SINAXAR

Sfântul Sfințit Mucenic Ciprian mai era numit și Magul sau Vrăjitorul. În timpul împăratului Deciu (249-251) locuia în Antiohia (între Siria și Arabia). Părinții lui erau păgâni și oameni superstițioși. Încă de mic a fost inițiat în tainele păgânismului, iar la vârsta de 10 ani lua parte la aducerea jertfelor pe Muntele Olimpului (Grecia) unde se credea a fi și locuința zeilor. De aici a mers în Argos (Grecia), în Frigia (Asia Mică), în Egipt și Chaldeia unde a învățat științele magiei și astrologiei, ajungând un cunoscut vrăjitor al timpului său. În același oraș, Antiohia, se afla și Sfânta Muceniță Iustina, fiica preotului păgân Edesis și a soției sale Kleonida. Iustina, auzind pe diaconul creștin Prailie vorbind despre Hristos unor oameni, a crezut și s-a alăturat Bisericii lui Hristos, mai pe urmă și părinții ei, primind în cele din urmă botezul. Un tânăr din Antiohia, Aglaid, văzând frumusețea Iustinei încerca în orice fel să o ia pe aceasta de soție. Însă iubirea Iustinei pentru Domnul nostru Iisus Hristos era prea mare ca Aglaid să reușească să o convingă. Atunci tânărul Aglaid a cerut ajutorul vrăjitorului Ciprian care a încercat toate mijloacele prin care ar fi putut-o ispiti pe Iustina, însă au fost în zadar. Ciprian și-a dat seama de puterea Crucii Mântuitorului Iisus Hristos și de faptul că s-a înșelat și luând cărțile vrăjitorești ca să le ardă, s-a dus la Episcopul Antim și căindu-se a fost botezat de către acesta și ridicat în treapta de diacon, preot și chiar Episcop. Sfânta Muceniță Iustina a fost ridicată în treapta de diaconiță. Fiind aduși de către păgâni în fața guvernatorului Evtolmie, sunt supuși supliciilor, scăpând de fiecare dată nevătămați. De aceea, guvernatorul îi trimite în Nicomidia la împăratul Dioclețian care îi condamnă la moarte prin sabie, osânda fiind împlinită pe malul râului Galus de lângă Nicomidia.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă o cinstește pe Sfânta Muceniță Iustina, ocrotitoarea tinerelor fecioare care doresc să își păstreze trupul și sufletul curat și strălucitor așa cum l-au primit de la Domnul Hristos.

Sfântul Sfințit Mucenic Dionisie Areopagitul s-a născut în Atena și a fost unul dintre oamenii înțelepți ai Areopagului. Însușindu-și învățătura grecească, a dorit să și-o desăvârșească și pentru aceasta s-a dus în Egipt. Întorcându-se în Atena, Dionisie s-a căsătorit, iar la vârsta de 25 de ani a devenit conducător al orașului. Când Sfântul Apostol Pavel a ajuns în Atena, în anul 51 d.Hr., propovăduind pe Hristos cel răstignit și Înviat în mijlocul cetățenilor din Areopag, în timpul împăratului Claudiu Cezarul (41-54), Dionisie a auzit cuvintele sale și a luat aminte la ele. Pentru că Pavel vorbise în cuvântarea sa despre „Dumnezeul necunoscut” în numele Căruia spusese că văzuse un altar închinat la Atena, Dionisie l-a întrebat pe apostol despre acest Dumnezeu. După ce Pavel i-a explicat faptul că Dumnezeul necunoscut este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, adică Dumnezeul pe care el îl propovăduiește, Dionisie s-a botezat și i-a urmat lui Pavel timp de trei ani, timp în care a învățat de la el tainele lui Dumnezeu, după care Pavel l-a așezat episcop în Atena. Sfântul Dionisie a dorit să propovăduiască cuvântului lui Dumnezeu și în alte țări, fapt pentru care a suferit multe chinuri. După ce a așezat un alt episcop în locul său s-a dus la Roma, iar Sfântul Clement, episcopul Romei, l-a trimis în Galia ca să propovăduiască la necredincioși cuvântul lui Dumnezeu. În timpul celei de a doua persecuții declanșată de împăratului Domițian (81-96) împotriva creștinilor, Dionisie a fost prins împreună cu episcopul Luchian, preotul Rustic și cu diaconul Elefterie din porunca dregătorului orașului. Și-au mărturisit credința creștină cu mult curaj, fapt pentru care au fost supuși la numeroase suplicii, în cele din urmă primind moarte martirică.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă îl cinstește pe Sfântul Mucenic Teoctist.

Sfântul Sfințit Mucenic Ierotei, episcop al Atenei, a fost unul dintre înțelepții Areopagului. A primit botezul creștin de la Sfântul Apostol Pavel care l-a și hirotonit episcop al Atenei. Numele grecesc Ierotei înseamnă „cel sfințit de Dumnezeu”. Sfântul Mucenic Ierotei a fost de față la Adormirea Maicii Domnului și a cântat la înmormântarea Ei, fiind imnograf și cântăreț desăvârșit. A pătimit pentru credința în Iisus Hristos și a suferit moarte martirică.

Sfânta Muceniță Haritina din Roma lucra în casa lui Claudiu, un om bogat și bun la suflet, dar păgân. Deși rămăsese orfană de ambii părinți și fusese crescută de Claudiu, ea nu uitase de credința în Mântuitorul Iisus Hristos pe care o primise de la mama sa. În anul 303 a început persecuția împăratului Dioclețian împotriva creștinilor. Haritina a fost dusă înaintea judecătorului împărătesc Domițian. Fiind supusă supliciilor, Sfânta Muceniță Haritina nu a renunțat la credința creștină, mărturisind cu putere pe Domnul nostru Iisus Hristos. A suferit moarte martirică, iar trupul ei a fost îngropat creștinește de păgânul Claudiu.

Sfinţii Cuvioşi pustnici Daniil şi Misail s-au născut în a doua jumătate a veacului al XVI-lea în părţile Olteniei. Amândoi, încă din tinereţile lor, erau iubitori de nevoinţe pentru Dumnezeu şi do-ritori de viaţă sfântă, având o fierbinte dragoste către Mântuitorul Iisus Hristos şi către Preacurata Sa Maică. Drept aceea, ascultând de porunca cea sfântă a Domnului: Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine să-şi ia crucea sa şi să urmeze Mie, au lăsat casă, părinţi, fraţi, rude şi prieteni, şi au intrat în Mănăstirea Cozia ca fraţi, vieţuind în ascultare şi smerenie, urmând pe Fiul lui Dumnezeu, Cel ce s-a făcut ascultător Tatălui pentru noi, până la moartea pe cruce. Ei au deprins taina nevoinţelor, dobândind darul rugăciunii şi al iubirii de Dumnezeu. Deci, parcurgând după rânduială toate încercările duhovniceşti, s-au supus poruncilor stareţului lor şi ale fraţilor, fiind exemple vii de nevoinţă întru toate. Nu mult după ce au intrat în mânăstire, pentru multele lor osteneli şi pentru râvna lor după Dumnezeu, s-au făcut vrednici de mult dorita schimă a călugăriei, primind tunderea de la egumenul lor. Cuviosul Daniil, fiind cunoscător al Sfintelor Scripturi şi al învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, dar având şi viaţă vrednică şi iscusinţă în viaţa călugărească, s-a învrednicit de harul preoţiei. Ajuns ca făclia în sfeşnic, prin viaţă smerită şi curată, s-a făcut repede cunoscut de părinţii din mânăstire, care şi l-au ales duhovnic şi povăţuitor pe calea mântuirii. Printre cei care se mărtu-riseau la cuviosul Daniil a fost şi vrednicul de pomenire, fericitul Misail, care i-a devenit ucenic duhovnicesc. Primind ascultarea de duhovnic, Sfântul Daniil a început şi mai cu osârdie a se nevoi, mergând din putere în putere şi sporind întru faptele cele bune, chip şi pildă făcându-se tuturor. După o vreme, dorind împlinire duhovnicească şi arzând de dragostea cea dumnezeiască, au hotărât să părăsească viaţa de obşte şi să meargă în pustnicie. Primind binecuvântare de la stareţul lor, au mers dincolo de Turnul lui Traian, în ţinuturile Muntelui Cozia, unde şi-au săpat chilii în stânca muntelui lângă izvoarele de apă ale pădurii liniştite. Multe au fost ispitele Cuvioşilor, însă niciuna n-a biruit setea lor de rugăciune, de linişte şi de osteneli. Sub acoperământul Maicii Domnului, în jurul Cuvioşilor s-a adunat o mică obşte de fraţi nevoitori întru rugăciunea neîncetată, în privegheri, post şi în citirea cărţilor folositoare de suflet. De aceea, fericiţii Daniil şi Misail au ridicat o biserică de lemn pentru trebuinţele lor, în cinstea Intrării în biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cuviosul Daniil era duhovnic al tuturor pustnicilor din împrejurimi, la el spovedindu-se, după tradiţie, şi Sfinţii sihaştri Neofit şi Meletie. Aceştia coborau din când în când, mai cu seamă în duminici şi sărbători, pentru a se spovedi şi pentru a se împărtăşi la Sfânta Liturghie săvârşită în acest schit, care, aflându-se în apropierea vechiului turn roman, s-a numit Schitul Turnu. Spre sfârşitul vieţii, Cuviosul Daniil, a dat părinţilor care se nevoiau acolo rânduieli de viaţă pustnicească, apoi, cunoscându-şi mai înainte sfârşitul, le-a pus povăţuitor în locul lui pe ucenicul său, Cuviosul Misail. Amândoi fericiţii, Daniil şi Misail, după trecerea la cele veşnice, în prima jumătate a veacului al XVII-lea, au fost îngropaţi lângă altarul bisericuţei lor. Când, în anul 1676, mitropolitul Varlaam al Ţării Româneşti a construit la schit o nouă biserică, de piatră, a aşezat sfintele moaşte ale Cuvioşilor Daniil şi Misail la temelia altarului bisericii celei noi. Astfel, Cuvioşii Daniil şi Misail, avva şi ucenicul, s-au arătat vase alese ale Duhului Sfânt, înscriindu-se în rândul Sfinţilor Cuvioşi sihaştri români ca purtători de daruri duhovniceşti şi luminători prin vieţuirea sfântă. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în data de 25 februarie 2016, a hotărât canonizarea Sfinţilor Cuvioşi Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu, având ca zi de prăznuire data de 5 octombrie.

Sfântul Apostol Toma s-a născut în cetatea Paneada (numită şi Cezareea lui Filip), din Galileea. Numele de Toma, în limba aramaică, înseamnă geamăn, ca şi cel de Didymos în greacă, fiindu-i adăugat pe lângă numele său de Iuda, primit la tăierea împrejur. El L-a cunoscut pe Mântuitorul Hristos, a crezut în El şi L-a urmat. Nu era un cărturar, dar el aducea lui Hristos un suflet cinstit şi curajos, care-L putea iubi până la moarte. Sfântul Evanghelist Ioan aminteşte despre Toma spunând că, după moartea lui Lazăr, Apostolii Îl roagă pe Mântuitorul să nu se întoarcă în Iudeea, unde, cu puţin mai înainte, fusese ameninţat să fie ucis cu pietre, dar Apostolul Toma arătând ascultare şi dragoste jertfelnică pentru Domnul, zice: „Să mergem să murim şi noi împreună cu El!” (Ioan 11, 16).

De asemenea, în seara Cinei celei de Taină, când Iisus spune „Unde Mă duc Eu voi ştiţi; şi ştiţi şi calea”, Apostolul Toma întreabă: „Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea?”, iar Iisus îi răspunde: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine!” (Ioan 14, 4-6). Aceeaşi Evanghelie vorbeşte, apoi, de îndoiala lui Toma, de a crede că Domnul a înviat din morţi cu trupul, după ce toţi ceilalţi Apostoli i-au spus că Domnul a fost văzut de ei înviat şi că a vorbit cu ei. Toma, nefiind de faţă în ceasul acela, le-a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25). Dar, din rânduiala lui Dumnezeu, îndoiala aceasta a lui Toma a dus la sporirea cu şi mai multă putere a credinţei în Învierea lui Hristos. Într-adevăr, după opt zile, ucenicii fiind adunaţi în acelaşi loc şi fiind şi Toma cu ei, S-a arătat iarăşi Domnul înviat şi a zis lui Toma: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). În acest chip, cu şi mai mult temei, s-a propovăduit Învierea Domnului, că El, adică, nu cu alt trup, ci cu acelaşi trup al Său, cu care a pătimit şi a murit, cu acela a şi înviat, deschizând, astfel, lumii şi nouă tuturor, calea mântuirii şi a învierii. După Înălţarea la cer a Domnului şi după Pogorârea Duhului Sfânt, Sfinţii Apostoli, trăgând la sorţi încotro să propovăduiască fiecare, Sfântului Toma i-a căzut sorţul să meargă în India. Şi, mâhnindu-se el că era trimis la nişte popoare atât de îndepărtate şi sălbatice, i S-a arătat Domnul în vedenie, întărindu-l să îndrăznească şi să nu se teamă, făgăduindu-i că va fi cu el. În anul 37, la cererea regelui Avgar al V-lea al Edesei, Apostolul Toma a trimis acolo pe Sfântul Tadeu, întrucât el, alături de Apostolul Bartolomeu, a mers spre a evangheliza cetatea Ninivei, din Persia. Apoi, a rânduit Dumnezeu că împăratul indian Gundafor (Gondofares al IV-lea Sases), care stăpânea Imperiul indo-part (în Pakistan şi nord-vestul Indiei), vrând să zidească palate după modelul celor din lumea greco-romană, a trimis pe un negustor, Avan cu numele, ca să caute un meşter iscusit la aceasta. Atunci Domnul Iisus i-a poruncit lui Toma în vedenie să meargă cu Avan în India. În drum spre India, Sfântul Toma a săvârşit o seamă de minuni, aducând multe suflete la Hristos. Ajungând la curtea împăratului Gundafor, acesta i-a dat mult aur ca să-i construiască palate măreţe, dar Apostolul a împărţit aurul la cei săraci, propovăduind zi de zi Evanghelia. După o vreme, împăratul văzând că nu s-a zidit nimic, l-a întemniţat pe Apostol şi pe negustorul Avan, cu gând să-i dea la moarte. Dumnezeu a rânduit însă ca fratele împăratului să moară, iar sufletul lui să vadă palatul pe care Toma îl zidise în ceruri, prin milostenie. Apoi sufletul i s-a întors în trup şi a înviat. Atunci a aflat Gundafor că Toma i-a zidit cu adevărat un palat, dar nu pe pământ. Astfel au crezut în Hristos, ei şi mulţime de popor, fiind botezaţi în cetatea Taxila. Sfântul Apostol Toma a fost adus apoi, în chip minunat, la Ierusalim, acolo unde se adunaseră toţi Apostolii pentru prohodirea Maicii Domnului. Din îngăduinţa lui Dumnezeu, Apostolul Toma a sosit cu trei zile mai târziu. El însă a văzut-o pe Născătoarea de Dumnezeu pe când era ridicată la ceruri cu trupul, primind de la ea, spre încredinţare, cinstitul ei brâu. Ajuns la Ierusalim, Toma a cerut să fie deschis mormântul Preacuratei, care acum era gol, dovedind şi celorlalţi Apostoli mutarea la cer a Preasfintei Fecioare. Întors în India, Sfântul Toma a mers şi în ţinuturile dinspre miazăzi, ajungând în anul 52 la Muziris, pe coasta de Malabar, săvârşind minuni şi botezând pe mulţi, rânduind preoţi şi întemeind biserici. De acolo a plecat spre coasta de răsărit a Indiei, unde a adus pe mulţi la Hristos, săraci şi bogaţi. Tradiţia creştinilor indieni arată că Apostolul a întreprins o călătorie misionară şi în China, de unde s-a întors la Mylapore, în sud-estul Indiei. În cele din urmă, în anul 70, împăratul Muzdie (Misdeu), mâniat pentru creştinarea soţiei şi a fiului său, a poruncit uciderea Sfântului Toma, în afara cetăţii. Astfel a primit Apostolul moarte martirică, fiind străpuns cu suliţele. Mormântul său de la Mylapore (lângă oraşul Chennai, în sud-estul Indiei) este până astăzi loc de pelerinaj. Cea mai mare parte a moaştelor sale au fost mutate la Edesa Mesopotamiei în anul 232. Astăzi, capul Sfântului Toma se află în Mănăstirea ortodoxă din insula Patmos (Grecia), iar alte părţi din moaştele sale se păstrează în oraşul Ortona din Italia. În Biserica Ortodoxă pomenirea sa se face la 6 octombrie şi în prima duminică după Paşti.

Tot în această zi, se face pomenirea Sfintei Mucenițe Erotiida.

Sfinţii Serghie şi Vah au trăit pe vremea împăratului Maximian (286-305), de neam fiind romani şi dregători de frunte în armata împărăţiei. Ei se bucurau de mare cinste în faţa împăratului pentru priceperea şi vitejia lor în războaie, precum şi pentru credincioşia lor în slujiri. În taină, însă, erau creştini, crezând în Domnul nostru Iisus Hristos şi sârguindu-se să-I placă Lui, prin viaţa lor cea sfântă.

Pârâţi fiind că se închină lui Hristos şi că se leapădă de cinstirea zeilor, au fost poftiţi de împărat să aducă, împreună cu dânsul, jertfă în templul lui Zeus. Dar, când a intrat împăratul, robii lui Hristos Serghie şi Vah au rămas afară şi n-au intrat cu el. Văzând aceasta, împăratul a poruncit slujitorilor să-i aducă în templu cu sila şi le-a dat poruncă să se închine idolilor. Dar ei, nevrând să facă aceasta, au zis împăratului: „Avem un Dumnezeu în cer, nemincinos, adevărat şi viu. El nu este nesimţitor ca idolii voştri; noi Aceluia ne închinăm”. Nevrând să lepede dreapta credinţă, li s-au luat toate însemnele dregătoriei lor şi podoabele cele de preţ, îmbrăcându-i în haine femeieşti, fiind purtaţi în lanţuri pe uliţele cetăţii, în semn de batjocură. Au fost trimişi apoi la dregătorul Antioh, în cetatea Varvalisos din Siria şi acolo, fiind bătuţi aproape de moarte, Sfântul Vah şi-a dat sufletul său Domnului, din pricina bătăii, iar Sfântului Serghie i s-a pus încălţăminte de fier având cuie în tălpi şi a fost purtat până la cetatea Resafa, unde i s-a tăiat capul, după ce a îndurat multe chinuri, dar nu şi-a lepădat credinţa. Cinstitele lor trupuri au fost îngropate de creştini. Prin rânduiala lui Dumnezeu, capetele acestor Sfinţi Mucenici se află astăzi la Mitropolia din Craiova, aduse de la Curtea de Argeş, iar părticele din moaştele lor se găsesc la biserica Palatului Cotroceni din Bucureşti.

Sfinții Mucenici Iulian Preotul și Chesarie Diaconul († 303-305) au suferit moarte martirică în timpul împăratului Dioclețian. Diaconul Chesarie a refuzat să aducă jertfă zeului Apollo și prin rugăciunile sale s-a dărâmat templul zeului. Atunci, consulul Leontie a crezut în Hristos și s-a botezat, fiind împărtășit de către preotul Iulian. Conducătorul Luxorie a aruncat în mare pe preotul Iulian și pe diaconul Chesarie, trecând astfel la Domnul.

Sfântul Mucenic Polihronie (sec. IV) a fost fiul unui plugar pe nume Vardanie din Ganifavita. Fiind hirotonit diacon și apoi preot, a suferit moarte martirică în timp ce slujea Sfânta Liturghie, în timpul persecuției ariene, după moartea împăratului Constantin cel Mare.

Sfânta Cuvioasă Taisia s-a născut în Alexandria Egiptului din părinți păgâni. A cunoscut credința ortodoxă prin servitorul casei, Ahmes, pe numele său de creștin Teodor, care a prezentat-o episcopului Vivantius, primind astfel Taina Sfântului Botez. Teodor a suferit moarte martirică în timpul persecuției împăratului Galeriu. Sfânta a ajuns artistă, ducând o viață desfrânată, însă Sfântul Cuvios Pafnutie din Tebaida Egiptului a vizitat-o și prin sfaturile lui ea s-a pocăit pentru păcatele ei. Apoi s-a retras într-o mănăstire, în apropiere de Alexandria, unde s-a nevoit timp de trei ani, plângându-și păcatele. Sfântul Pafnutie, prin descoperire divină, a aflat că este bolnavă și a mers și a împărtășit-o cu Sfintele Taine. După două săptămâni Sfânta Taisia a trecut la Domnul († 340).

Sfânta Cuvioasă Pelaghia a fost artistă a teatrului din Antiohia. S-a convertit la creștinism, pocăindu-se pentru păcatele ei, datorită episcopului Non din Iliopoli. Acesta a botezat-o și i-a dat numele de Pelaghia, apoi a încredințat-o preacuvioasei diaconița Romana să o povățuiască pe calea cea bună. Averea pe care o deținea a împărțit-o servitorilor și Bisericii, iar la opt zile de la botez a mers, în taină, la Ierusalim. Aici, s-a retras în pustiu într-o chilie și a luat numele de Pelaghie, îmbrăcându-se în călugăr. La moartea sa († 457) a fost descoperită ca fiind Pelaghia și a fost înmormântată în chilia în care s-a nevoit.

Sfântul Apostol Iacob a fost fiul lui Alfeu şi fratele lui Matei, vameşul şi evanghelistul. Când Domnul nostru Iisus Hristos vieţuia cu trupul pe pământ şi alegea pentru vrednicia apostolească pe oamenii cei fără de răutate şi drepţi, ca să-i trimită la propovăduirea Evangheliei în toată lumea, atunci l-a ales pe acest Iacob şi ca pe un vrednic l-a numărat în ceata apostolească. Iar Iacob a fost unul dintre cei doisprezece apostoli, însuşi văzător şi ucenic al lui Hristos, propovăduitor al Tainelor şi următor paşilor Lui, şi împreună cu ceilalţi Apostoli, primind Sfântul Duh care s-a pogorât asupra lor în limbi de foc, a mers la diferite neamuri şi popoare ca să propovăduiască pe Hristos, să povăţuiască şi să-i aducă pe cei rătăciţi la calea mântuirii. Aprinzându-se de râvna cea dumnezeiască, ca focul a ars spinii necredinţei, a sfărâmat idolii şi le-a risipit capiştile, a tămăduit multe boli şi a gonit din oameni duhurile necurate şi viclene şi a adus Domnului nostru Iisus Hristos mulţime de popor de la care şi-a câştigat numele cel nou: sămânţa dumnezeiască, căci semănând în inimile oamenilor cuvântul dumnezeiesc a sădit şi a sporit dreapta credinţă. Pentru aceasta s-a numit sămânţa dumnezeiască. Şi înconjurând multe ţări, a semănat sămânţa cea cerească şi, adunând spicele mân-tuirii omeneşti, a sfârşit alergarea sa pe urma lui Hristos, pentru că s-a făcut următor al patimilor Lui, şi fiind pironit pe cruce şi-a dat sufletul său lui Dumnezeu. Această dumnezeiască sămânţă – adică Sfântul Iacob – a fost adunată cu roade însutite în cereasca jitniţă unde, săturându-se de vederea feţei lui Dumnezeu, şi nouă ne mijloceşte aceeaşi săturare cu rugăciunile sale.

Sfântul Andronic († sec. V) a trăit în Antiohia Siriei în timpul împăratului Teodosie cel Mare (379-395). Fiind căsătorit, a avut doi copii pe care i-a pierdut în urma unei boli. Astfel, și-a împărțit averea săracilor și a plecat împreună cu soția sa la Locurile Sfinte, apoi în Alexandria Egiptului. Atanasia, soția sa, a intrat într-o mănăstire de maici din Tebaida, iar Sfântul Andronic a rămas la schitul cuviosului Daniil, în apropiere de Alexandria. După 24 de ani petrecuți în mănăstire, Sfântul Andronic și Sfânta Atanasia au trecut la Domnul.

Evlampie era un tânăr creștin bogat din părțile Nicomidiei. Părăsindu-și ascunzișul din munte pentru a cumpăra mâncare, deoarece în acea vreme creștinii erau prigoniți de către Dioclețian, găsește la poarta Nicomidiei o poruncă scrisă de ucidere a creștinilor, dată de către împărat. Citind, a râs de nebunia împăratului care omora poporul nevinovat. Pentru acest lucru a fost prins și dus înaintea judecătorului Maxim care a încercat, în zadar, să îl facă să apostazieze. A fost supus supliciilor, însă Dumnezeu i-a dat putere și a rămas în viață. Fiind dus în templul lui Ares, Sfântul Mucenic Evlampie s-a rugat lui Dumnezeu și idolul s-a prăbușit. Deși mulți păgâni au crezut în acel moment și s-au convertit la creștinisim, Evlampie a fost în continuare chinuit. Aflând Evlampia că fratele ei este chinuit, s-a dus înaintea judecătorului Maxim și a mărturisit că și ea este creștină, dorind să pătimească alături de fratele ei. Astfel, nereușind prin niciun chin să îi facă să apostazieze pe cei doi frați, păgânii i-au dus în afara orașului și Sfântului Mucenic Evlampie i-au tăiat capul, iar Sfânta Muceniță Evlampia și-a încredințat sufletul lui Dumnezeu înainte de a fi omorâtă.

Sfântul Cuvios Vasian era originar din Siria, iar în timpul împăratului Marcian (450-457) a întemeiat o mănăstire în Constantinopol. A trecut cu pace la Domnul, iar împăratul a zidit o biserică în numele lui.

Sfântul Cuvios Teofil Mărturisitorul (sec. VIII) s-a născut din părinți creștini într-un sat din orașul Tiberiapolis. La vârsta de 13 ani s-a dus în munte la Cuviosul Ștefan Sihastrul și l-a rugat să îl primească în viața călugărească. După trei ani de rugăciuni și ascultare s-a făcut monah. Teofil a trăit în pace până în vremea împăratului Leon Isaurul (717-741), împărat iconoclast. A fost supus supliciilor și dus în Niceea la judecată. Aici, Cuviosul Teofil l-a convins pe judecător asupra cinstirii sfintelor icoane și i-a dat voie să plece.

Sfântul Apostol Filip, unul dintre cei 7 diaconi (sec. I), i se spunea Filip diaconul pentru a fi deosebit de Sfântul Apostol Filip, unul dintre cei 12 apostoli. Diaconul Filip este amintit pentru prima dată la Faptele Apostolilor (7, 2-5). După uciderea cu pietre a Sfântului Ștefan a început persecuția împotriva creștinilor Bisericii din Ierusalim. Toți s-au împrăștiat, în afară de Apostoli. Cei care se împrăștiaseră mergeau din loc în loc și propovăduiau Cuvântul lui Dumnezeu (Faptele Ap. VIII, 4). Diaconul Filip s-a dus în cetatea Sevastiei din vechea Samarie, capitala provinciei cu același nume. Cum samarinenii nu se supuneau celor din Ierusalim, Filip considera că aici va scăpa de urmărirea preoților iudei (Faptele Ap. 8, 6-8). Filip boteza mulțimile în numele lui Hristos și chiar Simon Magul, după ce a fost botezat, nu s-a mai depărtat de Filip. Tot diaconul Filip l-a botezat și pe demnitarul etiopian al reginei Candace a Etiopiei. După ce s-a întors în Ierusalim, Sfinții Apostoli l-au hirotonit episcop și l-au trimis în Trallia Asiei. Diaconul Filip a murit în pace și a fost înmormântat în Cezareea Palestinei.

Sfântul Cuvios Teofan Mărturisitorul, episcopul Niceei († 850), s-a născut în Palestina din părinți creștini și a fost frate cu Sfântul Teodor Scrisul. Au învățat filosofia elină și Sfânta Scriptură, după care au intrat în Mănăstirea Sfântul Sava, unde au fost hirotoniți preoți. În urma luptei împotriva sfintelor icoane, cei doi frați au fost trimiși de patriarhul Ierusalimului la Constantinopol și l-au înfruntat pe împăratul Leon Armeanul (813-820), deoarece era iconoclast. Din cauza acestui fapt au fost întemnițați din anul 817 până în anul 842, adică în timpul împăraților Leon Armeanul, Mihai Gângavul (820-829) și Teofil (829-842). Acesta din urmă i-a supus pe cei doi frați supliciilor, iar Sfântului Teodor i-a scris cu fier înroșit pe frunte, de unde și numele de Teodor Scrisul. Pe urmă au fost exilați în Apameia (Siria), unde Sfântul Teodor a murit. Când împărăteasa Teodora (842-856) a restabilit cinstirea sfintelor icoane și i-a chemat din exil pe toți preoții și creștinii, s-a întors și Sfântul Teofan. Patriarhul Metodie l-a hirotonit mitropolit al Niceei (Asia Mică).

Prov era originar din Pamfilia, Tarah fusese soldat în armata împărătească, iar Andronic era cel mai tânăr, fiul unui om important din Efes. Au fost prinși și întemnițați în orașul Pompeiopolis din Cilicia și supus supliciilor în orașele: Tarah, Mopsuestia și Anazarab de Maxim Numerian, conducătorul Ciliciei. Au suferit moarte martirică în anul 304 în timpul persecuțiilor împăraților Dioclețian (284-305) și Maximian (285-305).

Părinții Sfântului Ioan Damaschin au adoptat un copil orfan din Ierusalim și l-au crescut cu aceeași dragoste ca și pe fiul lor Ioan, având aceeași vârstă. Amândoi au avut ca învățător al Sfintei Scripturi pe un călugăr pe nume Cosma. Acesta era originar din Italia și fusese luat în robie de Agareni (arabi) și dus tocmai în ținutul Damascului. Părinții lui Ioan îl răscumpăraseră pentru a-l folosi ca educator celor doi copii. Orfanul Cosma, ajungând în vârstă, a intrat împreună cu Ioan în Mănăstirea Sfântul Sava din Palestina, călugărindu-se. În timpul iconoclasmului, Cosma și Ioan au luptat prin cuvânt și prin scrieri, apărând sfintele icoane. Pe când Sfântul Ioan Damaschin și-a înălțat mintea către cele mai grele învățături și taine ale creștinătății care se regăsesc în Dogmatica sa, Cuviosul Cosma a manifestat darul primit de la Bunul Dumnezeu de poet și imnolog. Patriarhul Ioan al Ierusalimului l-a luat din mănăstire și l-a așezat Episcop al orașului Maiuma (în Palestina, aproape de Gaza), unde a păstorit până la moarte († 787)

În anul 1996, la hramul Sfintei Cuvioase Parascheva, a fost adusă la Iaşi racla cu capul Sfântului Apostol Andrei de la Catedrala Mitropolitană din Patras (Grecia). La propunerea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Daniel, astăzi Patriarhul României, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat ca în data de 13 octombrie să se facă pomenirea Aducerii moaştelor Sfântului Apostol Andrei la Iaşi. 

Episcopul Carp din Tiatira (Asia Mică) și Papil diaconul său au pătimit pentru Mântuitorul Iisus Hristos în timpul persecuției împăratului Deciu (249-251), din porunca guvernatorului Valeriu. Fiind chinuiți în orașul Tiatira, aceștia nu au apostaziat de la credința creștină. Valeriu le-a confiscat averea și îi trimite în Sardes, unde, pentru a-i speria în speranța că vor renunța la credința creștină, îl omoară pe Agatador, un slujitor credincios al Sfinților care îi urmase. Din acest oraș au fost duși în Pergam, orașul lor natal. Aici au fost din nou supuși supliciilor împreună cu sora diaconului Papil, care vroia să moară pentru Hristos, dar pentru că de fiecare dată sfârșeau nevătămați, conducătorul Valeriu a dat poruncă să li se taie capul.

Sfântul Mucenic Florentie (sec. al III-lea), a fost din cetatea Tesalonicului. Fiind creștin și râvnitor binelui, ocăra și defăima, înaintea tuturor, pe dumnezeii elinilor, întărea pe creștini în credința cea în Hristos și-i îndemna în tot chipul spre lucrarea dumnezeieștilor porunci. Deci făcând el acestea, a fost prins de guvernatorul cetății și fiind întrebat, a mărturisit pe Hristos cu îndrăzneală și fără frică înaintea tuturor, că este Dumnezeu mai înainte de veci și Făcătorul tuturor, că zeii păgânilor sunt lemne, pietre, aur, argint, aramă, fier, idoli fără suflet și fără simțire. Acestea zicând, l-au bătut cumplit, l-au spânzurat de un lemn și l-au strujit, și aprinzând foc mare l-au aruncat în mijlocul focului, iar el bucurându-se și rugându-se în taină și mulțumind lui Dumnezeu, s-a săvârșit.

Sfânta Cuvioasă Parascheva s-a născut în satul Epivata din Tracia, nu departe de Constantinopol, şi a trăit în prima jumătate a veacului al XI-lea. Părinţii ei erau oameni evlavioşi şi înstăriţi, care, în afară de Sfânta Parascheva, au mai avut un fiu, Eftimie, ce avea să fie mai târziu episcop al Maditului şi Sfânt Ierarh izvorâtor de mir (pomenit la 5 mai). Tatăl lor, Nichita, a murit pe când copiii aveau doar câţiva ani, iar mama lor, al cărei nume nu s-a păstrat, s-a îngrijit să le dea o bună creştere, în frica de Dumnezeu şi în deprinderea faptelor bune și creştineşti, dar mai ales în deprinderea rugăciunii, a postului şi a milosteniei. Odată, pe când avea 10 ani, a auzit cuvintele Domnului spuse tânărului bogat: „Mergi, vinde averile tale, apoi vino de urmează Mie!” (cf. Matei 19, 21). Fericita a ascultat aceste cuvinte ca pe o chemare a lui Dumnezeu, sporindu-şi râvna pentru rugăciune, privegheri, milostenie şi nevoinţă. Nu o dată Sfânta a dat săracilor hainele sale cele bune, îmbrăcând hainele ponosite ale acelora, iar odată a dat ca milostenie chiar cruciuliţa de aur pe care o purta la piept, înlocuind-o cu una de lemn. Certată de mama sa, fericita a răspuns că sfânta cruce este semnul dragostei lui Hristos pentru oameni şi a socotit că o poate da milostenie din dragoste faţă de semeni, după porunca lui Hristos. La vârsta de 15 ani, după trecerea la Domnul a evlavioasei sale mame, ca una ce avea dorinţa de a se retrage din lume şi de a trăi în singurătate, aproape de Domnul, Sfânta a înţeles că pentru ea a venit vremea să lase toate şi să urmeze Mântuitorului. Moştenind o mare avere de la părinţi, împreună cu fratele ei, tânăra Parascheva şi-a dăruit săracilor partea de moştenire şi a mers la Constantinopol să se închine moaştelor Sfinţilor şi să caute povăţuire duhovnicească. De acolo a mers la o mănăstire închinată Născătoarei de Dumnezeu, în Heracleea Pontului, unde a rămas vreme de cinci ani, ducând o viaţă aspră, la anii tinereţii ei, după rânduiala monahiilor, apoi a plecat la Ierusalim, ca să se închine Sfintelor Locuri. Văzând, cu mare mulţumire sufletească, acele Sfinte Locuri binecuvântate de paşii Mântuitorului, a mers cu bucurie în pustia Iordanului şi, aflând o mănăstire de fecioare, a intrat acolo şi cânta necontenit laude lui Dumnezeu, vărsând râuri de lacrimi, pentru că o stăpânea o nesfârşită dragoste de Mirele Hristos şi i se dăruise culmea virtuţilor pustniceşti, smerita cugetare. După o vreme, a venit îngerul Domnului şi i-a zis: „Să laşi pustiul şi să te întorci în patria ta, că acolo ţi se cuvine să-ţi dai trupul pământului”. Şi înţelegând Cuvioasa că porunca este de la Dumnezeu şi că viaţa ei este scurtă, a lăsat fără voie pustiul şi, venind în împărăteasca cetate, Constantinopolul, a intrat în biserica cea preafrumoasă a Sfintei Sofii, apoi în biserica Vlaherne a Născătoarei de Dumnezeu şi a dat laudă lui Dumnezeu, că i-a ajutat să-I slujească Lui cu dreaptă credinţă. Cuvioasa Parascheva, care avea pe atunci doar 25 de ani, s-a întors în patria sa, aşezându-se ca o străină lângă biserica Sfinţilor Apostoli din satul Calicratia, sat vecin cu Epivata natală. Şi vieţuind acolo încă doi ani, rugându-se pentru sine şi pentru toată lumea, şi-a dat obştescul sfârşit în mâinile preaiubitului ei Mire, Hristos Cel viu, iar trupul ei a fost îngropat lângă biserică. Trecând vreme de mulţi ani, un corăbier a fost înmormântat lângă sfântul ei trup, iar Cuvioasa s-a arătat în vedenie mai multor credincioşi, cerându-le să scoată din pământ sfintele ei moaşte. Şi fiind scoase din mormânt moaştele cele întregi şi bine mirositoare ale Sfintei, Dumnezeu le-a proslăvit cu faceri de minuni. Că bolnavii şi îndrăciţii dobândeau tămăduire, atingându-se de sfintele ei moaşte.

În anul 1235, moaştele Sfintei au fost luate de împăratul Ioan Asan al II-lea, al românilor şi bulgarilor (1218-1241), şi au fost aşezate cu cinste la Târnovo. Mai târziu, în anul 1393, au fost strămutate la Belgrad şi apoi, în 1521, au fost aduse la Constantinopol, la biserica Patriarhiei. Aceste moaşte, mai pe urmă, le-a adus Voievodul Vasile Lupu (1634-1653) din Constantinopol la Iaşi, în Moldova, la minunata lui ctitorie, Mănăstirea Sfinţilor Trei Ierarhi, în anul 1641. Sfintele moaşte au fost dăruite Moldovei de patriarhul Constantinopolului Partenie I (1639-1644), ca recunoştinţă pentru dărnicia domnitorului Vasile Lupu, care plătise toate datoriile Patriarhiei ecumenice. Astăzi, moaştele Sfintei Parascheva se află în Catedrala mitropolitană din Iaşi. Întrucât Sfânta Cuvioasă Parascheva este grabnic ajutătoare şi mult folositoare, credincioşii ortodocşi, mai ales românii, bulgarii, sârbii şi grecii, o cinstesc cu multă evlavie.

Mucenicul Nazarie s-a născut în Roma din tată evreu și mamă creștină, pe nume Perpetua. Ea primise botezul din mâinile Sfântului Apostol Petru. Nazarie a urmat învățăturile Domnului nostru Iisus Hristos, primite de la mama sa, și a fost botezat de Episcopul Lin din Roma. La vârsta de 20 de ani a început propovăduirea evangheliei prin orașele Italiei. A purtat o grijă deosebită creștinilor chinuiți, răniți și întemnițați în timpul persecuției lui Nero (54-68). În orașul Placenția îi găsește pe Ghervasie și Protasie, iar din orașul Melia îl aduce pe Chelsie. Fiind prinși și supuși supliciilor, Nazarie și Chelsie scapă de două ori, iar a treia oară fiind prinși, suferă moarte martirică prin decapitare. Mai târziu, primesc moarte mucenicească și ceilalți doi, Ghervasie și Protasie.

Sfântul Mucenic Lucian s-a născut în orașul Samosata din Siria din părinți binecredincioși. Rămânând orfan, Lucian împarte averea săracilor și se duce în orașul Edesa, la dascălul Macarie, vestit pentru tâlcuirea Sfintei Scripturi. Lucian sporește în învățătură și ajunge preot al Patriahiei Antiohiei. A înființat școli pentru tineri și a pus în slujba Bisericii o nouă copiere a cărților sfinte în limba greacă, corectând greșelile strecurate în edițiile vechi. În anul 303 a început persecuția împăraților Dioclețian și Maximian împotriva creștinilor. De frica persecutorilor care au ajuns și în Antiohia, Lucian s-a ascuns împreună cu mulți dintre creștini. Un preot eretic sabelian (sabelienii erau împotriva Sfintei Treimi), pe nume Pangratie, a arătat persecutorilor locul unde erau ascunși. Lucian a fost întemnițat mulți ani, în cele din urmă suferind moarte martirică după anul 312.

Sf. Mc. Longhin Sutașul a făcut parte din armata condusă de Ponțiu Pilat. El a fost cel care a avut în comandă paza Crucii la Răstignirea Domnului și paza Sfântului Mormânt. Datorită minunilor petrecute la moartea Domnului (pământul s-a cutremurat, soarele s-a întunecat, mormintele s-au deschis și pietrele s-au despicat), acesta a mărturisit: „Cu adevărat Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu” (Matei 27: 54). Când iudeii au aflat de Învierea lui Hristos, au mers să-i mituiască pe soldați, ca aceștia să spună că trupul Domnului a fost furat de ucenicii Săi. Longhin însă nu s-a lăsat cumpărat, ci a lepădat centura militară și s-a botezat împreună cu alți doi soldați. Împreună cu cei doi au părăsit Ierusalimul și au mers în Capadocia. Acolo, Longhin, a convertit pe mulți păgâni la creștinism. Iudeii au insistat atât de mult ca Longhin să fie ucis, încât Pilat va trimite soldați să-l prindă și să-l decapiteze. Sfântul Longhin, cunoscându-și sfârșitul, a ieșit în întâmpinarea soldaților și i-a primit cu multă căldură. Pe când soldații dormeau, Sfântul Longhin s-a rugat toată noaptea pentru ieșirea sufletului său. În zori, soldații au rămas uimiți să afle că cel care i-a găzduit este cel căutat să fie ucis. Au dorit să nu-l omoare, dar Sfântul Longhin le-a cerut să împlinească porunca primită. Aceștia l-au decapitat, iar capul său a fost dus la Ierusalim, pentru ca Pilat să fie încredințat de moartea acestuia.

Misiunea profetică a lui Oseea, fiul lui Beeri din seminția lui Isahar, s-a desfășurat în regatul Israel în timpul regelui Ieroboam al II-lea și a urmașilor lui, precum și în regatul Iuda în timpul regilor Uzia, Iotam, Ahaz și Ezechie (790-725 î. Hr.), fiind contemporan cu Prorocul Isaia. Oseea a mustrat pe israeliți pentru închinarea la idoli, pentru călcările legământului și viața plină de păcate a preoților, a poporului și a familiei regale (Oseea IX, 8-9; VII,13; IV, 7-9). Prorocul îi îndemna pe toți la pocăință strigând: „Întoarce-te Israele către Domnul Dumnezeul tău, că ai slăbit întru nedreptățile tale” (Oseea XIV, 2-3). Vorbind despre timpul mesianic, Proorocul Oseea arăta că păgânii vor fi chemați la adevăratul Dumnezeu. Despre aceasta, Sfântul Apostol Pavel scrie romanilor amintind cuvintele lui Oseea: „Pe noi, pe care ne-a și chemat, nu numai dintre iudei, ci și dintre păgâni, precum zice El și la Oseea: Chema-voi poporul Meu pe cel ce nu este poporul Meu și iubită pe cea care nu era iubită. Și va fi în locul unde li s-a zis lor: nu voi sunteți poporul Meu – acolo se vor chema fii ai lui Dumnezeu Celui Viu” (Romani IX, 24-26).

Sfântul Cuvios Mucenic Andrei a fost originar din insula Creta, din Marea Mediterană. A suferit moarte martirică din porunca împăratului Constantin al V-lea (741-775), zis și Copronim, unul dintre împărații iconoclaști. Aflând de persecuția pornită împotriva creștinilor, care apărau sfintele icoane de împărat, a părăsit mănăstirea sa și în timp ce împăratul se afla în zi de sărbătoare, împreună cu slujitorii săi, la Mănăstirea Mamant, Sfântul Mucenic Andrei Criteanul a ieșit înaintea împăratului și l-a mustrat pentru chinurile la care îi supunea pe creștini. Imediat a fost întemnițat și a fost adus de două ori înaintea împăratului care a încercat să îl facă pe Sfântul Mucenic Andrei Criteanul să apostazieze, însă fără reușită. A fost osândit la moarte și în timp ce era târât prin oraș până la locul primirii sentinței, un eretic i-a tăiat picioarele cu o secure, iar Sfântul Cuvios Mucenic Andrei Criteanul a murit pe loc († 767).

Sfântul Apostol și Evanghelist Luca a fost originar din Antiohia Siriei, oraș zidit pe la anul 300 î.Hr. de Seleucus Nicator în amintirea tatălui său Antiohus. Sfântul Apostol și Evanghelist Luca s-a născut într-o familie păgână. Numele de Luca este o prescurtare de la Lucanus, Lucianus sau Lucilius. Înainte de a primit sfântul botez a fost prozelit iudeu, lucru care reiese și din mulțimea cunoștințelor sale despre obiceiurile iudaice. Cunoștea limba greacă, ebraică, egipteană și latină; a fost doctor și pictor. Sfântul Apostol Pavel scrie colosenilor: „Vă îmbrățișează Luca, doctorul cel iubit” (Coloseni 4, 14). A făcut parte din cei 70 de apostoli ai Domnului (Luca 10, 1) și în ziua Învierii se afla pe calea spre Emaus împreună cu Cleopa, când Mântuitorul s-a apropiat de ei și le-a zis: „Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbați unul cu altul în drumul vostru?”, iar ei au răspuns: „Cele despre Iisus Nazarinea-nul, Care era prooroc puternic în cuvânt și în faptă ... cum L-au osândit la moarte și L-au răstignit arhiereii și mai-marii noștri” (Luca 24, 17-20). După răspândirea apostolilor în lume, pentru propovăduire, Sfântul Luca se afla în orașul Beoția (Grecia), iar mai târziu l-a însoțit pe Sfântul Apostol Pavel în a doua călătorie misionară (49-52) din Troia până în Filipi (Faptele Ap. 16, 11-12), apoi și în a treia călătorie (53-58) din Ahaia în Asia Mică (Faptele Ap. 20, 1-16). Evanghelistul Luca a fost ucenicul cel mai apropiat al Sfântului Apostol Pavel. Chiar în timpul celor doi ani de întemnițare a acestuia în Cezareea Palestinei, Luca era cu el, iar când Pavel a fost trimis la Roma să fie judecat, au călătorit împreună și a rămas cu el (Faptele Ap. 27, 1-31). Sfântul Evanghelist și Apostol Luca a scris Evanghelia a treia și cartea Faptele Apostolilor. Hotărârea de a scrie Evanghelia se arată în cuvintele: „Deoarece mulți s-au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi, așa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început și au fost slujitori ai Cuvântului, am găsit și eu cale, preaputernice Teofile, după ce am urmărit toate cu de-amănuntul de la început, să ți le scriu ...” (Luca 1, 1-4). Prietenia strânsă dintre Sfântul Apostol Pavel și ucenicul său Luca, timpul îndelungat cât au stat și au propovăduit împreună, cuvântările și minunile săvârșite de Apostolul Neamurilor, toate acestea l-au ajutat pe Evanghelistul Luca să alcătuiască Evanghelia sa. Istorisirea lui dovedește o cultură literară mult superioară față de aceea a lui Matei și Marcu. Numai el singur a scris despre cuvântul Arhanghelului Gavriil cu privire la nașterea Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1, 5-25); numai el a scris despre faptul că Fecioara Maria a mers la Elisabeta după Buna Vestire (Luca 1, 26-28); despre nașterea Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1, 57-80); el singur ni-L arată pe Mântuitorul Iisus Hristos la vârsta de 12 ani la templu (Luca 2,42-50). Fără îndoială că acestea le-a aflat de la Sfânta Fecioară Maria și totodată dovedesc deosebita prețuire de care s-a bucurat din partea Ei. Sunt taine pe care Sfânta Fecioară Maria le-a păstrat ani de-a rândul, pe care i le-a încredințat spre bătrânețe, ca unui ucenic vrednic de asemenea încredințări. În ceea ce privește sfârșitul Sfântului Apostol și Evanghelist Luca, acesta și-a încununat propovăduirea cu sfârșit mucenicesc, lucru arătat și de martirologiul african din secolul al V-lea unde i se dă numele de mucenic și că aceasta s-a întâmplat în Peloponez. În secolul I, Peloponezul făcea parte din provincia romană Ahaia, care cuprindea aproape întreaga Grecie de azi. În anul 357, Sfântul Artemie Duxul, cel care a fost Legatus Augusti în Egipt, a mutat, din porunca împăratului Constanțiu, moaștele Sfinților Apostoli Luca, Andrei și Timotei din Ahaia, în Biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol, unde se află îngropat și împăratul Constantin cel Mare, ctitorul ei.

Sfântul Mucenic Marin cel Bătrân a fost originar din orașul Anazarab (Cilicia - Asia Mică) și a pătimit pentru Mântuitorul Iisus Hristos în timpul persecuției împăratului Dioclețian, din porunca guvernatorului Lysias, cel care a ucis și pe Sfinții doctori fără de arginți, Cosma și Damian. După ce a fost supus supliciilor și îndemnat să apostazieze de la dreapta credință, Sfântul Mucenic Marin cel Bătrând a suferit, în cele din urmă, moarte martirică († 303-305).

Sfântul Proroc Ioil a profețit în regatul Iuda pe la anul 850 î.Hr., iar numele său înseamnă ‘dragostea lui Dumnezeu’. În cartea alcătuită de el, din trei capitole și cuprinsă în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, vestește o secetă cumplită și patru invazii de lăcuste care aveau să pustiască țara. Ioil a prorocit despre timpurile mesianice, când Duhul lui Dumnezeu se va oferi tuturor (Ioil II, 28-29). În ziua Pogorârii Duhului Sfânt, Apostolul Petru a amintit această profeție a lui Ioil, spunând mulțimii că Apostolii nu erau beți când vorbeau tuturor în limba lor, ci ‘Duhul Sfânt grăia prin glasul lor’ (Faptele Ap. II, 17-18).

Sfântul Mucenic Uar a pătimit pentru Mântuitorul Iisus Hristos în timpul împăratului Maximian (285-305). Era soldat în armata romană din Egipt și creștin, în ascuns. În anul 304, oamenii împăratului au prins în pustiul Egiptului șapte dascăli creștini, pe care i-au chinuit și i-au întemnițat pentru mărturisirea credinței creștine. A doua zi, de dimineață, când au venit oamenii împăratului să-i ducă la judecată pe cei șapte dascăli, l-au găsit și pe Uar între ei. Deoarece unul dintre părinți murise, Uar i-a luat locul, s-a prezentat în fața judecătorului și a recunoscut că este creștin. În urma mărturisirii sale, Sfântul Mucenic Uar a fost supus supliciilor și în cele din urmă a suferit moarte martirică.

Sfânta Cleopatra și fiul ei, Ioan, erau din Edra, de lângă Muntele Tabor, din Palestina. Cleopatra, care a fost martoră la martirizarea Sfântului Mucenic Uar, i-a recuperat moaștele și, după mult timp, le-a dus în Palestina, spunând că este trupul soțului ei, pe care vrea să-l reînhumeze în patria lor. În Palestina i-a făcut sfântului biserică și mulți se vindecau la mormântul acestuia. Cleopatra avea un fiu iubit, pe Ioan, care ajunsese la rangul de ofițer. Spre durerea mamei sale, a murit brusc. Atunci, mama a plâns și i-a reproșat sfântului că nu i-a protejat fiul. Dar Uar i-a apărut Cleopatrei în vis cu fiul ei în brațe, strălucind amândoi ca soarele și spunându-i că acesta este acum cu oștile cele cerești, nu în armata acestei lumi. Cleopatra și-a vândut atunci averile, le-a împărțit la săraci și a rămas să trăiască pe lângă biserica sfântului, în post și rugăciune. După șapte ani a adormit întru Domnul.

Sfântul Cuvios Ioan de la Rila s-a născut în anul 876 în satul Skrino din apropierea Sofiei (Bulgaria), fiind crescut în dreapta credinţă şi în învăţătura cărţilor bisericeşti. După ce şi-a pierdut părinţii la o vârstă tânără, şi-a împărţit puţinele bunuri la săraci, și devenind sărac, s-a făcut păstor de vite, pentru a se ţine departe de lume. Odată, stăpânul l-a bătut pentru că îi pierduse un viţel. Băiatul a plâns îndelung şi s-a rugat ca Dumnezeu să-l ajute. Când a găsit viţelul, îi era greu să treacă râul Struma, care se umflase de puhoaie. Atunci, punându-şi nădejdea în Dumnezeu, s-a rugat, şi-a pus cămaşa lui zdrenţuită pe apă, a făcut deasupra semnul crucii, a luat viţelul în braţe şi a mers cu el, precum ar fi mers pe uscat, până pe celălalt mal al râului. Stăpânul, ascuns în pădure, s-a înspăimântat când a văzut această minune, îl răsplăti din belşug şi nu-l mai primi să-i slujească. Atunci fericitul, în vârstă de 25 de ani, a mers şi s-a călugărit în Mănăstirea Sfântul Dimitrie de la Muntele Ruen (Bulgaria), apoi, după o vreme, s-a retras în pustnicie. La început s-a nevoit pe un deal înalt şi sterp, mâncând doar verdeţuri sălbatice, dar tâlharii au venit peste el noaptea, l-au bătut şi l-au alungat de acolo. Şi-a găsit apoi o peşteră unde a locuit. Peste puţin timp, nepotul său Luca, a venit să se nevoiască şi el acolo. Însă fratele Sfântului l-a găsit şi l-a luat înapoi pe fiul său cu sila. În drum spre casă, tânărul a murit din pricina unei muşcături de şarpe. Fratele s-a căit şi a cerut iertare.

Sfântul Ioan a vieţuit 12 ani în peştera pustie, apoi s-a dus în munţii Rilei, unde şi-a găsit sălaş în scorbura unui copac. Dumnezeu l-a făcut cunoscut mai întâi ciobanilor, printr-o turmă de oi, care a alergat de-a lungul potecilor prăpăstioase şi nu s-a oprit până la locul în care vieţuia călugărul. De atunci ei au început să-i aducă la cuvios pe bolnavi şi pe cei tulburaţi de duhuri necurate, pe care el îi vindeca prin rugăciune. Ca să nu cadă pradă slavei deşarte, pustnicul Ioan şi-a părăsit scorbura şi a mers pe un pisc înalt şi stâncos, unde a locuit timp de şapte ani, sub cerul liber, asemenea Sfinților stâlpnici. Vestea despre marele sihastru a ajuns până la binecredinciosul ţar bulgar Petru I (927-969), care a călătorit până în Munţii Rilei, vrând să-l întâlnească pe sfânt. Acesta i-a scris o scurtă epistolă, refuzând o astfel de întâlnire, din smerenie. Cei doi s-au văzut de la distanţă, plecându-se unul altuia, iar ţarul bulgar i-a trimis daruri, din care Sfântul a păstrat puţin, trimiţând restul înapoi, pentru că se ferea de ispita iubirii de argint. Mai târziu, Cuviosul Ioan a primit sub călăuzirea lui călugări, care au construit o mănăstire cu o biserică lângă peştera sfântului. Cu cinci ani înainte de a-şi da sfârşitul, a scris cu mâna sa Testamentul către ucenici, în care marele pustnic de la Rila se dovedeşte un bun scriitor, un mare cunoscător al Sfintei Scripturi şi al învăţăturii Sfinţilor Părinţi, precum şi un ales povăţuitor duhovnicesc al monahilor. El a trecut la Domnul în ziua de 18 august, anul 946, la vârsta de 70 de ani. Viaţa lui sfântă şi minunile săvârşite de Dumnezeu prin rugăciunile sale au fost o fru-moasă predică a credinţei creştine pe pământul nou creştinat al Bulgariei. Moaştele sale au fost mutate, la scurt timp după adormire, la Sofia, din porunca țarului Petru I al Bulgariei. Această mutare a avut loc pe data de 19 octombrie, care a rămas ca zi principală a pomenirii cuviosului. În anul 1183, regele maghiar Bela al III-lea (1172-1196), în timpul unei campanii militare, a pus stăpânire pe racla cu moaştele Sfântului Ioan, împreună cu alte lucruri de pradă, şi le-a dus în oraşul Strigonium (Esztergom, în Ungaria), dar, după 4 ani, împodobind racla, a trimis-o înapoi cu cinstire. În anul 1195, ţarul Ioan Asan I (1189-1196), al Imperiului româno-bulgar, a mutat moaştele sfântului în noua capitală, Târnovo, şi le-a aşezat într-o biserică închinată lui. În anul 1469, la 1 iulie, sfintele moaşte ale Cuviosului Ioan au revenit în Mănăstirea Rila, unde se odihnesc şi astăzi, aducând ajutor plin de har ceresc tuturor celor ce se roagă lui cu credinţă. Mănăstirea construită din lemn, în jurul peşterii cuviosului, nu se mai păstrează, dar în secolului al XIV-lea, actuala Mănăstire Rila a fost fondată de obştea Cuviosului Ioan, pe un nou amplasament. Această mănăstire a devenit o vatră de cultură şi duhovnicie pentru întreaga Bulgarie. În vremea stăpânirii turceşti, ea a fost ajutată şi de unii domnitori şi ierarhi români (domnitorul Bogdan al III-lea al Moldovei, mitropolitul Grigorie Roşca al Moldovei, episcopul Isaia al Rădăuţilor ş.a.). Transformată în muzeu în vremea regimului comunist ateu, a redevenit mănăstire în anul 1991. Sfântul Ioan de la Rila este considerat ocrotitorul poporului bulgar şi este prăznuit îndeosebi la 19 octombrie (ziua aflării moaştelor), dar, pe plan local, şi la 18 august (ziua adormirii) şi 1 iulie (readucerea moaştelor la Rila).

Sfântul Mare Mucenic Artemie s-a născut în Egipt, la sfârşitul veacului al treilea, ca fiu al unor credincioşi de bun neam. De tânăr a intrat în rândul ostaşilor, unde a fost învrednicit de mari dregătorii pentru vitejia sa. De aceea, Sfântul împărat Constantin cel Mare (306-337) l-a socotit unul dintre oamenii săi de încredere. El i-a fost alături când a luptat, în anul 312, cu Maxenţiu, şi a văzut semnul crucii arătat pe cer, pentru care s-a întărit în credinţă. Sfântul Artemie l-a însoţit pe marele împărat din Roma până în Răsărit, apoi a însoţit-o pe Sfânta Elena la Ierusalim, unde a fost de faţă la aflarea Sfintei Cruci. După moartea marelui Constantin, generalul Artemie a primit poruncă de la împăratul Constanţiu (337-361) să aducă la Constantinopol moaştele Sfinţilor Apostoli Andrei, Luca şi Timotei, pe care le-a aflat şi le-a mutat în noua capitală. Apoi a fost numit cârmuitor al provinciei Egiptului, purtând titlu de duce şi trimis împărătesc (dux augustalis), străduindu-se pentru dezrădăcinarea idolatriei şi creşterea Bisericii. După o vreme, murind împăratul Constanţiu, fiul Sfântului Constantin, toată stăpânirea împărăţiei, şi la apus, şi la răsărit, a luat-o Iulian (361-363), călcătorul de lege, care pe faţă s-a lepădat de Domnul nostru Iisus Hristos, şi a ales să se închine idolilor. S-a pornit atunci Iulian cu luptă mare împotriva lui Hristos şi cu prigoană asupra creştinilor, preschimbând bisericile în temple idoleşti şi omorând pe creştini cu înfricoşătoare chinuri. Deci, pe vremea când împăratul Iulian se afla în Antiohia, pregătind războiul împotriva perşilor, a fost chemat şi Artemie din Alexandria cu ostaşii lui. Şi, stând de faţă înaintea împăratului cu oastea sa, Artemie, care acum era înaintat în vârstă, privea cum erau chinuiţi creştinii pentru credinţa lor. Umplându-se de râvnă şi apropiindu-se de împărat, i-a zis: „Pentru ce, o, împărate, chinuieşti fără de omenie pe cei nevinovaţi şi-i sileşti să se lepede de dreapta credinţă?” Iar Iulian, auzind aceasta, a strigat aprins de mânie: „Cine şi de unde este acesta, care grăieşte cu îndrăzneală împotriva noastră, şi a venit să ne vorbească de rău chiar în faţă?” Şi au răspuns cei de faţă: „Ducele Alexandriei este, stăpâne.” Şi s-au pornit atunci păgânii, învinuind pe Artemie că le-ar fi dărâmat templele zeilor şi le-ar fi sfărâmat idolii din Egipt. Acestea auzindu-le, Iulian a poruncit să i se ia lui Artemie brâul dregătoriei ostăşeşti şi aşa, dezbrăcat, să fie bătut cu vine de bou. L-au tăiat pe spinare cu brice ascuţite şi i-au pătruns coastele şi tâmplele cu ţepuşe arse în foc. Iar la urmă, despicând tăietorul de pietre o piatră mare şi grea, l-au băgat pe fericitul între cele două pietre mari. Şi atâta l-au tescuit, încât toate oasele i le-au zdrobit şi luminile ochilor au sărit din locul lor. Şi puteai să vezi o minune mare, că într-atâta tescuire, a rămas sfântul viu. Iar Artemie nu înceta a mărturisi pe Hristos şi credinţa lui în prăbuşirea celor ce stăpânesc cu nedreptate şi silnicie. Deci, a poruncit tiranul să i se taie capul cu sabia. Şi aşa a luat fericitul cununa cea neveştejită a mucenicilor, în ziua de 20 octombrie a anului 362. La puţină vreme după aceea, Iulian împăratul a murit în luptă, lovit de o săgeată. Istoricii spun că, înainte de a muri, a spus aceste cuvinte către Hristos: „M-ai biruit, Galileene!”. Moaştele Sfântului Artemie au fost mutate la Constantinopol, în biserica Sfântul Ioan Botezătorul – Oxia, unde erau cinstite pentru darul minunat al tămăduirii bolilor, îndeosebi a diferitelor forme de hernie. Astăzi, părţi din moaştele sale se află la Mănăstirea Constamonitu, din Muntele Athos, dar şi în ţara noastră, la Mănăstirea Căldăruşani (Ilfov) şi fragmente mai mici în alte sfinte lăcaşuri. În ţările ortodoxe de tradiţie greacă, Sfântul Artemie, ducele Alexandriei, este cinstit şi ca ocrotitor al Poliţiei naţionale.

Sfântul Gherasim, Noul Pustnic al Chefaloniei, s-a născut în satul Trikkala din Peloponez. În primii ani ai maturităţii s-a călugărit pe insula Zakynthos, după care a plecat la Muntele Athos unde a devenit schimonah, studiind împreună cu pustnicii de pe Sfântul Munte. Primind binecuvântare de la părinţi, călugărul s-a dus la Ierusalim să se închine la Sfântul Mormânt Dătător de Viaţă al Mântuitorului. După ce a vizitat multe din locurile sfinte din Ierusalim, Muntele Sinai, Antiohia, Damasc, Alexandria şi Egipt, s-a întors la Ierusalim, devenind îngrijitor de candele la Sfântul Mormânt. Călugărul a fost hirotonit diacon şi apoi preot de către Patriarhul Gherman al Ierusalimului (1534-1579). Pentru singurătate s-a retras la Iordan, unde a petrecut patruzeci de zile fără întrerupere. Binecuvântat de patriarh pentru o viaţă solitară, Sfântul Gherasim s-a retras în singurătatea din Za-kynthos, unde s-a hrănit numai cu ierburi. După cinci ani, a simţit dorinţa de a pleca pe insula Chefalonia unde şi-a găsit adăpost într-o peşteră. Sfântul a restaurat biserica din Omala şi a construit o mănăstire de maici unde a trăit, a muncit şi a privegheat neîntrerupt timp de treizeci de ani. El se ruga îngenunchind pe pământul gol. Pentru viaţa lui sfântă, Sfântul Gherasim s-a învrednicit de darul vindecării bolnavilor şi a izgonirii duhurilor necurate. La vârsta de 71 de ani, sfântul a ştiut că va muri curând. După ce le-a binecuvântat pe măicuţe, a adormit cu pace întru Domnul în 15 august 1579. După doi ani, deschizîndu-i-se mormântul, s-au descoperit moaştele sale întregi şi frumos mirositoare, vindecătoare de boli. Deoarece Adormirea Maicii Domnului se sărbătoreşte în 15 august, Sfântul Gherasim se prăznuieşte în ziua de 16 august. În ziua de 20 octombrie se prăznuieşte dezvelirea moaştelor sfântului, care a avut loc în anul 1581.

Sfinții Mărturisitori Ardeleni au strălucit cu propovăduirea dreptei credinţe şi cu sfinţenia vieţii în veacul al XVIII-lea, fiind apărătorii Bisericii Ortodoxe din Transilvania, împotriva unirii silnice cu Roma.

Cuviosul Visarion Sarai s-a născut în Bosnia, din părinţi de neam român. A călătorit pe la multe locuri sfinte, îndeosebi la Ierusalim şi la Muntele Athos şi a intrat de tânăr în monahism la Mănăstirea Sfântului Sava. Îndurerat de suferinţa românilor pentru credinţă, a călătorit prin Transilvania, propovăduind pretutindeni credinţa ortodoxă. Era primit în tot locul ca un înger din cer. Drumul lui până la Braşov a fost un adevărat alai de biruinţă creştină, aprinzând în sufletele celor dreptslăvitori dragostea de legea strămoşească. Pentru râvna sa în apărarea credinţei ortodoxe a fost întemniţat la Sibiu şi, în cele din urmă, în vestita închisoare imperială din Kufstein, Tirol, unde a murit pentru mărturisirea credinţei ortodoxe.

Cuviosul Mărturisitor Sofronie s-a născut în satul Cioara, din părţile Orăştiei, ca fiu al unei familii preoţeşti. Ucenicia în călugărie şi-a făcut-o în Ţara Românească. Reîntors la Cioara, a întemeiat un schit în mijlocul codrilor, învăţând pe români calea mântuirii. Pentru râvna lui faţă de legea ortodoxă, a fost închis în temniţa de la Bobâlna. Eliberat de mulţime, cuviosul mărturisitor a plecat în Munţii Apuseni, îndemnând pe credincioşi să-și ţină credinţa cea adevărată. A fost prins din nou şi închis la Abrud. Eliberat încă o dată, mergea din loc în loc, ţinând soboare, adică adunări, şi învăţând poporul: „Stricaţi silnica unire cu Roma, învăţa el, cereţi episcop român şi ortodox în Transilvania!” Iar când a înţeles că şi-a împlinit chemarea, s-a retras la Mânăstirea Argeşului, unde s-a săvârşit cu pace.

Sfântul Oprea Nicolae, cel de al treilea luptător pentru dreapta credinţă, a fost ţăranul Oprea Nicolae, născut în Săliştea Sibiului. Tată de familie, plugar, mirean şi bun creştin, gata de jertfă pentru credinţa străbună, fericitul Oprea a primit, ca pe o mare cinste, sarcina să ducă „la împăratul”, plângerile românilor: „Noi cerem, ziceau ei, în numele poporului, vlădică de legea noas-tră”. La început, curajul şi îndrăzneala românilor au fost întâmpinate cu ameninţări şi izgoniri. Cu timpul, ele s-au repetat şi au stârnit prigoană şi multe întemniţări. În cele din urmă, în loc să i se împlinească cererile, fericitul Oprea a fost închis pe viaţă, în vestita temniţă de la Kufstein şi nu s-a mai întors niciodată, primind cununa nemuritoare a mucenicilor.

Sfântul preot Ioan din Galeş a fost hirotonit în Ţara Românească, în lipsa unui episcop ortodox în Transilvania. S-a numărat printre cei mai îndrăzneţi apărători ai credinţei ortodoxe în faţa încercărilor autorităţilor habsburgice de a impune unirea cu Biserica papală. În anul 1756 a fost arestat şi dus în lanţuri la Sibiu. Împărăteasa Maria Tereza a dat ordin să fie dus în închisoarea cetăţii Deva, urmând să fie reţinut acolo până la moarte. Dar, spre sfârşitul anului următor a fost dus, sub aspră pază militară, la închisoarea din Graz, în Austria. Un cronicar braşovean - Radu Duma - scria că în anul 1776, câţiva negustori din Braşov l-au cercetat în închisoare, mărturisindu-le că ,,mai bine va muri acolo, decât să-şi lase credinţa strămoşească”. Mai târziu, a fost mutat în închisoarea din Kufstein, unde îşi sfârşiseră viaţa şi alţi doi mărturisitori şi mucenici ai Ortodoxiei transilvane. În anul 1780, un alt întemniţat de aici, sârbul Ghenadie Vasici, a reuşit să trimită o scrisoare împărătesei Ecaterina a II-a şi Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse prin care ruga să se intervină pentru eliberarea lui. Între altele, scria: „Aici, în fortăreaţă, este şi un preot român din Transilvania, cu numele Ioan, care pătimeşte în robie de 24 de ani pentru credinţa ortodoxă”. Acesta era preotul Ioan din Galeş, cel întemniţat în 1756, cu 24 de ani în urmă.

Sfântul Moise Măcinic din Sibiel a fost hirotonit la Bucureşti, de Mitropolitul Neofit al Ţării Româneşti, prin anul 1746. Ridicându-se împotriva uniaţiei, a fost prins şi întemniţat la Sibiu, unde a pătimit timp de 17 luni. A fost eliberat din închisoare cu condiţia de a nu mai săvârşi cele ale preoţiei, de a trăi şi a munci ca un simplu ţăran. În anul 1752 a fost delegat, alături de credinciosul Nicolae Oprea din Sălişte, să plece la Viena pentru a prezenta împărătesei Maria Tereza plângerea credincioşilor din părţile de sud ale Transilvaniei (Făgăraş, Sibiu, Sebeş şi Orăştie), prin care cereau drepturi pentru Biserica Ortodoxă. Au fost primiţi de împărăteasă, dar, în loc să li se dea un răspuns la plângerea lor, au fost aruncaţi în vestita închisoare Kufstein, din Munţii Tirolului. În anii care au urmat, reprezentanţii clerului şi ai credincioşilor ortodocşi din Transilvania au cerut, în mai multe rânduri, autorităţilor habsburgice să-i elibereze pe cei doi captivi. La 24 iulie 1784, Stana, soţia lui Oprea, ruga pe împăratul Iosif al II-lea să-l elibereze, după o robie de 32 de ani. Conducerea închisorii raporta că nu se mai ştie nimic despre el. Înseamnă că amândoi şi-au sfârşit zilele în temniţa de la Kufstein, jertfindu-şi viaţa pentru credinţa ortodoxă, câştigând însă cununa muceniciei. Pentru mărturia lor ortodoxă şi moartea lor martirică, aceşti cinci Mărturisitori din Ardeal sunt cinstiţi ca Sfinţi de către obştea credincioşilor de pretutindeni şi mai cu seamă de cei din mijlocul cărora s-au ridicat.

Cuviosul Ilarion s-a născut într-un sat din Palestina, aproape de cetatea Gaza. A fost trimis de părinții săi - eleni de neam - să studieze în Alexandria. Acolo, mai presus de înțelepciunea lumească, a deprins-o pe cea duhovnicească, pentru că a crezut întru Domnul nostru Iisus Hristos și a primit botezul creștin. Auzind de Sfântul Antonie cel Mare, a dorit să-l cunoască și a mers la dânsul în Egipt. A petrecut o vreme cu Sfântul Antonie, a văzut viața lui curată și mulțimea de credincioși care îl căutau, dar a ales să se întoarcă în țara natală pentru a-și căuta liniștea. A aflat că părinții săi trecuseră la Domnul și a împărţit averea lor rudeniilor și săracilor, nelăsând nimic pentru sine. Astfel, lăsând cele deşarte, a mers într-un pustiu la şapte stadii de la Maiuma Gazei şi acolo, între mare şi între lac, trăia singur. Erau tâlhari în pustiul acela şi l-a sfătuit cineva dintre cunoscuţi să plece de acolo, să nu cadă în mâinile lor şi să-l ucidă. Dar el nu s-a îngrijit de moartea trupească, vrând să scape de moartea cea sufletească. „Se cuvine - zicea el - a fugi de tâlharii cei ce ucid sufletul, iar nu de tâlharii care ucid trupul. De aceştia nu mă tem. Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este scutitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?” Şi vieţuia în post şi în rugăciuni neîncetate. Hrana lui erau cincizeci de smochine pe zi, după apusul soarelui. Avea doar o haină de păr şi o manta din piele primită de la cuviosul Antonie. În acel pustiu, sfântul a fost ispitit de diavoli, a avut diverse închipuiri și vise atât ispititoare, cât și înfricoșătoare. Cuviosul le-a biruit pe toate cu post și mai aspru și cu rugăciune multă. Cuviosul şi-a făcut o chiliuţă mică în chip de mormânt, încât abia îi încăpea trupul în ea şi acolo vieţuia. A fost căutat și de tâlharii din zonă care s-au mirat de credința lui, de faptul că nu avea nimic și nu îi era frică de ei. Apoi, făgăduindu-i să-şi îndrepte viaţa lor, s-au dus. Vestea despre sfânt a ajuns în toată Palestina şi au început a veni la dânsul credincioşii, căutând ajutor și sfaturi. Astfel, cu puterea lui Dumnezeu, a făcut mult bine celor ce veneau, numeroase minuni, vindecări și exorcizări. Auzind Cuviosul Antonie de Ilarion şi de toate cele ce le făcea el, se bucura cu duhul şi îi scria adeseori, iar celor care veneau la dânsul din Siria, pentru tămăduire, le zicea: „Pentru ce vă osteniţi, făcând atât de lungă cale şi venind la mine? Aveţi aproape de voi pe iubitul meu fiu întru Hristos, Ilarion, care a luat de la Dumnezeu darul să tămăduiască toate bolile”. Prin toată Palestina a început a se face mănăstiri, cu binecuvântarea Sfântului Ilarion, şi toţi monahii veneau la el ca să audă din gura lui cuvânt de învăţătură, iar el pe toţi îi povăţuia la calea mântuirii. La vârsta de 60 de ani, grija mănăstirilor înființate și a mulțimii ucenicilor împiedica liniştea Sfântului Ilarion. Cuviosul plângea, aducându-şi aminte de liniştea sa cea dintâi, când vieţuia singur. Şi văzându-l pe el fraţii întotdeauna aşa de mâhnit şi plângând, îl întrebau, zicându-i: „De ce te mâhneşti aşa şi plângi, părinte?” Iar el le-a răspuns: „Plâng şi mă mâh-nesc pentru aceea, că iarăşi m-am întors în lume şi că mi-am luat plata mea, de vreme ce toţi palestinienii şi cetăţile cele dimprejur mă slăvesc pe mine şi voi, aşişderea, mă cinstiţi ca pe un stăpân şi tuturor celor din mănăstire, eu stăpân mă numesc”. Auzind acestea, fraţii au cunoscut că, în taină, voieşte să plece de la dânşii şi-l păzeau cu grijă ca să nu-l lase; iar stareţul s-a mâhnit astfel, doi ani. Apoi, Sfântul Ilarion a plecat de acolo împreună cu câțiva ucenici mai apropiați în cetatea Vetilia, iar mai apoi în Pelusia. A călătorit prin diverse locuri, ajungând în final în muntele unde viețuise Sfântul Antonie cel Mare. După moartea Sfântului Antonie, era secetă și foamete în acele locuri. Iar Sfântul Ilarion văzând primejdia poporului care era chinuit de foame şi de sete, şi-a ridicat ochii şi mâinile spre cer şi s-a rugat cu lacrimi. Îndată s-a pogorât o ploaie mare şi a adăpat tot pământul din destul. Din acel ceas au început popoarele a veni la dânsul, aducând pe neputincioşii lor. Văzând sfântul cum lumea îl supără şi aici şi nu-l lasă să se liniştească, a început din nou să călătorească, ajungând la un moment dat în Sicilia, iar mai apoi în Cipru. Acolo, în apropiere de cetatea Pafos, și-a petrecut finalul vieții, trecând la cele veșnice la vârsta de optzeci de ani.

Sfântul Ierarh Averchie, cel întocmai cu Apostolii, a fost episcop în Ierapolis pe vremea împăratului Marcu Aureliu (161-180), pe când zeul Apolo era cinstit de către păgânii din acel oraș. Într-o noapte, Averchie a distrus toate statuile care împodobeau templul zeului. Deși era urât de păgâni pentru fapta sa, el a avut curajul să iasă și să propovăduiască pe Mântuitorul Iisus Hristos. Prin tămăduirea minunată a trei tineri a reușit să potolească mânia multor păgâni și să boteze pe cinci sute dintre ei. Episcopul Averchie a mai vindecat la Roma pe Lucilia, fiica împăratului Marcu Aureliu, care era logodită cu Lucius Verus. Din Roma, Averchie a călătorit în Siria, Antiohia, Apamia și în celelalte orașe din jurul lor. Trecând Eufratul, a mers în Bisericile din Nisibe și Mesopotamia. De aici s-a întors în Cilicia, Pisidia și Sinad. Întorcându-se în episcopia sa din Ieropolis, a trecut cu pace la Domnul în anul 167, pe când avea 72 de ani.

În timpul împăratului Deciu (249-251), în toamna anului 249, a fost emis un edict de persecuție generală a creștinilor. În acest context al declanșării unei persecuții generalizate în Imperiul Roman împotriva creștinilor, împăratul Deciu vine în jurul anului 250 în Efes și impune aplicarea imediată a edictului împotriva creștinilor. Între cei identificați ca fiind creștini au fost și cei șapte tineri: Maximilian, Exacustodian, Iamblic, Martinian, Dionisie, Antonin și Constantin. Ei erau legionari importanți în trupele imperiale romane, Maximilian chiar fiul guvernatorului din Efes. Împăratul Deciu, aflând că acești tineri sunt creștini, a încercat printr-un interogatoriu direct să-i determine să apostazieze, însă, văzând că aceștia refuză, le-a dat un timp de reflecție pentru a alege între a muri pentru Hristos sau a-și păstra funcțiile în cadrul armatei romane. Cei șapte tineri s-au retras într-o peșteră din muntele Ohlon (azi muntele Pion) din imediata apropiere a Efesului. Cel mai tânăr dintre ei, Iamblic, cobora din când în când în Efes pentru a cumpăra hrană și pentru a aduce haine de schimb. Împăratul Deciu, întorcându-se în Efes, și aflând că cei șapte nu au apostaziat, ci din contră s-au ascuns, a ordonat să fie zidită intrarea în peșteră pentru ca cei șapte să moară prin asfixiere și lipsa hranei. Această sarcină ingrată a revenit unor ofițeri din armata romană, Teodor și Rufin, care erau creștini în ascuns. Ei s-au aflat între ceilalți soldați romani care au îndeplinit ordinul împăratului și au scris pe două tăblițe de plumb pătimirea celor șapte tineri și le-au ascuns între pietrele puse la intrarea în peșteră. Potrivit sinaxarelor, cei șapte tineri au fost lăsați de Dumnezeu într-un somn adânc de mulți ani. Unii spun că tinerii au dormit peste 300 de ani. Prologul, Hronograful şi Sinaxarul lunilor spun de 172 ani. Gheorghe, cel numit Chedrinos, scriitorul de istorii al Constantinopolului, în Sinopsisul istoriilor sale, întru împărăţia lui Teodosie cel Mic, a scris că sfinţii au dormit 170 de ani şi au înviat în anul 23 al împărăţiei lui Teodosie. După această perioadă, un anume Adolie, care stăpânea muntele Ohlonului, a luat pietrele cu care fusese zidită intrarea în peșteră pentru a fi folosite la o anumită construcție și a descoperit astfel intrarea. Trezindu-se ca dintr-un somn de o noapte, cei șapte tineri l-au trimis ca de obicei pe Iamblic să cumpere de mâncare. Acesta, ajungând în Efes, a fost uimit văzând atâtea biserici și atâtea simboluri creștine peste tot, și ajungând la piață și arătând moneda cu efigia împăratului Deciu a aflat că nu este de nici un folos, pentru că atunci erau alte monede în circulație, cu efigia altui împărat. Ba, chiar mai mult, a fost arestat și dus la guvernatorul orașului Efes crezându-se că este un hoț care a descoperit o comoară din timpul împăratului Deciu. Guvernatorul, aflând de la tânăr despre faptul că este încă din timpul împăratului Deciu, l-a dus la episcopul Ștefan, și Iamblic, realizând din convorbirea cu episcopul că nu mai trăiește sub domnia lui Deciu, i-a condus pe toți în peșteră la ceilalți șase sfinți. Cu acest prilej au descoperit tăblițele de plumb cu numele sfinților și atunci, atât episcopul, cât și guvernatorul au scris împăratului despre minunea cu cei șapte tineri din Efes. După scurt timp, cei 7 tineri au trecut la Domnul.

Acest Sfânt Iacob, numit fratele Domnului (Galateni 1, 19), a fost cel dintâi episcop al Ierusali-mului. El nu face parte dintre cei 12 Apostoli ai Domnului, ci dintre cei 70, şi era numit frate al Domnului, ca şi Sfinţii Simeon (Simon), Iuda și Iosie (Matei 13, 55). Din cercetarea Sfintei Scripturi se arată că aceşti fraţi ai Domnului Iisus nu sunt fiii Fecioarei Maria, ci veri ai lui Iisus, sau rude. De aceea, Iacob este numit şi ruda Domnului. Tradiţia Bisericii arată, de asemenea, că Iacob, fratele Domnului, este altcineva decât Iacob al lui Alfeu şi decât Iacob al lui Zevedeu. Deși nu era dintre cei 12 Apostoli, Iacob a crezut în Hristos, iar după Învierea Sa Iisus i S-a arătat lui în chip deosebit (1 Corinteni 15, 7). Tradiția arată că Însuși Domnul, cu acest prilej, l-a rânduit arhipăstor al credincioșilor din Ierusalim și i-a descoperit tainele slujirii liturgice creștine. Ca arhipăstor al creştinilor din Ierusalim şi rudă a Domnului, Sfântul Iacob era mult iubit de popor şi slăvit, pentru evlavia şi viaţa lui aspră. De aceea, i se îngăduia să se roage în templu alături de preoți. De mult ce se ruga în genunchi şi cu mâinile ridicate în sus, i se îngroşase pielea genunchilor lui, ca la genunchii de cămilă. Între creştini, Sfântul Iacob era socotit unul din stâlpii Bisericii (Galateni 2, 9). La Sinodul Apostolic de la Ierusalim, din anul 50 (Faptele Apostolilor, 15), mulţumită înţelepciunii lui, s-a hotărât ca păgânii, care aveau să se în-toarcă la Dumnezeu şi să creadă în Hristos, să nu fie siliţi să păzească legea lui Moise. De la Apostolul Iacob ne-a rămas o epistolă, care se află în Noul Testament, plină de învăţături înţelepte, despre cum să ducem o viaţă sfântă. Ne-a mai rămas sub numele lui şi o Sfântă Liturghie, care s-a slujit în Patriarhia Ierusalimului veacuri de-a rândul şi care se săvârşeşte şi în present, în unele Biserici Ortodoxe, la 23 octombrie şi în duminica de după Naşterea Domnului, când Sfântul Iacob este prăznuit împreună cu Sfântul Proroc David şi cu Dreptul Iosif, Logodnicul Sfintei Fecioare. În anul 62, Sfântul Iacob a pătimit moarte de mucenic, fiind aruncat de pe aripa templului din Ierusalim şi ucis cu pietre, pentru credinţa lui în Hristos, pe când se ruga, ca şi Domnul, pentru ucigaşii săi. Pe acel loc creştinii i-au îngropat trupul. Astăzi, capul Sfântului se află la Mănăstirea Esfigmenu din Muntele Athos, iar alte părţi la Mănăstirile Dionisiu (Athos) şi Kykkos (Cipru) precum şi în alte sfinte lăcaşuri.

Sfântul Macarie Romanul s-a născut în Roma, ca fiu al unui senator creştin cu numele Ioan, şi al credincioasei sale soţii, pe la jumătatea secolului al IV-lea. A fost crescut în cunoaşterea Sfintelor Scripturi, din care a început a iubi pe Hristos şi s-a ivit în sufletul lui dorinţa de a sluji Domnului toată viaţa, ca monah. Totuşi, împotriva voinţei lui, a fost logodit de părinţii săi cu o fecioară de neam ales. Însă, în noaptea nunţii, Macarie a ieşit pe ascuns din casa părintească şi a fost găzduit de o femeie văduvă credincioasă, care mergea la casa părinţilor săi, dându-i de veste despre strădania rudelor lui de a-l găsi. După şapte zile, într-o duminică noaptea, mulţumind acelei femei şi făcând multă rugăciune cu lacrimi, a pornit la drum. Iar Dumnezeu a trimis pe Arhanghelul Rafail, în chip de bătrân, care l-a luat cu sine şi, plecând din Roma, au călătorit vreme de trei ani şi au ajuns dincolo de hotarele Persiei, unde bătrânul a dispărut, apoi i s-a arătat înconjurat de lumină şi i-a zis: „Eu sunt Rafail Arhanghelul, cel care, arătându-mă ţie în chip de călugăr bătrân, te-am adus până aici, după porunca Celui Preaînalt. Deci, nu te teme, ci dă slavă lui Dumnezeu, ridică-te şi urmează-ţi drumul”. Şi acestea zicând, arhanghelul s-a făcut nevăzut. Călăuzit de fiare sălbatice, Cuviosul a ajuns la o peşteră, unde a aflat o leoaică moartă şi pe puii ei amândoi, scâncind de foame. A îngropat leoaica, iar pe pui i-a hrănit şi i-a crescut, încât aceştia îl ascultau întru toate. Vreme de doi ani Cuviosul s-a nevoit ne-tulburat de mari ispite, dar apoi vrăjmaşul diavol i s-a arătat sub chipul logodnicei sale, care ar fi venit să-l caute. Iar Cuviosul, uitând să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci, mişcat de lacrimile femeii, a luat-o de mână şi a adus-o în peşteră, dându-i de mâncare. Apoi a fost cuprins ca de un somn greu, în care, biruit fiind de pofta femeii, s-a lăsat ademenit spre păcat, dar ea îndată s-a făcut nevăzută. Atunci Cuviosul şi-a dat seama de înşelăciunea diavolească şi a plecat din peşteră, plângând şi cerând de la Domnul chip şi vreme de pocăinţă, iar Arhanghelul Rafail i s-a arătat, îndemnându-l să rămână în acea peşteră până la sfârşitul său. Cuviosul s-a nevoit după aceea, vreme de trei ani, plângând cu amar pentru păcatul său. Primind, ca semn al iertării, o lumină cerească pogorâtă asupra lui, a mulţumit lui Hristos 40 de zile. Iar Domnul Iisus i S-a arătat în peşteră, umplând locul de mireasmă, de lumină şi de cântări îngereşti, apoi S-a înălţat la cer în nor luminos.

După acestea, Cuviosul Macarie a vieţuit în mari nevoinţe şi neîncetate rugăciuni, cu post şi priveghere, multă vreme, iar Dumnezeu îl hrănea, trimiţându-i în fiecare zi o bucată de pâine printr-un corb. Şi când a binevoit Domnul, l-a făcut cunoscut în acest chip: trei monahi, pe nume Serghie, Teofil şi Ighin, din Mănăstirea Sfântului Asclepie, din Mesopotamia Siriei, primind binecuvântarea stareţului lor să călătorească pentru folos duhovnicesc, au mers şi s-au închinat la Ierusalim şi la Sfintele Locuri, apoi, punând în inima lor dorinţa de a ajunge până la marginea pământului, ca să vadă unde este Edenul sau Raiul pământesc sădit de Dumnezeu, au străbătut Persia, întâlnind în drumul lor un monument ridicat de marele Alexandru Macedon (336-323 î. Hr.), amintind despre cuceririle înfăptuite de el în acele locuri. Mergând spre răsărit și călăuziţi de Dumnezeu în chip mi-nunat, au ajuns la peştera Cuviosului Macarie. Acesta, după ce, prin rugăciune şi semnul Crucii, s-a încredinţat că ei sunt oameni şi nu demoni, i-a primit, slăvind pe Dumnezeu. Şi i-a întrebat de unde sunt şi pentru ce au venit până acolo. Iar ei i-au spus toate întâmplările lor şi că au gândul să meargă până la marginile pământului. Şi le-a răspuns Sfântul, zicând: „Fiii mei, nu este cu putinţă a ajunge acolo. Că şi eu păcătosul, după ce m-am aşezat aici în peşteră, mi-am pus în gând să fac aceasta. Într-o noapte, însă, mi S-a arătat Domnul, zicându-mi: Nu te apuca să ispiteşti acestea, că nu vei putea trece mai departe de acest loc, ci întoarce-te la peştera ta! Deci, auzind aceasta de la Domnul, n-am cutezat a merge mai departe, că am înţeles că a ajunge omul la cunoaşterea acestora nu-i este cu putinţă câtă vreme este în trup”. După ce au citit Vecernia, l-au întrebat despre ostenelile vieţii lui, iar Sfântul Macarie le-a istorisit viaţa sa. Şi a venit un corb mare, aducând o pâine şi jumătate, ca să se hrănească toţi, şi au slăvit pe Dumnezeu. Iar mai apoi, cerând rugăciunile Cuviosului, cei trei călugări s-au întors la mănăstirea lor, făcând cunoscută viaţa Cuviosului Macarie Romanul. Sfântul a răposat cu pace în pustie, dându-şi sufletul în mâinile lui Hristos, fiind pomenit în ziua de 23 octombrie.

Sfântul Mare Mucenic Areta († 523) a pătimit la începutul secolului al VI-lea și era originar din ținutul Yemenului (Arabia). Conducătorul orașului era Danaan, un iudeu care reușise să ajungă la conducere și care ura creștinii, pornind, astfel, persecuția împotriva lor. În anul 520 a exilat pe Sfântul Gregențiu, episcop de Tafar, iar pe data de 24 octombrie 523 a omorât pe Sfântul Mare Mucenic Areta, pe Reuma, soția acestuia și pe cele două fiice ale sale. Areta era conducătorul orașului Negran ai cărui locuitori erau toți creștini. Deoarece orașul Negran era înconjurat cu ziduri puternice și avea o armată disciplinată, Danaan nu a putut pătrunde în nici un fel în el. În cele din urmă, face o promisiune mincinoasă că ar vrea doar să intre în cetate și să o vadă și să strângă birul, fără să facă nici un rău nimănui. Deși Areta și-a dat seama de intenția ascunsă, totuși slujitorii lui au deschis porțile crezând în vorbele lui Danaan. Acesta, odată intrat în oraș, a omorât mai întâi toți preoții, călugării și călugărițele în număr de 427, după care a încercat să îi facă să apostazieze pe Areta și pe ceilalți slujitori ai orașului de la credința creștină, dar n-a reușit. Areta și familia sa, împreună cu slujitorii, au suferit moarte martirică. Toate aceste fapte ale lui Danaan au fost pedepsite de regele creștin Elesbaan al Etiopiei, care l-a învins și a încredințat orașul Negran în mâinile lui Arian, fiul lui Areta, care scăpase cu viață, fiind ascuns prin casele unor locuitori ai orașului.

Tot în această zi pomenirea Sfinţilor Marcu, Sotirih şi Valentin, care pe pământ fiind târâţi, aşa s-au săvârşit.

Sfinții Mucenici Marcian și Martirie au pătimit în Constantinopol, în vremea împăratului Constanţiu (331-361), care trecuse de partea arienilor. Marcian era citeţ (cântăreţ), iar Martirie ipodiacon. Amândoi erau ucenicii Patriarhului Pavel. Sfinţii Marcian şi Martirie au fost prinşi după ce ierarhul lor a fost exilat şi obligaţi să accepte erezia. Asupritorii, văzând că nu îi pot face în nici un fel pe cei doi să apostazieze de la dreapta credinţă, au poruncit să fie omorâţi. Astfel, au suferit moarte martirică pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Sfânta Tavita (sec. I) era originară din Iope (azi Iaffa - Palestina). Este considerată patroana spi-rituală a cusătorilor și a croitorilor, deoarece era vestită pentru hainele și cămășile pe care le cosea.

Mai multe informaţii despre Sfânta Tavita aflăm din cartea Faptele Apostolilor 9, 36-42: „Iar în Iope era o uceniţă, cu numele Tavita, care, tâlcuindu-se, se zice Căprioară. Aceasta era plină de fapte bune şi de milosteniile pe care le făcea. Şi în zilele acelea ea s-a îmbolnăvit şi a murit. Şi, scăldând-o, au pus-o în camera de sus. Şi fiind aproape Lida de Iope, ucenicii, auzind că Petru este în Lida, au trimis pe doi bărbaţi la el, rugându-l: Nu pregeta să vii până la noi. Şi Petru, sculându-se, a venit cu ei. Când a sosit, l-au dus în camera de sus şi l-au înconjurat toate văduvele, plângând şi arătând cămăşile şi hainele câte le făcea Căprioara, pe când era cu ele. Şi Petru, scoţând afară pe toţi, a îngenuncheat şi s-a rugat şi, întorcându-se către trup, a zis: Tavita, scoală-te! Iar ea şi-a deschis ochii şi, văzând pe Petru, a şezut. Şi dându-i mâna, Petru a ridicat-o şi, chemând pe sfinţi şi pe văduve, le-a dat-o vie. Şi s-a făcut cunoscută aceasta în întreaga Iope şi mulţi au crezut în Domnul”.

Sfântul Mucenic Dimitrie a trăit pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian Galeriu (284-311). Era fiul dregătorului cetăţii Tesalonicului, botezat în taină de părinţi, de frica prigoanei împotriva creştinilor. Îl învăţau părinţii, în cămara cea ascunsă a casei lor, toate tainele sfintei credinţe, cunoştinţa despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum şi milostenia cea către săraci. Şi aşa, Dimitrie a cunoscut adevărul din cuvintele părinţilor săi, dar mai ales, a început a lucra în el harul lui Dumnezeu.

Ajungând la vârsta cea desăvârşită, părinţii lui s-au dus din vremelnica viaţă, lăsând pe tânărul Dimitrie moştenitor nu numai al multor averi, ci şi al bunului lor nume. Deci, împăratul Maximian, auzind de moartea dregătorului Tesalonicului, l-a chemat pe Dimitrie şi, cunoscându-i înţelepciunea, l-a făcut dregător în locul tatălui său. A fost primit cu mare cinste de cetăţeni, și cârmuia cu multă vrednicie poporul, propovăduind pe faţă dreapta credinţă şi aducând pe mulţi la Hristos. Dar, nu după multă vreme, a cunoscut împăratul că dregătorul Dimitrie este creştin şi s-a mâniat foarte. Drept aceea, întorcându-se biruitor dintr-un război cu sciţii, în anul 306, Maximian a poruncit să se facă praznic în fiecare cetate, în cinstea zeilor, şi a venit împăratul şi în Tesalonic. Iar Dimitrie, fiind întrebat de sunt adevărate cele auzite despre el, a răspuns cu îndrăzneală, mărturisind că este creştin, şi a defăimat închinarea cea păgânească. Atunci împăratul a poruncit să-l închidă în temniţă până la încheierea jocurilor în cinstea biruinţei sale. Şi se bucura împăratul, văzând mai ales pe un luptător vestit, Lie, vandal de neam, înalt, puternic şi înfricoşător la chip, că se lupta cu cei viteji şi-i ucidea, aruncându-i în suliţe. Deci, era acolo un tânăr creştin, anume Nestor, cunoscut Sfântului Dimitrie. Acesta, văzând pe Lie ucigând fără cruţare pe oameni, mai cu seamă pe creştini, s-a aprins de râvnă. Şi, vrând să se lupte cu Lie, a alergat mai întâi la Sfântul Dimitrie, în temniţă, cerând de la el rugăciuni şi binecuvântare ca să-l poată birui pe acel ucigaş de oameni. Însemnându-l cu semnul Crucii pe frunte, Sfântul i-a zis: „Du-te! Şi pe Lie vei birui şi pe Hristos vei mărturisi!” Intrând în luptă cu Lie, Nestor a strigat: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!”. Şi îndată aruncându-l pe Lie în ascuţişul suliţelor, acela şi-a dat sufletul. Şi s-a întristat împăratul de moartea lui Lie. Aflând însă că Sfântul Dimitrie este cel care l-a îndemnat pe Nestor să se lupte cu Lie, împăratul a trimis ostaşii, poruncindu-le să-l străpungă cu suliţele pe Sfânt, în temniţă, pentru că a fost pricina morţii lui Lie. Ostaşii au mers la temniţă, unde l-au găsit pe Sfânt rugându-se, iar când s-au apropiat să-l străpungă cu suliţele, Sfântul şi-a ridicat mâna dreaptă, primind prima însuliţare în coastă, asemenea Mântuitorului. Ucis de ostaşi, marele Dimitrie şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. A doua zi, din porunca împăratului, s-a tăiat capul şi Sfântului Nestor. Moaştele Sfântului Dimitrie, izvorâtoare de mir, au săvârşit multe minuni şi preaslăvite tămăduiri. Ele se află şi astăzi în biserica sa din Tesalonic, în Grecia.

Sfântul Dimitrie cel Nou a trăit pe vremea binecredincioșilor împărați româno-bulgari (secolele XII-XIV), într-un sat mic numit Basarabov sau Basarabi, așezat pe apa Lomului. S-a născut din părinți săraci, dar buni creștini dreptmăritori. Încă din copilărie, sfântul s-a îndeletnicit cu lucrarea faptelor bune, a smereniei și a rugăciunii, ca și Avraam, Isaac și Iacob, deoarece prin astfel de virtuți cu înlesnire se învrednicește omul a vorbi cu Dumnezeu și degrabă se împrietenește cu El, făcându-se bineplăcut Lui. Dintru început, se îndeletnicea cu pășunatul vitelor satului său și după ce cu sârguință și cu nevoință s-a ostenit destulă vreme în această smerită ascultare, pe toate cele ale lumii ca pe un nimic socotindu-le, s-a retras într-o peșteră pe apa Lomului în sus, unde era o mănăstire. Aici a primit schima monahală, fugind de rudenii, prieteni și cunoscuți. Apoi, prin viața cea cu totul îmbunătățită, izbăvindu-se de orice ispită, a început, ca un viteaz ostaș al lui Hristos, să alerge spre luptele cele mai anevoioase și duhovnicești: post aspru, priveghere și rugăciune de toată noaptea, sporind acestea cu smerita cugetare întru frica lui Dumnezeu, lucrări care i-au adus măsura întregii înțelepciuni, din care se naște curăția vieții și podoaba faptelor monahicești. După ce s-a făcut desăvârșit întru toate faptele bune, ajungând a fi „bărbat desăvârșit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13), și, pe când a mai viețui în trup i se părea o adevărată pagubă, iar a zbura spre veșnicele locașuri - o neprețuită dobândă, Dumnezeu, pe Care-L iubea și pe Care-L dorise, a hotărât să-l mute din „cele de aici”. Și iată că, din tainică descoperire dumnezeiască, mai dinainte cunoscându-și sfârșitul și, culcându-se între două pietre mari ce se aflau acolo, aproape de peșteră, tocmai pe țărmul Lomului, și-a dat strălucitul său suflet în mâna lui Dumnezeu, iar truditul lui trup multă vreme a rămas nevătămat între acele două pietre. Odată, s-a revărsat apa Lomului, încât prăbușea copacii de pe țărmuri, surpa podurile și aducea cu ea bolovani mari. Atunci s-au surpat lespezile care acopereau trupul sfințit al Cuviosului Dimitrie cel Nou și moaștele au căzut în apă, rămânând vreme îndelungată acolo, ca o neprețuită comoară duhovnicească. Apoi s-a arătat Cuviosul, în vis, unei copile, care era chinuită de duh necurat, arătându-i locul și zicându-i: „Eu te voi vindeca, dacă părinții tăi mă vor scoate din apă“! Adunându-se preoți și oameni mulți, s-au dus toți la locul descoperit copilei în vis, unde adeseori se ivea o lumină, care se socotea de cei de rând a fi semn că acolo era o comoară. Căutând cu de-amănuntul, au aflat sfintele lui moaște în prundiș, după cum se arătase copilei, le-au scos întregi, strălucind ca aurul, și le-au dus în satul Basarabov. Vestea despre aflarea cinstitelor moaște a străbătut toate împrejurimile și a ajuns și la urechile domnitorului Țării Românești. Acesta îndată a trimis preoți și boieri, ca să aducă în țara noastră moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie. Mergând trimișii domnești în satul Basarabov, au luat moaștele cuviosului și au pornit către Țara Românească. Însă, ajungând cu acestea până la o localitate ce se numea Ruse, aproape de o fântână, au lăsat sfintele moaște, de vreme ce - prin dumnezeiască minune - n-au putut să le ducă mai departe. Iar preoții și boierii, văzând aceasta și nedumirindu-se ce vor face, s-au sfătuit să înjuge două junici tinere la carul în care se aflau moaștele Sfântului și să le lase să meargă încotro vor vrea, socotind - cu dreptate - că aceasta va fi voia cuviosului. Junicile s-au întors îndată cu moaștele Sfântului înapoi la Basarabov, oprindu-se în mijlocul satului. Drept aceea, preoții și boierii s-au întors fără nicio ispravă și au spus domnitorului toate cele ce au văzut. Atunci domnitorul Țării Românești a trimis din nou boieri cu bani și au făcut o biserică în numele Cuviosului Dimitrie, acolo unde s-a oprit sfântul. Multe minuni a săvârșit celor care au năzuit cu credință către el. Între anii 1769 și 1774, fiind război între Împărăția Rusiei și Poarta Otomană și cuprinzând rușii, cu armatele, Țările Române, generalul Petru Saltîkov a trecut Dunărea și, pornind război asupra Rusciucului, a ocupat și câteva sate de peste Dunăre, între care și satul Basarabov, unde se aflau moaștele Sfântului, pe care, luându-le, voia să le trimită în Rusia. Un creștin dreptcredincios, anume Hagi Dimitrie, aflându-se într-acea vreme lângă general, a căzut înaintea lui cu rugămintea ca să nu înstrăineze sfintele moaște, ci să le dăruiască Ţării Româneşti, pentru pagubele şi suferinţele pe care le-au pătimit locuitorii ei din pricina războiului și s-o mângâie cu acest dar. Înduplecându-se, ge-neralul a dăruit sfintele moaște Țării Românești. În anul 1774, pe timpul Mitropolitului Grigorie al II-lea al Țării Românești (1760-1787), primindu-le tot poporul cu mare cinste și evlavie, le-a așezat în biserica cea mare a Sfintei Mitropolii a Munteniei. Și îndată a simțit poporul ocrotirea și sprijinul Sfântului, întrucât nu numai că a încetat războiul dintre ruși și turci, ci a contenit și boala ciumei cea înfricoșătoare. Și mult ajutor și mare folos câștigă toți cei care, cu credință, se închină la moaștele Sfântului! De atunci și până astăzi au rămas în biserica aceasta, chiar dacă, în vremurile de prigoană ateistă, necredincioșii au dorit să le scoată afară și să dărâme din temelii biserica și reşedinţa patriarhală. Dar Sfântul Dimitrie nu a îngăduit aceasta, ci a făcut să cadă tirania și a păzit neatinsă Catedrala Patriarhală care-i adăpostește cinstitele moaște.

Sfântul Nestor a fost cel care s-a luptat și l-a învins pe ucigașul a numeroși creștini, vandalul Lie, având binecuvântarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Fiind unul dintre luptătorii preferați ai împăratului Maximian, acesta a poruncit uciderea lui Nestor și a lui Dimitrie. Sfântul Dimitrie a fost ucis cu sulițe, iar lui Nestor i s-a tăiat capul și amândoi au primit cununile biruinței de la Hristos, răsplătitorul de nevoințe întru împărăția cea cerească, căreia și noi să ne învrednicim prin rugăciunile sfinților răbdători de chinuri.