintre elini spre credinţa lui Hristos. Acestora, mărturisind pe Hristos cu îndrăzneală, li s-au tăiat capetele. Tiranul, văzând cele întâmplate, a poruncit de s-a despicat o piatră mare în două şi au întins pe sfântul punând peste el acea piatră tăiată, pe care o ridicaseră 55 de ostaşi; iar sfântul îndată şi-a dat sufletul luând cununa muceniciei.