SINAXAR

În timpul împăratului Leon cel Mare al Constantinopolului (457-474), doi senatori – Galvie și Candid – au plecat la Ierusalim să se închine Mormântului Domnului nostru Iisus Hristos. După ce au ajuns, au umblat prin Galileea, apoi s-au dus în Nazaret dorind să vadă și casa unde a copilărit și a trăit Mântuitorul Hristos până la vârsta de 30 de ani. Peste noapte au rămas în casa unei bătrâne văduve. În timpul cinei cei doi au observat că într-o cameră alăturată erau adunați mai mulți oameni bolnavi care aprindeau lumânările din jurul unei racle în care nu puteau vedea ce se află. Considerând că acolo s-ar afla moaștele vreunui sfânt, s-au hotărât să o întrebe pe bătrâna văduvă despre ce se întâmplă în acea cameră. În urma insistențelor, femeia le-a mărturisit că în acea raclă se află veșmântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care a fost păstrat de fiecare predecesoare a ei în curăție și feciorie, până când a ajuns la ea. Lângă sfântul veșmânt se săvârșesc multe minuni și vindecări pentru cei ce se roagă Maicii Domnului cu toată puterea credinței lor. Galvie și Candid au stat toată noaptea lângă veșmântul Fecioarei Maria, au aprins lumânări și s-au rugat împreună cu ceilalți, iar dimineață au plecat spre Ierusalim. La întoarcere s-au oprit din nou la bătrâna din Nazaret după ce, în prealabil, confecționaseră o raclă asemănătoare cu cea a bătrânei și o acoperiseră cu un veșmânt țesut cu fir de aur. Noaptea le-au schimbat între ele, iar dimineața s-au întors la Constantinopol unde au așezat veșmântul chiar în casa lor pe care o transformaseră într-un paraclis închinat Sfântului Apostol Petru și Sfântului Evanghelist Marcu. Un timp au ținut ascuns faptul că au adus sfântul veșmânt, însă datorită minunilor care se săvârșeau acolo au fost nevoiți să mărturisească mai întâi patriarhului, apoi chiar împăratului, despre cele întâmplate. În urma acestui fapt împăratul Leon cel Mare a construit o biserică în Vlaherne, o suburbie din Constantinopol, unde a așezat sfântul veșmânt al Maicii Domnului.

Sfântul Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei (1457-1504), numit de popor cinstit, bun, mare şi sfânt: bun, pentru faptele sale de milostenie şi iertarea celor greşiţi; mare, pentru iscusinţa cu care a condus ţara cu dreptate, întrucât prin el Dumnezeu a pedepsit pe cei lacomi şi trădători; sfânt, pentru luptele sale de apărare a întregii creştinătăţi, cât şi pentru numărul mare de biserici şi mănăstiri pe care le-a zidit şi înzestrat cu cele necesare spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea credincioşilor. Marele Voievod Ştefan al Moldovei a fost fiul binecredincioşilor creştini Voievodul Bogdan al II-lea şi Doamna Maria-Marina Oltea. Urcarea sa pe tronul Moldovei a urmat după vremuri tulburi de luptă pentru domnie. Pe Câmpia Dreptăţii este întâmpinat de mulţimea poporului, în frunte cu Mitropolitul Teoctist, în ziua de 12 aprilie, anul mântuirii 1457. Întrebând poporul adunat dacă este cu voia tuturor să le fie domn, i s-a răspuns într-un glas: „întru mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti”. Şi a domnit, precum ştim, 47 de ani, 2 luni şi 3 săptămâni, luptând pentru apărarea hotarelor ţării şi a credinţei strămoşeşti, a întregii creştinătăţi, zidind cetăţi militare, dar şi cetăţi ale sufletului, adică multe biserici şi mănăstiri. Deşi a fost încercat de numeroase suferinţe, rana de la picior căpătată în lupta de la Chilia, moartea a patru copii şi a două soţii, trădarea unor sfetnici şi multe războaie, nu şi-a pierdut niciodată nădejdea în Dumnezeu, ci şi-a purtat crucea vieţii sale cu răbdare creştinească, luptând cu dârzenie şi neîntrecută iscusinţă împotriva duşmanilor ţării şi ai credinţei. De aceea, istoria mărturiseşte că evlaviosul Ştefan Vodă a trăit nu pentru sine, ci pentru ţara şi credinţa întregului popor. El aducea mulţumiri şi laudă lui Dumnezeu, nu numai atunci când biruia, ci şi atunci când era biruit, fiind pentru noi un mare dascăl al pocăinţei. Fericitul Voievod a luptat pentru apărarea întregii creştinătăţi chemând la luptă sfântă pe cârmuitorii creştini ai Europei prin scrisoarea sa din ianuarie 1475, din care, pentru frumuseţea şi valoarea ei duhovnicească, redăm acest text: ,,Prealuminaţilor, preaputernicilor şi aleşilor domni a toată creştinătatea, cărora această scrisoare a noastră va fi arătată sau de care ea va fi auzită. Noi, Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturor cărora vă scriu şi vă doresc tot binele şi vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să supuie şi să nimicească toată creştinătatea. De aceea facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută, mai sus numitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman Paşa. Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii şi i-am biruit, pentru care lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre acestea, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să-şi răzbune şi să vie, în luna mai, cu capul său şi cu toată oştirea sa împotriva noastră şi să supuie ţara noastră care e o parte creştinească şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută, atunci creştinătatea va fi în mare primejdie. De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri împotriva duşmanilor creştinătăţii până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi potrivnici şi din toate părţile are de lucru cu oamenii ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Atotputernic noi i-am tăiat mâna dreaptă. Deci fiţi gata fără întârziere.” Ştefan cel Mare a pus biruinţele în luptele purtate nu pe seama iscusinţei sale, ci a voii şi puterii lui Dumnezeu. Pentru credinţa şi smerenia sa, Dumnezeu i-a dat putere, înţelepciune, „har”, cum spune cuvântul Sfintei Scripturi (Iacov 4, 6). Domnitorul a fost nu numai un apărător al credinţei creştine în luptele sale cu turcii şi tătari, ci şi un mărturisitor al ei prin numărul mare de biserici ridicate cu purtarea sa de grijă, prin înzestrarea lor cu cele necesare slujbelor şi obştii călugărilor, care împleteau rugăciunile de zi şi de noapte cu lucrul mâinilor şi cultura minţii. Ştefan cel Mare a zidit biserici şi mănăstiri nu numai în Moldova, ci şi în Muntenia şi Transilvania, mărturisind prin aceasta conştiinţa unităţii de credinţă şi neam. De asemenea şi la muntele Athos, unde pericolul otoman ameninţa tot atât de mult Ortodoxia, a înălţat, înnoit şi înzestrat mai multe biserici şi mănăstiri, între care la loc de cinste stă mănăstirea Zografu. Pe toate aceste sfinte lăcaşuri Ştefan cel Mare le-a înălţat ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru biruinţele purtate în lupta cu duşmanii creştinătăţii, cât şi pentru cinstirea şi pomenirea celor căzuţi în luptele cu duşmanii credinţei neamului. Pentru aceasta poporul l-a cinstit numindu-l ,,cel Sfânt”.

Ştefan cel Mare a fost un om al pocăinţei şi al rugăciunii, a simţit permanent nevoia să se roage, să se încredinţeze, el şi familia lui, împreună cu cei vii şi cu cei morţi, rugăciunilor părinţilor sfinţiţi din sfintele biserici ctitorite de el, pe care-i numea rugătorii noştri. ,,Să ne cânte nouă şi Doamnei Maria, cerea călugărilor şi egumenului din Mănăstirea Neamţ, în fiecare miercuri seara un parastas, iar joi o liturghie până în veac, cât va sta această mănăstire.” Viaţa de rugăciune personală a lui Ştefan cel Mare ne este arătată şi de cele trei icoane unite numite triptic: Mântuitorul, Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul, păstrate până astăzi în Mănăstirea Putna, împreună cu o cruce, pe care slăvitul Voievod le purta la el permanent în călătorii şi mai ales în bătălii. Ştefan cel Mare şi Sfânt însoţea rugăciunea cu postul, înainte de a începe lupta cu duşmanii credinţei şi ai neamului şi după biruinţă, aşa cum aminteşte cronicarul că a făcut-o la Vaslui: Cu toţii s-au legat a posti patru zile cu pâine şi apă. Ştefan cel Mare unea rugăciunea nu numai cu postul, ci şi cu fapta bună a milosteniei şi a dragostei creştine. Marele Voievod a fost deopotrivă om al dreptăţii şi al iubirii creştineşti, al iertării duşmanilor săi care au dat dovadă de căinţă pentru greşelile săvârşite: ,,Te-am iertat, scrie măritul Voievod lui Mihu, şi toată mânia şi ura am alungat-o cu totul din inima noastră. Şi nu vom pomeni niciodată în veci, cât vom trăi, de lucrurile şi întâmplările petrecute, ci te vom milui şi te vom ţine la mare cinste şi dragoste, deopotrivă cu boierii cei credincioşi şi de cinste.” Întreaga sa viaţă Ştefan cel Mare a trăit-o sub povaţa permanentă a părintelui său duhovnicesc, Sfântul Daniil Sihastrul, căruia i-a arătat toată ascultarea şi cinstea cuvenită. Acest fericit Voievod a cunoscut mai dinainte ceasul morţii, aşa cum este dat de Dumnezeu tuturor celor care au trăit viaţa cu adevărat creştineşte: ,,Iar când au fost aproape de sfârşenia sa, scrie cronicarul, chemat-au vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boierii cei mari şi alţii, toţi câţi s-au prilejuit, arătându-le cum nu vor putea ţine ţara cum a ţinut-o el.” Cum vedem, grija pentru binele ţării şi al credinţei străbune o poartă în inima sa până în ceasul morţii. Cronicile vechi mai pun în gura măritului Voievod şi aceste cuvinte înainte de moarte: ,,Doamne, numai Tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut a mă sminti, ci am întărit pe piatra care este Însuşi Hristos, pe a Cărui Cruce de-a pururi îmbrăţişată la piept ţinând, viaţa mea am închinat-o nesmintită printr-însa la Părintele vea-curilor, prin care pe toţi vrăjmaşii am gonit şi înfrânt.” Ştefan cel Mare „s-a strămutat la lăcaşurile de veci” pe 2 iulie 1504 şi a fost îngropat în biserica Mănăstirii Putna, fiind plâns de întreg poporul, cum consemnează cronicarul: ,,… iar pe Ştefan Vodă l-a îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toţi ca după un părinte al său, căci cunoşteau toţi că s-au scăpat (păgubit) de mult bine şi multă apărătură.” Binecredinciosul Voievod a avut întotdeauna credinţa că Mântuitorul Iisus Hristos va mijloci la Judecata de Apoi şi va răsplăti pe toţi cei care şi-au jertfit viaţa pentru credinţă şi apărarea hotarelor ţării. La mormântul său străjuieşte, de la moartea sa până astăzi, o candelă permanent aprinsă, dovedindu-se prin aceasta cinstirea de care s-a bucurat de-a lungul veacurilor din partea întregului popor, care dintotdeauna l-a venerat ca pe un sfânt, apărător al creştinătăţii, după cum se vede şi în pictura bisericii Mănăstirii Dobrovăţ (Jud. Iaşi), ultima sa ctitorie, pictată nu la mult timp după moartea sa. De aceea trecerea lui în rândul sfinţilor prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 20 iunie, anul mântuirii 1992, este împlinirea unei fapte bineplăcute lui Dumnezeu şi potrivită cu evlavia poporului dreptcredincios. Este o icoană de lumină, un ocrotitor al ctitorilor de lăcaşuri sfinte şi al celor care luptă pentru biruinţa Crucii şi a iubirii lui Hristos pentru oameni.

Tot în această zi, Biserica Ortodoxă pomeneşte pe Sf. Ier. Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului.

Sfântul Ioan (Maximovici, 1896-1966) este considerat de creştinii ortodocşi de pretutindeni ca fiind unul dintre cei mai mari sfinți al secolului XX. Manifestând diferite forme de sfinţenie, el a fost în acelaşi timp un mare teolog inspirat de Dumnezeu şi „nebun pentru Hristos”, un zelos ierarh misionar şi un apărător al săracilor, un nevoitor desăvârşit şi un părinte iubitor de orfani. Asemenea lui Moise, el şi-a scos turma din robie, conducând-o din China în lumea liberă. În ziua de 2 iulie 1994 a avut loc proslăvirea arhiepiscopului Ioan de San Francisco, ierarh al Bisericii Ruse din diaspora, în America. S-a născut în înfloritoarea regiune Harkov, pe atunci, în sudul Rusiei. Aici, pe moşia Adamovka, în familia binecunoscută de nobili, Maximovici, părinţilor Boris şi Glafira li s-a născut un fiu, în data de 4 iunie 1896, pe care l-au botezat Mihail, în cinstea Sfântului Arhanghel al Domnului, purtând acelaşi nume. În 1914 Mihail a absolvit şcoala de cadeţi şi, urmând vocației sale lăuntrice, a hotărât să intre la Academia Duhovnicească de la Kiev. Părinţii aveau însă alte planuri cu el, insistând să se înscrie la facultatea de drept, şi, din ascultare, el a renunţat la dorinţa sa. În 1921, în plin război civil rus, Mihail emigrează la Belgrad împreună cu întreaga familie. În 1925 a absolvit Facultatea de Teologie a universităţii belgrădene. În 1926 a fost tuns în monahism şi hirotonit ierodiacon la mănăstirea Milkovo, luând numele Ioan. La sfârşitul aceluiaşi an părintele Ioan a fost hirotonit ca ieromonah. Între anii 1929-1934 a funcţionat ca profesor şi diriginte la seminarul teologic „Sfântul Ioan Botezătorul” din Bitol (Macedonia iugoslavă). A fost hirotonit ca episcop, la data de 28 mai 1934, ultima hirotonie săvârșită de mitropolitul Antonie Hrapovițki. A fost trimis în China, în eparhia de Shanghai. Aici el a organizat unele societăţi filantropice şi de binefacere, în special pentru copiii chinezi săraci şi orfani şi pentru emigranţii ruşi. De asemenea reuşeşte să aplaneze conflicte religioase şi ridică o catedrală ce a fost mai târziu, în cursul aşa-numitei revoluţii culturale chineze, rasă de pe faţa pământului de către comuniştii chinezi. Odată cu venirea la putere a comuniştilor în China, colonia emigranților ruşi a fost nevoită să se refugieze în insulele arhipelagului filipinez, bântuite de uragane sezoniere. În anul 1951, arhiepiscopul Ioan e trimis în Europa, întâi la Paris, apoi la Bruxelles. Astfel, el primeşte sub jurisdicţia sa Bisericile Ortodoxe din Franţa şi Olanda. Singurul preot ortodox al Misiunii de la Madrid a fost hirotonit de el. În America şi-a început activitatea de arhipăstor în anul 1962. Vlădica Ioan poate fi considerat ocrotitorul adevăratei Ortodoxii în Lumea Nouă. În acelaşi an, la cererea numeroşilor credincioşi ce-l cunoşteau de la Shanghai, vlădica a fost invitat la San Francisco, cea mai mare eparhie ortodoxă din America. În 1963, cu blagoslovenia vlădicăi, a fost întemeiată Frăţia preacuviosului Gherman din Alaska, devenită ulterior cel mai important centru misionar ortodox din California. Truda de arhipăstor a vlădicăi Ioan s-a încheiat odată cu călătoria sa la Seattle, la sfârşitul lui iunie 1966, pe 2 iulie (19 iunie pe stil vechi), unde, după ce a săvârşit Sfânta Liturghie la biserica Nikolsk, vlădica a plecat însoţit de prietenul său apropiat, vlădica Nectarie, având cu sine icoana Kursk-Korennaia a Maicii Domnului. În dimineaţa zilei de 3 iulie, trupul ierarhului a fost adus în biserica din Seattle. Conducerea de stat americană i-a dat cinstirea cuvenită Sfântului Ioan şi au acceptat ultima dorinţă a turmei sale, modificând legea care nu prevedea posibilitatea înmormântării trupului unui episcop la temelia unei catedrale. Astfel, Sfântul Ioan a fost înmormântat într-o criptă la baza catedralei arhiepiscopale din San Francisco. Faptele minunate săvârşite de Sfântul Ioan după moarte, pe care le cunoaştem, sunt şi mai multe decât cele din timpul vieţii. Ele s-au săvârşit şi prin arătarea sa directă oamenilor, ca răspuns la rugăciunile lor, şi după ce se slujeau panihide, şi prin harul uleiului sfinţit şi a altor obiecte sfinţite luate din cripta lui de la temelia catedralei din San Francisco.

Sfântul Mucenic Iachint, originar din Cezareea Capadociei, a fost cubiculariu (cel care se îngrijea de camera de culcare a stăpânului) şi slujea şi la masa împăratului Traian (98-117). Pentru că a fost pârât că este creştin, a fost silit să guste din jertfele idoleşti, însă a refuzat categoric şi a mărturisit pe Hristos. Iachint a fost bătut peste tot trupul şi băgat în temniţă, unde i s-a dat să mănânce numai din cele jertfite idolilor, dar n-a mâncat, ci a postit 40 de zile.

Slăbit de foame, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe Sf. Ier. Anatolie, patriarhul Constantinopolului.

Sfântul Andrei Criteanul este cunoscut ca unul dintre cei mai de seamă și mai prolifici creatori de canoane și imne, deosebite prin frumusețea formei și profunzimea gândirii. S-a născut în Damasc în jurul anului 600 și este menționat în izvoarele istorice începând cu secolul al IX-lea. De la o vârstă fragedă a fost făcut diacon de către Patriarhul Ierusalimului şi a participat la Sinodul al VI-lea Ecumenic din 680-681, fiind trimis cu mărturisirea de credinţă a Bisericii din Ierusalim la acest sinod. După o vreme a fost ales Episcop în Creta. A alcătuit cărţi pline de înţelepciune în care s-a arătat cuvântător iscusit şi insuflat de Dumnezeu. Pe lângă alte scrieri, Sfântul Andrei a alcătuit Canonul cel Mare care se citeşte în Postul Paştilor. Şi-a păstorit credincioşii cu frică de Dumnezeu, fiind tuturor pildă vie şi jertfelnică de dăruire. Sfântul Andrei Criteanul a murit în jurul anului 740.

Tot în această zi pomenim pe Sfânta Cuvioasă Marta, mama Sfântului Simeon din Muntele Minunat (sec. VI), care a vieţuit făcând multe fapte bune şi primind străinii.

Cuviosul Atanasie Athonitul a fost originar din Trapezunt, de pe țărmul sud-vestic al Mării Negre. Tatăl său era de neam din Antiohia Siriei, iar mama din Colhida (Grecia). Deși părinții Cuviosului Atanasie doreau ca el să ajungă un soldat viteaz, nu au avut parte nici măcar de creșterea lui, deoarece au murit de timpuriu. El a fost crescut de către o călugăriță, care era rudă mai îndepărtată. Într-o zi a venit în Trapezunt un slujitor împărătesc care, văzându-l pe Atanasie și calitățile sale sufletești, l-a luat la Constantinopol și l-a încredințat unui învățător vestit pentru a-l învăța filosofia; chiar Atanasie ajungând profesor mai târziu. A părăsit Constantinopolul împreună cu Mihail Malein, starețul mănăstirii Chiminan din Asia Mică. Acesta l-a tuns în monahism, dându-i numele de Atanasie. După patru ani s-a retras la muntele Athos. Împăratul Nichifor și fratele său, Leon patricianul, au ascultat rugămintea Cuviosului Atanasie și au zidit în Athos Mănăstirea Maicii Domnului, chilii și case pentru călugări. Cuviosul Atanasie a murit în timp ce înălța un zid în mănăstire, împreună cu alți șase frați călugări. Zidul s-a prăbușit peste ei și i-a omorât pe toți. S-au săvârșit multe minuni la mormântul Cuviosului Atanasie, mulți oameni bolnavi vindecându-se.

Cuviosul Lampadie a intrat în monahism din copilărie și ducându-și viața în sihăstrie, a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Tămăduia și povățuia pe toți cei care veneau la el.

Sfântul Cuvios Sisoe cel Mare s-a stabilit încă din tinereţe în deşertul Scetei (Egipt), sub ascultarea sihastrului Hor. S-a retras apoi, peste Nil, la o sihăstrie din muntele Sfântului Antonie cel Mare. Cuviosul împletea rugăciunea cu munca, primind vizita multor pustnici din jur, fiind învrednicit şi cu darul facerii de minuni. Odată, un om a plecat cu fiul său spre sihăstria Cuviosului Sisoe, dar pe drum copilul s-a îmbolnăvit şi a murit. Însă tatăl nu s-a întors, ci şi-a continuat drumul. Ajungând la cuvios, în lipsa acestuia, l-a aşezat pe fiul lui cu faţa în jos, ca şi cum ar fi stat la rugăciune. Cuviosul Sisoe l-a binecuvântat pe tată, care a ieşit afară, apoi şi pe copil, spunându-i să se ridice şi să se ducă la tatăl lui. În acel moment copilul a înviat. Pe acest Părinte, insuflat de Dumnezeu, l-au întrebat frații: „De va cădea vreun frate, în vreo greșeală îi este destul un an de pocăință?” Răspuns-a starețul: „Aspru este cuvântul acesta”. Zis-au frații: „Atunci șase luni, se cade să se pocăiască, cel ce a greșit?” Răspuns-a starețul: „Este mult”. Și iarăși, au zis frații: „Dar patruzeci de zile, îi este de ajuns pentru pocăință?” Răspuns-a starețul: „Este mult”. După aceasta, a zis: „Cred în milostivirea lubitorului de oameni că, de se va pocăi omul din tot sufletul trei zile sunt de ajuns, pentru a primi Dumnezeu pocăința lui”. Alt frate a întrebat pe stareț, zicând: „Ce voi face, părinte, că am căzut în păcat?” Starețul a răspuns: „Ridică-te, fiule, și te vei mântui.” Zis-a fratele: „După ridicare, iarăși am căzut”. Starețul i-a zis: „Ridică-te iarăși”. Fratele a zis „Până când va fi căderea și ridicarea mea?” Starețul a răspuns: „Până ce te va ajunge și te va găsi sfârșitul, ori în cele bune, ori în cele rele. Până atunci ni se cade să petrecem totdeauna în ridicare din păcate, pentru că în pocăință să ne ajungă sfârșitul”. Și când era să moară, stând lângă dânsul monahii, s-a luminat fața lui ca lumina și a grăit către dânșii: „Iată, ava Antonie a venit”. Și trecând puțin, iarăși a zis: „Iată, ceata Proorocilor a venit”. Și iarăși s-a luminat, mai mult, și a zis: „Iată, ceata Apostolilor a venit.” Și îndoit fața lui s-a luminat și vorbea cu cei nevăzuți. Și l-au rugat pe el frații, zicând: „Spune-ne, Părinte, cu cine vorbești?” Și le-a zis lor: „Iată, îngerii au venit ca să mă ia pe mine, și mă rog lor să mă lase pe mine puțin ca să mă pocăiesc”. Și i-au zis lui frații: „Nu-ți este ție de trebuință pocăință”. Răspuns-a starețul: „Cu adevărat, nu mă știu pe mine să fi atins, măcar începutul pocăinței”. Și toți frații îl știau pe el că este desăvârșit. Și iarăși, mai mult, s-a luminat și se făcuse fața lui ca soarele și s-au temut toți. Și a grăit către dânșii starețul: „Iată, vine Domnul, vedeți toți, că zice: Aduceți-Mi vasul cel ales din pustie”. Și zicând acestea, Cuviosul, îndată și-a dat duhul său la Domnul. Și s-au văzut niște fulgere și s-a umplut casa aceea de bună mireasmă. Sfântul Cuvios Sisoe cel Mare a trecut cu pace la Domnul în anul 429.

Sfânta Muceniţă Lucia a fost prinsă de locţiitorul guvernatorului Provinciei Campania (Italia), Rix, care a obligat-o să jertfească zeilor. Lucia a refuzat cu desăvârşire acest lucru şi a mărturisit pe Domnul nostru Iisus Hristos, cu atât curaj, încât Rix a primit şi el învăţătura creştină şi sfântul botez. De câte ori trebuia să plece la luptă, Rix venea, cu respect, la Sf. Lucia și o ruga să se roage pentru el ca să se întoarcă victorios. După 20 de ani, aflând că împăratul Dioclețian a început prigoana împotriva creștinilor, Sf. Lucia i-a cerut lui Rix să o lase să meargă înapoi în Italia. Ea își dorea să-L slăvească pe Dumnezeu împreună cu compatrioții săi. La acea vreme, Sf. Lucia reușise să-l convingă pe Rix să treacă la creștinism, acesta ajungând chiar să-și dorească mucenicia pentru Hristos. Lăsând în urmă proprietățile și familia, a plecat la Roma cu Sf. Lucia. Prefectul roman de pe-atunci, Aelius, i-a condamnat la moarte prin tăierea capului cu sabia. După ei au mai fost decapitați sfinții mucenici Antoninus, Lucian, Isidore, Dion, Diodorus, Cutonis, Arnosus, Capicus și Satyrus, în total 24 de mucenici au suferit împreună cu Sf. Lucia și Rix.

Biserica Ortodoxă Română a rânduit, prin hotărârea Sfântului Sinod din anul 1992, ca în a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt să fie cinstiţi toţi sfinţii români. „Pe cei cunoscuţi şi pe cei necunoscuţi, pe cei care au fost canonizaţi şi trecuţi în calendar şi pe cei care nu sunt trecuţi în calendar şi care au pătimit în închisorile comuniste luptând pentru păstrarea credinţei ortodoxe”.

Cel mai tânăr, Sfânta Filofteia, 7 decembrie – 12 ani. De origine vlahă, Sfânta Filofteia a suferit moarte martirică. A fost ucisă de tatăl ei pentru că împărţea mâncarea săracilor. Moaştele Sfintei Filofteia se află la Curtea de Argeş, fiind aduse în vremea domniei lui Radu (Negru) Vodă.

Cel mai vârstnic, Sfântul Atanasie Todoran, 12 noiembrie – 104 ani. A fost martirizat la vârsta de 104 ani de către generalul Bukov, trimis de Curtea de la Viena. La 12 noiembrie 1763, binecredinciosul mucenic Atanasie a fost frânt cu roata de sus în jos, iar capul i-a fost legat de o roată, ,,pentru că i-a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statutul militar grăniceresc…”.

Primul sfânt canonizat de Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, 11 aprilie – 1950. S-a născut și a crescut în București, a avut 3 frați, a înființat la Râmnic o tipografie „Kallinik Rîmnik” pe care a donat-o ulterior Consiliului Municipal al orașului Râmnicu Vâlcea, a ctitorit Schitul Frăsinei, unde a rânduit regula de viețuire atonită, a ridicat în total 7 biserici și 3 paraclise, a cerut clerului să scrie și să vorbească doar în limba română, a fost un iubitor al literaturii, a scris versuri, o cronică, istoria Mănăstirii Cernica și îndreptare duhovnicești. Pentru că nu a adunat pe parcursul vieții averi, testamentul Sfântului Calinic a cuprins doar cărți.

Cel mai recent sfânt canonizat, Sfântul Ierarh Dionisie, 17 septembrie – 2018. Ultimul român care a făcut pasul din istorie în sinaxare este Sfântul Dionisie, Episcopul Cetăţii Albe – Ismail. Sfântul Sinod a hotărât canonizarea lui în Anul Centenarului Marii Uniri. Episcopul Dionisie reprezintă una dintre cele mai marcante personalități eclesiastice basarabene din prima jumătate a secolului trecut, fiind unul dintre luptătorii pentru realizarea statului național unitar român. La numai 15 ani, în data de 28 noiembrie 1883, a intrat în obştea Mănăstirii Suruceni, în 1908 a fost ales starețul mănăstirii, 80% dintre membrii Sfatului Țării din Basarabia îl aveau ca povățuitor și duhovnic, în 1918 a fost hirotonit episcop, trecând la cele veșnice în 1943.

Sfântul Sinod a decis pregătirea procesului de canonizare a 12 preoți și călugări pentru anul 2025, când Biserica Ortodoxă Română împlinește 140 de ani de autocefalie și 100 de ani de la obținerea statutului de patriarhie. Printre numele anunțate se regăsesc Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie și Arhimandritul Gherasim Iscu.

Sfinţi români poligloţi, Sfinții Neagoe Basarab și Andrei Șaguna, 26 septembrie și 30 noiembrie – șase limbi străine. Sfântul Neagoe Basarab, domnitorul Țării Românești în perioada 1512 – 1521, cunoștea româna (limba maternă), slavona, greaca, latina, turca, germana, maghiara. Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei, știa româna (limba maternă), maghiara, germana, greaca, slavona, sârba și franceza. Părintele Gherasim Iscu, propus spre canonizare în anul 2025, ştia şapte limbi străine.

Primii martiri atestaţi pe teritoriul României, Sfinții Epictet și Astion, 8 iulie. Au suferit moarte martirică în timpul persecuţiei împăratului Diocleţian (244-311), la 8 iulie 290. Sunt cei mai vechi martiri dobrogeni atestaţi de izvoarele hagiografice. Actul martiric închinat lor ni s-a păstrat doar într-o copie târzie din sec. al XV-lea, aflată în Biserica Mântuitorului din Utrecht. A fost publicat în anul 1615 de învăţatul iezuit Herbert Rosweyde (†1629).

Sfântul trecut la cele veşnice cel mai recent, Sf. Ioan Iacob de la Neamț, 5 august – 1960. Om de rugăciune, dar şi poet, Sfântul Ioan Iacob este un reprezentant important al Ortodoxiei, atât la nivel naţional cât şi internaţional. A trăit 47 de ani, intens, cu un dor nestins după Dumnezeu, dintre care 27 i-a petrecut în monahism. A trecut la cele veșnice în anul 1960. Ocrotitor al bibliotecarilor, primul sfânt român din calendarul Bisericii Ierusalimului, sfânt poet, stareţ al Schitului românesc de la Iordan.

Sfinți reprezentați iconografic în straie populare: Sf. Oprea Nicolae 21 octombrie, Sf. Gheorghe Pelerinul 17 august, Sf. Sava Gotul 17 aprilie, Sf. Mc. Filofteia 7 decembrie, Sf. Martiri Năsăudeni 12 noiembrie, Sf. Ioan Valahul 12 mai.

Sfânta Mare Muceniță Chiriachi a trăit în zilele împăratului Diocleţian (284-305). Era un creştin pe nume Dorotei, cu soţia sa Eusebia, care, fiindcă nu aveau fii, se rugau lui Dumnezeu să le dea rod pântecelui, făgăduind să-l dăruiască Domnului pe copilul care se va naşte. A ascultat Dumnezeu rugăciunea lor şi au născut prunc de parte femeiască, în ziua Duminicii, pentru care pricină au numit-o Chiriachi (în limba greacă Ziua Domnului, adică Duminica, se spune Chiriachi). Şi au păzit-o fecioară, fiindcă făgăduiseră să o dăruiască lui Dumnezeu. Dar, pe când Sfânta Chiriachi era de 16 ani, păgânul împărat Diocleţian a pornit prigoană împotriva creştinilor. Atunci au fost pârâţi părinţii Sfintei, împreună cu ea, că sunt creştini. Au venit slujitorii împărăteşti şi, luându-i pe toţi trei, au despărţit pe fecioară de părinţii ei. Pe bătrâni i-au dus la Melitene în Armenia, unde au pătimit pentru Hristos de la dregătorul Iustus, iar pe frumoasa Chiriachi au trimis-o în lanţuri, la cezarul Maximian Galeriu (293-311), în Nicomidia. Acesta, cercetând pe frumoasa fecioară şi văzând statornicia ei în credinţă, a poruncit să fie crunt bătută. Sfânta a primit în tăcere cumplitele lovituri de toiege. Văzând prigonitorul că nu izbuteşte să înduplece pe tânăra creştină să se lepede de credinţa ei, a lăsat-o în seama dregătorului Ilarian al Bitiniei. Şi venind acesta la judecată chiar în capiştea idolească, mai înainte de a începe el să o întrebe pe Chiriachi, s-a făcut un mare cutremur de pământ, idolii au căzut şi s-au prefăcut în pulbere şi însuşi Ilarian şi-a aflat acolo moartea. Peste câtva timp a venit un alt dregător, care, aflând pe fecioară în temniţă, a poruncit să se aprindă un foc mare şi Sfânta să fie aruncată în flăcări. Şi începând atunci o ploaie mare, a potolit vâlvătaia şi a stins focul, iar fecioara a scăpat nevătămată. A fost aruncată la fiare sălbatice, dar fiarele, simţind sfinţenia ei, se gudurau ca mieii. Mulţi păgâni văzând lucrul acesta, au crezut în Hristos. Iar dregătorul înţelegând că nimic nu izbuteşte, a poruncit ca Sfânta să fie scoasă din cetate şi ucisă. Şi luând-o slujitorii, au scos-o afară din cetate ca să-i taie capul, în ziua de 7 iulie din anul 303. Iar Sfânta a cerut voie să se roage. După ce s-a rugat, a povăţuit pe creştinii care îi urmaseră să mărturisească şi ei credinţa. Apoi, culcându-se pe pământ, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Şi ostaşii, apropiindu-se de ea ca să-i taie capul şi văzând-o deja moartă, s-au mirat. Deci s-a făcut un glas dumnezeiesc, zicând: „Mergeţi, fraţilor, şi propovăduiţi măririle lui Dumnezeu”. Atunci ostaşii şi cei ce erau de faţă au crezut în Hristos. Moaştele Sfintei au fost îngropate cu evlavie de către creştini, fiind cunoscute pentru darul facerii de minuni. Prin voia lui Dumnezeu şi purtarea de grijă a episcopului Iacob Stamati al Huşilor, în anul 1763, o mână din sfintele moaşte a fost adusă de la Marea Lavră din Muntele Athos şi aşezată în biserica Mănăstirii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din Huşi, ctitoria Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, catedrala de astăzi a Episcopiei Huşilor. Astfel, Sfânta a devenit ocrotitoarea acestei eparhii.

Sfântul Cuvios Toma a fost din Maleon, care se află în sud-estul Greciei și desparte Golful Argolic de cel Laconic, loc periculos pentru corăbieri. În vechime se afla acolo un templu al zeului Apolon. Preacuviosul Toma Maleotul (sec. X) a fost un ostaș cinstit de toți cei ce-l cunoșteau. Iubirea pentru Hristos l-a îndemnat însă să părăsească lumea și astfel a îmbrăcat haina smereniei călugărești și s-a dus în pustie. Dumnezeu a binecuvântat rugăciunea și nevoințele sale prin învrednicirea cu darul tămăduirilor minunate.

Sfântul Mucenic Evanghel a fost ucenic al Sfântului Apostol Andrei (30 noiembrie), și primul episcop atestat documentar în Episcopia de Tomis (Constanța), situată în regiunea Dacia Pontica (Scythia Minor sau Dobrogea). A păstorit credicioșii de la Gurile Dunării spre sfârșitul secolului al III-lea. Sfântul Evanghel a convertit la creștinism mulți păgâni din Dacia Pontica. Este menționat în relatarea martiriului Sfinților Epictet și Astion (8 iulie), unde este descris ca întemeietor al Bisericii din această regiune. Sfântul Evanghel i-a botezat pe părinții după trup ai Sfinților Epictet și Astion, după ce preotul Bonosus i-a convertit la creștinism. Se crede că Sfântul Evanghel a fost martirizat în timpul persecuției lui Dioclețian (284-305).

Sf. Mare Mc. Procopie, mucenic al lui Hristos, a trăit pe vremea lui Dioclețian, trăgându-se din Ierusalim, născut din tată credincios, anume Hristofor, și dintr-o mamă necredincioasă, Teodosia, iar numele lui cel dintâi era Neania, fiindcă după botez a primit numele de Procopie. Și murind tatăl său, mama sa l-a crescut în credința păgânească, învățându-l închinarea la idoli. Dar tânărul Neania, fiind isteț la minte, a deprins repede învățătura cărților filozofiei elinești. Și ajungând la vârsta bărbatului desăvârșit, mama sa a voit să-l facă ostaș destoinic, în slujba împăratului. Și a ajuns dregător al Alexandriei. Dar mergând pe drum cu două sute de ostași, cu porunca să omoare pe creștini, a auzit un glas chemându-l pe nume, Neania. Rugându-se Sfântul să i se arate mai lămurit, cine este cel ce grăia, i s-a arătat o cruce în chipul cristalului și glas s-a făcut de la cruce, zicând: „Eu sunt Hristos cel răstignit, Fiul lui Dumnezeu”. Și l-a învățat toată taina credinței noastre. Întorcându-se la Schitopolis, a poruncit unui argintar să-i facă o cruce, la fel cu aceea ce i se arătase, o cruce cu trei icoane. Fiind pârât de mama sa că este creștin, Sfântul a fost trimis spre cercetare la Paulin, dregătorul din Cezareea Palestinei. Și neplecându-se să jertfească idolilor, a fost bătut cumplit, încât l-au închis în temniță aproape mort. Dar fiind vindecat de un înger, au venit la credință o mulțime de închinători la idoli, între care și mama sa, Teodosia. Și mărturisind ei pe Hristos-Dumnezeu, li s-au tăiat capetele. Atunci dregătorul a hotărât și asupra Sfântului Procopie judecată de moarte, adică să i se taie capul cu sabia. Și scoțându-l afară din cetate, la locul cel de moarte, Sfântul și-a făcut rugăciunea sa pentru cetate, pentru popoare, pentru cei din primejdii, pentru sărmani, ca toți să fie păziți prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Apoi, cu bucurie, și-a plecat sub sabie cinstitul său cap și, tăindu-l, și-a dat sufletul pentru Dumnezeul său, în ziua de opt a lunii lui iulie (+303).

Sfinţii Mucenici Epictet preotul şi Astion monahul au fost originari din Asia Mică. Epictet a intrat în monahism într-una din mănăstirile provinciei romane Frigia, primind darul facerii de minuni. L-a botezat pe Astion, nepotul senatorului roman Iulian, care a intrat în monahism, devenindu-i ucenic. În jurul anului 290, cei doi au venit în provincia romană Sciţia Minor, propovăduind cu mult curaj Evanghelia lui Hristos în oraşul Halmyris şi convertind la creştinism un mare număr de păgâni. Astion a fost învrednicit şi el cu darul facerii de minuni. La porunca guvernatorului provinciei, Latronianus, Epictet şi Astion au fost întemniţaţi şi supuşi la chinuri. Li s-au tăiat capetele în oraşul Halmyris, la data de 8 iulie 290. După încetarea persecuţiilor, creştinii au ridicat o biserică deasupra criptei ce adăpostea moaştele mucenicilor, dar, din pricina năvălirilor barbare, atât biserica Sfinţilor, cât şi cetatea Halmyris, au căzut în ruină. De abia peste 17 veacuri, la praznicul Adormirii Maicii Domnului (15 august) din anul 2001, moaştele Sfinţilor au fost descoperite în chip neaşteptat în cripta de sub altarul bisericii ruinate din cetatea Halmyris, alături de un fragment de inscripţie, care cuprinde cuvintele Martir şi Astion. Sfintele moaşte se află la Mănăstirea Halmyris, din eparhia Tulcii, fiind purtate în procesiune în fiecare an la ziua pomenirii lor, 8 iulie.

Icoana Maicii Domnului „Îndrumătoarea” se află în patrimoniul Mănăstirii Neamț de șase secole.

Ea datează din anul 665, a fost pictată în Lida și a fost dăruită domnitorului Alexandru cel Bun de Împăratul Bizanțului Ioan al VIII-lea Paleologul. Tradiţia şi unele însemnări vechi atestă că icoana de la Mănăstirea Neamţ este o copie a celei despre care se spune că a fost pictată prin minune pe un stâlp al bisericii din Lida, oraş din Israel. Pictura icoanei aflată în Biserica „Înălţarea Domnului“ din incinta mănăstirii este protejată cu o îmbrăcăminte metalică, ornamentată cu pietre preţioase, între anii 1844-1845, în timpul stareţului Neonil. Icoana a fost ascunsă în perioada 3 iunie 1821-28 octombrie 1822 în pădure pentru a fi apărată de turci.

Sfântul Sfinţit Mucenic Pangratie, originar din Antiohia, a cunoscut pe Sfinţii Apostoli ai Mântuitorului la Ierusalim, unde a venit însoţit de tatăl său. Călătoria lor a avut loc la scurt timp după Înălţarea la cer a Domnului şi după Pogorârea Duhului Sfânt. La Ierusalim, Pangratie a fost botezat de Sfântul Apostol Petru. Apostolul, văzând râvna lui Pangratie, l-a sfinţit Episcop al Tavromeniei din Sicilia (astăzi oraşul Taormina). În urma propovăduirii Evangheliei de către Pangratie, însuşi dregătorul împărătesc Bonifatie s-a botezat, ridicând şi o biserică. Cu toată râvna Sfântului Pangratie, mulţi dintre locuitori nu au renunţat la păgânism. Profitând că Bonifatie era plecat din cetate, păgânii l-au prins pe Pangratie şi l-au ucis.

Sf. 45 de Mucenici au trăit în timpul împăratului Liciniu (308-321). În acea perioadă, deși creştinii erau prinşi şi omorâţi, numărul lor, în loc să scadă, creştea fără încetare. Credinţa în Hristos luminase în acel oraş şi cugetele căpeteniilor, între care se aflau: Leontie, Mavrichie, Daniil şi Antonie. Aceştia, fără vreo teamă îşi arătau credinţa lor în Hristos Cel înviat din morţi. Pentru aceasta au îndurat chinuri pe care numai o minte rătăcită le putea născoci şi, împreună cu ei, au pătimit şi alţi 41 de creştini. În Nicopolea Armeniei Sfântul Leontie a fost adus înaintea judecătorului Lysius, împreună cu mai mulți prieteni ai lui. Ei au mărturisit înaintea lui Lysius, care era reprezentant și prieten al lui Licinius, că sunt creștini. „Și unde este Hristos al vostru?” a întrebat Lysius: „Au nu s-a răstignit el și nu a murit în chinuri?” La acestea a dat răspuns Sfântul Leontie: „Din moment ce știi că Hristos al nostru a murit pe cruce atunci cunoaște, judecătorule, că El a și înviat din morți și S-a înălțat la cer.”

După o vorbire lungă despre credință, Lysius a poruncit să fie biciuiți iar apoi aruncați în temniță, unde să nu li se dea nici mâncare, nici băutură. O femeie creștină din înalta aristocrație, pe nume Vlassiana, le-a adus apă pe care le-a strecurat-o prin fereastra temniței. Când a sunat ceasul rostirii osândei, înaintea lui Lysius s-au înfățișat doi dintre soldații lui și i-au declarat în față că sunt creștini, împreună și cu mai mulți alții, întru totul patruzeci și cinci de suflete. Judecătorul i-a osândit pe toți la moarte, poruncind ca să li se taie mâinile și picioarele, iar trupurile astfel mutilate să le fie aruncate în foc. Această tortură bestială a fost împlinită întocmai, iar suflețele cele mucenicești s-au înălțat la împăratul Hristos, strămutându-se la viața veșnică. Acești Sfinți patruzeci și cinci de mucenici au luat cu cinste cununa mărturisirii celei sângeroase în anul 319.

Sfânta Mare Muceniță Eufimia s-a născut în orașul Calcedon (Kadikoy – Turcia) din părinți binecredincioși, Filofron și Teodosiana. În anul 307, în timpul persecuției pornite de împăratul Dioclețian împotriva creștinilor, Sfânta Eufimia a fost denunțată guvernatorului Prisc că este creștină. Suferința ei a început în timpul serbării păgâne închinată zeului Ares, zeul războiului, la care trebuiau să participe toți locuitorii și să aducă jertfă idolilor. Sfânta Eufimia a refuzat să participe la această sărbătoare păgână și s-a ascuns în munți, însă a fost prinsă împreună cu alți patruzeci și nouă de creștini și au fost aduși împreună înaintea guvernatorului Prisc pentru a fi judecați. Refuzând să aducă jertfă idolilor, Sfânta a fost supusă la numeroase chinuri, însă prin minune dumnezeiască un înger al Domnului îi vindeca rănile, fapt pentru care guvernatorul a acuzat-o de vrăjitorie. Primind poruncă să o arunce pe sfântă într-un cuptor înroșit, ostașii Victor și Sosten au fost opriți de îngerii lui Dumnezeu, fapt pentru care cei doi s-au convertit la creștinism și au primit moarte mucenicească din porunca guvernatorului Prisc. Alți doi ostași, Cezar și Varus au ascultat porunca guvernatorului și au aruncat-o în cuptor, fapt pentru care au fost pedepsiți de către Dumnezeu. Neavând nici o arsură, sfânta muceniță a fost scoasă din cuptor și întemnițată. A doua zi a fost adusă din nou în fața guvernatorului și supusă supliciilor. În cele din urmă Sfânta Eufimia a suferit moarte martirică, fiind aruncată animalelor sălbatice. Trupul sfintei a fost luat de părinții ei și îngropat în afara orașului. Mai târziu, creștinii au dezgropat sfintele moaște și le-au așezat cu evlavie în biserica zidită în cinstea ei, în Calcedon. Sinodul al IV-lea Ecumenic din anul 451 s-a ținut în biserica sfintei mucenițe Eufimia din Calcedon. Ulterior, moaștele sfintei au fost mutate din Calcedon în biserica Sfintei Sofia din Constantinopol. Împăratul Constantin Copronim (741-775), care era împotriva sfintelor icoane, voia să le arunce în mare, însă au fost păzite prin minune dumnezeiască. O parte din sfintele moaște se află în orașul Silviri (pe coasta apuseană a Mării Marmara), iar o altă parte se află în Paris.

Sfânta Olga, împărăteasa Rusiei, a fost soția prințului rus Igor. Sfânta Olga s-a născut în satul Vibutca (din apropierea orașului Pskov de astăzi). Se trăgea dintr-un neam ales, potrivit istoricilor vremii era strănepoata lui Gostomislu, unul din marii cneji ruși din Novgorod. După ce soțul i-a trecut la cele veșnice, Sfânta Olga a devenit împărăteasa Rusiei, deoarece fiul ei Sviatoslav era minor. Olga a fost prima principesă care a primit botezul, împreună cu mulți din dregătorii săi, în timpul unei călătorii la Constantinopol, în anul 957. Întorcându-se în Kiev, Sfânta Olga a ridicat numeroase biserici, a adus numeroși oameni la credința în Hristos și a distrus templele idolilor.

În data de 11 iulie 969 Sfânta Olga s-a mutat cu pace la Domnul.

Icoana Maicii Domnului Prodromița (Înaintemergătoarea) este o icoană făcătoare de minuni „nefăcută de mână omenească” de la Schitul Sfântul Ioan Botezătorul - Prodromu (Înaintemergătorul) din Sfântul Munte Athos. Icoana se numără printre puținele nefăcute de mână omenească, pictarea având loc în 1863 - pe când se construia Schitul Prodromu, la Schitul Bucium, azi Mănăstirea Bucium din județul Iași. Cuvioșii ctitori monahi, Nifon şi Nectarie, au căutat un iconar care să picteze o icoană a Maicii Domnului în curăție, post şi rugăciune. L-au ales pe Iordache Nicolau din Iași, iconar bătrân și credincios. Acesta a pictat veşmin­tele și fundalul, lăsând la urmă chipurile, după cum este rânduiala picturii de icoane. În mod inexplicabil, la final, sfintele chipuri nu se lăsau zugrăvite cum se cuvine. Amărât, bătrânul iconar a acoperit icoana, a încuiat atelierul şi a amânat lucrul pentru a doua zi. În dimineața următoare a descoperit icoana pictată cu chipuri senine și luminoase. Despre această minune a lăsat o mărturie scrisă, cu data de 29 iunie 1863, care se păstrează la Schitul Prodromu.

Sfinții Mucenici Proclu și Ilarie (+100, începutul sec. al II-lea) erau originari din orașul Calipta, aproape de Ancira (Galatia - Asia Mică). Au pătimit în vremea împăratului Traian (98-117), din porunca guvernatorului Maxim. Sfântul Mucenic Proclu a fost prins și supus supliciilor deoarece a mărturisit cu mult curaj pe Hristos și a refuzat să se lepede de dreapta credință. În cele din urmă a suferit moarte martirică fiind ucis cu săgeți, în afara orașului. În drum spre locul martirajului, i-a ieșit în cale Sfântul Ilarie, nepotul său de frate. Acesta l-a îmbrățișat și a mărturisit că și el este creștin, fapt pentru care a fost întemnițat și, după trei zile, ucis prin decapitare. Creștinii din orașul Calipta au luat trupurile mucenicilor și le-au îngropat noaptea, în taină, în același mormânt.

Sfântul Mihail Maleinul s-a născut către anul 894, în regiunea Charsian din Capadocia, și a primit la botez numele de Manuel. Era rudă cu împăratul bizantin Leon al VI-lea cel Înțelept (886-911). La vârsta de 18 ani a plecat în Bitinia, la Mănăstirea Kiminas (Kyminas), sub ascultarea și îndrumarea bătrânului Ioan Heladites, care la tuns în monahism cu numele de Michel. Așa se face că după un timp a fost hirotonisit, fiind chemat la preoție. Prin rugăciune și studiul Scripturilor, Mihail a arătat cum preoția și călugăria merg împreună, atrăgând harul discernământului și al pătrunderii inimilor și situațiilor. Înțelegerea neputinței omenești l-a făcut iubitor și îngăduitor cu oamenii, totdeauna mângâindu-i și rugându-se pentru ei, încât adeseori s-au împlinit și minuni prin rugăciunile lui. Primește de la starețul său binecuvântarea de a trăi ca anahoret-eremit. Cinci zile din săptămână se retrage într-o peșteră nu departe de mănăstire, în rugăciune și liniștire (isihie), iar sâmbăta și duminica revine în comunitatea fraților pentru a participa la sfintele slujbe și a se împărtăși cu Sfintele Taine. În locul numit Lacul Uscat, cuviosul a întemeiat o mănăstire de călugări, cu o regulă de viață foarte strictă. Când mănăstirea s-a întărit, sfântul s-a urcat și mai sus în munți și a întemeiat acolo o altă mănăstire. Așa, cu osteneala cuviosului Mihail, întreg muntele Kimina (Kyminas) s-a umplut de obști mănăstirești, de unde rugăciuni se înălțau fără încetare către Tronul cel de Sus. Către anul 953, un tânăr numit Avraam, s-a alăturat obștii, sub îndrumarea sfântului stareț Mihail; acesta i-a dat numele de Atanasie. Mai târziu, sfântul Atanasie (prăznuit la 5 iulie) a ajuns în Muntele Athos, unde a întemeiat prima mănăstire cu viață de obște: Marea Lavră. În zidirea și împodobirea acestei mari mănăstiri, sfântul Atanasie a avut în ajutor pe nepotul sfântului stareț Mihail, viitorul împărat bizantin Nichifor Focas (963-969). După cincizeci de ani de osteneli și lupte călugărești, sfântul Mihail Maleinos (Maleinul) a adormit în pace, către anul 962.

Sfânta Veronica (sec. I) era originară din Cezareea lui Filip - Paneas (în apropiere de Muntele Hermon, în nordul Țării Sfinte). Potrivit unei vechi tradiții, Sfânta Veronica este femeia pe care Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat-o de o boală grea, așa cum ne spune și Evanghelia după Matei: „iată o femeie cu scurgere de sânge de doisprezece ani, apropiindu-se de El pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui. Căci zicea în gândul ei: Numai să mă ating de haina Lui și mă voi face sănătoasă; Iar Iisus, întorcându-Se și văzând-o, i-a zis: Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit. Și s-a tămăduit femeia din ceasul acela” (Mt. cap. 9, vs. 20). De asemenea, se pare că Sfânta Veronica a fost femeia care I-a șters fața Mântuitorului Iisus Hristos, în timpul patimilor Sale, pe drumul Golgotei. Pe această pânză s-a imprimat chipul Mântuitorului, rămânând cunoscută în istorie ca Sfânta Mahramă – prima icoană a Mântuitorului, una nefăcută de o mână omenească.

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul s-a născut în Farasa Capadociei - Asia Mică, pe 25 iulie 1924. A intrat în obştea Mănăstirii Esfigmenu din Sfântul Munte Athos în 1953, iar în anul următor a fost făcut rasofor, primind numele Averchie. În 1956 a plecat la Mănăstirea Filotheu, urmând ca la 3 martie 1957 să fie făcut stavrofor, primind schima mică şi luând numele Paisie. În 1958 se mută la Mănăstirea Naşterii Maicii Domnului, la Stomio - Koniţa, unde a rămas până în 1962, când a plecat în peninsula Sinai şi a locuit la Chilia Sfinţilor Galaction şi Epistimia. În 1964 a revenit la Sfântul Munte şi s-a stabilit la Schitul Ivironului, la Chilia Sfinţilor Arhangheli. A primit schima mare pe 11 ianuarie 1966. De numele său este legată şi istoria Mănăstirii Sfântului Ioan Evanghelistul şi Teologul din Suroti, căreia i-a pus temeliile de zid şi cele duhovniceşti. La sfârşitul lui 1967 s-a dus la Katunakia (Muntele Athos) şi s-a stabilit la Chilia Sfântului Ipatie a Mănăstirii Marea Lavră. În 1968 a mers la Mănăstirea Stavronikita, unde a ajutat la trecerea acesteia de la viaţa idioritmică la cea chinovială, precum şi la punerea bazelor duhovniceşti ale noii obşti. În data de 1 martie 1969 s-a mutat la Chilia „Sfânta Cruce“, unde a rămas până în 1979, când s-a înscris ca monah aparţinând de Mănăstirea Kutlumuş şi a preluat Chilia Naşterii Maicii Domnului - Panaguda, locul unde au primit ajutor mii de suflete. Pe 4 noiembrie 1993 a ieşit pentru ultima oară din Sfântul Munte pentru a fi prezent, ca de obicei, la privegherea sărbătorii Sfântului Arsenie (10 noiembrie), la Mănăstirea „Sfântul Ioan Evanghelistul“ din Suroti. La scurt timp i s-a descoperit o tumoare canceroasă la intestinul gros şi s-a luat hotărârea de a fi operat în data de 4 februarie 1994. A stat internat la Spitalul Theaghenio (Tesalonic) timp de 10 zile, după care a fost adus să se refacă la Mănăstirea Suroti. Pe 12 iulie 1994 şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, fiind înmormântat la mănăstirea din Suroti, lângă Tesalonic, potrivit dorinţei sale.

Sfântul Cuvios Părinte Dimitrie cel Nou a trăit pe vremea binecredincioșilor împărați vlaho-bulgari (sec. XII-XIV), într-un sat mic numit Basarabov sau Basarabi, așezat pe apa Lomului. Născut din părinți săraci, dar creștini dreptcredincioși, Dimitrie nu s-a deprins cu învățături înalte sau meșteșuguri lumești, ci era păstor, ostenindu-se în lucrarea sa, dar și la săvârșirea faptelor bune, paza minții și dobândirea smereniei și a rugăciunii. După ce a viețuit destulă vreme în această îndeletnicire, s-a dus la o mică mănăstire, aflată într-o peșteră pe apa Lomului. Acolo a primit schima monahală, ascunzându-se de rudenii, prieteni și cunoscuți și s-a nevoit spre luptele cele mai anevoioase și duhovnicești: post aspru, priveghere și rugăciune de toată noaptea, smerita cugetare întru frica lui Dumnezeu, lucrări care l-au adus la nepătimire, ajungând a fi bărbat desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos (Efeseni 4, 13), pentru că a mai viețui în trup i se părea o adevărată pagubă, iar a zbura spre veșnicele lăcașuri o neprețuită dobândă (cf. Filipeni 1, 20-27). Din descoperire dumnezeiască, mai dinainte cunoscându-și sfârșitul, s-a culcat între două pietre mari ce se aflau acolo, aproape de peșteră și astfel și-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu, iar mult truditul lui trup a rămas nevătămat între acele două pietre vreme îndelungată. Odată, s-a revărsat apa Lomului și s-au surpat lespezile care acopereau trupul sfințit al Cuviosului Dimitrie cel Nou, iar moaștele au căzut în apă, rămânând acolo, ca o neprețuită comoară duhovnicească. Apoi, Cuviosul s-a arătat în vis unei copile care era chinuită de duh necurat, arătându-i locul și zicându-i: „Eu te voi vindeca, dacă părinții tăi mă vor scoate din apă!” Dimineața, copila a spus părinților visul pe care l-a avut. Atunci, adunându-se preoți și oameni mulți, s-au dus toți la locul descoperit copilei în vis, unde adeseori se arăta o lumină, care se socotea de cei de rând a fi semn că acolo era o comoară. Căutând cu de-amănuntul, au aflat sfintele lui moaște în prundiș, strălucind ca aurul, după cum se arătase copilei, le-au scos întregi și le-au dus în satul Basarabov. Vestea despre aflarea cinstitelor moaște a ajuns și la domnitorul Țării Românești, care a trimis preoți si boieri ca să aducă moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie. Dar Sfântul nu a voit atunci să vină în Țara Românească, încât moaștele sale nu au putut fi mișcate din loc mai departe de Ruse. De aceea, toți s-au sfătuit să înjuge două juninci tinere la carul în care se aflau moaștele Sfântului și să le lase să meargă încotro vor vrea, socotind că aceasta va fi voia Cuviosului. Și - o, minune! - junincile s-au întors cu moaștele Sfântului la Basarabov. De aceea, domnitorul de atunci al Țării Românești a zidit acolo o biserică pe cheltuiala sa. Între anii 1769 și 1774, fiind război între împărăția Rusiei și Poarta Otomană și cuprinzând rușii Moldova și Țara Românească, generalul Ivan Petru Saltîkov a ocupat și câteva sate de peste Dunăre, între care și satul Basarabov, unde moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou se aflau în biserica părăsită a satului. Atunci, de teamă ca nu cumva turcii, care se îndreptau spre Dunăre, să le pângărească, ge-neralul a luat cu sine sfintele moaște, dorind să le ducă la Kiev. La întoarcerea din război, trecând prin București, la stăruințele drept-credinciosului negustor Hagi Dimitrie, care a căzut înaintea lui cu rugămintea să nu înstrăineze sfintele moaște, ci să le dăruiască țării noastre, pentru prăzile și jafurile pe care le-au pătimit românii din pricina războiului și să-i mângâie cu acest dar, înduplecându-se, generalul a dăruit sfintele moaște mitropolitului Grigorie al II-lea al Țării Românești (1760-1787); deci, împreună cu tot poporul, cu mare cinste și evlavie, în ziua de 13 iulie 1774, mitropolitul a așezat sfintele moaște ale Cuviosului Părinte Dimitrie în Catedrala Mitropoliei din București, unde se află și astăzi. Generalul a oprit doar mâna dreaptă a Sfântului, trimițând-o la Lavra Pecerska din Kiev. Și îndată a simțit poporul ocrotirea și sprijinul Sfântului, întrucât nu numai că a încetat războiul dintre ruși și turci, ci a contenit și molima ciumei, care bântuia atunci. În următorii ani, cu binecuvântarea evlaviosului mitropolit Grigorie al II-lea, s-a alcătuit și s-a tipărit Slujba în cinstea Sfântului, iar, în anul 1792, mitropolitul Filaret al II-lea l-a numit pe Sfântul Dimitrie Ocrotitor al Bucureștilor. Și, într-adevăr, Sfântul s-a arătat ocrotitor de-a lungul timpului, prin diferite semne și minuni. Astfel, moaștele Sfântului au fost purtate în procesiuni pentru îndepărtarea unor calamități: în anul 1802, după un cutremur puternic, mitropolitul Dositei Filitti al Țării Românești (1793-1810), a scos în procesiune racla cu moaștele Sfântului, aducând liniștire bucureștenilor, îngroziți de spaima cutremurului; în anul 1803, din cauza secetei, s-a făcut o procesiune condusă de mitropolitul Dositei Filitti și de domnitorul Constantin Ipsilanti; în anul 1813, în timpul „Ciumei lui Caragea” (1813-1814), procesiunea a fost condusă de mitropolitul Nectarie; în anul 1817, când orașul era cuprins de secetă; în anul 1827, procesiunea condusă de Sfântul Mitropolit Grigorie Dascălul a adus îndată ploaia; în anul 1831, generalul Pavel Kiseleff, președintele Divanului Țării Românești, a cerut ca cinstitele moaște ale Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou să fie scoase în procesiune prin oraș până la Câmpia lui Filaret, în ziua de 15 septembrie. Mărturiile militare și tradiția urbană au consemnat în diverse scrieri, din ziua aceea și până la sfârșitul lunii octombrie, faptul că a scăzut numărul celor care se îmbolnăveau; în 23 martie 1847, a izbucnit un mare incendiu în București. Îngroziți de această nenorocire, credincioșii au fugit în Dealul Mitropoliei și au cerut mitropolitului Neofit al II-lea să scoată în procesiune moaștele Ocrotitorului Bucureștilor; în primăvara anului 1867, când seceta amenința recoltele, s-a organizat din nou o procesiune cu sfintele moaște, de la Mitropolie până la Câmpia Libertății, unde, fiind de față mitropolitul Nifon și principele Carol I, s-au înălțat rugăciuni către Dumnezeu, avându-l mijlocitor pe Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou; în iulie 1870, când copiii din București erau afectați de o boală numită angină difterică, mitropolitul Primat Nifon a binecuvântat ca moaștele Sfântului să fie scoase în procesiune, iar mamele, cu credință, își atingeau pruncii de racla Cuviosului, spre a fi păziți sănătoși. În vremea Primului Război Mondial, în 17 februarie 1918, o trupă de soldați bulgari, în timpul nopții, au răpit moaștele Cuviosului din Catedrală. Ei au plecat în grabă și toată noaptea au căutat drumul spre Giurgiu. Dar o ceață deasă nu le-a îngăduit să înainteze și au fost capturați de patrula solicitată de mitropolitul primat Conon al Ungrovlahiei pentru aflarea raclei. După ce sfintele moaște au revenit în Catedrală, bucureștenii și-au arătat evlavia și bucuria printr-un pelerinaj vreme de o lună, zi și noapte, când toată suflarea orașului a trecut prin fața raclei în care se aflau sfintele moaște, mulțumind Sfântului Cuvios Dimitrie cu lacrimi de bucurie pentru că nu ne-a părăsit. Această întâmplare a fost un prilej de a cunoaște dragostea Sfântului față de poporul român, dar și un prilej ca aceștia să-și arate evlavia față de Sfântul ocrotitor care, prin moaștele sale, săvârșește mari minuni și dăruiește grabnic ajutor și îmbelșugată binecuvântare. În anii ’80 ai secolului al XX-lea, regimul comunist a intenționat să dărâme Catedrala și reședința patriarhală, iar în octombrie 1989 conducătorii atei nu au îngăduit desfășurarea sărbătorii Sfântului pe Dealul Patriarhiei, dar în luna decembrie a aceluiași an regimul comunist a căzut. Astfel, Sfântul a făcut să cadă tirania ateistă și a păzit neatinsă biserica în care îi sunt adăpostite cinstitele moaște. În anul 2020, în Duminica a V-a din Sfântul și Marele Post, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc o procesiune pe străzile Bucureștiului cu icoana și moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, pentru încetarea pandemiei de coronavirus. În anul 2022, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a instituit sărbătoarea Aducerii moaștelor Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou la București, cu zi de prăznuire la 13 iulie, sărbătoare înscrisă în calendar începând cu anul 2024, la împlinirea a 250 de ani de la acest eveniment binecuvântat.

Sfântul Arhanghel Gavriil este cel care a adus Sfintei Fecioare Maria Vestea cea Bună a mântuirii.

Tot el i-a explicat prorocului Daniil vedeniile sale minunate, s-a arătat dreptei Ana înştiinţând-o că va naşte pe Maica Domnului nostru Iisus Hristos şi a fost păzitorul Sfintei Fecioare Maria pe când se afla în templu. S-a arătat şi preotului Zaharia vestindu-i naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, le-a vestit păstorilor la Betleem marea bucurie a Naşterii Domnului şi s-a arătat Mântuitorului Hristos în Grădina Ghetsimani înainte de Patima Sa cea de bunăvoie. În ziua Învierii Domnului s-a arătat femeilor mironosiţe și Sfintei Fecioare Maria, pe când se ruga în Muntele Eleonului, vestindu-i apropierea cinstitei Adormiri. Arhanghelul Gavriil, al cărui nume înseamnă „puterea lui Dumnezeu”, mai este pomenit în 8 noiembrie, de Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, dar şi în ziua de după Buna Vestire (26 martie). Pomenirea de astăzi se datorează sfinţirii bisericii din Constantinopol, din secolul al IX-lea, cu hramul Arhanghelului Gavriil.

Cuviosul Ştefan Savaitul s-a călugărit din tinereţe în vestita Mănăstire Sfântul Sava din Palestina. Pentru viaţa sa duhovnicească îmbunătăţită a fost învrednicit cu treapta arhieriei. Bunul Dumnezeu l-a înzestrat cu darul vindecărilor. Astfel, a vindecat prin rugăciune o fecioară stăpânită de diavol, îmblânzea animalele sălbatice şi prin lovirea cu toiagul în piatră a făcut să iasă apă, pentru ca unul din ucenicii lui să-şi potolească setea. A trecut cu pace la Domnul.

Tot în această zi, Biserica Ortodoxă pomeneşte pe Sf. Cuv. Sara, menționată printre femeile sfinte care au mers la mormântul Domnului în Ziua Învierii.

Biserica Ortodoxă îi pomenește duminica aceasta pe Sfinții Părinți care au participat la Sinodul al IV-lea Ecumenic, ținut la Calcedon, în anul 451. A fost convocat de Împăratul Marcian și a rămas în istorie drept unul dintre cele mai importante Sinoade. Decisivă a fost respingerea ereziei monofizite, Părinții stabilind atunci în canoane învățătura Ortodoxă cu privire la Persoana Mântuitorului Iisus Hristos și la cele două naturi sau firi ale Sale, și anume că Mântuitorul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Firile Mântuitorului sunt neîmpărțite și nedespărțite, așa ne învață Sfinții Părinți de la Calcedon. De aceea, noi credem și mărturisim și propovăduim că Mântuitorul Iisus Hristos este și va rămâne Dumnezeu adevărat și Om adevărat. La Calcedon nu s-au luat doar hotărâri dogmatice, ci și administrative, cea mai importantă dintre ele fiind stabilirea ordinii canonice a Tronurilor Apostolice, așa numit-a Pentarhie: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim.

Sfântul Apostol Achila, împreună cu soţia sa Priscila, au fost printre iudeii care au plecat din Roma în urma poruncii împăratului Claudiu şi s-au stabilit în Corint, sfântul lucrând ca ţesător de corturi. Aici a găzduit pe Sfântul Apostol Pavel. În urma predicii lui Pavel, în sufletele celor doi s-a aprins dragostea faţă de Hristos şi, după primirea botezului, au ajutat la răspândirea Evangheliei lui Hristos alături de Sfântul Apostol. Datorită acestei râvne, Sfântul Apostol Achila a fost hirotonit episcop în cetatea Heracleea din Pont, convertind pe păgâni, sfărâmând idolii, ridicând biserici şi hirotonind preoţi, fapt pentru care, împreună cu soţia Priscila, au suferit martiriul în timpul primei prigoane.

Sfântul Mucenic Iust era din Roma, fiind ostaș sub Claudiu tribunul. Odată, întorcându-se de la războiul împotriva barbarilor, a văzut o cruce în chip de cristal, iar din cruce a ieșit un glas care l-a învățat taina dreptei credințe. Mergând la Roma, și-a împărțit averea la săraci și se bucura că a dobândit credința în Hristos. Tribunul Claudiu l-a sfătuit să se lepede de credință, dar nereușind să-l înduplece, l-a trimis cu scrisoare la hegemonul Magnentie, care l-a chinuit cumplit, timp în care mucenicul și-a dat sufletul lui Dumnezeu.

Sfântul Mucenic Iraclie, fiind batut cu ciomege, s-a săvârșit.

Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul s-a născut în anul 1749, în insula Naxos, Grecia. În 1775, la vârsta de 26 de ani, a intrat în obştea Mănăstirii Dionisiu din Sfântul Munte Athos şi, la puţin timp, a fost făcut călugăr. Primind ascultarea de secretar şi citeţ, devine curând un model pentru toţi fraţii, atât în ascultarea pe care o îndeplinea, cât şi în râvna pentru rugăciune şi nevoinţă. El sporea în fiecare zi pregătindu-se pentru luptele vieţii isihaste. După doi ani Sfântul Macarie din Corint l-a vizitat în Sfântul Munte şi l-a însărcinat să corecteze şi să pregătească pentru tipar „Filocalia„ - acest manual ortodox al rugăciunii şi vieţii duhovniceşti. Sfântul a trecut la Domnul în data de 14 iulie 1809. Este cunoscut pentru activităţile sale de traducere şi tipărire, cu purtarea sa de grijă tipăridu-se următoarele lucrări:

• Filocalia, ce cuprinde texte patristice despre urcuşul duhovnicesc al sufletului către Dumnezeu – anul l782;
• Everghetinos, ce cuprinde texte patristice şi fapte ale unor sfinţi – anul 1783;
• Din scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog – anul 1790;
• Carte foarte folositoare de suflet – anul 1794;
• Cunună Pururea Fecioarei, sau Noul Theotocarion – anul 1796;
• Războiul nevăzut – anul 1796;
• Epitomă (Prescurtare) din psalmii proorocului şi împăratului David – anul 1799;
• Noul martirologiu – anul 1799;
• Pidalionul – anul 1800;
• Deprinderi duhovniceşti – anul 1800;
• Paza celor cinci simţiri – anul 1801;
• Culegere nouă (Sinaxar) – anul 1803;
• Hristoitia – Cartea bunelor moravuri creştine;
• Tâlcuire la cele şapte Epistole soborniceşti ale sfinţilor şi prealăudaţilor apostoli Iacob, Petru, Ioan şi Iuda – anul 1806;
• Cartea Sfinţilor Varsanufie şi Ioan – anul 1816;
• Sinaxar – anul 1819;
• Tâlcuirea Epistolelor Sfântului Apostol Pavel, după Teofilact al Bulgariei – anul 1819;
• Grădina harurilor – anul 1819;
• Mărturisire de credinţă – anul 1819;
• Tâlcuire la cei 150 de Psalmi ai proorocului şi regelui David – anii 1819-1821;
• Eortodromionul sau Comentariu la canoanele sărbătorilor – anul 1836;
• Scara cea nouă, adică „Tâlcuire la cele 75 de trepte ale Octoihului din diferiţi scriitori bisericeşti” – anul 1844;
• Introducerea Sfântului Nicodim la scrierile Sfântului Grigorie Palama – anul 1883;
• Despre dumnezeiasca împărtăşanie cu Preacuratele Taine ale lui Hristos;
• Opera poetică a Sfântului Nicodim.

Sfinții Mucenici Chiric și Iulita (+304) erau originari din Licaonia (Asia Mică), Sfânta Iulita fiind mama Sfântului Chiric, în vârstă de 3 ani. În timpul persecuției pornite împotriva creștinilor de împăratul Dioclețian (286 – 305), Sfânta Iulita și-a luat copilul și a fugit în Seleucia (sudul Asiei Mici), apoi în Tarsul Ciliciei (localitate în Asia Mică, la 16 km în interior spre coasta de sud a Turciei de astăzi) pentru a scăpa de chinurile la care erau supuși creștinii. În Tarsul Ciliciei a fost prinsă și adusă spre judecată înaintea guvernatorului Alexandru care a supus-o supliciilor în speranța că se va lepăda de credința ortodoxă. În timp ce sfânta era biciuită cu vine de bou, Sfântul Chiric, aflat în brațele guvernatorului păgân Alexandru, a început să plângă, fapt pentru care păgânul l-a ucis lovindu-l de treptele scaunului de judecată. În cele din urmă, îndurând numeroase chinuri, Sfânta Iulita a trecut la Domnul primind moarte martirică prin decapitare. Trupurile celor doi sfinți au fost îngropate cu cinste de creștinii din cetate.

Sfântul Vladimir (980-1015) a fost fiul principelui Sviatoslav al Rusiei, fiind un păgân devotat în primii ani ai vieții sale. În anul 988, Vladimir s-a căsătorit cu prințesa Anei, sora împăraților Vasile al II-lea și Constantin. Întors la Kiev, în același an, principele Vladimir a dat poruncă să se boteze tot poporul rus, ceremonie care a avut loc în fluviul Nipru. Sfântul Vladimir s-a schimbat complet după botez. El a distrus toate statuile păgâne și le-a înlocuit cu biserici. Pentru că de numele lui se leagă încreștinarea oficială a poporului rus, Biserica îl numără în rândul sfinților pe drept Cuviosul Vladimir, Luminătorul Rusiei, cinstindu-l în 15 iulie. Biserica Rusiei l-a canonizat încă din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, cu data de prăznuire locală în 28 iulie.

Sfântul Sfinţit Mucenic Atinoghen, originar din Sevastia Capadociei, a fost episcop al oraşului Pidahtoea. În timpul persecuţiei împăratului Diocleţian, Sfântul Atinoghen s-a retras într-un schit din apropierea satului Pidaton. Aici trăia împreună cu 10 ucenici în rugăciune. Într-o zi, pe când Sfântul Atinoghen nu se afla în schit, ucenicii săi au fost prinşi din porunca guvernatorului Filomarh şi apoi ucişi. Plecând în căutarea lor, Atinoghen i-a aflat în temniţa dregătorului şi l-a mustrat pe acesta, atrăgând mânia guvernatorului, care a poruncit să fie omorât. I s-a respectat totuşi ultima dorinţă, aceea de a primi moartea în mănăstirea sa, prin tăierea capului. Atinoghen, preoții și ucenicii lui s-au mutat la Domnul în 311.

Biserica Ortodoxă pomeneşte pe Sfânta Muceniţă Iulia, care s-a născut în Cartagina dintr-o familie aristocrată. Când persanii au capturat Cartagina, au luat de acolo mulți prizonieri, ca sclavi. Sfânta Iulia a fost capturată și făcută sclavă, căzând în mâinile unui păgân, negustor în Siria. Văzând că este creștină, el a sfătuit-o de multe ori să se lepede de Hristos și să se facă de o credință cu el, dar Iulia l-a privit cu dispreț. Văzând că Iulia este foarte credincioasă și pricepută la treburile pe care i le încredința, negustorul a lăsat-o în pace și nu i-a mai vorbit niciodată de credință. Odată negustorul și-a încărcat marfa în corabie, luând-o și pe Iulia cu el. Când au sosit în Corsica, au nimerit într-un festival idolesc. Descoperind-o păgânii au scos-o cu sila din corabie, în ciuda împotrivirii negustorului și i-au tăiat sânii, au urcat-o pe o stâncă și au răstignit-o pe o cruce, unde Iulia și-a dat sufletul. Moartea ei a descoperit-o îngerul lui Dumnezeu unor monahi de pe o insulă din apropiere, Margarita (sau Gorgona), care au îngropat-o cu cinste. De-a lungul secolelor la mormântul Sfintei Iulia s-au petrecut nenumărate minuni, iar unora dintre cei vii chiar mucenița li s-a înfățișat aievea. Sfânta a luat mucenicia în veacul al șaselea.

Sfânta Marina s-a născut în Antiohia Pisidiei, fiica unui slujitor al idolilor păgâni, anume Edesie. Murind mama sa, Marina a fost încredinţată unei femei dintr-un sat din afara cetăţii să o crească. Ajungând la vârsta de 12 ani şi auzind de Hristos, se ruga să fie învăţată în credinţa creştinilor. Şi a fost învăţată de unii din satul unde locuia şi a început a vieţui în rugăciune şi în desăvârşită înţelepciune şi curăţie, dorind a urma Mucenicilor din vremea aceea. Împlinind 15 ani, ea a fost adusă înaintea mai-marelui cetăţii, Olimvrie cu numele, care, auzind că ea nu se închină idolilor, a închis-o în temniţă. Apoi a fost scoasă la judecată şi văzând-o dregătorul s-a minunat de frumuseţea ei şi întrebând-o cum îi este numele şi neamul ea a zis: „Marina mă cheamă, născută sunt în Pisidia şi cred în numele Domnului Hristos”. Nevrând să se lepede de Hristos, dregătorul a poruncit de au întins-o şi a fost bătută cu toiege, fără milă, încât s-a înroşit pământul de sângele ei. A poruncit apoi de au spânzurat-o pe stâlp şi i-au sfârtecat trupul cu unelte ascuţite, multă vreme. Şi a pătimit fecioara multe feluri de cazne, atât în temniţă, cât şi la a doua cercetare. Deci a fost arsă cu făclii şi aruncată cu capul în jos, într-un vas plin cu apă. Şi rămânând tare în credinţă şi nevătămată, prin aceasta, mulţi au crezut în Hristos, tăindu-li-se pentru aceasta capetele. Şi pornindu-se cu mânie dregătorul i-a tăiat şi ei capul, în ziua de 17 iulie a anului 304. Creştinii au îngropat cu evlavie sfântul ei trup. Astăzi, părţi din moaştele Sfintei se găsesc la Mănăstirile Xenofont, Iviron şi Filoteu din Muntele Athos, iar în ţara noastră la Mănăstirile Horezu (jud. Vâlcea), Căldăruşani şi Ţigăneşti (jud. Ilfov), precum şi în alte sfinte locaşuri.

Sfântul Eufrasie a fost episcop în cetatea Ionopolei din Paflagonia, care se numește azi Inebolu și este pe teritoriul actual al Turciei. Sfântul Eufrasie s-a săvârșit în pace.

Sf. Mc. Emilian a trăit în vremea domniei păgânului împărat Iulian (361-363), cel care s-a lepădat de Hristos și care a ridicat o cumplită prigoană asupra creştinilor, tulburând toată lumea. Punând dregători asupritori prin toate cetăţile şi ţările ca să chinuiască pe creştini, a trimis în cetatea Durostor, care este lângă Dunăre, pe un chinuitor nemilostiv, cu numele Capitolin, pierzător de oameni şi iubitor de idoli, care, venind în cetate, mai întâi a intrat în capiştea idolească şi a adus jertfă demonilor, închinându-se acelor idoli neînsufleţiţi. Era în acel loc unul dintre creştinii cei tăinuiţi, cu numele Emilian, rob al unui oarecare bărbat cinstit şi mare din cetate. Acest Emilian, când se ospătau dregătorul şi mai-marii cetăţii, aflând vreme prielnică a intrat singur, fără să ştie nimeni, în capiştea idolească, având un ciocan de fier şi a început să bată în idoli, încât i-a sfărâmat, făcându-i praf. După plecarea lui, un oarecare om dintre păgâni a intrat în capişte şi văzându-le pe toate sfărâmate, s-a înspăimântat și a spus dregătorului şi celor care erau la masă cu el. Îndată toţi s-au tulburat şi dregătorul s-a mâniat mult. Şi a trimis îndată să caute pe cel care a făcut aceasta. Alergând, trimişii au văzut pe un oarecare sătean trecând pe lângă capişte. Prinzându-l pe acela, îl trăgeau la dregător, socotindu-l ca pe un tâlhar. Iar fericitul Emilian, văzând aceasta, a socotit întru sine, zicând: „De voi tăinui fapta mea, ce folos îmi va fi mie? Oare nu-mi voi îngreuna cugetul meu, făcându-mă pricinuitor de moartea acestui om nevinovat şi voi fi ca un ucigaş înaintea lui Dumnezeu? Liberaţi pe acest om nevinovat. Pe mine să mă prindeţi, pentru că eu am sfărâmat şi am călcat în picioare pe zeii voştri, cei fără de suflet”. Iar ei, lăsând pe omul acela, l-au prins cu mânie pe Sfântul Emilian, şi cu bătăi şi cu ocară, l-au dus pe el la dregător. Iar dregătorul, stând la obişnuita judecată înaintea popo-rului şi văzând pe Emilian cel adus la el, a zis către cetăţeni: „Cine este acesta?” Iar ei au zis: „El este cel care a făcut răul acela, sfărâmând zeii şi răsturnând jertfele”. Şi s-a mâniat dregătorul asupra acelui mai-mare din cetate, stăpânul lui Emilian, fiindcă pe un rob ca acela, vrăjmaş al zeilor şi nesupus poruncii împărăteşti, îl ţinea la el şi a pus asupra lui pedeapsă ca să dea la vistieria împărătească o livră de argint, iar pe Mucenic l-a osândit să fie ars. Şi îndată slujitorii, luând pe Sfânt, l-au scos cu mult popor din cetate şi aproape de malul Dunării, aprinzând un foc mare, l-au aruncat în el pe Mucenic. Iar văpaia focului înconjura pe Sfânt şi nu s-a atins de el, ci se revărsa împrejur şi a ars pe necredincioşi, pe toţi câţi i-a ajuns. Iar Sfântul, stând în foc, s-a întors cu faţa spre răsărit şi cu semnul crucii se îngrădea pe sine şi binecuvânta pe Dumnezeu. Şi rugându-se a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu!” Acestea zicându-le, s-a culcat şi a adormit în Domnul, focul fiind stins acum. Şi a rămas trupul lui nevătămat de foc, încât nici părul nu i-a ars. Iar toţi câţi dintre cetăţeni erau creştini în taină, mergând la soţia dregătorului, care şi ea, în taină, avea credinţă creştinească, i-au spus toate cele despre Sfânt şi au îndemnat-o să ceară trupul Mucenicului, cel nevătămat de foc, spre îngropare. Şi credincioşii, luându-l, cu pânză curată şi cu aromate învelindu-l, l-au îngropat cu cinste, la un loc ce se numea Gedina, ca la trei stadii de cetate. Deci a pătimit Sfântul Mucenic Emilian pentru Hristos, în ziua de 18 iulie anul 362, într-o vineri.

Sfântul Cuvios Pamvo a vieţuit în pustia munţilor Nitriei, din părţile Egiptului, pînă la adânci bătrâneţi. Viaţa sa este adunată de la diferiţi scriitori din Lavsaiconul lui Paladie, cap. 10, din cartea lui Rufin preotul, Despre vorbirile părinteşti, din cartea lui Eraclid, Raiul, cap. 1, de la Socrat scolasticul, cartea IV, cap. 18, şi din Patericul Egiptean. Cuviosul Teodor Studitul, despre acest fericit părinte, dă mărturie în acest fel: „Pamvo să se fericească după vrednicie şi cu lucrul şi cu cuvântul, ca un înalt părinte”. Iar Socrat Scolasticul scrie despre dânsul: „Pamvo la începutul călugăriei sale, nefiind cărturar, s-a dus la unul dintre fraţi, care era învăţător de carte, voind să înveţe de la dânsul psalmii lui David. Când a auzit întâiul stih al psalmului 38, care zice: Zis-am că voi păzi căile mele, ca să nu greşesc cu limba mea…, n-a mai voit să asculte celelalte stihuri, ci s-a dus, zicând: Acest stih singur îmi este destul, dacă voi învăţa să-l împlinesc cu fapta”. Și n-a mai voit să se ducă la dascăl. După şase luni dascălul, văzându-l într-un loc, a zis către dânsul: „Pentru ce n-ai mai venit la mine?” Pamvo a răspuns: „N-am învăţat încă a săvârşi acel stih cu fapta”. Trecând mulţi ani după aceea unul din părinţi, cunoscut lui, l-a întrebat: „Frate, acum ai învăţat stihul acela?” Pamvo a răspuns: „L-am învăţat 19 ani neîncetat şi abia m-am deprins a face cu fapta ceea ce învaţă acel stih”. Cuviosul Pamvo, deşi n-a fost cărturar de la început, dar după aceea, fiind înţelepţit de Dumnezeu, avea destulă înţelegere a dumnezeieştilor Scripturi - precum scrie Paladie despre dânsul, încât multora le-a fost învăţător. Cuviosul a petrecut trei ani de zile rugându-se la Dumnezeu şi zicând: „Să nu mă slăveşti pe pământ!” Şi atât l-a slăvit Dumnezeu, încât nu putea să se uite cineva la faţa lui, de slava care o avea. Cuviosul Pamvo, fiind plin întotdeauna de umilinţă, nu râdea, nici nu zâmbea vreodată. Într-o zi diavolii, voind să-l facă să râdă, au legat o pană cu o funie şi o trăgeau înaintea ochilor lui, ca pe o bârnă, şi certându-se unii cu alţii, strigau: „Ajutaţi! Ajutaţi!” Părintele Pamvo, văzând aceea a râs, iar diavolii au început a dănţui, strigând: „Ha, ha! Pamvo a râs!” El le-a răspuns, grăind: „N-am râs, ci am batjocorit neputinţa voastră, că sunteţi atâţia şi nu puteţi să duceţi o pană”. Atunci diavolii, umplându-se de ruşine, au fugit.

Sfânta Macrina, Sora Sfântului Vasile cel Mare și a Sfântului Grigorie de Nyssa, s-a născut în anul 327, primind la botez numele bunicii sale. A primit o educație aleasă de la mama ei, Emilia, care era o bună creștină. Tatăl ei, Vasile, dorea ca fiica sa să își întemeieze o familie prin Taina Nunții, însă tânărul cu care trebuia să se căsătorească Sfânta Macrina a murit la scurt timp după logodnă, fapt pentru care sfânta a refuzat să se se mai căsătorească, închinându-și viața în totalitate lui Dumnezeu.

Îmbrățișează viața monahală (în vremurile acelea viața monahală se putea desfășura în sânul familiei), transformând astfel casa părintească într-un adevărat loc de asceză. Până când frații ei au ajuns la vârsta maturității, Sfânta Macrina s-a dedicat creșterii și educării lor, apoi, împreună cu mama ei, cu alte câteva rude și foste servitoare s-au retras la o proprietate din Pont, unde au întemeiat o comunitate cu viață de obște, a cărei cârmuitoare a fost Sfânta Macrina până când sufletul ei a plecat la Domnul, în anul 379.

Sfântul Cuvios Die s-a născut în Antiohia Siriei din părinți binecredincioși. Din tinerețe s-a retras în pustiu închinându-și viața lui Dumnezeu. Pentru viața sa curată Dumnezeu l-a învrednicit cu darul facerii de minuni. Împăratul Teodosie al II-lea (408-450), apropiat al cuviosului Die, a ridicat o mănăstire lângă chilia sfântului. Patriarhul Attic al Constantinopolului (405 – 425) l-a hirotonit preot și l-a numit stareț al mănăstirii ridicate de împăratul Teodosie. A trecut la cele veșnice în anul 430.

Sfântul Serafim a fost un ascet rus care a vieţuit în Mănăstirea Sarov din Rusia. Este unul dintre cei mai cunoscuţi sfinţi din lumea ortodoxă, mare făcător de minuni, cultul său luând amploare în secolul XX. Data de prăznuire este 2 ianuarie, iar în alte biserici şi 19 iulie, ziua aflării moaştelor sale. Cuviosul Serafim s-a născut în anul 1759, în 19 iulie, oraşul Kursk din Rusia, având părinţi binecredincioşi pe Isidor şi Agafia. A intrat în mănăstirea din Sarov la vârsta de 19 ani, iar la 27 de ani a fost hirotonit preot. Vreme de 10 ani, din 1794 până în 1804, a trăit singur în pădure, păzind în amănunt rânduiala Sfântului Pahomie din Egipt, pe care a descoperit-o în setea lui neobosită de a citi cărţile Sfinţilor Părinţi. Între anii 1804-1807 a primit rânduiala de viaţă a stâlpnicilor şi a petrecut o mie de zile şi de nopţi rugându-se în genunchi pe o piatră, în inima pădurii, îndurând ierni grele. Duminica se împărtăşea cu Sfintele Taine, pe care i le aducea un preot în chilia sa. În urma unei vedenii i s-a arătat Maica Domnului, însoţită de Sfinţii Petru al Alexandriei şi Clement al Romei, și Sfântul Serafim a primit darul de a povăţui suflete ca părinte duhovnicesc (stareţ) şi a început să primească pe credincioşi la chilia sa. Îi întâmpina întotdeauna rostind cuvintele: „Bucuria mea!”, şi îi învăţa că scopul vieţii creştine este „dobândirea Duhului Sfânt”. Iisus, Fiul lui Dumnezeu, chemat în rugăciune neîncetată, Se arată prin venirea Duhului Sfânt, iar Duhul şi Fiul, împreună îl duc pe cel care se roagă la apropierea de Tatăl. Mărturia lucrării de împărtăşire din lumina dumnezeiască, aşa cum a cunoscut-o Sfântul Serafim, este descrisă în cartea lui Nicolae Motovilov: Viaţa Sfântului Serafim de Sarov. Cuviosul Serafim a întemeiat mănăstirea de maici de la Diveevo, apoi a răposat cu pace în ziua de 2 ianuarie a anului 1833. Prima aflare a moaştelor sale a avut loc cu prilejul trecerii lui în rândul Sfinţilor, în anul 1903, pe 19 iulie, dată care a devenit a doua zi de prăznuire a sfântului. În anul 1926, pe vremea prigoanei ateiste, mănăstirea Diveevo a fost desfiinţată, iar moaştele Cuviosului au fost ascunse de atei pentru a opri pelerinajele prin care credinţa se întărea. Ele au fost descoperite din nou în anul 1991 şi au fost aşezate la Diveevo, unde credincioşi din toată lumea vin spre a-l cinsti. Sfântul Serafim a rămas în conştiinţa oamenilor ca un mare părinte duhovnicesc, lucrător al rugăciunii neîncetate, purtător de har şi făcător de minuni. Un fragment din moaștele Sfântului Serafim de Sarov se află la Biserica „Sfântul Nicolae”-Tabacu din București.

Sfântul Proroc Ilie a fost fiul lui Sovah, din cetatea Tesva, Galaad, dincolo de Iordan, de unde şi numele Prorocului: Ilie Tesviteanul. A trăit cu peste opt sute de ani înainte de întruparea Mântuitorului, pe vremea lui Ahab, regele iudeilor (c. 874-853 î.Hr.). Acest rege îşi luase de soţie o feniciană, Izabela din Sidon, femeie închinătoare la Baal, unul din zeii principali ai fenicienilor. Ea îl îndemna pe rege să părăsească vechea credinţă a iudeilor în Dumnezeul cel adevărat şi să se închine lui Baal, și tot poporul să-l urmeze. Regele, preţuind mai mult deşertăciunea lumii acesteia decât mântuirea sufletului său, a părăsit credinţa cea adevărată şi îmbrăţişând legea idolească a dat poruncă şi mult ajutor spre aducerea poporului credincios la închinarea idolilor, prigonind pe apărătorii dreptei credinţe, ridicând temple păgâne pretutindeni pe pământul lui Israel şi ţinând în mare cinste pe slujitorii lui Baal. S-a ridicat atunci, la chemarea Domnului, Sfântul Ilie Prorocul care, venind la curtea regelui, îl mustra prin cuvinte aspre pentru rătăcirea lui. Dar văzând că nu poate aduce pe rege la calea cea dreaptă a credinţei strămoşeşti, l-a vestit că se va abate asupra ţării o foamete mare, care va ţine trei ani şi jumătate, ca pedeapsă pentru lepădarea lui de credinţă. Pentru aceasta regele căuta să-l omoare. Prorocul Domnului s-a ascuns în Valea pârâului Chedron, unde mânia regelui nu-l mai putea ajunge. După trei ani şi jumătate Sfântul Proroc s-a întors la curtea regelui Ahab. Cu jertfa adusă pe muntele Carmel, jertfă asupra căreia Dumnezeu a trimis foc din cer, Sfântul Ilie a dovedit că străvechea credinţă, pe care o mărturisea și o apăra, era credinţa cea adevărată! Poporul, văzând minunea Prorocului, a strigat: „Dumnezeul lui Ilie este Dumnezeul cel adevărat!” (3 Regi 18, 39), şi prinzând pe slujitorii cei mincinoşi ai lui Baal i-a ucis, ca să nu mai înşele poporul. Foametea a încetat printr-o ploaie binecuvântată trimisă de Dumnezeu la rugăciunea Sfântului. Prorocul Ilie a săvârşit şi alte fapte minunate: a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului, a despărţit apa Iorda-nului şi a vorbit cu Dumnezeu pe muntele Horeb, Dumnezeu arătându-i-se „în vânt subţire” (3 Regi 19, 12). Prin vrerea lui Dumnezeu, Prorocul Ilie a fost ridicat la ceruri într-un car de foc, netrecând prin moarte. El s-a arătat, împreună cu Prorocul Moise, la Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos pe muntele Tabor. Sfânta Scriptură şi Tradiţia Bisericii ne spun că Sfântul Ilie va reveni pe pământ, la sfârşitul veacurilor, ca înainte-mergător al celei de a doua veniri a lui Hristos, mustrând pe Antihrist şi fiind omorât de către el, după care va fi înviat de Mântuitorul, Mielul cel biruitor.

Sf. Cuv. Simeon și Ioan Pustnicul erau prieteni din tinerețe, concetățeni din Emesa Siriei. S-au născut în vremea domniei lui Justinian (527-563) și au răposat după sfârșitul domniei lui Mauriciu (602). Chemările sihăstriei au bătut puternic la poarta sufletului lor. Ducându-se la Ierusalim, de praznicul Înălțării Sfintei Cruci, nu s-au mai întors în Emesa. La Mănăstirea Cuviosului Gherasim de lângă Iordan au fost tunși monahi de egumenul mănăstirii, Sfântul Nicon. După aceea au mers în pustiu unde au viețuit timp de patruzeci de ani. Ioan a rămas aici toată viața, pe când Cuviosul Simeon s-a întors în Constantinopol și a trăit în mijlocul lumii, dar se ruga să nu-i fie descoperit modul de viață. Prefăcându-se că este nebun, Simeon s-a dus la Emesa, unde a săvârșit multe minuni, vindecând bolnavii de tot felul de boli, dar a și îndrumat pe mulți păcătoși la viața duhovnicească autentică.

Sfântul Proroc Iezechiel este al treilea dintre profeții mari și a trăit în veacul al VI-lea înainte de Hristos. Era fiul preotului Buzi din Arira. Iezechiel a fost unul dintre robii Ierusalimului aduși forțat de regele Nabucodonosor al Babilonului, în anul 597, pe malul râului Chebar din Chaldeia. Împreună cu Iezechiel mai erau Daniil și cei trei tineri Anania, Azaria și Misail și regele Iehonia al Ierusalimului.

După cinci ani de robie Iezechiel a început a proroci. Și-a împlinit misiunea profetică timp de 22 de ani, adică până în anul 572. A fost căsătorit și a fost prorocul evreilor duși în robia babilonică. Nu știm însă când și unde a murit. După o veche tradiție iudaică ar fi fost omorât de evreii din seminția lui Gad, din pricina nenorocirilor prorocite și a fost îngropat în țărâna lui Tur, în mormântul lui Afrazad. Cartea Prorocului Iezechiel, compusă din 48 de capitole, are cuvinte de asprime înspăimântătoare pentru fiii lui Israel. Aceștia ajunseseră într-o mare prăbușire sufletească din pri-cina robiei în care se aflau. În carte sa sunt prezente și douăzeci și două de viziuni privitoare la Mân-tuitorul Hristos (Mesia). Viața Prorocului Iezechiel a fost scrisă de Sfântul Epifanie, episcopul Ciprului, Fericitul Ieronim și alți scriitori bisericești.

Cuviosul Rafael s-a nevoit în străvechiul aşezământ călugăresc Agapia din Deal, în veacul al XVI-lea. Acesta a fost cinstit în Moldova, ca unul dintre marii Sfinţi români, ale cărui sfinte moaşte le-a căutat spre a le săruta însuşi Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei. Sfântul Rafael s-a născut, după unele izvoare, în satul Bursucani din ţinutul Bârladului, fiul unor părinţi virtuoşi şi de neam bun. Faima despre viaţa duhovnicească înaltă a călugărilor din „Mănăstirea lui Agapie”, trecând de hotarele Moldovei şi chiar dincolo de Carpaţi, atrăgea pe mulţi iubitori de Hristos. Cuviosul, ascultându-şi chemarea lăuntrică şi purtând întru sine frica de Dumnezeu, a venit aici cu dorinţa de a urma calea cea strâmtă şi mult bătătorită de sihaştrii cei din veac. Mult s-a minunat văzând viaţa de aspră nevoinţă, rugăciunea şi tăcerea părinţilor. Dar mai mult a fost cucerit de duhul dragostei celei nefăţarnice. După îndelungă ascultare, ucenicul a luat pe umerii săi jugul cel bun al lui Hristos şi, îmbrăcat fiind în chipul cel monahicesc, a primit numele de Rafael, care se tâlcuieşte „Dumnezeu aduce vindecare”. Viaţa de nevoinţă a acestui purtător de Dumnezeu este mult învăluită în taină. Dar se ştie că părinţii de la Agapia ţineau o rânduială a locului de la care nu s-a abătut ascultătorul monah Rafael. Călugării vieţuiau în obşte, iar cine era întărit şi râvnea la viaţa cea liniştită a pustiei, cu binecuvântare, pleca să se nevoiască în sihăstrie împreună cu un bătrân, mai târziu, poate, şi singur. Munţii sunt martori tăcuţi ai nevoinţelor Sfinţilor. Stânci scobite, peşteri, poieni însorite, obcini unde pădurea începe să dispară, au fost întotdeauna locuite de sihaştri. Această cale binecuvântată a urmat-o şi fericitul Rafael, care, asemenea unui vultur în înălţimi, s-a însingurat în inima muntelui. Pustnicii, acele făclii strălucitoare ce au luminat cu viaţa lor îngerească pustietatea muntelui, i-au dezvăluit tainele lucrării duhovniceşti săvârşite cu mintea. În Condica Sfântă şi în pomelnicele vechi este numit „Fericitul Stareţ Rafael”. După trecerea din lumea aceasta, ucenicii, cunoscându-i viaţa şi nevoinţele şi văzând minunile care se făceau la mormântul său, i-au dezgropat trupul pe care l-au aflat bine mirositor. Odor de mare preţ era pentru Moldova, pentru că veneau credincioşii să se închine la sfintele sale moaşte, mai ales la hramul Mănăstirii Neamţ, când avea loc pelerinajul la Mănăstirile Neamţ, Agapia şi Secu. La Agapia Veche acest pelerinaj continuă şi azi, cu toate că trupurile întregi ale Sfinţilor au fost tăinuite din pricina vitregiei vremurilor.

Sfântul Partenie, părintele cel sfânt şi minunat, vrednic urmaş al sihaştrilor din Munţii Agapiei, a vieţuit în aceste locuri în veacul al XVII-lea. Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei, care a cunoscut mulţi călugări cu înaltă viaţă duhovnicească din Moldova, îl numără pe Cuviosul Partenie printre Sfinţii români cărora le-a văzut viaţa şi traiul. Ucenic al stareţului Eufrosin, ctitorul mănăstirii din Livada Părinţilor, primeşte din mâinile acestuia tunderea în schima monahală. Cât a stat în viaţa de obşte, cât s-a nevoit în sihăstrie, nu putem şti. Tradiţia spune despre el că a sihăstrit în Muntele Scaunele, după pilda părinţilor de odinioară. Nevoinţa lor era aceasta: ziua se rugau în singurătate, mai ales citind Psaltirea, pe care o ştiau pe dinafară, iar la apusul soarelui gustau puţin din pâine şi legume fierte, după care toată noaptea se nevoiau, rostind cu mintea rugăciunea lui Iisus, iar cu mâinile împletind coşuri. Aţipeau doar câte puţin când oboseau, în laviţe (scaune), aşezate între trunchiurile de brazi. Această nevoinţă continua fără întrerupere până dimineaţa. Ucenicii duceau coşurile la târg, unde le vindeau, iar cu banii astfel câştigaţi, cumpărau hrană şi cele necesare traiului pustnicesc. De la aceste „scaune” muntele şi poiana au primit numele de Scaunele. Părintele Partenie este şi el numărat în rândul egumenilor Agapiei. Mulţi călugări şi pustnici s-au mântuit prin rugăciunea şi povăţuirea sa blândă. Era luminat şi plin de toată înţelepciunea, având dragoste de Sfintele Scripturi şi de cărţile Sfinţilor Părinţi; s-a îngrijit ca fraţii din obşte să nu fie lipsiţi de aceste comori nepreţuite în vremuri când cu anevoie şi cu mare cheltuială se dobândeau. Avea darul tămăduirii şi alunga demonii din cei îndrăciţi. Pentru viaţa sa sfântă, dintotdeauna a fost cinstit de călugări şi de credincioşi. Mărturie a vieţuirii sale sfinte şi minunate este şi faptul că, după moarte (pe la anul 1660), trupul i-a fost găsit nestricat. Sfintele moaşte ale Cuviosului Partenie au fost tăinuite, poate, odată cu ale Cuviosului Rafael. Aceşti doi luminători ai călugărilor întregesc şirul părinţilor din veac, care s-au sfinţit prin mari nevoinţe în „Mănăstirea lui Agapie” şi în împrejurimile ei.

Sfânta Maria Magdalena era din cetatea Magdala, aflată la hotarele Galileei cu Siria. Fiind bântuită de şapte duhuri necurate, ducea o viaţă de grele pătimiri. Auzind de Hristos şi de puterea propovăduirii Lui cea aducătoare de mântuire pentru tot neamul omenesc, în sufletul ei s-a născut nădejdea că va fi izbăvită de către Iisus. Mergând la El, s-a învrednicit de milostivirea Lui şi a fost tămăduită de lucrarea diavolească (cf. Marcu 16, 9; Luca 8, 2). Tradiţia ortodoxă nu o confundă cu femeia păcătoasă, ci dimpotrivă, o laudă pentru viaţa ei curată. De atunci, Maria s-a făcut următoare a lui Hristos şi, împreună cu alte sfinte femei, a slujit Domnului pe tot drumul greu al vieţii Lui. În clipa cea mai grea, a răstignirii, când Apostolii au fugit de frică, Maria Magdalena a rămas lângă Crucea Mântuitorului. Iar când Sfântul Trup al Domnului a fost aşezat în mormânt, a fost de faţă, vărsând multe lacrimi. Cu nerăbdare a aşteptat trecerea sâmbetei, ca să poată veni cu miruri la mormântul Domnului, pentru care ea s-a numit şi mironosiţă, adică purtătoare de mir. Este cea dintâi vestitoare şi cel dintâi martor al Învierii. După Înălţarea la cer a Domnului, Maria Magdalena a pornit alături de Sfinţii Apostoli la răspândirea credinţei, semănând în suflete cuvântul dumnezeiesc pe care-l auzise din însăşi gura lui Hristos. De aceea, este numită şi întocmai cu Apostolii. O tradiţie ne spune că în apostoleasca strădanie, Maria Magdalena a ajuns până la Roma, unde s-a înfăţişat înaintea împăratului Tiberiu (14-37), vorbindu-i despre nedreapta moarte a lui Iisus Hristos şi despre Învierea Lui, iar în drumul de întoarcere de la Roma s-a oprit la Efes, slujind Sfântului Apostol Ioan în ostenelile lui de răspândire a cuvântului lui Dumnezeu. Şi aşa, nevoindu-se, a adormit în Domnul, fiind înmormântată la Efes. Astăzi, părţi din sfintele ei moaşte se găsesc, în Răsărit, la Mănăstirile Simonos Petra, Dionisiu şi Esfigmenu din Muntele Athos, iar în Apus, în bazilicile Lateran din Roma şi Sfântul Maximin din Marsilia. În România, părticele din moaştele ei se găsesc la bisericile Mihai Vodă şi Pajura din Bucureşti, precum şi în alte sfinte lăcaşuri.

Sfânta Muceniță Marcela este cinstită de poporul locuitor al insulei Chios. În biserica din această insulă care poartă hramul ei au loc minuni în fiecare an. Cu toate acestea, viața sfintei nu este cunoscută. Potrivit tradiției, Marcela a fost o copilă foarte cucernică care a rămas orfană de mamă la o vârstă fragedă. Păgânul tată a vrut să-și necinstească propria fiică și să trăiască cu ea ca și cu o soție. Marcela a scăpat din mâinile sale, dar el, fugind, a prins-o și a tăiat-o în bucăți. Stânca pe care a căzut mucenița există și azi pe locul cunoscut sub numele de „Martiriul Sfintei Marcela”. Este acoperită cu pământ în partea dinspre uscat, iar pe partea orientată spre mare este o gaură îngustă, cât un deget, prin care curge o apă vindecătoare. Apa este limpede, dar unele pietre din apropiere sunt pătate cu roșu, ca și cum ar fi stropite cu sânge. Tradiția spune că părți din trupul sfintei ar fi rămas prinse în stâncă. Când se face slujba de sfințire a apei în acest loc, din apa de lângă stâncă se ridică un abur care acoperă întreaga zonă ca o ceață și marea revine la normal imediat ce se termină slujba.

Sfântul Mucenic Foca a trăit în timpul împăratului Traian (98-117), fiind originar din orașul Sinope. Pentru viața virtuoasă a fost hirotonit episcop în Sinope. În timpul unei persecuții împotriva creștinilor declanșate de împăratul Traian, Sfântul Mucenic Foca a fost prins, supus supliciilor și în cele din urmă a primit moarte martirică. Moaștele Sfântului Sfințitului Mucenic Foca au fost mutate din Sinope la Constantinopol, în ziua de 23 iulie 403 sau 404.

Sfântul Apolinarie a fost ucenic al Sfântului Apostol Petru. El s-a născut în cetatea Antiohiei. Sfântul Petru l-a luat pe Apolinarie cu sine din Antiohia la Roma, unde l-a sfințit episcop al Ravennei.

La Ravenna Sfântul a intrat în casa soldatului roman Irineu, căruia i-a vindecat fiul de orbire. Prin minunea aceasta, toată casa soldatului Irineu a crezut și s-a botezat întru Sfânta credință creștină. Sfântul a mai vindecat-o și pe soția comandantului militar al cetății, botezând de asemenea și toată casa lui. Apolinarie, la rugămintea comandantului, s-a sălășluit în casa acestui comandant și a orga-nizat o mică biserică, locuind și învățând în ea timp de doisprezece ani. Acolo a predicat Cuvântul lui Dumnezeu și a botezat o mulțime de oameni. De multe ori a luat bătăi, schingiuiri și prigoniri de la mai marii și bătrânii păgânilor, dar mâna lui Dumnezeu l-a apărat și l-a mântuit întotdeauna. La urmă a fost osândit la surghiun în Balcani, în Iliria. Corabia cu care plutea spre Iliria a fost însă cuprinsă de furtună și a naufragiat, de pe ea pierind toți în afară de Sfântul Apolinarie, trei clerici ai săi și doi soldați. Aceștia, văzând minunea scăpării cu viață, au crezut în puterea Dumnezeului lui Apolinarie, au crezut și s-au botezat. Sfântul a mers și a vestit Evanghelia în Balcani, coborând până la Dunăre. După aceea a mers în Tracia unde, în pofida cumplitelor prigoane și obstacole, a predicat și acolo Evanghelia Domnului. După trei ani de nevoințe ale propovăduirii în Balcani, Sfântul Apolinarie a fost surghiunit în Italia. S-a întors la Ravenna, unde credincioșii s-au bucurat văzându-l că se întoarce viu. Auzind acestea, o căpetenie și sfătuitor al păgânilor i-a scris împăratului Vespasian despre Apolinarie, acuzându-l pe Sfânt că este vrăjitor. Acest necurat bătrân l-a mai întrebat cu obrăznicie pe împărat dacă nu ar trebui ca mai marii Ravennei să-l omoare, ca oponent al zeilor lor. Împăratul a răspuns că mai marii nu trebuie să facă una ca aceasta, ci să-l invite pe bătrân să jertfească idolilor, iar dacă nu vrea, să fie izgonit din cetate: „Nu este demn să vă răzbunați pe cineva din pricina zeilor, căci ei se pot răzbuna singuri pe dușmanii lor, dacă doresc”. Dar în răspărul decretului imperial păgânii l-au atacat pe Sfântul Apolinarie și l-au înjunghiat cu cuțite. Sfântul a murit de pe urma acestor înjunghieri, iar sufletul lui a fost primit în împărăția lui Dumnezeu. Moaștele Sfântului Sfințit Mucenic Apolinarie se odihnesc într-o biserică închinată lui din orașul Ravenna, Italia.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe Sf. Mc. Vitalie și pe Sf. Valeria.

Sfânta Muceniță Hristina era originară din Tir (Fenicia) și a trăit în timpul împăratului Septimiu Sever (193-211). Era fiica marelui dregător Urban care dorind să își protejeze fiica de ispitele din lume și să slujească tot timpul în templul zeilor păgâni i-a dăruit ca locuință cel mai înalt turn al palatului său, unde erau așezate statuile zeilor din aur și argint. Hristina, care credea în Dumnezeul cel adevărat al creștinilor, a dărâmat idolii din aur ai tatălui său și i-a împărțit la săraci. Pentru această faptă, din porunca tatălui său, Hristina a fost supusă la multe chinuri și lăsată în acel turn alți câțiva ani. Când a scos-o de acolo Hristina nu renunțase la credința creștină și de aceea Urban a aruncat-o în mare, însă a venit la mal nevătămată. Închizând-o în temniță, tatăl ei se gândea la ce fel de chinuri să o supună ca să o omoare. Peste noapte el a murit, iar urmașul său, Dion, a continuat șirul supliciilor la care a fost supusă creștina Hristina. În cele din urmă, ea a primit cununa muceniciei pentru curajul cu care și-a păstrat credința în Domnului și Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă sărbătorește pe Sfântul Mucenic Ermoghen.

Sfânta Ana era din seminția lui Levi și a fost fiica Mariei și a preotului Natan din neamul lui Aaron. Aceștia au trăit în timpul reginei Cleopatra a Egiptului (69-30 î.Hr.). Preotul Natan a avut trei fiice: Maria, căsătorită în Betleem, a născut pe Salomi; Sovi, căsătorită tot în Betleem, a născut pe Elisabeta, soția preotului Zaharia și mama Sfântului Ioan Botezătorul; Ana, căsătorită în Galileea cu Ioachim și a născut pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Deci Salomi, Elisabeta și Sfânta Fecioară Maria au fost verișoare primare. La vârsta de trei ani, Preasfânta Fecioară Maria a fost dusă la templul din Ierusalim, unde i s-a dat învățătură, locuință și îngrijire într-una din clădirile templului. După moartea lui Ioachim, Sfânta Ana s-a dus la Ierusalim lângă Sfânta Fecioară Maria. Ea și-a petrecut restul zilelor în rugăciune, post și fapte bune. A trecut la Domnul la vârsta de 79 de ani, iar Ioachim la vârsta de 80 de ani.

Al V-lea Sinod Ecumenic (al II-lea Sinod de la Constantinopol) a fost convocat de piosul împărat Iustinian I (527-565) în anul 553, pentru a determina ortodoxia a trei episcopi decedați: Teodor din Mopsuestia, Teodoret din Cir și discipolul lor, Ibas din Edessa. Aceștia au exprimat opinii nestoriene în scrierile lor. Cei trei nu au fost condamnați la cel de-al patrulea Sinod ecumenic, care a respins monofizitismul. Îi condamnase doar un edict emis la inițiativa împăratului. Al cincilea Consiliu ecumenic a fost convocat pentru a rezolva această dispută. La acest au participat 165 de episcopi. Papa Vigiliu, prezent la Constantinopol, a refuzat să participe la Sinod, deși a fost solicitat de trei ori să facă acest lucru de către deputații oficiali în numele episcopilor adunați și al împăratului însuși. Consiliul a fost prezidat de către Sfântul Eutihie, Patriarhul Constantinopolului (552-565, 577-582). După opt ședințe prelungite, din 4 mai până în 2 iunie 553, împotriva lui Teodor din Mopsuestia s-a pronunțat anatema. În cazul celorlalți doi, au fost condamnate doar anumite învățături ale lor, dar nu au fost excluși din Biserică (anathema). Papa Vigiliu a semnat și el concluziile Sinodului. Părinții au mai analizat unele învățături greșite ale lui Origen, cunsocut învățător al Bisericii din secolul al III-lea. Învățătura lui despre preexistența sufletului uman a fost condamnată. Alți eretici, care nu au admis învierea de obște (universală) a morților, au fost și ei condamnați.

Cuvioasa Olimpiada s-a născut la Constantinopol. Era fiica Olimpiadei și a senatorului Anusie Secundul. A fost logodită cu tânărul Nevredie, însă acesta a murit la puțin timp după ce s-au logodit. Nu după mult timp au murit și părinții Olimpiadei, rămânând orfană. Împăratul Teodosie cel Mare (379-395) dorea să o căsătorească cu Elpidie, o rudă a sa. Prefectul Constantinopolului, Optat, i-a confiscat toate averile Olimpiadei în dorința de a o îndupleca pentru căsătorie. Printr-o scrisoare Olimpiada i-a mulțumit împăratului că a scăpat-o de grija administrării tuturor bunurilor rămase de la părinții ei. Împăratul Teodosie fiind un om credincios și-a dat seama de virtutea Olimpiadei și a lăsat-o să trăiască în pace, iar în anul 391, când aceasta a împlinit vârsta de 30 de ani, i-a înapoiat toate bunurile. Mulți ierarhi, precum Sfântul Grigore de Nazianz, Petru al Sevastiei (fratele Sfântului Vasile cel Mare), Epifanie al Ciprului, erau primiți în casa Olimpiadei și se învredniceau de daruri pentru bisericile și săracii lor. Cuvioasa Olimpiada a murit în timp ce se afla în exil în Nicomidia (Asia Mică), în anul 410.

Cuvioasa Eupraxia a fost soția lui Antigon, o rudă a împăratului Teodosie cel Mare (379-395) și a trăit în Constantinopol. Dumnezeu le-a dăruit o fetiță căreia i-au pus numele ca al mamei, adică Eupraxia. După doi ani, a rămas orfană, căci Antigon a murit. După cinci ani, Eupraxia și fiica ei au părăsit Constantinopolul și au mers la mănăstirile din Tebaida Egiptului. În cele din urmă s-au oprit la o mănăstire de maici. Aici au stat timp de doi ani, după care mama Eupraxiei s-a mutat la Domnul.

Aflând împăratul de moartea timpurie a soției rudei sale, a vrut să o scoată pe fiica acesteia din mănăstire și să o căsătorească cu fiul unui senator. Însă Eupraxia i-a răspuns printr-o scrisoare în care îl ruga pe împărat să o lase să slujească Mântuitorului Iisus Hristos și să îi împartă averea rămasă de la părinți, săracilor. Așa s-a întâmplat, căci Eupraxia a rămas în mănăstire unde și-a îmbunătățit viața duhovnicească. Dumnezeu a învrednicit-o chiar cu darul facerii de minuni. Cuvioasa Eupraxia a trăit până la vârsta de 30 de ani când a trecut la Domnul, fiind înmormântată în cimitirul mănăstirii lângă mama ei.

Sfântul Sfințit Mucenic Ermolae și cei împreună cu dânsul, Ermip și Ermocrat, erau preoți din clerul Bisericii Nicomidiei, rămași dintre sfinții douăzeci de mii ce au fost arși acolo de tiranul Ma-ximian (284-305) în anul 303 (28 decembrie), fiind ascunși într-o cămară. Fiind prins tânărul Pantoleon (nimeni altul decât Marele Mucenic Pantelimon, prăznuit la 27 iulie) și neștiind să mintă, a spus că de preotul Ermolae era învățat în cele creștinești și a fost botezat. Îndată au trimis de l-au adus pe Ermolae la Maximian, împreună cu însoțitorii lui, Ermip și Ermocrat. Stând sfinții la întrebare, și propovăduind cu îndrăzneală că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, li s-au tăiat capetele, în anul 305 de la Hristos.

Sfânta Muceniţă Paraschevi s-a născut pe vremea împăratului Adrian (117-138) într-un sat care se afla în hotarele Romei celei vechi, din părinţi creştini cu numele Agaton şi Politia. Din fragedă pruncie mama sa a învăţat-o toate tainele credinţei creştine, iar copila se îndeletnicea necontenit cu rugăciunea şi cu citirea sfintelor cărţi. După ce părinţii ei au răposat, a împărţit săracilor toate averile şi a mers la o mănăstire, luând chipul monahicesc. Acolo a vieţuit în ascultare, rugăciune şi nevoinţă, dobândind mare har de la Dumnezeu, pentru care a primit binecuvântarea de a ieşi la propovăduirea numelui lui Hristos, şi pe mulţi păgâni i-a adus la Sfântul Botez. În acea vreme împărăţea la Roma Antonin Piul (138-161), la care iudeii s-au dus şi au pârât-o, zicând: „O oarecare femeie, cu numele Paraschevi, propovăduieşte pe Iisus, fiul Mariei, pe care părinţii noştri L-au pironit pe cruce”. Auzind acestea, împăratul a poruncit să o aducă înaintea lui. După multe și felurite chinuri a fost aruncată într-un cazan cu smoală şi untdelemn în clocot. Prin puterea lui Dumnezeu, Sfânta se arăta ca şi cum se răcorea, ceea ce l-a făcut pe împărat să o roage să-i arunce în faţă smoală şi ulei, să vadă dacă sunt sau nu fierbinţi. Și-a pierdut îndată vederea și, înfricoşat, a cerut Sfintei să-i redea lumina ochilor. Atunci Muceniţa s-a rugat şi i-a redat vederea împăratului, care, crezând în Hristos, a eliberat-o. După aceea, Sfânta a mers într-o cetate al cărui dregător se numea Asclipie şi care a întemniţat-o pentru propovăduirea sa. A chinuit-o îndelung și a fost osândită să fie aruncată într-o groapă adâncă de lângă cetate în care îţi avea sălaş un balaur înfricoşător. Sfânta a ucis balaurul cu semnul Sfintei Cruci, apoi, aducând la credinţă pe dregătorul Asclipie şi pe mulţi din cetate, a mers în alte locuri la propovăduire. În cele din urmă a ajuns la cetatea Tempi, din Grecia, unde era dregător un anume Tarasie. Acesta, aflând că Sfânta este în cetate, a chemat-o înaintea scaunului său de judecată şi a întrebat-o despre credinţa sa, iar ea a răspuns că este creştină şi a mărturisit că Hristos este Dumnezeul adevărat. Atunci dregătorul a poruncit să fie adus un cazan de aramă plin cu untdelemn, smoală şi plumb, să se aprindă foc sub el, iar Sfânta să fie aruncată în el. Dar, venind un înger al lui Dumnezeu, a stins focul şi a răcorit cazanul, iar Sfânta a rămas nevătămată. Văzând această minune, dregătorul a supus-o la mai multe chinuri, însă Sfânta a rămas neatinsă şi nici credinţa ei cea tare n-au putut să o clintească. Mai pe urmă i-a tăiat capul cu sabia, iar sufletul ei s-a înălţat la veşnicele lăcaşuri, în anul 140. Unele părţi din sfintele ei moaşte se află şi în ţara noastră, la Mănăstirea Antim din Bucureşti.

Cuviosul Ioanichie s-a născut din părinţi evlavioşi, trăitori în ţinutul Muscelului. Din fragedă tine-reţe, ascultând chemarea lui Hristos, s-a despărţit de toate plăcerile şi ispitele lumii deşarte şi s-a retras în Mănăstirea Cetăţuia Negru-Vodă, de pe valea Dâmboviţei, unde s-a călugărit şi a deprins de la părinţi îmbunătăţiţi rânduiala vieţii monahale. A cunoscut pe mulţi dintre sihaştrii care locuiau în vremea aceea în preajma mănăstirii, datorită cărora ţinutul muscelean a fost numit Valea Chiliilor. Cuviosul Ioanichie, luând binecuvântare, s-a retras într-una din peşterile Muntelui Negru-Vodă, unde, după ce a primit marea schimă monahală, s-a nevoit mai mult de 30 de ani. Tradiţia locului spune că înşişi binecredincioşii domnitori Mihai Viteazul (1593-1600) şi Matei Basarab (1632-1654) au cerut rugăciunile Sfântului pustnic în vreme de cumpănă, ştiindu-l fierbinte rugător către Dumnezeu pentru ţară şi neam. Cunoscându-şi dinainte sfârşitul, Părintele Ioanichie şi-a săpat singur mormântul în peşteră, încrustând în dreptul capului anul trecerii la cele veşnice, 1638. Aşa au rămas osemintele Sfântului vreme de 300 de ani. Din rânduială dumnezeiască, moaştele lui au fost aflate în anul 1944. Ieromonahul Pimen, stareţul Mănăstirii Cetăţuia Negru-Vodă, a coborât în peştera unde sihăstrise cu mulţi ani înainte Schimonahul Ioanichie şi a văzut osemintele bine mirositoare ale Cuviosului. Le-a scos cu multă evlavie şi le-a aşezat în biserica mănăstirii, spre întărirea monahilor şi bucuria credincioşilor. Odată cu venirea cârmuirii ateiste în România, s-a dat poruncă să fie închisă mănăstirea, iar moaştele Sfântului să fie îngropate în pământ. Cu mare mâhnire, monahii au aşezat moaştele Sfântului într-un sicriu, pe care l-au îngropat în cimitirul mănăstirii. După anul 1989, când Biserica şi-a recăpătat libertatea, Mănăstirea Cetăţuia Negru-Vodă şi-a reluat viaţa duhovnicească, iar moaştele Cuviosului au fost din nou aşezate în biserica mare a mănăstirii. Cercetând credinţa ortodoxă, viaţa de aspră nevoinţă şi minunile Schimonahului Ioanichie, precum şi cinstirea de care se bucură în rândul credincioşilor, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât înscrierea lui în rândul Sfinţilor români, cu zi de pomenire la 26 iulie.

Sfântul şi marele Mucenic al lui Hristos Pantelimon a trăit în cetatea Nicomidia, din Asia Mică, pe timpul împăratului Maximian (286-305 d.Hr.). Tatăl său era senatorul păgân Eustorgiu, iar mama sa era creştină şi se numea Euvula. Ei l-au numit pe copilul lor Pantoleon, ceea ce se tâlcuieşte „cu totul leu”, nume prin care s-a arătat mai înainte curajul mărturisirii de care avea să dea dovadă. Mama sa a început să sădească în inima lui credinţa în Hristos şi bunele deprinderi creştine, dar s-a stins de tânără. Biserica o pomeneşte între Sfinţi, la 30 martie, ca model de mamă creştină şi mărturisitoare. La început tatăl său l-a dat la învăţătura gramaticii şi, după ce a sporit în cărţile elineşti şi a învăţat filosofia, l-a trimis la şcolile păgâneşti ale vremii pentru a învăţa meşteşugul doctoricesc. A mers la vestitul doctor Eufrosin, despre care se spunea că era desăvârşit în meşteşugul vindecării trupeşti. În vremea aceea, era în Nicomidia un preot bătrân, cu numele Ermolae, care, după ce a fost ucis de păgâni Sfântul Antim, episcopul Nicomidiei († 3 septembrie 303), se ascundea cu puţini creştini într-o casă mică şi neştiută. De la acesta tânărul Pantoleon a învăţat tainele credinţei şi a înţeles puterea de vindecare a lui Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor. Plecând într-o zi de la Ermolae, Pantoleon a găsit pe drum un copil care tocmai murise, muşcat de o viperă. Atunci s-a rugat Mântuitorului şi îndată copilul a înviat, iar vipera a murit. Uimit de puterea lui Hristos, Pantoleon s-a întors la Ermolae, a primit botezul şi a zăbovit şapte zile, împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, rugându-se şi primind învăţătură de la bătrânul preot. După aceasta, tânărul Pantoleon s-a dedicat vindecării oamenilor, atât prin meşteşugul doctoricesc, dar mai ales prin rugăciune şi însemnarea cu semnul Crucii. El săvârşea aceste vindecări fără să ceară bani sau vreo altfel de răsplată de la cei vindecaţi. Acestora le arăta în schimb marea putere a lui Hristos, spre Care îi îndrepta, ca să devină creştini. Sfântul tămăduitor a ajuns cunoscut în acele locuri, iar după vindecarea unui orb vestea despre el a ajuns până la împărat. Fiind de faţă la vindecarea orbului, tatăl Sfântului, Eustorgiu, a fost încreştinat chiar de fiul său, iar la scurt timp s-a mutat la cele veşnice. Atunci Pantoleon a elibe-rat sclavii şi a împărţit săracilor toată moştenirea sa. Vestea despre minunile lui ajungând la împăratul Maximian, acesta l-a chemat întâi pe orbul vindecat, ca să-i spună cum a dobândit vederea. Acesta a mărturisit că Pantoleon l-a tămăduit cu puterea lui Hristos, în Care şi el credea cu tărie. Împăratul s-a mâniat foarte tare şi a poruncit să i se taie capul celui ce fusese orb, iar Pantoleon, tămăduitorul lui, să fie prins şi adus la judecată. Aici, Sfântul a rămas neclintit în credinţa sa şi nici la făgăduinţele împăratului, nici la înfricoşările cu chinuri grele, n-a încetat să mărturisească statornic credinţa în Hristos. A fost bătut cumplit, ars cu făclii, pus într-un cazan cu plumb topit, apoi aruncat fiarelor sălbatice. Fiind păzit nevătămat cu dumnezeiasca putere, Pantoleon a fost cercetat de Domnul Hristos, Care S-a arătat în chipul bătrânului Ermolae, vindecându-i rănile şi îmbărbătându-l în mărturisire. Apoi împăratul a trimis la moarte pe preotul Ermolae, împreună cu ucenicii săi Ermip şi Ermocrat, iar a doua zi, văzând stăruinţa în credinţă a lui Pantoleon, l-a osândit la moarte prin tăierea capului cu sabia. Când a venit acea groaznică clipă a morţii sale, Sfântul, împlinindu-şi rugăciunea către Dumnezeu, a auzit glas din ceruri care i-a schimbat numele din Pantoleon în Pantelimon, adică „cel cu totul milostiv”. Atunci, Mucenicul a întins de bunăvoie gâtul spre sabie şi i s-a tăiat capul. Era ziua de 27 iulie a anului 305. Multe minuni s-au săvârşit apoi la moaştele Sfântului Pantelimon, răspândite în toată lumea creştină. Capul Sfântului se află astăzi la Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos, iar alte părţi din moaştele sale se găsesc la Mănăstirea athonită Grigoriu. Braţul drept al Sfântului a fost adus de la Athos, la 23 septembrie 1750, de către domnitorul Grigorie II Ghica şi aşezat spre închinare în Biserica spitalului Sfântul Pantelimon, ctitorit de el la marginea oraşului Bucureşti. În anul 1960 racla cu moaştele Sfântului a fost strămutată la Biserica Sfântul Nicolae din oraşul Pantelimon, unde se află şi astăzi. Alte părţi din moaştele Sfântului se găsesc la Catedrala Arhiepiscopală Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Constanţa, la Mănăstirea Sfinții Voievozi din Slobozia, la Mănăstirea Plumbuita din București și în alte sfinte lăcașuri din țară.

Sfinţii Apostoli şi Diaconi Prohor, Nicanor, Timon şi Parmena fac parte din Cei 70 de Apostoli, fiind şi primii diaconi hirotoniţi alături de Sfântul Ştefan, întâiul mucenic, de Sfântul Filip şi de Nicolae, care nu este scris în rândul sfinţilor.

Sfântul Prohor l-a însoţit pe Sfântul Apostol Petru în călătoriile sale, fiind hirotonit episcop în Nicomidia. După Adormirea Maicii Domnului, i-a fost alături Sfântului Apostol Ioan, chiar şi în surghiunul din insula Patmos, ajutându-l la scrierea cărţilor sale. A fost omorât de păgâni în timp ce propovăduia în Antiohia.

Sfântul Timon a fost aşezat de Sfinţii Apostoli Episcop de Bostra, în Arabia, fiind răstignit pe cruce. Sfântul Parmena şi-a împlinit şi el slujba încredinţată lui de Apostoli, propovăduind credinţa în Hristos, şi a murit tot de moarte mucenicească, fiind îngropat de Apostoli.

Sfântul Cuvios Pavel Se trăgea cu neamul din Constantinopol. Tatăl său a fost împăratul Mihail Curopalatul, care se numea și Rangabe. Acela, nesuferind să vadă neorânduielile din zilele lui, ca un iubitor de pace și temător de Dumnezeu, s-a lepădat de împărăție și s-a făcut monah într-o mănăstire zidită de dânsul, cu numele Mireleia, și viețuind cu plăcere de Dumnezeu, s-a odihnit în Domnul. Mama sa a fost Procopia, cea minunată în fapte bune, fiica împăratului Nichifor, ce se mai numea Ghenicos, și sora împăratului Stavrachie. Pe când era să-l nască a văzut în vedenie, deasupra unui stog de grâu, un miel de parte bărbătească, iar după ce s-a pogorât de pe stog, au venit doi lei ca să-l sfâșie, iar mielul se lupta cu ei. Văzând împărăteasa un lucru ca acesta, a alergat cu mare sârguință să ajute mielului. Dar când s-a apropiat de el, a văzut că nu era miel, ci un copil de parte bărbătească, care ținea în mâinile lui o cruce, cu a cărei putere a omorât leii. Mielul însemna nerăutatea și blândețea copilului, iar partea bărbătească însemna bărbăția și vitejia sa. Iar că a omorât pe amândoi leii cu crucea, închipuia că are să fie monah și are să ia asupra sa Crucea lui Hristos, adică omorârea patimilor și necazurile cele multe care au venit asupra lui. Când a ajuns Procopie la vârsta de 12 ani, s-a dat cu totul la învățătura Sfintelor Scripturi. Cu istețimea cea firească pe care o avea, cu sârguința și cu ostenelile sale, a covârșit pe toți înțelepții vremii, după cum mărturisește împăratul Roman în hrisovul său, numindu-l „consul al filosofilor”. Făcându-se împărat, pomenitul Roman cel Bătrân care era rudenie cu sfântul, a făcut mare cercetare ca să-l afle. Trimițând oameni împărătești să-l caute pretutindeni, l-a aflat în Sfântul Munte. Și s-a întâmplat atunci că împăratul Roman zăcea la pat și era bolnav de moarte. Dar îndată ce cuviosul s-a dus la dânsul și și-a pus mâinile peste el, împăratul s-a făcut sănătos, după cum scrie aceasta el însuși în hrisovul său. Deci a rămas în Constantinopol pentru rugămințile cele multe ale împăratului și, păzindu-și toate rânduielile sale cele monahicești și nevoințele cele sihăstrești, învăța pe copiii împăratului. Iar când s-a împlinit vremea care a fost hotărâtă să șadă acolo, s-a dus la împărat și a zis către dânsul: „împărate, precum peștele când iese din apă, nu poate să trăiască mai mult, așa și monahul care iese din coliba lui, nu este chip a rămâne viu în lucrarea poruncilor lui Dumnezeu. Pentru aceasta vă las cu sănătate și mă duc la coliba mea, ca să mă aflu de-a pururea împreună cu Dumnezeu, Împăratul meu”. Și a mai zis: ,,dacă voiești, înnoiește mănăstirea de-a pururea pomenitei împărătese Pulheria, care este surpată, ca astfel să ai pomenire veșnică”. Împăratul i-a dăruit sfântului și lemnul Sfintei Cruci pentru biserica înnoită a Xiropotamului. Însă când a sfârșit de zidit mănăstirea, era foarte bătrân și se apropia vremea să treacă către părinții săi. Cunoscând din dumnezeiască des-coperire sfârșitul său, a chemat la sine pe toți ucenicii și, deschizându-și sfânta sa gură, i-a învățat mult, cu învățături folositoare de suflet. Și s-a aflat în Constantinopol, înștiințându-se de aceasta împăratul, sfatul, patriarhul și tot clerul bisericesc, și s-au îmbrăcat cu sfintele podoabe și, aprinzând lumânări cu tămâieri, au ridicat cu laude și cu cântări de psalmi sfintele moaște ale cuviosului și le-au pus în biserica cea mare, sărutându-le cu mare evlavie și mulțumind Domnului Care i-a îmbogățit pe dânșii cu o vistierie ca aceasta.

Sfântul Mucenic Calinic era originar din Cilicia († 290) și a trăit într-o perioadă în care mulți creștini se lepădau de credința în Hristos și slujeau idolilor. Plângând pentru pierzarea lor, sfântul s-a făcut multora dascăl de mântuire și-i învăța pe ei adevărul. Pe când era în Ancira, propovăduind pe Hristos, a fost prins și dus în fața dregătorului Sacerdon, care l-a supus la tot felul de chinuri. Încălțându-l cu încălțăminte de fier, care avea piroane ascuțite, l-au silit să alerge până la Gangra, cetate la 80 de stadii de Ancira. Mergând numai 7 stadii, ostașilor care-l trăgeau li s-a făcut sete, dar sfântul, rugându-se, a făcut să izvorască apă dintr-o stâncă. Sosind la Gangra, a fost aruncat într-un cuptor de foc și așa și-a dat sufletul Domnului.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe Sfinţii Martiri Veniamin şi Mamant. În timpul persecuțiilor din secolul al III-lea, părinţii Sfântului Mamant au fost aduși din provincia Gangara la guvernatorul Cezareei Capadociei, Faust, unul dintre aprigii prigonitori ai creștinilor. Fiind întemnițați, Rufina a născut pe Sfântul Mamant în închisoare, după care a fost ucisă de persecutori. La porunca lui Dumnezeu, o femeie pe nume Amina a luat în grija sa pruncul Rufinei. Ajungând la vârsta de 15 ani Sfântul Mamant s-a remarcat, ca și părinții săi, în mărturisirea credinței în Domnul nostru Iisus Hristos. Fiind arestat de către delegatul Împăratului Aurelian (270-275), un anume Democrit, a fost trimis în Egeea, unde se afla împăratul, pentru a fi judecat și osândit chiar de acesta, deoarece făcea parte dintr-o familie nobiliară. Nevrând să renunțe la credință și mărturisind pe Mântuitorul Iisus Hristos ca singurul Împărat al cerului și al pământului, a fost supus la chinuri și a suferit moarte martirică în anul 275.

Sfânta Teodota a fost o binecredinciosă din cetatea Ciliciei care se nevoia la poruncile lui Dumnezeu, învățându-și pruncii spre cunoștința dumnezeiască, pe vremea când trăia și Sfânta Muceniță Anastasia. Stăpânitorul Lefcait îi făcea silă să și-o ia femeie, dar ea nu a vrut nicidecum. Pentru aceea a fost trimisă către Nichitie, stăpânitorul Bitiniei, care a poruncit să fie băgată, împreună cu cei trei prunci ai săi, într-un cuptor de foc, unde și-a luat cununa muceniciei. Și se face soborul lor în locul muceniciei lor, care este la Cambo.

Sfinții Apostoli Sila, Silvan, Crescent și Andronic au făcut parte din Cei 70 de Apostoli ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În anul 50, s-a desfășurat la Ierusalim sinodul apostolic, în cadrul căruia s-a discutat problema tăierii împrejur a celor care vin la credința în Hristos. Sfântul Sila fost trimis de la Ierusalim la Antiohia împreună cu Sfinții Apostoli Pavel și Barnaba, pentru a înștiința pe antiohieni asupra hotărârilor sinodului. Din acest lucru se poate observa că Sila era un adânc cunoscător al învățăturilor sfinte, căci apostoli au avut multă încredere de i-au încredințat această misiune. Sila a mai însoțit pe Sfântul Apostol Pavel în călătoriile sale misionare și a păstorit ca episcop în Corint, așezat de Sfântul Apostol Pavel.

Silvan a însoțit în propovăduirea cuvântului evangheliei pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel, care îl amintesc în epistolele lor (I Petru 5, 12; II Cor. 1, 19). Silvan a fost episcop în Tesalonic și a îndurat multe pericole în propovăduirea credinței.

Crescent, amintit de Sfântul Apostol Pavel în Epistola a II-a către Timotei (4, 9), a fost episcop în Galatia, apoi a propovăduit în Galia. A așezat un episcop în Viena, un oraș la sud de Lyon, pe Zaharia un ucenic al său. Întorcându-se în Galatia a primit moarte martirică în timpul împăratului Traian.

Epenet, originar din provincia Asia, a fost episcop de Cartagina.

Andronic este amintit în epistola către Romani (16, 7). Acesta a fost episcop în Panonia.

Sfântul Valentin s-a născut în anul 175, la Interamna (Terni de astăzi, în regiunea Umbria din Italia). A fost hirotonit preot de către Sfântul Felician de Foligno, iar Episcop de Interamna de către Papa Victor I. Remarcabil propovăduitor al Evangheliei, făcător de minuni şi vindecător, a fost foarte iubit de către credincioşii săi. L-au arestat, torturat şi decapitat la Roma, la vârsta de aproape o sută de ani, din ordinul prefectului Placid Furius, în timpul persecuţiilor împăratului Marc Aureliu. A fost ucis în secret, în timpul nopţii, pentru a se evita răscoala populaţiei din Terni. Trupul a fost luat de către ucenicii săi: Proclu, Efir şi Apolonie, dus în cetatea Interamna, unde slujise ca episcop, şi îngropat cu mare cinste.

Astăzi, credincioşii sărbătoresc Înainte-prăznuirea Scoaterii Sfintei Cruci, care coincide cu Începutul Postului Adormirii Maicii Domnului nostru Iisus Hristos.

Sfântul și Dreptul Evdochim a trăit în timpul împăratului iconoclast Teofil (829 – 842). S-a născut într-o familie credincioasă, părinții săi Vasile și Evdochia i-au acordat o educație aleasă, fiind crescut în frica de Dumnezeu. La maturitate a ajuns comandant în armată, în Capadocia, îndeplinindu-și cu responsabilitate datoria timp de 33 de ani. A trăit toată viața în curăție și fapte bune. Cunoscându-și dinainte apropierea morții, înainte de trecerea la cele veșnice, a dat ordin să fie îngropat fără fast. După moarte, pentru viața curată a sfântului, au avut loc numeroase minuni la mormântul său.

Sfântul și Dreptul Iosif din Arimateea (sec. I) era originar din seminția lui Efraim. A fost un om bogat, ucenic în taină al Mântuitorului Iisus Hristos. Sfântul Iosif a fost cel care s-a ocupat de îngroparea Mântuitorului Iisus Hristos. După ce a cerut lui Pilat trupul Mântuitorului, împreună cu Nicodim au dat jos trupul Mântuitorului Iisus Hristos de pe cruce, l-au învelit în giulgiu alb și l-au așezat în mormânt nou săpat în piatră pe care Sfântul Iosif îl pregătise pentru sine.